Defamation via social media posts: standard of review for equitable quantification of moral damages and limits of freedom of expression

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Găeşti, sub dosar nr. x/2021, la 14 mai 2021, reclamanţii A., B., C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al "C." PFA au chemat în judecată pe pârâţii D., E., F. şi A., solicitând instanţei: - obligarea pârâţilor în solidar, la plata sumei de 60.000 €, echivalentul în RON la data plaţii, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului constând în vătămarea dreptului la reputaţie, a prejudiciului de imagine şi a dreptului la viaţă, cauzat reclamanţilor prin atingerile aduse onoarei şi demnităţii; - obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii judecătoreşti definitive, timp de 7 zile consecutive, pe cheltuiala proprie, în cotidianul local şi în alte trei cotidiene naţionale; - obligarea pârâţilor la retractarea afirmaţiilor mincinoase din materialele publicate în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti sub sancţiunea plaţii daunelor cominatorii de 100 RON/zi de întârziere, precum şi obligarea la prezentarea unor scuze publice pentru prejudiciile aduse imaginii.

În drept, acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 253 şi art. 1357 din C. civ., art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 30 alin. (1), (3) şi (6) din Constituţia României.

Prin sentinţa nr. 2 din 26 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022, a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Găeşti şi Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, această din urmă instanţă fiind apreciată competentă să soluţioneze cauza. Pe rolul Tribunalului Dâmboviţa cauza a fost înregistrată sub dosar nr. x/2022.

La solicitarea instanţei, prin cererea formulată la 5 aprilie 2022, reclamanţii au precizat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel: reclamanta A. a solicitat de la fiecare pârât în parte suma de 18.525 RON, în total 74.000 RON (echivalentul în RON a sumei de 15.000 €), reclamanta B. a solicitat de la fiecare pârât în parte suma de 18.525 RON, în total 74.000 RON (echivalentul în RON a sumei de 15.000 €), reclamantul C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al "C." PFA a solicitat suma de 30.750 RON de la fiecare pârât în parte, în total 74.000 RON (echivalentul în RON a sumelor de 7.500 €, în total 30.000 €). De asemenea, au precizat motivele de fapt ale acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată în prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1459 din 7 iulie 2022, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., B., C., C., prin reprezentant C. în contradictoriu cu pârâţii D., E. şi G., A..

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către fiecare dintre reclamanţii A., B. şi C. (în nume propriu), a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale.

Au fost obligaţi pârâţii să şteargă mesajele defăimătoare la adresa reclamanţilor de pe paginile de H. şi să publice, pe cheltuiala lor, hotărârea într-un ziar de circulaţie locală.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul C., în calitate de reprezentant legal al "C." PFA.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 100 RON către fiecare dintre reclamanţii A., B. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 146 din 25 ianuarie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul apelului declarat de reclamanţii A., B. şi C. - în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al "C." PFA, împotriva sentinţei civile nr. 1459 din 7 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâţii D., E., G. şi A.. Apelanţii-reclamanţi au fost obligaţi să plătească intimaţilor-pârâţi suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Motivele de recurs formulate de reclamanţi

Recurenţii-reclamanţi au expus istoricul litigiului, precum şi aspectele de fapt considerate relevante în circumstanţierea prejudiciului suferit de fiecare în parte. Au învederat că prin publicarea mesajelor şi a comentariilor prin care intimaţii-pârâţi au intenţionat să inducă publicului ideea că reclamanţii au furat bani de la rudele lor, că i-au înşelat luându-le casa "pe nimic", că aşteaptă să moară, că deţin mai multe maşini luxoase, fără a prezenta un minim de dovezi, le-au fost aduse prejudicii dreptului la imagine şi reputaţie, iar, în ceea ce o priveşte pe reclamanta B., chiar un prejudiciu asupra dreptului la viaţă. În acest context, au mai precizat că, în mod greşit, instanţa de fond a respins în totalitate cererea formulată de reclamantul C. în calitate de reprezentant legal al C., în condiţiile în care s-a apreciat că a fost afectată viaţa profesională şi integritatea morală a reclamantului C..

În continuare, au expus consideraţii teoretice privind răspunderea civilă delictuală, enunţând dispoziţiile art. 1349 alin. (1), art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 alin. (1) din C. civ., pentru a concluziona în sensul că, pentru stabilirea existenţei prejudiciului moral, trebuie luate în calcul: caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale, situaţia personală a victimei, mediul social din care aceasta face parte, educaţia cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social etc. Existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

De asemenea, au arătat că dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele altora.

În ceea ce priveşte daunele morale, au menţionat că instanţa supremă a stabilit, cu valoare de principiu, că evaluarea acestora este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective şi pot forma obiectul controlului instanţei de recurs. Conform Curţii Europene, despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere totodată gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Sub acest aspect, au evidenţiat că instanţele de fond au stabilit că modalitatea de reparare a prejudiciului este una mixtă, concretizată atât în despăgubiri băneşti, cât şi sub forma publicării hotărârii judecătoreşti de sancţionare a părţilor, ca modalitate de reparaţie nepatrimonială.

Au mai susţinut că instanţele de fond nu au apreciat prejudiciul moral în acord cu jurisprudenţa instanţei supreme, care a statuat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate.

În dezvoltarea acestei critici au precizat că evaluarea pecuniară a vieţii şi/sau sănătăţii unei persoane este imposibilă şi imorală, dar se impune o determinare a compensaţiilor băneşti după criterii cât se poate de obiective, în măsură să aducă o alinare suferinţei produse. Chiar dacă stabilirea daunelor morale este atributul exclusiv al instanţei, aceasta trebuie să aibă la bază probe materiale în măsură să circumstanţieze cazul dedus judecăţii.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost perceput consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială profesională şi socială. Instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsura să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale.

Faţă de aceste consideraţii, recurenţii-reclamanţi au apreciat că suma de 2.000 RON nu reprezintă o reparare justă a suferinţei resimţite, întrucât nu au mai putut opta pentru alte opinii şi alte tratamente medicale pentru B., această reclamantă fiind în continuare în stare critică, boala de care suferă fiind cumplită (leucemie).

Au concluzionat că instanţele de fond nu au respectat dispoziţiile legale care reglementează acordarea daunelor morale pentru suferinţele cauzate reclamanţilor urmare a comportamentului culpabil al părţilor. Cu toate că daunele morale trebuie acordate cu titlu de sancţiune, cuantumul despăgubirilor acordate în cauză nu are efectul unei constrângeri a intimaţilor-pârâţi şi nu reprezintă nici o reparaţie echitabilă, care să acopere suferinţele ce le-au fost provocate.

Printr-o altă critică au susţinut că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a apelului pe care l-au declarat, nu a analizat toate motivele de apel, nici probele administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în cauză. O astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la casare şi rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi au mai reproşat instanţei de apel că nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 451 - 453 C. proc. civ., deoarece nu a redus motivat onorariul de avocat. În dezvoltarea acestei critici au arătat că, în mod nelegal, au fost acordate în totalitate cheltuielile de judecată solicitate de intimaţii-pârâţi, raportat la complexitatea scăzută a cauzei, munca efectivă a avocatului, care s-a rezumat la redactarea întâmpinării şi prezentarea la un singur termen de judecată. În acest context au solicitat reducerea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi în apel şi în recurs.

Totodată, au precizat că, prin comparaţie, instanţa de apel a acordat intimaţilor-pârâţi cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariul avocatului, sumă pe care aceştia au primit-o ca despăgubire morală, "echitabilă" pentru prejudiciul suferit, ceea ce denotă şi mai mult nelegalitatea hotărârii instanţei de apel şi faptul că nu au avut parte de un proces echitabil.

În drept, au fost indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată. În esenţă, au susţinut că hotărârea recurată este legală, respectând atât normele de drept material, cât şi normele procedurale, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra excepţiei nulităţii recursului, deşi prin întâmpinarea intimaţilor a fost invocată nulitatea căii de atac pentru motivul neîncadrării criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va reţine incidenţa acestei sancţiuni având în vedere că neregularitatea formală a neîncadrării criticilor, deşi prezentă, nu afectează cererea de recurs în întregul său, rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual susţinerile a căror neîncadrare nu vor primi, din acest motiv, un răspuns din partea instanţei de recurs.

Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:

Prima instanţă a reţinut că sunt de natură să aducă atingere onoarei şi demnităţii reclamanţilor afirmaţiile şi mesajele postate de pârâţi pe paginile de H. cu privire la pretinsa fapta de furt şi înşelăciune săvârşită de reclamantul C., lipsa de moralitate şi integritate profesională a acestuia, expresiile indecente, jignitoare folosite cu referire la toţi membrii familiei "impostori, escroci, profitori, mincinoşi ţepari". De asemenea, a cântărit în evaluarea despăgubirilor faptul că reclamaţiilor le-a fost afectată inclusiv viaţa profesională, fiind foarte probabil ca membrii comunităţii şi mulţi dintre colegii/clienţii reclamanţilor C. şi A. să fi vizionat postările respective. În ceea ce o priveşte pe reclamanta B. s-a apreciat că mesajele denigratoare i-au adus atingere onoarei şi reputaţiei, i-au afectat starea de sănătate şi au creat suspiciuni în rândul comunităţii cu privire la integritatea sa morală.

Punând în balanţă cele două drepturi aflate în conflict, s-a concluzionat că afirmaţiile pârâţilor depăşesc limitele exerciţiului firesc al dreptului la liberă exprimare, astfel că aceştia nu sunt protejaţi de art. 10 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Drept urmare, s-a constatat că reclamanţii, mai puţin C., sunt îndreptăţiţi la daune morale în cuantum de 2.000 RON fiecare, pentru repararea prejudiciul moral pe care l-au suferit, ţinând cont de anumite circumstanţe, respectiv: poziţia socială în societate si familie, respectul privind demnitatea şi onoarea de care se bucură în rândul comunităţii, precum şi relaţiile conflictuale preexistente dintre părţi, care au condus la concluzia că daunele morale solicitate sunt întemeiate în parte.

Respingând apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, curtea de apel a validat caracterul echitabil al despăgubirilor morale acordate reclamanţilor, reţinând că evaluarea acestora s-a realizat ţinând cont de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic de reclamanţi, importanţa valorilor lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, precum şi că reclamanţii nu au adus dovezi cu privire la cuantumul prejudiciului efectiv suferit.

- Printr-o primă critică adusă deciziei pronunţate de curtea de apel, reclamanţii au susţinut că instanţa nu a avut în vedere că proba directă a prejudiciului moral este practic imposibilă, faţă de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului, ceea ce impune ca producerea acestuia să fie dedusă din existenţa faptei ilicite. Această critică priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 1391 din C. civ., care reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, prin raportare la încălcarea dreptului nepatrimonial la demnitate, încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a statuat că prejudiciul moral este prezumat, fiind suficientă proba faptei ilicite, raţiunea fiind că obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de rezultat, caz în care atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, vinovăţia există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral rezultând expres din însăşi săvârşirea faptei.

Contrar opiniei recurenţilor-reclamanţi, în raport cu obiectul material şi juridic al acţiunii pendinte, de acordare a daunelor morale ca urmare a încălcării unui drept nepatrimonial cum este dreptul la demnitate (onoare, reputaţie), poate fi prezumată ca certă doar existenţa unui prejudiciu, nu şi întinderea lui. În acest caz, ceea ce se apreciază, pe baza probatoriului administrat, este intensitatea şi gravitatea leziunii şi, coroborat, întinderea compensaţiei pentru trauma suferită.

Astfel, deşi se admite că, de multe ori, în litigiile în care se pun în balanţă dreptul la imagine şi libertatea de exprimare, prejudiciul moral se prezumă într-o anumită proporţie, obligarea la plata unor despăgubiri substanţiale fără cercetarea legăturii de cauzalitate şi a producerii efective a prejudiciului conduce la încălcarea libertăţii de exprimare (Cauza Thorgeir Thorgeirson contra Islandei, paragraful 73).

Drept urmare, cum sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului, fiind admisibil orice mijloc de probă, nu pot fi apreciate ca nelegale considerentele prin care curtea de apel a reţinut că se impunea dovedirea acelor împrejurări şi circumstanţe care să justifice un nivel ridicat al despăgubirilor, constatând însă că "reclamanţii nu au produs dovezi cu privire la cuantumul prejudiciului efectiv suferit, nefiind suficientă simpla susţinere potrivit căreia reclamanta A., de profesie inginer, ce lucrează la I. pe ramura directă cu directorii francezi, a suferit prejudicii de imagine şi asupra reputaţiei, sau că reclamantul C., a suferit prejudicii prin faptul că nu a mai putut organiza activităţile specifice (polish, reparaţii în atelier), precum şi cu privire la prejudiciile asupra dreptului la viaţa al reclamantei B., care îşi pusese speranţa în donaţiile cititorilor pentru a încerca un tratament în Italia."

- Cu privire la criticile prin care se contestă soluţia de respingere a pretenţiilor solicitate de reclamantul C. în calitate de reprezentant al "C." PFA sub argumentul că, deşi tribunalul a apreciat că au fost afectate viaţa profesională şi integritatea morală a reclamantului C., care este titular al persoanei fizice autorizate, a fost respinsă cererea formulată de această parte în calitate de reprezentant legal al persoanei fizice autorizate.

Verificând motivele de apel deduse analizei instanţei de apel, Înalta Curte observă că aceste susţineri sunt invocate omisso medio, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Faţă de aceste dispoziţii legale, întrucât obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, aceste critici nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, reprezentând neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel. Pentru conservarea dreptului la critică, inclusiv în recurs, asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă trebuie să fie formuleze criticile corespunzătoare în apel, pentru a permite un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond şi, doar dacă acest demers rămâne fără succes, pot fi reiterate criticile corespunzătoare şi în recurs.

- Analizând criticile care privesc modalitatea de evaluare a prejudiciului, se observă că, în esenţă, recurenţii-reclamanţi şi-au expus nemulţumirea faţă de cuantumul redus al daunelor morale acordate reclamanţilor A., B., C. - 2.000 RON pentru fiecare, considerând că acestea nu au valenţa unei reparaţii echitabile, care să acopere prejudiciul suferit, sens în care au evidenţiat că nu au mai putut opta pentru alte opinii şi tratamente medicale pentru B., şi nici a unei sancţiuni menite a-i descuraja pe pârâţi să comită faptele reprobabile.

Cu privire la cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanţă, evaluând în concret proporţionalitatea despăgubirilor, curtea de apel a confirmat că acestea nu depăşesc limitele rezonabilului, dar nici nu sunt derizorii. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că au caracterul unei indemnizaţii rezonabile, care este aptă să ofere protecţie suficientă şi efectivă dreptului la imagine, care este componentă a dreptului la viaţă privată reglementat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Astfel, se observă că s-a subliniat că despăgubirile reprezintă atât un drept al persoanei lezate, cât şi o sancţiune pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

Invocând, în drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând trimitere la prevederile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, precum şi la practica instanţelor, prin argumentele expuse, recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată şi apreciată întinderea prejudiciului nepatrimonial pe care l-au suferit prin fapta ilicită săvârşită de intimaţii-pârâţi. Însă, sub acest aspect nu au fost conturate greşelile imputate raţionamentului instanţei de apel, a cărei hotărâre face obiectul recursului, ci au fost preluate în mod identic motivele de apel, fiind prezentate consideraţii teoretice şi jurisprudenţiale, care au caracter general.

Aşa cum recurenţii-reclamanţi au arătat, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Acoperirea prejudiciului nepatrimonial se asigură prin compensarea sa cu plata unor sume de bani pentru trauma suferită, acestea neavând o valoare materială. Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor, astfel că evaluarea judiciară presupune o apreciere complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează. Astfel cum s-a statuat în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Respectând aceste repere, instanţa de apel a apreciat că suma acordată reclamanţilor de judecătorul fondului reprezintă o compensaţie echitabilă pentru afectarea dreptului la imagine, în lipsa unor dovezi care să justifice un nivel ridicat al despăgubirilor morale.

Instanţa de recurs nu poate reevalua temeinicia sancţiunii pecuniare aplicate pentru încălcarea dreptului la imagine al recurenţilor-reclamanţi, respectiv cuantumul daunelor morale acordate, întrucât acestea sunt determinate prin valorificarea circumstanţelor fiecărei cauze în parte. Aşadar, criticile recurenţilor-reclamanţi dezvoltă şi combat elemente ale situaţiei de fapt, de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ.

Deşi este real că poate face obiectul controlului instanţei de recurs modul de aplicare a criteriilor de determinare a daunelor acordate în compensarea prejudiciului moral, se reţine că prin recurs reclamanţii nu au dedus analizei critici cu un atare conţinut, ci şi-au exprimat insatisfacţia faţă de compensaţia obţinută pentru suferinţa resimţită ca urmare a faptei ilicite reţinute în sarcina pârâţilor.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este nelegal, să arate punctual care criterii jurisprudenţiale nu au fost respectate, ţinând cont de faptul că toate reperele evidenţiate de reclamanţi au fost deja avute în vedere de instanţele de fond. Cu toate acestea, au fost reluate aspectele de fapt, esenţiale în soluţionarea fondului cauzei, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile şi care au fost avute în vedere de instanţele de fond la constatarea temeiniciei acţiunii promovate, care a presupus, cu prioritate, analiza existenţei faptei ilicite în sarcina pârâţilor, precum şi la evaluarea judiciară a prejudiciului nepatrimonial cauzat de aceştia.

În alţi termeni, faţă de criticile propriu-zise formulate pe calea recursului, care este o cale de atac extraordinară, ce limitează prezenta instanţă la verificarea incidenţei cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., nemulţumirea recurenţilor-reclamanţi faţă de compensaţia pe care sunt îndreptăţiţi să o primească de la intimaţii-pârâţi, pentru încălcarea dreptului la imagine, nu poate determina reevaluarea prejudiciilor suferite în această etapă procesuală, care să conducă la majorarea daunelor morale.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a apelului pe care l-au declarat, nu a analizat toate motivele de apel, nici probele administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în cauză.

Contrar acestor critici, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor susţinute de reclamanţi prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 şi următoarele din C. civ., menţinând soluţia de admitere în parte a pretenţiilor deduse judecăţii, astfel că, în mod nereal, au susţinut recurenţii-reclamanţi că nu au fost evocate normele de drept substanţial aplicabile în cauză.

În acord cu opinia judecătorului fondului, având în vedere reperele statuate de Curtea europeană a drepturilor omului, prin decizia recurată s-a considerat că pretenţiile solicitate de reclamanţi sunt excesive, relevând totodată caracterul rezonabil al despăgubirilor în cuantum de 2.000 RON, acordat de prima instanţă fiecărui reclamant, prin raportare la consecinţele negative suferite, importanţa valorilor lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării. De asemenea, a expus motivele pentru care nu s-a reţinut prejudiciul reclamant de reclamantul C., atât pentru acesta, cât şi pentru persoana juridică, constând în faptul că nu a mai putut efectua reparaţii în atelier, acesta fiind circumscris sferei prejudiciului material, iar nu a prejudiciului nepatrimonial.

Înalta Curte reţine că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont de scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea păstrării unui echilibru între drepturile concurente.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel şi probele administrate, recurenţii-reclamanţi îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns instanţa, respectiv că daunele morale în suma de 2.000 RON sunt rezonabile şi în măsură să împiedice continuarea conduitei defăimătoare a pârâţilor.

Or, împrejurarea că aceştia sunt nemulţumiţi de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care a fost evaluat pecuniar prejudiciul moral în raport cu probele administrate în cauză, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare. De asemenea, faptul că instanţa a interpretat elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de părţile reclamante nu echivalează cu o nemotivare.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa Curţii europene s-a arătat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România).

Aşadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de faţă nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pentru care apelul reclamanţilor a fost respins, cu consecinţa menţinerii cuantumului despăgubirilor morale la 2.000 RON.

- Recurenţii-reclamanţi au mai reproşat instanţei de apel că nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 451 - 453 C. proc. civ., deoarece nu a redus motivat onorariul avocatului. În dezvoltarea acestei critici au arătat că, în mod nelegal, au fost acordate în totalitate cheltuielile de judecată solicitate de intimaţii-pârâţi, raportat la complexitatea scăzută a cauzei, munca efectivă a avocatului, care s-a rezumat la redactarea întâmpinării şi prezentarea la un singur termen de judecată.

Această critică nu poate fi analizată în recurs, întrucât proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de acesta reprezintă o chestiune de temeinicie, astfel cum s-a statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 privind examinarea unui recurs în interesul legii, reţinându-se că "este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice".

Pentru aceste motive, susţinerile privind cenzurarea onorariului avocatului acordat de instanţa de apel intimaţilor-pârâţi nu se încadrează nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar instanţa de recurs nu este abilitată să reducă sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată de instanţa de apel.

Comportă totuşi analiză, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, comparaţia prezentată în finalul cererii de recurs, prin care recurenţii-reclamanţi şi-au exprimat nemulţumirea faţă de faptul că suma la care sunt îndreptăţiţi cu titlul de despăgubire morală este egală cu cheltuielile de judecată pe care trebuie să le achite intimaţilor-pârâţi.

Relevante în examinarea acestei critici sunt reperele oferite de Curtea europeană, care a apreciat că, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, impunerea unei sarcini financiare considerabile după încheierea procedurii poate constitui o restrângere a dreptului la o instanţă garantat de articolul 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea Stankov contra Bulgariei, paragraful 54, 12 iulie 2007; Klauz contra Croaţiei, nr. 28963/10, paragraful 77; Zustovic contra Croaţiei, paragraful 98), însă a confirmat că o astfel de restrângere nu poate fi considerată ca fiind în sine incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil (a se vedea Stankov contra Bulgariei, paragraful 52, şi Harrison McKee contra Ungariei, paragraful 22).

În cauză, instanţa de apel a acordat cheltuielile de judecată în marja de apreciere de care dispune, reglementată de prevederile art. 451 - 453 C. proc. civ., fără ca prin efectul obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2.000 RON către părţile adverse să se ajungă la o valoare derizorie a cuantumului despăgubirilor morale care le-au fost acordate reclamanţilor A., B., C. - 2.000 RON fiecare. Prin urmare, măsura dispusă nu este aptă să afecteze dreptul la un proces echitabil, întrucât protecţia recunoscută dreptului la imagine al reclamanţilor subzistă, în condiţiile în care beneficiază în continuare de constatarea existenţei unei încălcări, publicarea hotărârii şi de o compensaţie financiară, astfel că prin sancţiunile aplicate pârâţilor este îndeplinită atât funcţia educativ-preventivă, cât şi cea reparatorie a răspunderii civile.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare invocate.

În condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluţia de respingere a recursului implică şi cheltuielile de judecată solicitate de recurenţii-reclamanţi, care nu pot beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi D., E., G. şi A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C. în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al C. împotriva deciziei nr. 146 din 25 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.