Tort claim for SEVESO zone land restriction rejected for lack of passive procedural standing and pre-accession non-applicability of EU Directive

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

După deliberare, asupra recursului declarat în cauză, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 17 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat: obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 8.100 mp situat în Bucureşti, str. x, înscris în CF nr. x Bucureşti, Sector 3 şi având nr. cadastral x, reprezentând prejudiciu cauzat urmare a imposibilităţii edificării unei construcţii pe acest teren, situat în zona de restricţie aflată sub incidenţa Directivei europene SEVESO şi afectat de reţele edilitare C.; şi obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestui teren, sub forma unei sume lunare, stabilite pe baza unei expertize imobiliare evaluatorii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1189 din 28 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată. A admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi a) art. 41 din Legea nr. 18/1991 la emiterea titlului de proprietate. A respins acţiunea vizând fapta ilicită constând în nerespectarea dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi a) art. 41 din Legea nr. 18/1991 la emiterea titlului de proprietate, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti cu privire la nerespectarea obligaţiei de informare prevăzute de art. 2 lit. a) corelat cu art. 14 din Directiva 2012/18/UE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a respins cererea de chemare în judecată, vizând această faptă ilicită, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 593A din 24 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1189 din 28 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 593A din 24 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 593A din 24 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti în ce priveşte fapta ilicită imputată constând în nerespectarea dispoziţiilor art. 2 lit. a) şi art. 41 din Legea nr. 18/1991, iar pe fond admiterea acţiunii.

Recurenţii-reclamanţi au formulat următoarele critici:

Dispoziţiile art. 1530 din C. civ. coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991 au fost interpretate greşit în ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, cu privire la fapta ilicită. Instanţa de apel a considerat, nelegal, că nu se poate reţine calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti pentru fapta ilicită constând în nerespectarea dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi art. 41 din Legea nr. 18/1991 la emiterea titlului de proprietate, deoarece apelanţii nu ar fi indicat temeiul legal potrivit cu care Municipiul Bucureşti administrează terenurile aflate în domeniul public şi privat al statului şi că analiza obligaţiilor pretins încălcate trebuie realizată din perspectiva Legii nr. 18/1991 şi H.G. nr. 131/1991.

De asemenea, instanţa de apel a mai considerat că lucrările privind stabilirea dreptului de proprietate pentru membrii cooperativelor agricole de producţie şi celelalte persoane prevăzute de lege se face de către comisiile de fond funciar, conform atribuţiilor prevăzute prin art. 12 din H.G. nr. 131/1991 şi că, în stabilirea dreptului de proprietate al autoarei apelanţilor, nu există niciun impediment legal determinat de afectaţiunea bunului pentru reconstituire, conform art. 37 din Legea nr. 18/1991.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, comisia judeţeană sau locală, prin derogare de la dispoziţiile de drept comun, are calitate procesuală pasivă sau, după caz, activă în litigiile de fond funciar şi răspunde pentru activitatea de emitere, modificare şi anulare a titlurilor de proprietate, activităţi specifice pentru reconstituirea dreptului de proprietate, în virtutea atribuţiilor expres prevăzute de H.G. nr. 890/2005.

Comisia locală de fond funciar este cea care întocmeşte documentaţia necesară reconstituirii dreptului de proprietate, iar comisia judeţeană emite titlul de proprietate, fiind un organism colegial cu caracter special, prezidată de prefect şi care nu este subordonată unei autorităţi publice locale, ci numai faţă de guvern, fiind firesc să aibă calitate procesuală pasivă şi să îi revină răspunderea pentru activităţile de emitere, modificare şi anulare a titlurilor de proprietate. Însă comisia locală/judeţeană nu este autoritatea care identifică terenurile pentru care să se emită titlurile de proprietate, nu are personalitate juridică şi nici patrimoniu propriu. Autoritatea care identifică terenurile pentru a fi puse la dispoziţia comisiilor locale şi judeţene de fond funciar este autoritatea administrativă teritorială, care îşi îndeplineşte atribuţiile în materie funciară prin comisiile de fond funciar.

În mod nelegal, instanţele de apel au considerat că obligaţiile prevăzute de art. 2 lit. e) şi art. 41 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 ar reveni comisiilor de fond funciar, iar nu autorităţii administrativ-teritoriale, astfel încât nerespectarea acestor obligaţii ar reprezenta o faptă ilicită ce poate fi imputată doar comisiilor de fond funciar, care ar avea calitate procesuală pasivă în virtutea art. 52 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Dispoziţiile H.G. nr. 131/1991, invocate de instanţa de apel, prin care s-a aprobat Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate nu sunt incidente în cauză pentru că aceste dispoziţii se referă la atribuţiile comisiilor, în ce priveşte activitatea de emitere, modificare sau anularea titlurilor de proprietate, la activitatea de stabilire şi reconstituire a dreptului de proprietate al persoanelor prevăzute de Legea nr. 18/1991, respectiv la procedura de stabilire a dreptului de proprietate.

Însă, pentru a-şi îndeplini aceste atribuţii, terenurile necesare pentru reconstituirea dreptului de proprietate au fost puse la dispoziţia comisiilor de către autorităţile administrative teritoriale, care au deţinut şi deţin în administrare domeniul public sau privat al statului, conform art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 18/1991.

În cauză se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită săvârşită de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, de a pune la dispoziţia Comisiei municipale de fond funciar, pentru reconstituire, terenul cu destinaţia specială, pe care se aflau construcţii şi instalaţii de transport gaze naturale, aflat în proprietatea statului, şi care nu putea face obiectul Legii nr. 18/1991, în sensul că nu se restituia foştilor proprietari, întrucât pe acesta se aflau amenajări de interes public.

Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în ce priveşte analiza răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită imputată Municipiului Bucureşti, din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 alin. (1) din C. civ.

Astfel, instanţa de apel, a analizat fapta ilicită imputată Municipiului Bucureşti, aceea de neasigurare a accesului publicului la informaţii referitoare la drepturile ce le-ar putea fi afectate numai din perspectiva datei dobândirii de către apelanţi a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, anul 2006, prin raportare la data de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană şi de când actele adoptate de instituţiile UE au devenit obligatorii şi pentru ţara noastră. Or, analiza faptei ilicite imputate Municipiului Bucureşti trebuia făcută în raport de data când reclamanţii au cunoscut situaţia terenului, data emiterii certificatului de urbanism nr. x din 2 iulie 2000, în condiţiile în care la data cumpărării nu erau notate în cartea funciară sarcini legale şi restricţii urbanistice.

La data emiterii certificatului de urbanism, Directiva SEVESO era obligatorie pentru România, în raport de data aderării la Tratatul Uniunii Europene. Aceasta, în condiţiile în care, la data când pârâtul Municipiului Bucureşti a pus la dispoziţia comisiei de fond funciar terenul pentru reconstituirea dreptului de proprietate numitei D., autoarea vânzătorului, terenul era un teren cu destinaţie specială, subtraversat de conductele de transport gaze naturale deţinute de C. S.A., care se încadra în prevederile art. 2 lit. e) din Legea nr. 18/1991 şi care, potrivit art. 41 din aceeaşi lege, nu se putea restitui foştilor proprietari, pentru că pe acesta se aflau amenajări de interes public, fiind aflate în proprietatea statului şi administrate de către Municipiul Bucureşti.

Astfel, la data emiterii titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 terenul era şi este în continuare subtraversat de cele două conducte de transport gaze naturale ale C. S.A., traseul conductelor nefiind marcat şi bornat în teren, aşa cum prevedeau Normele tehnice de exploatare a conductelor de gaze naturale. De asemenea, terenul se află şi în prezent în apropierea fabricii ce manipulează substanţe periculoase, astfel încât nu putea face obiectul reconstituirii.

Aceste împrejurări de fapt, existente atât la data reconstituirii dreptului de proprietate, cât şi în prezent, impun reclamanţilor o limitare în exercitarea dreptului de proprietate, constând în imposibilitatea de exploatare a terenului ca perimetru construibil. Această limitare a dreptului de proprietate, ce are ca temei o cauză de utilitate publică, nu exclude justă despăgubire prevăzută de art. 44 alin. (5) din Constituţia României. Aceasta, deoarece limitarea dreptului de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului, aşa cum a statuat şi jurisprudenţa CEDO.

De asemenea, dispoziţiile art. 621 alin. (3) din C. civ. prevăd caracterul pecuniar al limitării dreptului de proprietate al reclamanţilor, de trecere pe terenul lor a conductelor de gaze naturale, dispoziţii potrivit cu care proprietarul are dreptul la plata unei juste despăgubiri, respectiv la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, dată de imposibilitatea de a construi, deşi terenul este situat în intravilanul localităţii, într-o zonă rezidenţială şi construibilă.

Mai mult, prejudiciul suferit de reclamanţi este consecinţa directă a faptei culpabile a Municipiului Bucureşti pentru că în situaţia în care pârâtul, în calitate de autoritate competentă, ar fi informat publicul cu privire la restricţiile ce afectează zona, procesul decizional al acestora cu privire la dobândirea terenului ar fi fost altul.

Faptul că terenul era traversat de conductele de gaze naturale la data reconstituirii dreptului de proprietate, respectiv data dobândirii lui de către reclamanţi nu înseamnă că aceştia şi-au pierdut dreptul la plata unei juste despăgubiri, atâta timp cât Directiva SEVESO din anul 2012 a impus limitări şi restricţii în ceea ce priveşte terenurile (amplasamentele) aflate în zona de risc, dar care, în acelaşi timp, a prevăzut şi accesul publicului la justiţie, prin art. 23, atât cu privire la neinformarea lui, cât şi cu privire la plata de daune aduse proprietăţii (anexa VI din Directivă).

Mai mult, statele membre, au fost obligate să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prevederilor directivei care s-a aplicat începând cu 13 august 2012, astfel încât dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost afectat şi restricţionat, ulterior dobândirii terenului.

Faptul generator al acestei situaţii este reprezentat de împrejurarea că Municipiul Bucureşti a pus la dispoziţia comisiei de fond funciar terenul în litigiu, care era exceptat de la restituire, având destinaţie specială, întrucât pe acesta se aflau amenajări de interes public, aflate în proprietatea statului, terenul fiind în administrarea Municipiului Bucureşti.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi instanţa de apel, prejudiciul este cert, întrucât lipsa de folosinţă a terenului, din cauza restricţiilor şi limitărilor impuse de Directiva SEVESO, dă dreptul reclamanţilor la plata unei juste despăgubiri.

În drept, a fost indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Un prim motiv de recurs invocat de reclamanţii recurenţi vizează faptul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1530 din C. civ. coroborate cu cele ale Legii nr. 18/1991, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, cu referire la fapta ilicită constând în încălcarea prevederilor art. 2 lit. e) şi art. 41 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren afectat de amenajări de interes public.

Aceste critici sunt nefondate căci, în condiţiile în care fapta imputată se referă la nerespectarea prevederilor Legii nr. 18/1991 la momentul emiterii titlului de proprietate nr. x/08.12.1994, ca efect al reconstituirii dreptului de proprietate, în mod legal s-a reţinut că dispoziţiile aplicabile în materia fondului funciar nu fac niciun fel de referire la atribuţii/prerogative concrete în sarcina unităţii administrativ - teritoriale.

Astfel, analizând normele legale la care recurenţii fac referire, se constată că, în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 18/1991 legiuitorul reglementează, în funcţie de destinaţie, categoriile de terenuri, identificând la lit. e) categoria terenurilor cu destinaţii speciale, printre care şi pe cele folosite pentru transportul energiei electrice şi gazelor naturale. Totodată, în art. 41 alin. (1) se prevede că "terenurile agricole fără construcţii, instalaţii, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului şi aflate în administrarea primăriilor la data prezentei legi, se vor restitui foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, fără a se putea depăşi suprafaţa de 10 ha de familie, în echivalent arabil."

Or, în acest context legal indicat chiar de către reclamanţii recurenţi, emiterea de către Comisia Municipiului Bucureşti şi a Sectorului agricol Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a titlului de proprietate nr. x/08.12.1994 în favoarea autoarei D., nu a presupus intervenţia UAT Municipiul Bucureşti, pentru a se putea astfel justifica şi impune o cenzurare a modalităţii în care aceasta şi-ar fi exercitat eventuale atribuţii legale.

Mai mult, dacă s-ar proceda la o analiză sistematică extinsă a prevederilor art. 41 alin. (1) în coroborare cu cele ale alin. (2), care dispun restituirea terenurilor indicate la alin. (1) se face prin ordinul prefectului, la propunerea primăriei, decurge în mod şi mai evident concluzia că, în sarcina autorităţii administrativ teritoriale a Municipiului Bucureşti nu era instituită vreo prerogativă a cărei neexercitare să fi fost în măsură să genereze vreo conduită culpabilă.

Recurenţii afirmă şi că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, comisia judeţeană sau locală, prin derogare de la dispoziţiile de drept comun, are calitate procesuală pasivă sau, după caz, activă în litigiile de fond funciar şi răspunde pentru activitatea de emitere, modificare şi anulare a titlurilor de proprietate, activităţi specifice pentru reconstituirea dreptului de proprietate, în virtutea atribuţiilor expres prevăzute de H.G. nr. 890/2005.

Însă, aceste critici reprezintă, în realitate, argumente care susţin soluţia instanţei de apel. Astfel, atât dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 cât şi cele ale art. 11-12 din H.G. nr. 131/1991 privind Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate prevăd expres faptul că, pe de o parte, atributul stabilirii suprafeţelor de teren agricole, atât a celor preluate abuziv, cât şi a celor ce urmau a fi restituite, revenea comisiei comunale, orăşeneşti sau municipale de fond funciar, iar, pe de altă parte, că nu există identitate între UAT Municipiul Bucureşti şi prefectul ori primarul municipiului Bucureşti, în calitatea acestora de preşedinţi ai comisiei judeţene, respectiv locale de fond funciar.

Fără a nega competenţa exclusivă atribuită de legiuitor comisiilor de fond funciar în privinţa procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate şi a celei de emitere a titlurilor de proprietate, recurenţii susţin că terenurile necesare pentru reconstituirea dreptului de proprietate au fost puse la dispoziţia comisiilor de către autorităţile administrative teritoriale, care au deţinut şi deţin în administrare domeniul public sau privat al statului, conform art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 18/1991.

Însă, terenul în suprafaţă de 8100 mp, situat în Bucureşti, str. x, pentru care a fost reconstituit dreptul de proprietate în favoarea autoarei D., conform titlului de proprietate nr. x/08.12.1994, s-a aflat în patrimoniul cooperativei agricole, fiind restituit, conform legii, moştenitorului membrului cooperator E., aşa încât, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 invocate de reclamanţi, ci cele ale art. 8 din acelaşi act normativ.

Pe de altă parte, deşi afirmă faptul că autoritatea care identifică terenurile pentru a fi puse la dispoziţia comisiilor locale şi judeţene de fond funciar, este autoritatea administrativ - teritorială, UAT- urile sau Municipiul Bucureşti, în acelaşi timp, recurenţii susţin că acestea din urmă îşi îndeplinesc atribuţiile în materie funciară prin comisiile de fond funciar. Or, în temeiul acestui raţionament, se achiesează la concluzia că UAT Municipiul Bucureşti nu deţinea în materia fondului funciar vreo competenţă proprie care atragă răspunderea pentru modalitatea în care este exercitată.

Prin urmare, instanţa de apel a dat o corectă şi legală dezlegare excepţiei lipsei calităţii procesuală pasive a Municiului Bucureşti în ceea ce priveşte pretinsa faptă ilicită constând în reconstituirea dreptului de proprietate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991.

Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurenţi vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 alin. (1) din C. civ., din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a realizat analiza răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită imputată Municipiului Bucureşti, respectiv aceea de neasigurare a accesului publicului la informaţii referitoare la drepturile ce le-ar putea fi afectate.

Arată recurenţii că, nelegal, curtea de apel a avut în vedere numai data dobândirii de către apelanţi a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, anul 2006, prin raportare la data de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană şi de când actele adoptate de instituţiile UE au devenit obligatorii şi pentru ţara noastră.

În opinia reclamanţilor, analiza faptei ilicite imputate Municipiului Bucureşti trebuia făcută în raport de data când au cunoscut situaţia terenului, anume data emiterii certificatului de urbanism nr. x din 2 iulie 2020, în condiţiile în care la data cumpărării nu erau notate în cartea funciară sarcini legale şi restricţii urbanistice. Or, la data emiterii certificatului de urbanism Directiva SEVESO era obligatorie pentru România, în raport de data aderării la Tratatul Uniunii Europene.

Inalta Curte constată că instanţa de apel a analizat capătul de cerere vizând antrenarea răspunderii civile delictuale a unităţii administrativ teritoriale pentru nerespectarea obligaţiei de informare, reglementată de Directiva 2012/18/UE, prejudiciul solicitat fiind justificat de emiterea certificatului de urbanism nr. x/02.07.2020, prin care se menţionează că terenul se află în zona de restricţie - "zona de atenţie" - aflată sub incidenţa directivei SEVESO, conform recomandărilor secretariatului de risc din cadrul ISU, terenul fiind posibil traversat de reţele edilitare C., aflându-se totodată în zona de protecţie de 200 m a acestora, cu regim de înălţime restricţionat, consecinţa fiind imposibilitatea edificării unei locuinţe pe terenul achiziţionat în acest sens.

Fiind invocată de către reclamanţi încălcarea obligaţiei de informare astfel cum a fost reglementată de Directiva 2012/18/UE, în mod judicios instanţa de apel a apreciat că se impune, cu prioritate, o verificare a raţionamentului juridic relativ la obligativitatea implementării şi respectării unei directive europene de către Statul Român ca membru al Uniunii Europene.

În acest context, a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 157 din 24 mai 2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind aderarea României la Uniunea Europeană, ce urma să îşi producă efecte începând cu data de 01.01.2007, stipulează în art. 4 alin. (2) faptul că de la data aderării, dispoziţiile Constituţiei, ale Tratatului CEEA şi actele adoptate de instituţii înainte de aderare devin obligatorii pentru România şi se aplică în acest stat în condiţiile stabilite prin Constituţie, prin Tratatul CEEA şi prin protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea României în Uniunea Europeană.

Aşadar, concluzionează curtea de apel că obligativitatea respectării Directivei 2012/18/UE, nu poate fi imputată părţii intimate, în calitate de autoritate publică locală, mai devreme de 01.01.2007, dat fiind caracterul de act normativ european şi de cerinţa implementării sale în legislaţia naţională exclusiv după dobândirea caracterului de stat membru UE.

Cum perfectarea contractului de vânzare cumpărare între autorul F. şi apelanţii reclamanţi a intervenit la data de 19.10.2006, anterior aderării României, s-a constatat că nu poate analiza incidenţa actului normativ, nefiind aplicabil la data dobândirii bunului, reclamată ca fiind data săvârşirii faptei ilicite.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, raportat la data intrării dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul reclamanţilor recurenţi, corect s-a apreciat că Directiva nu făcea parte din fondul legislativ aplicabil.

Totodată, este neîntemeiată şi critica recurenţilor potrivit căreia analiza îndeplinirii obligaţiei de informare trebuia realizată raportat la momentul emiterii certificatului de urbanism, respectiv la anul 2020, din moment ce, în chiar cuprinsul acestuia se prevede că terenul se află în zona de restricţie - "zona de atenţie" - aflată sub incidenţa directivei SEVESO, o astfel de menţiune reprezentând chiar manifestarea îndeplinirii obligaţiei de informare.

Faţă de aceste aspecte, nu se mai impune cenzurarea celorlalte susţineri ale recurenţilor cu privire la existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului pârât.

În considerarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 593A din 24 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.