State liability for judicial supervision: inapplicability of Art. 539 C. proc. pen. to non-deprivation preventive measures

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub dosar nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu, cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al Municipiului Beiuş obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 300.000 Euro, reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului multiplu şi complex cauzat prin declanşarea faţă de acesta - în mod nejustificat şi de o manieră abuzivă a unui proces penal ce s-a derulat timp de 4 ani, cu toate consecinţele dezastruoase pe care acest demers abuziv 1-a avut asupra vieţii sale, asupra imaginii sale publice, precum şi asupra tuturor drepturilor civile, urmare a restrângerii dreptului de liberă circulaţie, precum şi a îngrădirii efective a dreptului la muncă prin luarea măsurii controlului judiciar în perioada 23.12.2014 - 11.03.2016, restrângerea dreptului de proprietate prin sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor sale în perioada 18.02.2015 -20.12.2018. A solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor materiale în sumă de 75.616.38 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de procesul abuziv instrumentat, reprezentând onorarii avocat, cheltuieli de deplasare şi de cazare, alte cheltuieli de judecată. A mai solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi pană la plata efectivă a acestora. Cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 92/C din data de 18 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă:

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2000 RON reprezentând daune morale cu dobânda legală care se va calcula începând cu data de 08.06.2021 şi până la plata efectivă.

Au fost respinse restul pretenţiilor.

A fost respinsă cererea subsidiară formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Beiuş.

A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 300 RON cheltuieli de judecată parţiale.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1845/A/2 din 13 decembrie 2022 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în contradictoriu cu intimatul A..

A admis apelul civil formulat de apelantul A., în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva sentinţei civile nr. 92/C din 18.05.2022 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului suma de 75.616,38 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale .

A obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecata în prima instanţa.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A obligat intimatul Statul Român la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON în favoarea apelantului A..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1845/A/2 din 13 decembrie 2022 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA- Serviciul Teritorial Oradea şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Recursul declarat de reclamantul A..

Prin memoriul de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe pct. 5 şi pct. 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul a susţinut că instanţa de apel a omis să examineze în mod critic şi efectiv argumentele esenţiale dezvoltate de reclamant prin cererea de apel, prin care a arătat că şi-a întemeiat acţiunea şi pe prevederile art. 5, 6, 8, 13 şi art. 1 la Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceste prevederi nefiind avute în vedere la soluţionarea cauzei de către instanţa de fond.

În concret, a învederat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut că prin instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor personale începând cu data de 18.02.2015 şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, respectiv până la data de 20.12.2018, a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată a arătat că, prin instituirea sechestrului asigurător de o manieră pur formală, asupra unei sume calculate derizoriu, în realitate în cauză nefiind dovedită existenţa pagubei, acestuia i-a fost încălcat dreptul de proprietate şi în concret nu şi-a putut exercita toate cele trei prerogative ale dreptului de proprietate privată, pentru mai mult de 4 ani.

A considerat reclamantul că instanţa de apel nu a avut în vedere, astfel cum a rezultat şi din probatoriul administrat în faţa instanţei de fond faptul a fost nevoit să împrumut sume de bani de la diferite persoane fizice, având în vedere că asupra imobilului pe care îl deţine în proprietate era instituită măsura sechestrului asigurător. Astfel, arată că procesul penal a avut repercusiuni şi de ordin financiar, cu precădere cauzate de sechestrul asigurător instituit în condiţiile în care nu a fost dovedită în niciun moment existenţa vreunei pagube.

De asemenea, a arătat că în faza de urmărire penală, a fost interceptat si supravegheat mai multe luni de zile, atât la momentul la care nu avea nicio calitate în cauză, cât şi în perioada în care a fost audiat în calitate de martor, fiind încălcat art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de acest aspect, a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO conform căreia convorbirile telefonice intră în noţiunea de "viaţă privată" şi "corespondenţă", în sensul articolului 8 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute sau utilizarea lor în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva titularului postului ori a interlocutorului au fost analizate de CEDO ca o "ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 din Convenţie. În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva intervenţiei arbitrariului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8 al Convenţiei. Legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanţele şi condiţiile în care abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete

A arătat că în dreptul intern, prin Decizia nr. 51, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., constatând neconstituţionalitatea sintagmei "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen.

Arată că deşi probele obţinute prin supravegherea acestuia nu îl inculpau în concret, prin faptul că i-au fost interceptate convorbirile de către un organ necompetent şi pe o perioadă de timp atât de îndelungată, perioadă în care, aşa cum am mai precizat, ori nu a deţinut nicio calitate, ori a fost martor, este cert că nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenţie şi, prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

Învederează că aceste aspecte mai sus dezvoltate au fost invocate în cuprinsul motivelor de apel, însă instanţa de apel a omis să le analizeze, neconformându-se exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Totodată, a susţinut că deşi instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului Statul Român la plata prejudiciului cauzat acestuia ca urmare a luării măsurii reţinerii, respectiv a controlului judiciar cu impunerea unor obligaţii excesive, a omis să se pronunţe cu privire la îngrădirea dreptului la muncă.

Sub acest aspect, reiterează ceea ce a susţinut prin cererea de apel, respectiv că în perioada 07.01.2015 - 30.03.2015, i-au fost comunicate de către Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, 23 de Decizii de întrerupere a concediului de odihnă, solicitându-mi prezenta la locul de muncă în intervalele orare 14:00 - 23:00 pentru rezolvarea urgentă a unor probleme de serviciu, dar şi pentru punerea la dispoziţia organelor de urmărire penală a înscrisurilor solicitate. Astfel, a fost obligat să solicit concediul de odihnă rămas pe anul anterior, dar şi toate zilele de concediu aferente anului în curs şi ulterior, pentru a nu fi bănuit că ar putea încălca obligaţiile impuse, s-a prezentat la birou în afara programului normal de serviciu şi a orarului urmat de ceilalţi colegi.

În condiţiile în care instanţa nu a motivat şi nu s-a raportat la aceste susţineri, consideră că i-a fost încălcat dreptul subsemnatului la un proces echitabil şi i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, consideră că sumele acordate nu reprezintă o reparare integrală a prejudiciului.

În acest sens, arată că potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material şi moral, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost ele lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate.

Instanţa trebuie să respecte un principiu al proporţionalităţii, cu luarea în considerare şi a practicii instanţei supreme în materie, a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, să asigure repararea integrală şi efectivă a prejudiciului.

Arată reclamantul că jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciilor morale trebuie să reflecte o concordanţă valorică între cuantumul sau/şi gravitatea consecinţelor la a căror reparare este destinat să contribuie. Pentru determinarea cuantumului despăgubirilor morale se impune a se avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, făcând trimitere la deciziile nr. 1481 din 5 martie 2008, nr. 1256 din 12 februarie 2004 şi nr. 4286 din 8 iunie 2004, pronunţate de Înalta Curte.

În concret, învederează că la cuantificarea daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere că reclamantului i-au fost afectate imaginea, viaţa socială, intimitatea şi viaţa privată.

Nu în ultimul rând, reclamantul a arătat că, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi ţara, i s-a îngrădit exercitarea dreptului la liberă circulaţie, iar prin luarea măsurii sechestrului dreptul de proprietate i-a fost vădit afectat.

Recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA- Serviciul Teritorial Oradea.

Prin memoriul de recurs, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA- Serviciul Teritorial Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe aspectul daunelor morale acordate pentru perioada controlului judiciar (motivul I), cât şt pentru acordarea în totalitate a cheltuielilor judiciare solicitate în acest proces (motivul II).

În dezvoltarea primului motiv de recurs, pârâtul a susţinut că din prevederile art. 539 alin. (1) C. proc. civ. reiese în mod clar opţiunea legiuitorului naţional care, odată cu adoptarea Legii 135/2010, a considerat că se impune acordarea de despăgubiri doar pentru măsurile preventive privative de libertate, luate pe nedrept/injuste. Iar în cauza de faţă, măsurile preventive au fost luate în perioada 2014-2016, fiind deci aplicabile exclusiv prevederile noului C. proc. pen., adoptat prin Legea 135/2010.

Astfel, a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri morale şi pentru măsurile neprivative de libertate, chiar dacă acestea ar fi motivate pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 8 CEDO.

Din lecturarea obligaţiilor care i-au fost impuse reclamantului prin încheierea penală nr. 160/DLC/2014 din 23.12.2014 a Curţii de Apel Oradea (dosar nr. x/2014) rezultă în mod evident că acestea au fost cele necesare pentru atingerea scopului acestor măsuri preventive, respectiv buna desfăşurare a procesului penal. Astfel, atât interdicţia de a părăsi teritoriul României, decât cu încuviinţarea prealabilă a organului judiciar care a dispus măsura, cât şi interdicţia de a comunica cu coinculpatul B. sau cu martorii din dosar (dintre care o parte i-au fost colegi de muncă), au fost măsuri absolut necesare pentru atingerea scopului măsurii preventive, iar interdicţiile impuse erau rezonabile.

În acelaşi sens, arătat că cererea reclamantului de a i se modifica programul după care trebuie să se prezinte la organele de poliţie, a fost admisă, programul fiind modificat, iar în ceea ce priveşte interdicţia de a părăsi teritoriul României, reclamatul nu a solicitat să i se permită părăsirea ţării.

Referitor la faptul că măsura preventivă ar fi afectat condiţiile de muncă ale reclamantului, a apreciat că acest aspect s-a reţinut în mod greşit de către curtea de apel, reclamantul putând să îşi dezvolte cariera, să îşi schimbe locul de muncă sau să accepte alte locuri de muncă suplimentare, fără nicio îngrădire, de asemenea nici veniturile sale nu au fost diminuate prin instituirea acestei măsuri preventive.

În acest sens a motivat şi instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bihor, prin sentinţa civilă nr. 92/C/2022 din 18.05.2022 (pag. 31), considerăm că sunt juste concluziile respective.

În aceste condiţii, a învederat că nu se poate susţine că ar fi fost încălcat dreptul al viaţă privată sau alte drepturi ale reclamantului, astfel că în mod nejustificat, prin greşita aplicare a normelor de drept material, au fost acordate despăgubiri morale pentru perioada măsurii preventive a controlului judiciar.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, a arătat că din lecturarea cererii introductive a reclamantului rezultă că a formulat un prim capăt de cerere, compus din trei subpuncte, valoarea cumulată a pretenţiilor solicitate fiind de 300.000 de euro; al doilea capăt de cerere se referea la daune materiale, iar cel de al treilea era unul accesoriu, referitor la dobânzi legale aferente sumelor de bani solicitate.

Instanţa de apel a acordat în întregime cheltuielile judiciare argumentând că au fost admise integral două capete de cerere, iar al treilea parţial.

Astfel, apreciază şi această soluţie a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece instanţa de apel a acordat cu titlu de daune morale suma de 20.000 de RON, adică echivalentul a 4.000 de euro, ceea ce înseamnă, procentual, că primul capăt de cerere a fost admis în proporţie de 1,5 %.

Analizând cererea de chemare în ansamblu, se ajunge la aceeaşi concluzie: reclamantul a solicitat acordarea în total a sumei de 315.000 de euro (daune morale+ materiale), fiindu-i acordate sub 20.000 de euro. Prin urmare, din toată acţiunea introductivă pretenţiile au fost admise într-un procent de aproximativ 7,5 %.

În aceste condiţii, aplicarea corectă a articolului 453 alin. (2) din C. proc. civ. ar fi impus acordarea doar într-o mică parte a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant, nicidecum acordarea lor în totalitate.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Prin memoriul de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a reclamat o greşită reţinere a calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, putând fi angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei

În primul rând, arată pârâtul, contrar celor reţinute de instanţa de apel, prevederile deciziei nr. 136/2021 nu sunt aplicabile prezentei speţe, întrucât intimatul reclamant a înţeles să formuleze o acţiune în temeiul dispoziţiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală şi nu în temeiul legii speciale, respectiv art. 539 din C. proc. pen.

Raportat la motivele cererii de chemare în judecată şi la temeiul de drept invocat, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest context, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. (1) din C. civ., din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultând că regula că răspunderea civilă a statului este una subsidiară, nu principală, iar excepţiile de la această regulă sunt de strictă interpretare şi aplicare, una dintre aceste excepţii este fiind prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Întrucât intimatul reclamant nu a înţeles să îşi fundamenteze în drept acţiunea pe această excepţie a erorii judiciare, conştientizând probabil că sunt mult mai restrictive condiţiile răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin acest tip de erori, ci pe răspunderea de drept comun prevăzută de C. civ., subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional dedus judecăţii nu poate fi Statul Român.

Totodată, plecând de la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României (art. 21, 44, 52, 53 şi 123 alin. (5) şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală şi nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. şi care guvernează regimul răspunderii particularilor.

Arată în continuare că, din punct de vedere al laturii subiective, răspunderea administrativ patrimonială a statului este obiectivă (răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare - art. 52 alin. (3) din Constituţie şi răspunderea patrimonială exclusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public - ce se deduce din coroborarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 22 din Constituţie) şi subiectivă (răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituţie şi de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ).

Potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Finanţelor se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul finanţelor publice. îndeplinind ca funcţie şi reprezentarea statului român în domeniul său de activitate şi în limitele stabilite prin actele normative în vigoare.

Aşadar, din coroborarea tuturor textelor arătate în cele ce preced, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii. atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Acest fapt este confirmat şi prin decizia nr. 2/04.04.2011 a ÎCCJ în motivarea căreia se arată că funcţia dreptului procesual consta, în principal, în a asigura sancţiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziţia de reclamant în cadrul litigiului aparţine titularului dreptului subiectiv civil afirmat, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are cel obligat în acelaşi raport juridic (subiect pasiv al dreptului).

Din motivarea ÎCCJ rezultă că nu este recunoscută calitatea procesuală unor persoane care ar putea avea doar o "vocaţie" la raportul juridic de drept material dedus judecăţii, ci doar celor care sunt părţi ale acestui raport juridic.

Prin urmare, Statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorităţii sale chiar dacă din Constituţia României rezultă că Statul român garantează, printre alte valori fundamentale, şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că"statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească-în cadrul democraţiei constituţionale" înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

Totodată, a arătat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă nici din perspectiva dispoziţiilor art. 1373 C. civ., condiţiile de drept comun ale răspunderii comitenţilor fiind bine cristalizate, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, respectiv: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi prejudiciu, precum şi mult discutata vinovăţie.

Raportul de prepuşenie nu ar putea fi considerat ca fiind format, fără îndeplinirea celor trei elemente constitutive obligatorii, precizate de literatura juridică: acordul de voinţe realizat între comitent şi prepus; acceptarea de către prepus a poziţiei sale de subordonare faţă de comitent, căruia îi recunoaşte o autoritate ce se concretizează într-o putere de supraveghere, direcţie şi control în îndeplinirea funcţiei sau activităţii pe care urmează să o desfăşoare; îndeplinirea unor funcţii sau însărcinări de către prepus în interesul comitentului sau al altuia.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 303/2022, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind statutul judecătorilor şi procurorilor: (1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. (1A1) Procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (1A2) Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate.

Pentru ca dispoziţiile art. 1373 C. civ. să îşi găsească aplicarea în cauză, este necesar ca Statul român prin Ministerul Finanţelor să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, Iar între stat şi aceştia nu există un raport de prepuşenie, Statul român prin Ministerul Finanţelor nu este ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Concluzionând asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a respins criticile aduse de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reţinând faptul că o acţiune este inadmisibilă, numai în situaţia în care legea o interzice, însă instanţa nu a avut în vedere că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată din perspectiva temeiurilor de drept invocate de reclamant (dispoziţiile din C. civ.).

Au arătat că atunci când reclamantul, invocând fundamentalul principiu al disponibilităţii, alege să solicite cercetarea pe fond a acţiunii sale prin raportare la prevederile din C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanţa de judecată nu are dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispoziţiile legale speciale dedicate de legiuitor acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei eroii judiciare.

Într-un asemenea caz, acţiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă şi respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condiţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale.

Dreptul de dispoziţie procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înţeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voinţă a titularului acţiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situaţiile de concurs între o lege generală şi una specială, legea specială are preferinţă în aplicare, doar în acest fel adevărata voinţă a legiuitorului ajungând să se impună în ce priveşte situaţia juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

În continuare, a învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. De asemenea, a arătat că potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rolul activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilităţii (Decizia nr. 156/2021 pronunţată de către secţia a II-a civilă).

A învederat că,în doctrină, s-a apreciat că nu trebuie recunoscută posibilitatea judecătorului de a schimba, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată şi în considerarea faptului că o asemenea modificare, practic, s-ar face exclusiv în favoarea reclamantului, afectându-se astfel obligaţia de imparţialitate a instanţei şi prin urmare, dreptul pârâtului la un proces echitabil.

Prin urmare, a apreciat că prin decizia civilă nr. 1845/13.12.2022, Curtea de Apel Oradea s-a substituit rolului reclamantului, dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită şi analizând cauza din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 136/2021.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a considerat că, per ansamblu, problema dedusă concret judecăţii priveşte supunerea intimatului reclamant la proceduri juridice penale şi la măsuri privative/neprivative de libertate dispuse în mod legal, dar care au devenit nedrepte/injuste ca urmare a soluţiei de achitare, deşi acţiunea are ca temei art. 1373 C. civ. şi nu norma specială din art. 539 din C. proc. pen.

Totodată, a arătat că, în mod greşit, s-a raportat Curtea de Apel Oradea la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în soluţionarea cererii, câtă vreme acţiunea a avut ca temei prevederile art. 1373 C. civ. şi nu ale art. 539 C. proc. pen.

În primul rând, a susţinut faptul că Decizia nr. 136/2021 este incidenţă în litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen. şi nu în cazul celor izvorâte din aplicarea prevederilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În al doilea rând, în jurisprudenţa sa până la decizia nr. 136/2021, chiar Curtea Constituţională a constatat, că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

Cu privire la majorarea daunelor morale acordate pentru prejudiciul moral suferit, de la suma de 2.000 RON la suma de 20.000 RON, a arătat că suma acordată cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică în condiţiile în care acesta nu a fost dovedit, declaraţiile martorilor fiind subiective prin prisma legăturilor de prietenie/colegialitate dintre aceştia şi intimat şi nesusţinute de alte dovezi suplimentare (ex.acte medicale, expertiză medico-legală), instanţa de apel transformându-se într-un adevărat apărător al intimatului reclamant, hotărârea fiind o veritabilă pledoarie în favoarea acestuia.

Curtea de apel a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri morale nu doar pentru perioada de 24 ore cât a fost reţinut intimatul reclamant, ci şi pentru perioada în care faţă de acesta a fost luată măsura preventivă neprivativă de libertate a controlului judiciar, întrucât i-au fost impuse în sarcină obligaţii excesive, care i-au încălcat dreptul la viaţa privată şi de familie.

Prin urmare, având în vedere faptul că faţă de reclamant a fost luată în cursul procesului penal măsura reţinerii, respectiv măsura controlului judiciar, iar procesul penal s-a finalizat cu achitarea acestuia, măsurile preventive care i-au fost aplicate au un caracter injust, impunându-se repararea de către stat a prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a luării acestor măsuri."

Faţă de cele reţinute de către instanţa de apel, a arătat că nu se pot acorda despăgubiri morale şi pentru măsurile neprivative de libertate, chiar dacă acestea ar fi motivate pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 8 din CEDO.

Obligaţiile ce i-au fost impuse intimatului reclamant prin încheierea penală nr. 160/DLC/2014 din 23.12.2014 a Curţii de Apel Oradea rezultă în mod evident că acestea au fost cele necesare pentru atingerea scopului acestor măsuri preventive, respectiv buna desfăşurare a procesului penal şi nu i-au afectat drepturile contrar celor reţinute de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, pârâtul a considerat că instanţa de apel a acordat intimatului reclamant o sumă excesivă, fără a justifica de ce a considerat acest cuantum ca fiind just şi echitabil.

Cu privire la cheltuielile de judecată, a arătat că instanţa de apel a acordat intimatului reclamant întreaga sumă, astfel cum a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, fără a ţine cont de faptul că, într-o mare parte, sunt neîntemeiate - parte fiind cheltuieli efectuate de Episcopia Greco-Catolice din Oradea, cheltuielile de cazare sunt pentru patru camere, în condiţiile în care era necesară prezenţa la termen doar a intimatului reclamant A., însoţit de apărătorul ales.

În privinţa cheltuielilor de judecată, pârâtul a invocat aplicarea greşită a art. 451 C. proc. civ. reprezentând onorariu avocat, instanţa de apel, având obligaţia, fără să intervină în contractul de asistenţă juridică (care produce efecte doar între intimatul reclamant şi apărătorul ales), de a analiza în ce măsură onorariul stabilit trebuie suportat de recurentul pârât având în vedere complexitatea cauzei şi efortul concret depus de avocatul intimatului reclamant, în fiecare etapă procesuală.

Instanţei îi revine îndatorirea de a cerceta cu atenţie înscrisurile doveditoare depuse de părţi, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susţinerea acelui proces, întrucât, aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptăţită a le primi.

Distinct de aceste aspecte, a arătat că pentru a putea fi acordate cheltuielile de judecată este necesar ca partea adversă să se afle în culpă procesuală, iar fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este întemeiat pe o răspundere civilă de natură delictuală, răspundere al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat părţii adverse.

Fiind însă pe tărâm delictual este necesară întrunirea cumulativă a elementelor acestei răspunderi, respectiv existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie care să fi cauzat părţii adverse un prejudiciu constând în cheltuielile de judecată, or răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor patrimoniale este antrenată doar dacă se constată incidenţa producerii unei erori judiciare în condiţiile C. proc. pen.

Dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acţiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat, în temeiul dispoziţiilor legii civile, iar o astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârşirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluţia instanţei nu ar confirma actul de inculpare, în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 20/19.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia: "nu este posibil a se stabili fundamentul juridic al răspunderii pentru cheltuielile procesuale efectuate de părţi în procesul penal, ca expresie a aplicării legii civile, printr-o extrapolare a circumstanţelor concrete ale cauzei, printr-o rezolvare de principiu care să regleze întreaga problematică generată prin aplicarea textului de lege".

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul A. în termen legal, a depus întâmpinare la recursurile formulate de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâţi, ca nefondate, şi admiterea recursului declarat de acesta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând legalitatea hotărârii atacate, în raport cu motivele declaraţiilor de recurs, cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în limitele şi pentru considerentele enunţate în continuare:

II.1. Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, precum şi de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA- Serviciul Teritorial Oradea

Înalta Curte observă poziţia procesuală concordantă a recurenţilor, în ceea ce priveşte dispoziţia de acordare a daunelor-morale pentru perioada în care a fost luată faţă de reclamant măsura preventivă a controlului judiciar şi aceea de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal, aşa încât, aceste motive comune de recurs urmează a fi abordate unitar, răspunzându-se criticilor formulate prin considerente comune.

În esenţă, se susţine că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 pronunţată de Curtea Constituţională, apreciind astfel că poate fi angajată răspunderea obiectivă a statului pentru repararea prejudiciului suferit de reclamant, in condiţiile în care acţiunea promovată de acesta a fost fundamentată în drept pe normele de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, cele cuprinse în C. civ., iar nu pe dispoziţiile speciale ale art. 539 din C. proc. pen.. Or, doar acestea ar fi făcut posibilă incidenţa evocatei decizii a Curţii Constituţionale. Se arată că nu se pot acorda despăgubiri morale şi pentru măsurile neprivative de libertate (a se vedea controlul judiciar), chiar dacă acestea ar fi motivate pe alte temeiuri de drept, precum art. 8 din CEDO. Obligaţiile specifice măsurii preventive a controlului judiciar, impuse reclamantului, au fost cele necesare pentru buna desfăşurare a procesului penal, astfel că nu se poate susţine că ar fi fost încălcat dreptul la viaţă privată sau alte drepturi ale reclamantului, in mod nejustificat, şi nici că ar fi suferit o vătămare disproporţionată. Cu referire la cheltuielile judiciare aferente procesului penal finalizat cu soluţia de achitare, se arată că dispoziţia de achitare nu stabileşte, în sine, o culpă procesuală a Statului Român, titular al acţiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat, în temeiul dispoziţiilor legii civile. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârşirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluţia instanţei nu ar confirma actul de inculpare, în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 20/19.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform căreia nu ar exista temei de drept pentru obligarea statului la plata cheltuielilor în absolut toate cazurile, fără distincţie. Totodată, este criticată şi întinderea acestor cheltuieli, unele fiind excesive, iar altele nesusţinute sub aspect probator.

Aceste critici pot fi încadrate în motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva cărora se va aprecia legalitatea hotărârii recurate.

Este fondată critica formulată cu privire la caracterul nelegal al soluţiei adoptate în ceea ce priveşte aplicarea mutatis mutandis a argumentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 la ipoteza măsurilor restrictive de libertate, precum controlul judiciar, devenite injuste/nedrepte prin soluţia de achitare care a finalizat procesul penal.

Astfel, instanţa de apel reţine, cu suficientă claritate, că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul care i-a fost cauzat prin derularea împotriva sa, timp de 4 ani de zile, a unui proces penal în urma căruia a fost achitat, prin restrângerea dreptului său la liberă circulaţie, respectiv prin îngrădirea efectivă a dreptului la muncă urmare a luării împotriva sa a măsurii controlului judiciar în perioada 23.12.2014-11.03.2016, precum şi prin restrângerea dreptului său de proprietate, urmare a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor sale în perioada 18.02.2015-29.12.2018. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin Ministrul Finanţelor Publice la plata daunelor materiale în cuantum de 75.616,38 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată suportate în cursul procesului penal, respectiv la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acestora, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cadrul prezentului litigiu

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 1349 şi 1373 C. civ., dar şi pe prevederile art. 5, 6, 8, 13 şi art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe dispoziţiile art. 41, 43 şi 53 din Constituţia României; au fost invocate şi dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

În fapt, instanţele fondului reţin că reclamantul a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul şi fals în declaraţii, precum şi pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, fiind trimis în judecată pentru aceste fapte la data de 06.03.2015, prin rechizitoriul emis în dosarul penal nr. x/2015

Reclamantul a fost reţinut pentru 24 de ore, începând cu data de 15.12.2014 ora 1915.

Prin încheierea nr. 160/DLC/2014 din data de 23.12.2014 a Curţii de Apel Oradea, faţă de apelantul reclamant a fost dispusă măsura controlului judiciar, menţinută până în data de 11 martie 2016. Potrivit acesteia reclamantului revenindu-i, printre altele, obligaţia de a nu comunica cu inculpaţii sau martorii din dosarul penal nr. x/2014, respectiv obligaţia de a se prezenta la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de către organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. De asemenea, paşaportul reclamantului a fost retras, în baza încheierii penale nr. 160/DLC/2014 a Curţii de apel Oradea.

Prin sentinţa penală nr. 22/PI/09.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) C. pen., în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi II din C. proc. pen. s-a dispus achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, şi în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. s-a dispus achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Prin Decizia nr. 338/A/14.12.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, a fost respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinţei penale nr. 22/PI/09.02.2017, dispoziţiile acesteia cu privire la reclamant fiind menţinute.

În ceea ce priveşte luarea faţă de reclamant a măsurii reţinerii, respectiv a măsurii controlului judiciar, cu impunerea unor obligaţii excesive în sarcina acestuia, instanţa de apel a apreciat că poate fi antrenată răspunderea obiectivă a Statului Român pentru prejudiciul cauzat apelantului reclamant ca urmare a aplicării acestor măsuri, impunându-se, totodată, obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată suportate de către acesta în cursul procesului penal. Raportându-se la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel reţine că, din moment ce statul a aplicat unul din mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât drept o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictual în temeiul art. 1349 C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

Prin urmare, concluzionează instanţa de apel, având în vedere faptul că faţă de reclamantul apelant a fost luată în cursul procesului penal măsura reţinerii, respectiv măsura controlului judiciar, iar procesul penal s-a finalizat cu achitarea acestuia, măsurile preventive care i-au fost aplicate au un caracter injust, impunându-se repararea de către stat a prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a luării acestor măsuri, în temeiul răspunderii obiective ce îi revine în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei, prin aplicarea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale şi în cazul măsurii controlului judiciar. Se constată că prin luarea acestor măsuri, respectiv faţă de conţinutul excesiv şi disproporţionat al obligaţiilor impuse apelantului reclamant pe durata măsurii controlului judiciar, a fost încălcat dreptul acestuia la viaţa privată şi de familie, garantat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Gravitatea acestor imixtiuni ale statului în viaţa privată a reclamantului este cu atât mai mare cu cât, în urma achitării sale prin hotărâre penală definitivă, acestea au dobândit un caracter injust, fiind cert că reclamantul a suferit pe nedrept aceste privaţiuni, impunându-se, aşadar, repararea prejudiciului care i-a fost astfel cauzat, în temeiul dispoziţiilor art. 538 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost interpretat de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 136/2021, respectiv în temeiul dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reaminteşte că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată, cu valoare de principiu, prin art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă

Această normă constituţională consacră principiul răspunderii obiective a statului, o răspundere specială de drept public, care nu este bazată pe săvârşirea unei fapte culpabile, ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005 a Curţii Constituţionale; Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

Răspunderea obiectivă a statului este o formă de răspundere delictuală specială, iar mecanismul ei specific se antrenează în prezenţa următoarelor condiţii, care se verifică cumulativ: existenţa unei fapte ilicite, care constă în eroarea judiciară săvârşită de serviciul public de justiţie(pentru noţiunea de eroare judiciară, se va avea în vedere art. 268 alin. (4) din Legea 303/2022); un prejudiciu injust, suferit de victima erorii judiciare; raportul de cauzalitate dintre eroarea judiciară şi prejudiciul injust. Nu se cere condiţia vinovăţiei-cea care fundamentează încă răspunderea subiectivă pentru fapta proprie, conform art. 1357 din C. civ.

În actualul context legislativ, răspunderea subiectivă coexistă cu răspunderea obiectivă, iar formele de răspundere directă şi obiectivă a statului sunt reglementate expres, prin norme speciale, de strictă şi limitată aplicare, fără posibilitate de extindere in alte situaţii similare. Sunt reglementate următoarele forme de răspundere delictuală specială, obiectivă, şi anume: 1) răspunderea statului pentru erori judiciare în general, cea care stabileşte condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare, reglementată prin art. 268 din Legea nr. 303/2022 privind organizarea judiciară; 2) răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi 3) răspunderea statului în cazul privării nelegale/injuste de libertate, ambele reglementată în cuprinsul Părţii speciale, Titlul IV, cap. VI, art. 538-art. 539 din C. proc. pen. corob cu art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

În ceea ce priveşte răspunderea statului pentru ipoteza luării unor măsuri preventive privative de libertate într-un proces penal finalizat cu soluţia de clasare/achitare, într-o jurisprudenţă constantă a instanţei de contencios constituţional (cu titlu de exemplu, a se vedea Decizia nr. 179/2016 şi Decizia nr. 133/2017), s-a reţinut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală reglementată prin normele C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială, care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant. Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat cu achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare, nefiind necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive.

Prin decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale(o decizie de constatare a neconstituţionalităţii cu rezervă de interpretare) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat definitiv prin clasare sau prin achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este neconstituţională.

Curtea Constituţională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispoziţiile legii fundamentale şi anume că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

Totodată, prin Decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.. În considerentele ce fundamentează dezlegarea obligatorie, s-a reţinut textual:

"45. Evident, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. 46. Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen..".

Astfel fiind, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.. Soluţiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., pun în evidenţă caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzaţiei penale şi au ca efect reţinerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, caracterul injust sau nedrept (diferenţiat de caracterul nelegal) al măsurilor preventive privative de libertate şi netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei.

Ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea într-un mod previzibil şi unitar a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. civ., astfel cum a fost acesta sancţionat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

Din conţinutul art. 539 C. proc. pen. rezultă că dreptul la repararea pagubei aparţine persoanei faţă de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate.

Cu referire la masurile preventive, Curtea Constituţională reţine, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015), paragrafele 17, 18, 20 şi 21 că, potrivit C. proc. pen., intrat în vigoare la 1 februarie 2014, măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă [art. 202 alin. (4) lit. a)-e)], în cazul controlului judiciar şi al controlului judiciar pe cauţiune nefiind reglementate nici termenele şi nici durata maximă pentru care aceste măsuri preventive pot fi dispuse. Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate).

Distincţia este esenţială, din perspectiva stabilirii domeniului de aplicare a normei evocate-art. 539 C. proc. pen.-,deoarece acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale obiective a statului în raport cu acest text de lege este legal posibilă pentru ipoteza privării nelegale sau injuste/nedrepte de libertate, adică atunci când faţă de suspect sau inculpat s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă), măsură care a fost constatată a fi fost nelegală (art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.) sau atunci când pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite (art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.).

În consecinţă, repararea pagubei pentru o măsură preventivă nelegală sau injustă se poate realiza în procedura specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen. exclusiv în ipoteza luării unei măsuri privative de libertate, iar nu a unei măsuri restrictive de libertate, aşa cum este controlul judiciar.

În prezenta cauză, despăgubirile morale acordate global de către instanţa de apel au vizat, fără nicio distincţie, atât reţinerea pentru 24 de ore a reclamantului-măsură preventivă privativă de libertate-cât şi controlul judiciar instituit în intervalul 23 decembrie 2014 - 11 martie 2016, măsură preventivă restrictivă de libertate şi, prin urmare, exclusă de la reparaţie prin antrenarea răspunderii obiective a statului pe temeiul în art. 539 din C. proc. pen.

Prin urmare, calea răspunderii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen. nu este incidentă în privinţa acoperirii prejudiciului moral invocat în legătură cu aplicarea măsurii controlului judiciar, întrucât acest text normativ reglementează explicit dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate. Verificând conformitatea art. 539 C. proc. pen. cu normele constituţionale, Curtea Constituţională a vizat exclusiv măsurile preventive privative de libertate, nu şi cele restrictive de drepturi. Aşa fiind, tinând seama şi de caracterul deciziei ce a fost pronunţate şi de efectele limitate ale acesteia, o aplicare mutatis mutandis a considerentelor obligatorii ale acestei decizii la ipoteza măsurilor restrictive de libertate nu este legal posibilă, pentru că ar avea ca efect o extindere a incidenţei art. 539 din C. proc. pen. dincolo de câmpul propriu de aplicabilitate al acestei norme speciale şi dincolo de limitele în care Curtea Constituţională a înţeles să interpreteze extensiv norma penală.

De altfel, reclamantul nu şi-a fundamentat în drept acţiunea pe dispoziţiile speciale înscrise în art. 539 din C. proc. pen., dimpotrivă, a precizat că înţelege să solicite repararea prejudiciului suportat prin măsura controlului judiciar la care a fost supus, o măsură intruzivă care i-au afectat drepturi şi libertăţi fundamentale, în considerarea răspunderii civile delictuale de drept comun, a Convenţiei şi a normelor constituţionale. Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că poate opera o răspundere delictuală obiectivă a statului, valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen., considerând că soluţia definitivă de achitare este în măsură să confere tuturor măsurilor preventive luate faţă de reclamant pe parcursul procesului penal un caracter injust, fără a distinge după cum ele au fost măsuri privative de libertate şi/sau restrictive de drepturi.

În condiţiile în care reclamantul nu a invocat răspunderea specială a statului, reglementată prin art. 539 C. proc. pen., şi această formă de răspundere obiectivă nici nu poate fi antrenată în ipoteza măsurilor restrictive de drepturi, în considerarea celor enunţate anterior, revenea instanţei de apel obligaţia de a examina temeinicia pretenţiilor reclamantului prin prisma prevederilor legale de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, atât timp cât partea reclamantă a indicat expres prevederile art. 1373 şi art. 1349 C. civ., a Convenţiei şi a textelor normative constituţionale evocate. Or, o astfel de analiză explicită a fundamentelor răspunderii statului pentru prejudiciul acuzat de reclamant nu a fost realizată, în apel.

Înalta Curte constată astfel că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, atrăgând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

Urmare a soluţiei ce se va pronunţa, devine inutilă analizarea criticilor invocate de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în legătură cu pretinsul caracter excesiv şi neprobat al daunelor morale acordate, critici care vizează temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea acesteia.

Tot astfel, criticile legate de acordarea cheltuielilor de judecată generate de purtarea prezentului litigiu nu pot fi examinate în acest moment al judecăţii, faţă de împrejurarea că soluţia de casare a deciziei instanţei de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare atrage, implicit, desfiinţarea soluţiei pronunţate asupra capătului de cerere accesoriu vizând acordarea cheltuielilor de judecată. De altfel, invocarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. are la bază ideea caracterului excesiv al sumei acordate cu acest titlu, critici care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii. Desigur, cu ocazia rejudecării, vor fi soluţionate în mod corespunzător cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, în funcţie de soluţia dispusă cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, ţinând seama de faptul că, la acest moment, nu este stabilită în mod definitiv culpa procesuală pentru a se verifica legalitatea aplicării dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Are caracter nefondat critica formulată cu privire la caracterul nelegal al soluţiei în ce priveşte cererea reclamantului de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal.

Pretenţia reclamantului în legătură cu aceste despăgubiri a fost fundamentată pe răspunderea civilă obiectivă a statului, care ar trebui să funcţioneze ori de câte ori soluţia de achitare din procesul penal nu poate lăsa partea fără posibilitatea de a recupera cheltuielile pe care le-a făcut într-o procedură judiciară în care şi-a demonstrat nevinovăţia, reclamantul fiind achitat definitiv.

Statuările instanţei de apel referitoare la acordarea acestor despăgubiri sunt corecte, în contextul în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de despăgubiri materiale (cheltuieli de judecată din procesul penal finalizat cu achitarea acestuia) pe răspunderea obiectivă a statului, adică acea răspunderea care, derivând din obligaţia de garanţie pentru buna organizare a activităţii judiciare, a serviciului public al justiţiei, nu presupune existenţa unei culpe şi nici nu impune, în mod necesar procurorului ca, la întocmirea rechizitorului şi trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive. De aceea, faţă de soluţia de achitare care a finalizat procesul penal, reclamantului nu trebuia să i se pretindă demonstrarea unor acţiuni ilicite ale organelor judiciare, pentru a se putea aprecia asupra justeţei pretenţiilor acestuia.

Evocând soluţia de principiu reglementată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) din C. proc. pen., în mod corect instanţa de apel a concluzionat în sensul că şi în ipoteza în care acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu, iar nu la sesizarea părţii vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat definitiv nu trebuie să suporte singur costurile apărării sale, în procesul în care a demonstrat netemeinicia acuzaţiei penale. În acest sens trebuie văzut înţelesul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., conform căruia "în celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".

Trimiterea pe care norma procesuală penală o face la reglementarea legii civile trebuie apreciată inclusiv din punct de vedere al răspunderii civile obiective care incumbă statului, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost pretinse ca fiind nesocotite la momentul declanşării urmăririi penale şi acela al trimiterii în judecată. Or, ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblul ei şi, în mod particular, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni, statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate (căreia îi este asimilată soluţia de achitare), constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspunderea penală şi care a demonstrat netemeinicia acuzaţiei.

În consecinţă, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire al reclamantului, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal.

Se impune a fi observat că art. 10 din C. proc. pen., reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptăţirea oricărei părţi implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepţii, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Nici critica vizând caracterul disproporţionat al onorariului de avocat avansat în procesul penal, precum şi acordarea unor cheltuieli de judecată insuficient dovedite, nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate, ci vizează aprecierea probatoriului, cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi întinderii prejudiciului încercat de reclamant. Or, o atare apreciere reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi de evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei ce ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Recursul Statului Român prin Ministerul Finanţelor, care vizează greşita respingere a excepţiei calităţii sale procesuale pasive, respectiv a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, are, de asemenea, caracter nefondat.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, recurentul susţine că angajarea răspunderii sale obiective şi, deci, legitimare procesuală în cauză, pot avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârşirea unor erori judiciare, întrucât doar pentru astfel de situaţii, prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, este consacrată o astfel de răspunderea în sarcina statului. În rest, prin aplicarea dispoziţiilor art. 221 C. civ., coroborate cu cele ale art. 224 alin. (1) C. civ., răspunderea statului este una subsidiară, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu, aşa încât, cu referire la particularităţile speţei, trebuie avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, procurorii sunt independenţi şi se supun legii, fiind obligaţi să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor; calitatea procesuală pasivă nu poate fi justificată nici din perspectiva dispoziţiilor art. 1373 C. civ., statul nefiind un comitent al procurorilor de caz şi neexistând un raport de prepuşenie.

Susţinerea recurentului este una care ignoră temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care a indicat nesocotirea, cu ocazia desfăşurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenţia europeană - respectiv dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie (art. 6 par. 1 şi 2), dreptul la respectarea vieţii private şi de familie(art. 8), la imagine publică şi la demnitate, dreptul la muncă, libertatea de circulaţie(art. 5, art. 2 din Protocolul nr. 4), dreptul de proprietate(art. 1 din Protocolul nr. 1) - Convenţie la care Statul Român este parte.

Astfel, prin ratificarea Convenţiei europene (conform Legii nr. 30/1994), Statul Român şi-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăţi considerate fundamentale.

În acest sens, instanţa de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenţie se referă la respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor contractante, această jurisdicţie trebuie înţeleasă ca însumând toate autorităţile acelui stat (legislativă, executivă şi judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorităţi se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenţie, se angajează răspunderea statului în cauză. De aceea, referirea pe care o face recurentul la dispoziţiile din C. civ. (art. 221, art. 224) privitoare la angajarea răspunderii persoanelor juridice de drept public sau la cele vizând reperele cu respectarea cărora trebuie desfăşurată activitatea procurorului pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi independenţei) este una inadecvată şi care nu poate schimba pe titularul responsabilităţii, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi garantate de Convenţie.

În consecinţă, întrucât există identitate între acest pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, în mod just s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în conformitate cu art. 36 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, recurentul a pretins, de asemenea, eronat că ea este dată de împrejurarea că un astfel de demers nu ar fi permis decât în ipoteza în care s-ar solicita daune pentru repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare, astfel cum rezultă din reglementarea dată de art. 538-539 din C. proc. civ.. În acest sens, recurentul arată că normele în materia erorilor judiciare sunt unele cu caracter special care derogă de la normele de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală şi, ca atare, fiind singurele aplicabile, doar ele se pot constitui într-un fundament legal al pretenţiilor de despăgubiri, orice alt demers cu aceeaşi finalitate fiind inadmisibil.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reaminteşte că solicitarea reclamantului nu a vizat acordarea de despăgubiri pentru săvârşirea unei erori judiciare, în condiţiile art. 539 din C. proc. civ.. Ca atare, situaţiei de fapt deduse judecăţii nefiindu-i aplicabilă norma de drept la care face referire recurentul nici nu se poate pune problema raportului dintre aceasta şi norma generală în materia răspunderii delictuale, pentru a se putea susţine prioritatea în aplicarea normei speciale.

În al doilea rând, potrivit considerentelor expuse anterior, în examinarea criticilor privitoare la cadrul procesual pasiv, orice persoană aflată sub jurisdicţia unui stat semnatar al Convenţiei poate să pretindă (chiar statului, ca înaltă parte contractantă) respectarea drepturilor obiect al acesteia şi, în mod corespunzător, repararea prejudiciului încercat prin nesocotirea unor astfel de drepturi. De aceea, cadrul judecăţii a fost corect determinat, atât în privinţa aprecierii admisibilităţii demersului reclamantului, fundamentat inclusiv pe normele Convenţiei, cât şi din punct de vedere al părţii procesuale pasive căreia i se pot opune pretenţiile formulate, aşa încât soluţia instanţelor fondului cu privire la cele două excepţii, precum şi considerentele care o fundamentează sunt corecte.

În situaţia în care cauza dedusă judecăţii se întemeiază pe o ipoteză neacoperită de norma specială, este posibil ca partea interesată să aibă deschisă calea acţiunii de drept comun, dreptul de a se adresa justiţiei, în respectarea accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din CEDO, cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie. Aşa fiind, în mod just au reţinut instanţele fondului admisibilitatea demersului procesual al reclamantului, critica invocată fiind nefondat.

II. Recursul declarat de reclamantul A.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe pct. 5 şi pct. 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul a invocat, în esenţă, omisiunea instanţei de apel de a cerceta argumentele esenţiale dezvoltate prin cererea de apel, cele prin care a arătat că şi-a întemeiat acţiunea atât pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, cât şi pe prevederile art. 5, 6, 8, 13 şi art. 1 la Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceste prevederi nefiind avute în vedere la soluţionarea cauzei, cu referire concretă la consecinţele suportate prin: a) instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor personale începând cu data de 18.02.2015 şi până la soluţionarea definitivă a cauzei; b) interceptarea convorbirilor şi supraveghere mai multe luni de zile, atât la momentul la care nu avea nicio calitate în cauză, cât şi în perioada în care a fost audiat în calitate de martor; c)îngrădirea dreptului la muncă.

În condiţiile în care instanţa nu a motivat şi nu s-a raportat la aceste susţineri, consideră că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ.

Criticile circumscrise acestor motive de casare sunt fondate.

Înalta Curte a reţinut anterior că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul multiplu şi complex care i-a fost cauzat prin iniţierea împotriva sa a unui proces penal, care a durat 4 ani, şi care a fost finalizat cu o soluţie definitivă de achitare. Reclamantul susţine că derularea acestui proces penal, "în mod nejustificat şi de o manieră abuzivă", a avut "consecinţe dezastruoase", prin afectarea dreptului la viată privată, urmare a interceptărilor la care a fost supus; prin afectarea demnităţii şi imaginii publice, urmare a declaraţiilor de presă referitoare la procesul penal; prin restrângerea dreptului său la liberă circulaţie, respectiv prin îngrădirea efectivă a dreptului la muncă urmare a luării împotriva sa a măsurii controlului judiciar în perioada 23.12.2014-11.03.2016; precum şi prin restrângerea dreptului său de proprietate, urmare a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor sale în perioada 18.02.2015-29.12.2018. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin Ministrul Finanţelor Publice la plata daunelor materiale în cuantum de 75.616,38 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată suportate în cursul procesului penal, respectiv la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acestora, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cadrul prezentului litigiu.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 1349 şi 1373 C. civ., dar şi pe prevederile art. 5, 6, 8, 13 şi art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe dispoziţiile art. 41, 43 şi 53 din Constituţia României; au fost invocate şi dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Prima instanţă a fondului a apreciat că angajarea răspunderii statului pentru săvârşirea, din perspectiva pretinsă de reclamant, a unor fapte ilicite ale organelor judiciare nu se poate face decât cu respectarea normelor speciale cuprinse în Legea privind organizarea judiciară, fiind de reţinut că nu poate fi asimilată acestei proceduri o hotărâre prin care instanţa penală a pronunţat o soluţie de achitare. În lipsa unei prevederi legale exprese, răspunderea statului pentru formularea unei acuzaţii nedrepte în materie penală nu poate fi tratată ca o răspundere pentru fapta proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei persoane, iar antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana celui care a formulat acuzaţia nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a realizat în speţă. Pe cale de consecinţă, din perspectiva principiului răspunderii civile delictuale consacrat prin dispoziţiile art. 1349 din C. civ. şi respectiv a prevederilor art. 1357 şi art. 1373 din C. civ., se poate conchide că, în cauză, soluţia de achitare dispusă în procesul penal nu este de natură, prin ea însăşi, să conducă la concluzia că trimiterea în judecată de către parchet a reclamantului se constituie într-o faptă cu caracter ilicit, săvârşită cu vinovăţie sau din culpă.

Cu referire la pretinsa încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, prin aceea că organul de cercetare penală ar fi pus la dispoziţia presei informaţii din ancheta penală lăsând să se înţeleagă, fără nicio îndoială, că ar fi vinovaţi de săvârşirea presupuselor fapte, s-a arătat că aceste pretenţii se impun a fi analizate din perspectiva articolului 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului însă, în circumstanţele dovedite ale cauzei, nu subzistă temeiuri pentru stabilirea în sarcina pârâtului a obligaţiei de dezdăunare pretinse.

Cât priveşte durata procesului, instanţa a apreciat, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, că procesul nu a avut o durată excesivă, care să justifice o obligaţie de despăgubire din partea statului.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcarea a articolului 8 din Convenţie, care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi corespondenţei, prin aceea că, la momentul la care era interceptat şi supravegheat tehnic, nu deţinea nicio calitate în cauză, probele fiind luate în considerare la judecarea cauzei, instanţa a concluzionat în sensul că autorizaţiile, interceptările şi înregistrările dispuse cu privire la reclamant nu au fost abuzive, ci au fost dispuse în mod legal raportat la prevederile în vigoare la momentul efectuării lor, având astfel un caracter licit şi că s-a menţinut un just echilibru între diferitele interese în joc, astfel că nu se justifică o obligaţie de despăgubire din partea statului.

Cu referire la încălcarea dreptului la muncă şi încălcarea dreptului la liberă circulaţie a reclamantului, prin luarea unor măsuri privative/restrictive de liberate, instanţa a apreciat că este exclusă interpretarea dispoziţiilor art. 1354 şi 1373 C. civ. în sensul în care s-ar putea extinde obligaţia statului de a acorda despăgubiri ca urmare a unor măsuri preventive neprivative de liberate, ci numai restrictive de liberate cum este controlul judiciar (măsură analizată şi menţionată expres în cuprinsul deciziei 136/2021, paragraful 22). Chiar dacă îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi derularea normală a relaţiilor de serviciu a fost perturbată şi îngreunată, prin luarea măsurii controlului judiciar, fapt ce reiese din depoziţiile testimoniale ale martorilor audiaţi în cauză, nu se poate reţine că a avut loc o îngrădire a dreptului la muncă, reclamantul şi-a păstrat locul de muncă şi profesia. Dificultăţile şi inconvenientele reclamate nu justifică obligarea statului la plata de despăgubiri.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la proprietate, prin instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor reclamantului, la data de 18.02.2015 şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, respectiv până la data de 20.12.2018, instanţa consideră că această încălcare nu s-a produs, măsura luat a fost una legală, în cauza penală în care a fost judecat reclamantul existând un prejudiciu, care a fost achitat integral de către partea responsabilă civilmente Episcopia Greco-catolică, suma achitată fiind de 329.231 RON.

Apelul reclamantului A., prin motivele formulate şi soluţia solicitată, pune în evidenţă o devoluţiune integrală, cu privire la întreaga cauză, ceea ce obliga instanţa de apel la o nouă judecată asupra fondului, sub toate aspectele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată. Astfel reclamantul-apelant a arătat că şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 5, 6, 8, 13 şi art. 1 la Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe dispoziţiile art. 41, art. 43, art. 53 din Constituţia României, însă acestea nu au fost avute în vedere de instanţa de fond, fiind nemulţumit şi de modalitatea în care s-a apreciat cu privire la acordarea daunelor materiale în sumă de 71.6156,38 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de procesul penal; la restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal; la diminuarea onorariului avocaţial; la cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, care nu este echitabil şi nu este în măsură să acopere nici măcar o parte din vătămările care i-au fost cauzate; la modul în care s-a apreciat cu privire la îngrădirea dreptului la libera circulaţie, a dreptului la muncă; la modul în care a fost apreciată atingerea adusă vieţii private, prin interceptările realizate, precum şi a dreptului la respectarea proprietăţii, prin instituirea măsurii sechestrului asigurător.

Examinarea considerentelor deciziei recurate relevă omisiunea instanţei de apel de a proceda la o examinare critică, efectivă şi adecvată a argumentelor esenţiale ale reclamantului din cuprinsul cererii de apel, cele prin care se contesta legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate sub următoarele aspecte: măsura în care controlul judiciar la care a fost supus reclamantul pe parcursul procesului penal soluţionat printr-o hotărâre definitiva de achitare a afectat drepturile subiective esenţiale evocate prin cererea de chemare in judecată, precum dreptul de proprietate asupra bunurilor supuse sechestrului asigurător; viaţa privată si corespondenta, prin interceptări şi supravegheri pe parcursul mai multor luni, îngrădirea dreptului la muncă, libera circulaţie.

Se constată că instanţa de apel nu a examinat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate de reclamant, prin raportare la faptele imputate statului în conţinutul cererii de chemare în judecată, reiterate prin cererea de apel, care reclamau îngrădirea unor drepturi subiective esenţiale, nefiind realizat un examen concret şi detaliat al susţinerilor apelantului, prin care se reclama conţinutul, forma, amploarea repercusiunilor măsurii restrictive de libertate, respectiv dacă acesta a suferit o ingerinţă a autorităţilor în drepturi fundamentale, astfel cum a susţinut în mod constant. În contextul expus, se observă că nu a existat o preocupare reală din partea instanţei de apel de a examina efectiv toate datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosar, coroborat cu susţinerile şi apărările părţilor, care au prezentat, punctual si persuasiv, elemente de fapt şi de drept concrete ce se impuneau a fi cercetate, valorificate sau înlăturate de instanţă, în mod argumentat. Sub aspectul reţinut, considerentele instanţei de apel sunt, in cea mai mare parte, exprimate la nivel de principiu, prin evocarea unor repere jurisprudenţiale comunitare, fără aplicaţie concretă la chestiunile aduse în discuţie de apelant.

În acest context, în aplicarea dispoziţiilor art. 476 şi 477 alin. (1) corob. cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., se constată că în apel nu a avut loc o veritabilă judecare în fond a cererii reclamantului, iar situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, în raport cu ansamblul probatoriu câştigat cauzei. Aceste evaluări nu pot fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanţa de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanţei de apel din perspectiva celor anterior enunţate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar. În consecinţă, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, se va putea aprecia asupra modului de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

În consecinţă, se va reţine incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

Soluţia instanţei de recurs face cu neputinţă o analiză a criticilor referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, critici pe care recurentul le apreciază a fi unele de nelegalitate, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Aceasta întrucât apare necesară soluţionarea pretenţiilor vizând daunele morale acordate pentru controlul judiciar în raport de toate temeiurile de drept indicate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel cum s-a argumentat mai sus, prin cercetarea tuturor motivelor referitoare la drepturile subiective esenţiale pretins afectate. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, în dispozitivul hotărârii pronunţate de instanţa de apel nu se menţionează, în mod distinct, cuantumul daunelor morale acordate pentru privarea nedreaptă de libertate pe durata reţinerii de 24 de ore, instanţa acordând o sumă globală, pentru toate măsurile preventive ce au fost luate faţă de reclamant, fără a distinge în funcţie de natura acestora, de efectele produse şi, mai ales, de protecţia juridică de care reclamantul ar putea beneficia.

In considerarea celor ce preced, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., vor fi admise toate recursurile declarate de părţile în proces şi va fi casată în parte decizia pronunţată de instanţa de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în limitele soluţiei de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale. În rejudecare, se va ţine seama, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., de dezlegările dispuse de prezenta instanţă atât în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. în privinţa măsurii controlului judiciar, cât şi în sensul soluţionării pretenţiilor vizând despăgubiri morale pentru impunerea măsurii controlului judiciar într-un proces finalizat cu o soluţie de achitare raportat la cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost ea precizată de către reclamant,

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la examinarea căilor de atac în raport cu cele statuate prin prezenta decizie, cât şi cu susţinerile părţilor prin cererile de recurs şi cele evocate în apărare, care supun dezbaterii elemente de fapt relevante în verificarea modului de soluţionare a cererilor deduse judecăţii.

Cheltuielile de judecată solicitate pentru faza recursului vor fi determinate de către instanţa de apel în raport cu soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra căii de atac cu care a fost învestită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-DNA-Serviciul Teritorial Oradea şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1845/A/2022 din 13 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată, cu privire la soluţia de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.