Service of judgment at former procedural domicile after unnotified address change triggers Art. 172 CPC appeal deadline

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, în data de 29.05.2020, sub nr. x/2020 reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., ca hotărârea ce o va pronunţa să ţină loc de contract, având ca obiect imobilul situat în Timişoara, str. x, identificat prin CF x, CAD x.

În drept, a invocat art. 1073 C. civ. de la 1864. A precizat faptul că legea aplicabilă în cauză este C. civ. de la 1864, art. 6 alin. (2), având în vedere data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare.

Prin sentinţa civilă nr. 2841/10.03.2021, Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenţă materială, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. x/2020*.

Prin sentinţa civilă nr. 166/16.02.2022, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată de pârâtă prin întâmpinare.

A fost respinsă ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Reclamantul a fost obligat la plata în favoarea pârâtei a sumei de 3900 RON, reprezentând onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamantul A., solicitând schimbarea sentinţei, în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi apel.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin încheierea din 09 mai 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins excepţia tardivităţii apelului, excepţie invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare, apreciind că dispoziţiile art. 172 C. proc. civ. nu sunt incidente în cazul comunicării hotărârii, ci doar în cazul citării, iar comunicarea nu s-a făcut în mod legal, având în vedere că în baza dispoziţiilor art. 158 C. proc. civ. domiciliul procesual ales trebuie avut în vedere doar în cazul în care s-a indicat şi persoana însărcinată cu înmânarea corespondenţei, nu în cazul în care a fost indicat doar sediul şi nu şi persoana respectivă.

În aceste condiţii, instanţa a precizat că respectiva cerere de apel este în termen, iar cererea de repunere în termen, formulată de reclamant, nu se mai impune a fi discutată.

Prin încheierea din data de 15 mai 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererea de recuzare formulată în dosarul nr. x/2020 de către intimata pârâtă B. împotriva completului de judecată A 7 format din doamnele judecător C. şi D..

Prin decizia civilă nr. 139 din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 166/16.02.2022 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata pârâtă B..

A fost schimbată hotărârea în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei.

A fost admisă acţiunea.

S-a dispus că hotărârea ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamantul A. - în calitate de cumpărător şi pârâta B. în calitate de vânzătoare cu privire la imobilul situat în Timişoara, înscris în CF nr. x Timişoara (CF vechi x), cad x, pentru preţul de 24710 DM achitat integral, cu cheltuieli de judecată pe cale separată pentru reclamant în ambele faze procesuale.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei având ca obiect cheltuieli de judecată în ambele faze procesuale.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierilor din 09 şi 15 mai 2023 şi a deciziei nr. 139 din 23 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în totalitate a acestora.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iulie 2023, fiind repartizat aleatoriu completului de recurs C9, potrivit dovezilor de la dosar recurs.

5. Motive de recurs

Prin motivele de recurs, recurenta susţine că încheierea din 09 mai 2023 prin care s-a respins excepţia tardivităţii apelului este nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 6 C. proc. civ., din nelegalitatea respingerii cererii de recuzare rezultând nelegala compunere a instanţei/completului de judecată la soluţionarea excepţiei tardivităţii şi la pronunţarea deciziei de apel.

Mai susţine că decizia de apel este nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 6 şi 8 C. proc. civ.

Consideră că se impune trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel; în subsidiar, în cazul reţinerii cauzei spre rejudecare, solicită respingerea apelului formulat de reclamant şi menţinerea sentinţei de fond, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă şi/sau ca inadmisibilă/nefondată.

Cât priveşte încheierea din 09 mai 2023 prin care s-a respins excepţia tardivităţii apelului, recurenta pârâtă argumentează că din actele existente la dosar rezultă comunicarea sentinţei la data de 27 decembrie 2022 la domiciliul procesual ales de reclamant, indicat în cererea de chemare în judecată. Termenul de apel s-a împlinit la data de 27 ianuarie 2023. Or, cererea de apel a fost înregistrată la 15 februarie 2023, termenul legal fiind astfel depăşit.

Pârâta a arătat că la dosarul de fond ar fi fost formulate două adrese prin care a fost solicitată schimbarea adresei de comunicare a actelor, fiind aplicabile art. 158 alin. (1) şi art. 154 alin. (6) C. proc. civ. privind comunicarea actelor în caz de alegere de domiciliu sau de sediu.

Opinează că adresele respective nu îndeplinesc cerinţele legii pentru a produce efect de schimbare a locului citarii (cererea de alegere a unui nou domiciliu procedural reprezintă implicit o cerere de schimbare a locului citarii), reclamantul neîndeplinind procedura prevăzută de art. 172 C. proc. civ., întrucât nu a făcut dovada încunoştinţării părţii adverse prin scrisoare recomandata. Rezultă că în mod corect s-a efectuat comunicarea sentinţei la "vechiul loc de citare" al reclamantului, respectiv la domiciliul procesual ales prin cererea de chemare în judecată.

Mai arată că reclamantul s-a desistat de al doilea domiciliu procesual ales printr-o cerere de modificare a domiciliului procesual formulată după închiderea dezbaterilor şi chiar după pronunţarea sentinţei.

Prin încheierea din 09 mai 2023, instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii apelului, apreciind că dispoziţiile art. 172 C. proc. civ. nu sunt incidente în cazul comunicării hotărârii, ci doar în cazul citării, iar comunicarea nu s-a făcut în mod legal, având în vedere că, în baza art. 158 C. proc. civ., domiciliul procesual ales trebuie avut în vedere doar în cazul în care s-a indicat şi persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, nu în cazul în care a fost indicat doar sediul şi nu şi persoana respectivă.

Apreciază că această interpretare este eronată, întrucât o cerere de schimbare a domiciliului procedural reprezintă implicit o cerere de schimbare a locului citarii, care ar trebui efectuată la noul domiciliul procedural ales. Or, dacă s-ar accepta interpretarea instanţei de apel, s-ar ajunge la situaţia în care, în acelaşi proces, pentru o parte se emit citaţiile la o anumită adresă şi se comunica hotărârea la alta adresă.

Apreciază că sentinţa de fond a fost comunicată cu respectarea cerinţelor procedurale, la domiciliul procesual ales de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar faţă de această comunicare, apelul este tardiv introdus.

În ce priveşte considerentele referitoare la art. 158 C. proc. civ., din acestea pare să rezulte că instanţa de apel a reţinut că respectivele cereri de modificare a domiciliului procedural ales formulate de reclamant sunt de neluat în seamă, deoarece nu s-ar fi indicat şi persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, interpretare discutabilă, având în vedere că s-a indicat persoana de la adresele respective - Societatea de avocaţi E., persoană juridică. Dar, în acest caz, rezultă contrarietate între motivare şi soluţia dispusă, de respingere a excepţiei tardivităţii deoarece apelul ar fi fost formulat în termen: dacă art. 158 C. proc. civ. (invocat chiar de reclamantul-apelant) nu este aplicabil, atunci nu se înţelege în baza cărui temei legal s-a luat decizia instanţei.

Din cuprinsul încheierii din 09 mai 2023 nu se înţelege în mod clar care anume este locul la care trebuia comunicată în mod legal sentinţa de fond, pentru a se putea calcula termenul procedural de introducere a apelului. Instanţa afirmă doar că respectiva cerere de apel este în termen, iar cererea de repunere în termen, formulată de reclamant, nu se mai impune a fi discutată. Raţionamentul instanţei de apel este incomplet sau neclar şi prin urmare, soluţia dată pe respingerea excepţiei de tardivitate a apelului apare ca arbitrară, fără a avea o motivare adecvată.

Încheierea nu oferă motivare nici cu privire la argumentul că instanţa de fond nu putea să ţină seama de a doua cerere de modificare a domiciliului procedural ales formulată după ce s-a produs dezînvestirea prin închiderea dezbaterilor.

Apreciază că sunt aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., regulile de procedură încălcate fiind art. 14, art. 172 C. proc. civ., art. 158, art. 394 alin. (3), art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de faptul că încheierea a fost pronunţată de judecători incompatibili faţă de care s-a formulat cererea de recuzare (care a fost în mod greşit respinsă), apreciază că încheierea din 09 mai 2023 a fost pronunţată de un complet care nu a fost alcătuit cu respectarea prevederilor legale, fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Cât priveşte încheierea din 15 mai 2023 prin care s-a respins cererea de recuzare, recurenta a susţinut, în esenţă, că respectiva cerere de recuzare a fost formulată cu invocarea art. 44 coroborat cu art. 4l şi art. 42 alin. (1) pct. l şi pct. 13 C. proc. civ., având în vedere că acele două doamne judecător care au soluţionat apelul din prezentul dosar au soluţionat recent şi apelul din dosar nr. x/2020 al Curţii de Apel Timişoara, cu un obiect similar, apartamentul din cauza respectivă fiind alăturat apartamentului care face obiectul prezentului dosar, starea de fapt şi de drept fiind similară.

Arată că în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Timişoara, doamnele judecător au analizat şi s-au pronunţat asupra argumentelor şi apărărilor esenţiale ale cauzei, care sunt similare cu cele invocate în prezentul dosar, astfel că doamnele judecător nu îndeplineau criteriile de imparţialitate obiectivă şi subiectivă, sens în care consideră că nu a avut parte de un proces echitabil, soluţia pe fond fiind deplin previzibilă pe aceeaşi linie de interpretare urmată în dosarul nr. x/2020.

Cât priveşte decizia recurată, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. l, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

A susţinut că instanţa de apel nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale şi a încălcat/aplicat greşit următoarele norme de drept material:

- trăsăturile/caracteristicile posesiei - art. 1846-1862 C. civ. din 1864;

- interpretarea actelor juridice - art. 978-983 C. civ. din 1864;

- contractul de mandat şi efectele acestuia prin coroborare cu actele juridice încheiate de mandatar în numele mandantului (contract de comodat şi act adiţional la acesta) - art. 1532, 1546 si art. 1560 C. civ. din 1864;

- dreptul de proprietate şi atributele/componentele sale (printre care, uzul) - art. 480 şi celelalte norme privind dreptul de proprietate din C. civ. din 1864;

- prescripţia şi întreruperea prescripţiei - art. 1, art. 3 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă;

- celelalte norme şi principii de drept care rezultă din motivele de recurs.

A susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de interpretare a convenţiilor, a denaturat efectele contractului de mandat şi ale contractului de comodat, a încălcat trăsăturile/caracteristicile pe care ar trebui să le aibă posesia (pentru a putea fi o posesie utilă şi a produce consecinţe juridice), a încălcat normele privind dreptul de proprietate şi atributele sale, a încălcat normele privind cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie, cu consecinţa respingerii nelegale a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocata de reclamantă.

A mai susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi normele de drept material privind contractul de vânzare, respectiv preţul (care trebuie să fie stabilit în bani, adică în moneda acceptată ca atare în mod legal) şi caracteristicile preţului (serios, nederizoriu).

A susţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă în mod nelegal, cererea fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă la 19.10.2010 şi s-a împlinit la 19.10.2013.

A susţinut că nu există niciun act de întrerupere a termenului de prescripţie.

A arătat că în promisiunea de vânzare-cumpărare (în actul adiţional încheiat la aceeaşi dată) s-a consemnat în mod contradictoriu pe de o parte, predarea posesiei imobilului către reclamant şi, pe de altă parte, că între părţi se încheie un contract de închiriere cu o chirie plătită anticipat.

A relevat că din cuprinsul promisiunii de vânzare nu este clară voinţa părţilor cu privire la temeiul de predare a imobilului, nu este clar dacă reclamantul chiar a dobândit posesia de la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare sau a dobândit un drept de folosinţă ce-i oferea calitatea de detentor precar, apreciind că în caz de îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speţă a promitentului-vânzător; a făcut referire şi la încheierea procurii de administrare prin care reclamantul a primit mandat din partea proprietarilor să administreze imobilul în numele pârâtei, proprietar.

A susţinut că reclamantul nu are posesia imobilului, sub niciunul din aspectele sale, actele de închiriere fiind încheiate de-a lungul timpului în calitate de mandatar al pârâtei.

Consideră că decizia de apel face o argumentare nelegală în sensul că, deşi contractul de comodat din anul 2013 (inclusiv actul său adiţional) menţionează expres că pârâta este proprietarul imobilului iar reclamantul semnează doar în calitate de mandatar al său, totuşi folosinţa s-ar fi transmis de la reclamant către comodatar, iar reclamantul dovedeşte exercitarea posesiei atât în mod public, cât şi sub nume de proprietar. Or, prin această modalitate instanţa de apel denaturează şi schimbă cu totul sensul şi efectele manifeste, exprese ale contractului de comodat.

Instanţa de apel nu motivează cum se coroborează această interpretare fantezistă cu normele de drept aplicabile contractului de mandat - art. 1532 şi art. 1546 C. civ. din 1864 şi contractului de comodat - art. 1560 C. civ. din 1864.

A susţinut nelegalitatea deciziei cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei/constatarea întreruperii prescripţiei, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a interpretat convenţia părţilor (promisiunea de vânzare-cumpărare şi celelalte acte încheiate de părţi) în sensul că în baza lor reclamantul ar fi exercitat atribuţii de veritabil proprietar, aspect eronat, întrucât acesta nu a fost un veritabil proprietar şi, prin urmare, nu a avut atribuţii de veritabil proprietar.

Această interpretare metaforică este falsă şi contravine normelor juridice care reglementează contractul de mandat şi contractul de comodat.

Reclamantul nu dovedeşte niciunul din elementele constitutive ale posesiei.

Reclamantul a recunoscut în mod public (prin semnarea şi depunerea actelor la o instituţie publică) că posesia aparţine pârâtei în calitate de proprietar.

Interpretarea efectuată de instanţa de apel cu privire la contractul de mandat reprezintă o răstălmăcire nelegală a sensului actelor încheiate în speţă - contract de mandat şi contract de comodat, cu încălcarea normelor de interpretare a convenţiilor prevăzute la art. 977-984 din C. civ. de la 1864, interpretarea dată de instanţa de apel încalcă evident voinţa părţilor exprimată în cuprinsul actelor respective.

Consideră că decizia de apel este nelegală pentru încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv a prevederilor art. 1650 C. civ. - contractul de vânzare, art. 1660 C. civ. - condiţiile preţului (în subsidiar a prevederilor echivalente din C. civ. de la 1864), coroborate cu art. 1073, art. 1077 C. civ. de la 1864 şi art. 5 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (în subsidiarul art. 1669 C. civ.).

A apreciat că suma din promisiunea de vânzare-cumpărare reprezintă un preţ neserios.

A invocat prevederile art. 480 şi 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului formulat, ca nefondat.

7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 18 octombrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 23 ianuarie 2024, completul C9NCPC, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, se impune a se evidenţia că deşi circumscrise de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., prin cererea de recurs, pârâta a susţinut şi critici de netemeinicie a deciziei recurate, care nu vor fi însă analizate, întrucât sunt incompatibile cu fizionomia juridică a recursului.

Este de precizat că nu pot fi deduse cenzurii instanţei de recurs chestiuni privind greşita stabilire a situaţiei de fapt, reinterpretarea actelor juridice încheiate şi a unor probe administrate în cauză ori modalitatea de apreciere a acestora din urmă de către instanţele de fond. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare ce poate fi exercitată în termenul prevăzut de lege şi pentru motivele expres şi limitativ arătate la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţei de recurs revenindu-i exercitarea controlului judiciar exclusiv pentru motive de nelegalitate (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.).

Drept urmare, partea care face uz de exercitarea recursului, atunci când calea de atac este prevăzută de lege, este ţinută să îşi conformeze conduita procesuală acestor norme imperative, de ordine publică, din C. proc. civ., în sensul de a aduce spre analiză instanţei de recurs doar motive de nelegalitate. Pentru cazul în care totalitatea criticilor invocate în memoriul de recurs nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale de la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., intervine sancţiunea nulităţii recursului, potrivit celor prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cum recurenta-pârâtă a invocat şi motive care se circumscriu ipotezelor de casare pe care s-a întemeiat în formularea recursului - art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. - Înalta Curte va proceda la analizarea acestora întrucât nu s-a reţinut nulitatea căii de atac.

Cât priveşte încheierea din 09 mai 2023 prin care s-a respins excepţia tardivităţii apelului, recurenta o critică prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 6 C. proc. civ., arătând că încheierea a fost pronunţată de un complet care s-a pronunţat anterior într-o cauză similară şi a interpretat greşit inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ., pe considerentul că acestea nu sunt incidente în cazul comunicării hotărârii, ci doar în cazul citării. De asemenea, a mai criticat faptul că încheierea respectivă este contradictorie raportat la motivarea arondată art. 158 C. proc. civ.

Analizând încheierea recurată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii apelului, excepţie invocată de intimata pârâtă B. prin întâmpinare, apreciind că dispoziţiile art. 172 C. proc. civ. nu sunt incidente în cazul comunicării hotărârii, ci doar în cazul citării, iar comunicarea nu s-a făcut în mod legal, având în vedere că în baza dispoziţiilor art. 158 C. proc. civ. domiciliul procesual ales trebuie avut în vedere doar în cazul în care s-a indicat şi persoana însărcinată cu înmânarea corespondenţei, nu în cazul în care a fost indicat doar sediul şi nu şi persoana respectivă.

Instanţa de apel a conchis că respectiva cerere de apel este în termen, iar cererea de repunere în termen, formulată de reclamantul A. nu se mai impune a fi discutată.

Potrivit dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ. care reglementează schimbarea locului citării, dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.

Aplicând acest text de lege în cauză, Înalta Curte constată fondate criticile pârâte arondate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. exclusiv sub aspectul că, potrivnic încheierii din 09 mai 2023, art. 172 C. proc. civ. este aplicabil şi comunicării hotărârilor judecătoreşti.

În reglementarea precedentă, conform art. 98 C. proc. civ. 1865, dacă partea îşi schimbase domiciliul pe parcursul procesului şi nu încunoştinţase despre aceasta instanţa, comunicarea hotărârii la adresa anterioară era legală, chiar dacă dovada se returna la dosar, de pildă, cu menţiunea "destinatar mutat", de la momentul unei astfel de comunicări curgând termenele de declarare a căilor de atac, dacă era cazul.

Raportat la scopul instituirii acestei norme procesuale a art. 172 prin noul C. proc. civ., la aplicarea deci, a metodei de interpretare teleologică a textului legal enunţat, văzând şi succesiunea în timp a dispoziţiilor legale adoptate de legiuitor sub acest aspect, Înalta Curte apreciază în acest context, că din punct de vedere al metodei de interpretare gramaticală se impune ca art. 172 C. proc. civ. să fie interpretat extensiv, incidenţa sa vizând aşadar, şi comunicarea către părţile procesuale şi a celorlalte acte de procedură (precum hotărârile judecătoreşti), nu doar a citaţiilor.

Premisa aplicării art. 172 C. proc. civ. este aşadar, îndeplinirea legală a procedurii de comunicare a citaţiei sau a altui act procedural, urmată de schimbarea locului de citare sau comunicare, însoţită de încunoştinţarea instanţei şi a părţii adverse despre noua locuinţă a destinatarului comunicării.

Astfel, în ciuda formulării restrictive a textului, schimbarea locului citării fără încunoştinţarea instanţei şi a părţii adverse are drept consecinţă nu doar comunicarea citaţiei la vechiul loc de citare, ci şi comunicarea la această adresă a tuturor actelor de procedură, inclusiv a hotărârii judecătoreşti.

În acest context, instanţa de apel trebuia să evalueze excepţia de tardivitate inclusiv din perspectiva art. 172 C. proc. civ., care - contrar aprecierii instanţei de apel în sens opus - era incident în cauză, fiind aplicabil şi în privinţa comunicării hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, repudiind de plano aplicabilitatea acestui text legal în cauză, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească viciată potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ., impunându-se pe cale de consecinţă, admiterea recursului, casarea pentru aceste raţiuni a încheierii respective de şedinţă din data de 09.05.2023.

Întrucât soluţia asupra excepţiei de tardivitate a apelului poate avea înrâurire inclusiv asupra deciziei civile pronunţate asupra apelului, se impune pe cale de consecinţă casarea inclusiv a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, se impune aşadar, a se cerceta dacă în raport de cererile de schimbare a domiciliului formulate de reclamant în faza procesuală a fondului, au fost respectate cerinţele reglementate de art. 172 C. proc. civ., pentru ca hotărârea judecătorească să fie comunicată la o altă adresă decât cea menţionată iniţial în cererea de chemare în judecată.

Dezlegarea acestei chestiuni reprezintă un element subsecvent celui al incidenţei în cauză a instituţiei juridice reglementate de art. 172 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând prin prezenta decizie doar aplicabilitatea în cauză a acestei instituţii, nu însă şi dacă cerinţele art. 172 C. proc. civ. au fost îndeplinite concret în cauză sau nu şi - pentru ipoteza că vreuna dintre condiţii nu ar fi fost îndeplinită - ce efecte concrete se produc sub aspectul comunicării actelor procedurale.

Astfel, cu acest prilej al rejudecării curtea de apel va trebui să dezlege dacă exigenţa încunoştinţării părţii adverse cu privire la schimbarea locului citării este prevăzută de art. 172 C. proc. civ. în considerarea aplicării doar a art. 154 alin. (5) şi art. 169 C. proc. civ. sau şi în considerarea comunicării la noul loc de către instanţa de judecată sau dacă pentru această din urmă operaţiune juridică este suficientă doar îndeplinirea cerinţei legale privind încunoştinţarea instanţei.

De asemenea, Înalta Curte consideră fondate şi criticile de recurs privitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor încheierii recurate din 09 mai 2023.

Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară sau atunci când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc sau atunci când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Aplicând aceste texte de lege în cauză, Înalta Curte constată că în cadrul încheierii recurate, instanţa de apel a reţinut caracterul nelegal al comunicării, justificat de faptul că, în baza dispoziţiilor art. 158 C. proc. civ. domiciliul procesual ales trebuie avut în vedere doar în cazul în care s-a indicat şi persoana însărcinată cu înmânarea corespondenţei, nu în cazul în care a fost indicat doar sediul şi nu şi persoana respectivă.

Recurenta a criticat aceste considerente, invocând că din acestea rezultă că instanţa de apel a reţinut că respectivele cereri de modificare a domiciliului procedural ales formulate de reclamant nu sunt de luat în seamă, deoarece nu s-ar fi indicat şi persoana însărcinată cu primirea corespondenţei. Or, în acest caz, recurenta arată că rezultă contrarietate între motivarea instanţei şi soluţia care a fost dispusă, de respingere a excepţiei tardivităţii deoarece apelul ar fi fost formulat în termen.

Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestor critici din recurs, având în vedere că instanţa de apel, deşi a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 158 C. proc. civ. pentru a opera schimbarea de domiciliu, cu toate acestea a constatat şi că apelul a fost formulat în termen, deşi, neoperând - conform raţionamentului juridic expus al curţii de apel - schimbarea domiciliului, atunci comunicarea la adresa indicată iniţial ar fi fost corectă. Or, tocmai în raport de data comunicării la această adresă iniţială partea adversă, recurenta pârâtă prezentă, invocase excepţia de tardivitate a apelului în raport de datele primirii hotărârii, respectiv cea a declarării apelului.

Pe cale de consecinţă, raţionamentul juridic al instanţei de apel este viciat, fiind o fractură logică în motivarea respectivă sau cel puţin o carenţă de neclaritate asupra a ceea ce a vrut să expună instanţa de apel, motivarea fiind aşadar, deficitară din perspectiva art. 425 C. proc. civ., astfel încât şi din această perspectivă se impune din nou, de această dată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., soluţia de admitere a recursului împotriva ambelor hotărâri enunţate.

Aşa cum s-a expus supra, soluţia pronunţată asupra excepţiei tardivităţii cererii de apel formulate de reclamantul A. prin încheierea din 09 mai 2023, impune şi casarea deciziei nr. 139 din 23 mai 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, reevaluarea chestiunii privitoare la formularea sau nu în termen a apelului putând având înrâurire asupra deciziei pronunţate cu privire la fondul cauzei.

Cât priveşte criticile de recurs formulate împotriva încheierii din 15 mai 2023 a Curţii de Apel Timşoara, secţia I civilă, Înalta Curte apreciază că acestea au caracter nefondat.

În esenţă, recurenta a susţinut că încheierea recurată are o motivare parţial străină de natura pricinii şi parţial incorectă; a apreciat că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că în esenţă, petenta a formulat cererea de recuzare cu invocarea art. 44 coroborat cu art. 41 şi art. 42 alin. (1) pct. l şi pct. 13 C. proc. civ., relevând că cele două doamne judecător care au soluţionat apelul din prezentul dosar au soluţionat recent şi apelul din dosar nr. x/2020 al Curţii de Apel Timişoara, cu un obiect similar, apartamentul din cauza respectivă fiind alăturat apartamentului care face obiectul prezentului dosar, starea de fapt şi de drept fiind similară, iar unele acte juridice chiar comune.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici de recurs.

Astfel, se observă că instanţa de apel a analizat în mod clar şi coerent ambele ipoteze invocate de petentă în susţinerea cererii de recuzare, reţinând că, în ceea ce priveşte cazul de incompatibilitate invocat de pârâtă, din modul în care este redactat textul de lege, rezultă că judecătorul ar fi incompatibil pentru acest motiv numai dacă şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare, nu însă şi atunci când a soluţionat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept ca şi cea din speţă sau când şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită cu cea din speţă.

În ceea ce priveşte al doilea aspect invocat de petentă, instanţa de apel a reţinut că elementele la care face referire art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. excedează soluţiilor adoptate de judecător pe fondul unor cereri sau excepţii pe care este chemat să le soluţioneze pe parcursul procesului civil, iar eventualele greşeli de judecată cu privire la modul de soluţionare a unor cereri sau a altor incidente nu pot fi deduse analizei prin intermediul cererii de recuzare, ci exclusiv ca urmare a exercitării căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reţine că nu se identifică niciun viciu de nelegalitate al încheierii privitoare la soluţionarea cererii de recuzare, nici din perspectiva obligaţiei procesuale de motivare şi nici din perspectiva corectitudinii raţionamentului juridic al instanţei care a soluţionat cererea de recuzare, instanţa prezentă de recurs constatând corecte aprecierile instanţei de apel sub aceste aspecte şi însuşindu-şi raţionamentul juridic expus de aceasta.

Într-adevăr, faptul că doamnele judecător au făcut parte din completul care a pronunţat o hotărâre într-un litigiu anterior celui pendinte, având obiect şi cauză similare, însă purtat între alte părţi, nu este de natură a crea vreo suspiciune rezonabilă că imparţialitatea le este afectată, câtă vreme nu se poate reţine că doamnele judecător şi-au exprimat anterior părerea cu privire la soluţia prezentă, în cauza pe care au fost desemnate să o judece, prin raportare la cerinţa expresă din art. 42 pct. 1 C. proc. civ., text de lege care are în vedere exprimarea opiniei cu privire la soluţie în aceeaşi cauză.

Totodată, împrejurarea că pe rolul instanţei există cauze similare, purtate între reclamant şi alte părţi, ce nu exclud discutarea aceleiaşi chestiuni de drept, nu este de natură a afecta încrederea părţilor în imparţialitatea judecătorului, cât timp acesta are obligaţia de a soluţiona pricina prin prisma dispoziţiilor legale incidente, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe în parte.

Nici aspectul că un alt motiv care ilustra lipsa de imparţialitate a doamnelor judecător ar fi fost acela că ulterior recuzării acestora, acestea s-au pronunţat asupra unei excepţii importante în cauză, deşi ar fi trebuit să aştepte soluţionarea cererii de recuzare, excepţia procesuală respectivă (cea de tardivitate a apelului) putând având înrâurire asupra soluţiei în privinţa apelului, nu este de natură să ilustreze lipsa de imparţialitate invocată, prin atestarea alegată de recurenta pârâtă a faptului că respectivul complet de apel ar fi avut aşadar, deja prefigurată soluţia pe care urma să o pronunţe asupra excepţiei şi deci, asupra fondului.

Concluzia negativă se impune întrucât chiar în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (2) partea finală C. proc. civ. pe care recurenta le invocă din această perspectivă a fi fost încălcate, se permite instanţei recuzate să continue judecata, impunându-i-se o singură prohibiţie procesuală, respectiv aceea de a nu soluţiona cauza:

"Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare".

Aşadar, soluţionarea unei excepţii procesuale îi era permisă instanţei de apel în respectiva perioadă. În egală măsură, Înalta Curte notează că orice excepţie procesuală are înrâurire în judecarea unei cauze, astfel încât nu se poate afirma în mod fondat că anumite excepţii procesuale (excepţia de tardivitate în cazul prezent) ar putea fi soluţionate de completul recuzat, iar altele nu, întrucât normele juridice incidente nu realizează o astfel de distincţie, iar ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 09 mai 2023 şi a deciziei nr. 139 din 23 mai 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, pe care le va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă şi va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 15 mai 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 09 mai 2023 şi a deciziei nr. 139 din 23 mai 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia atacată şi încheierea din 09 mai 2023 şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 15 mai 2023 a Curţii de Apel Timşoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2024.