Detained and treated excessively long: State ordered to pay €20,300 plus interest, but wage-loss and travel-expense claims rejected.

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 iunie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 359.008 RON, reprezentând contravaloare deplasări constând în cheltuielile de combustibil, masă şi cazare, onorarii avocaţi, venituri nerealizate pe perioada arestării preventive şi ulterior, datorită intrării societăţii angajatoare în faliment, cheltuielile fiind efectuate de reclamant în dosarele de urmărire penală ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, dosarele de verificare a măsurilor preventive din Cluj-Napoca şi dosarele de la Brăila şi Galaţi; obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale ce se compun din suma de 100.000 euro, reprezentând daune pentru suferinţele morale cauzate prin privarea de libertate a reclamantului în perioada 30.10.2006-23.03.2007 şi restrângerea dreptului de liberă circulaţie a reclamantului în perioada 23.03.2007- 13.11.2012, prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea şi ulterior ţara şi din suma de 200.000 euro reprezentând daune morale cauzate reclamantului prin durata excesivă şi nejustificat de lungă a întregului proces penal din 30.10.2006 până la data de 20.12.2017; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate la punctele I şi II de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acestora; obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată aferente procesului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 1349 şi 1373 din C. civ., art. 5, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi celelalte dispoziţii legale la care a făcut trimitere în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din data de 25 septembrie 2018 a Tribunalului Cluj, s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

2. Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa civilă nr. 841 din 13 decembrie 2021, Tribunalul Cluj ~ secţia civilă a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 285.520 RON cu titlu de daune materiale, constând în suma de 49.312 RON cu titlu de cheltuieli de deplasare, cazare şi masă la Tribunalul Brăila şi Curtea de Apel Galaţi şi în suma de 236.208 RON cu titlu de venit nerealizat.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 235.372,5 RON reprezentând echivalentul în RON al sumei de 47.550 Euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţele morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 -23.03.2007 şi restrângerea dreptului la liberă circulaţie în perioada 23.03.2007 -13.11.2012.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 495.000 RON reprezentând echivalentul în RON a sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale pentru suferinţele morale cauzate prin durata excesivă şi nejustificat de lungă a procesului penal.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor mai sus menţionate, începând cu data pronunţării sentinţei - 13.12.2021 şi până la plata efectivă.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

Împotriva sentinţei civile nr. 841 din 13 decembrie 2021 şi împotriva încheierii civile din data de 25 septembrie 2018 ale Tribunalului Cluj, a declarat apel în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, iar reclamantul A. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism -Serviciul Teritorial Cluj au declarat apel în termen legal, doar împotriva sentinţei civile nr. 841 din 13 decembrie 2021 a Tribunalului Cluj.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 216/A din data de 18 mai 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva încheierii civile din 25 septembrie 2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 841 din 13 decembrie 2021 ale Tribunalului Cluj, secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2018 şi a admis în parte, apelul declarat de D.I.I.C.O.T. Cluj-Napoca, împotriva sentinţei civile nr. 841 din 13 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia I civilă în dosarul civil nr. x/2018, pe care le-a schimbat în parte, după cum urmează:

A admis excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1373 Noul C. civ.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata de daune morale pentru arestarea preventivă.

A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamantul A. a următoarelor sume cu titlu de despăgubiri:

- 14.300 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate nedreaptă în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007;

- 6.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal;

- 10.360 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 30.10.2006 - 23.03.2007.

A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, calculată asupra sumelor mai sus menţionate, începând cu data pronunţării deciziei şi până la plata integrală a sumelor.

A respins restul pretenţiilor din cererea reclamantului.

A menţinut dispoziţia din sentinţa apelată referitoare la cheltuielile de judecată.

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 841 din 13 decembrie 2021 a Tribunalului Cluj, secţia I civilă, pronunţate în dosarul civil nr. x/2018

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 216/A din data de 18 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea căii sale de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Cluj, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Primul motiv de recurs vizează despăgubirile materiale reprezentând beneficiul nerealizat, motiv de casare care, în opinia recurentului reclamant, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat, faptul că beneficiul nerealizat ar trebui acordat strict pentru perioada cât a fost reţinut şi arestat preventiv şi nu ar trebui acordat pentru toată perioada cât a trecut de la punerea în libertate şi până la emiterea deciziei de pensionare pe caz de boală, încălcând astfel, prevederile art. 1.385 alin. (1) şi (3) şi art. 1.388 din C. civ.

Un prim argument în sprijinul acestui motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Cluj, cu bună ştiinţă şi cu rea-credinţă, a respins acordarea unor venituri salariale dovedite care au existat până la momentul începerii cercetărilor şi care proveneau de la o societate care funcţiona în parametri optimi şi al cărei faliment se datorează tocmai activităţilor întreprinse de DIICOT în vederea dovedirii unor presupuse fapte care nu au avut nicio legătură cu legea penală.

Un al argument al recurentului se referă la imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă, din cauza stigmatelor de "puşcăriaş", "şantajist", dar şi din cauza faptului că era nevoit să se prezinte la termenele de judecată care erau dese şi presupuneau drumuri de 2 zile la Brăila sau Galaţi, adică la o distanţă rutieră mare.

Alt argument adus de recurent în sprijinul acestui motiv de recurs vizează împrejurarea că din cauza procesului penal, a fost nevoit să se pensioneze anticipat în anul 2016, starea sa de sănătate degradându-se considerabil.

Procesul penal, care s-a dovedit a fi în final, o eroare judiciară, i-a afectat nu doar sănătatea, ci şi viaţa personală, familială, cariera, iar_Statul Român, în calitate de garant faţă de drepturilor cetăţenilor săi, trebuie să suporte consecinţele de dezdăunare, inclusiv de plată retroactivă a unor drepturi salariale nerealizate de orice cetăţean, indiferent de calitate, funcţie, mediul public sau privat în care şi-a desfăşurat activitatea lucrativă.

Al doilea motiv de recurs vizează daunele materiale constând în cheltuielile de judecată ocazionate de procesul penal, care, în opinia recurentului reclamant, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., întrucât se referă la greşita interpretare a prevederilor art. 328 şi art. 329 C. proc. civ.

Recurentul reclamant arată că Tribunalul Cluj a cuantificat în mod corect cheltuielile de judecată generate de procesul penal, în baza probelor existente la dosarul cauzei, cu precădere în baza unei prezumţii simple, legal admise în legislaţia autohtonă. Acesta a verificat prezenţa efectivă a recurentului la procesul penal, stabilind că a fost de 82 de ori în faţa instanţelor din Brăila şi Galaţi, pentru a-şi exercita drepturile procesuale.

Recurentul reclamant învederează că nu a reuşit să păstreze toate bonurile care să dovedească deplasările, dar ele au existat, prezenţa la proces nefiind posibilă fără deplasarea pe ruta Cluj - Galaţi - Cluj.

De aceea, în opinia sa, argumentele Curţii de Apel Cluj privind greşita folosire a prezumţiilor sunt eronate, raportat la prevederile art. 328 şi 329 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs vizează daunele morale pentru durata procesului, motiv care, în opinia recurentului reclamant, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât magistraţii Curţii de Apel Cluj au făcut o greşită aplicare a dreptului material, rezumându-se doar la indicarea jurisprudenţei ca şi criteriu de stabilire a daunelor morale aferente duratei nerezonabile a procesului penal.

Un prim argument adus în sprijinul acestui motiv de recurs se referă la împrejurarea că singurul criteriu folosit de Curtea de Apel Cluj pentru aprecierea daunelor morale rezultate din durata nerezonabilă a procesului, care a ţinut 11 ani, o lună şi 20 de zile, este cel jurisprudenţial, ceea ce conduce la concluzia că lipseşte practic o analiză proprie a criteriilor, prevederilor legale, a situaţiei particulare a reclamantului şi a suferinţelor de ordin moral cauzate de o durată totalmente nefirească a unui proces penal.

De asemenea, în opinia recurentului reclamant, instanţa de apel a reţinut în mod eronat, că durata mare a procesului s-a datorat şi faptului că unei alte persoane din dosar i s-a admis cererea de strămutare, dosarul fiind trimis spre soluţionare instanţelor din Brăila. Acesta arată că justeţea cererii de strămutare a fost constată chiar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar acest fapt nu poate fi imputat niciunui justiţiabil şi nu poate fi reţinut ca şi criteriu de reducere a sumelor solicitate cu titlu de daune morale.

Un alt argument se referă la faptul că audierea unui număr mare de persoane nu-i poate fi imputată recurentului reclamant, pentru a nu i se acorda despăgubirile solicitate întrucât majoritatea persoanelor care au dat declaraţii în cadrul procesului penal au fost selectate de către reprezentanţii DIICOT pentru a dovedi fapte care nu aveau nicio legătură cu acuzaţia în sine.

Cel de-al treilea argument subsumat acestui motiv de recurs, se referă la faptul că în opinia recurentului reclamant, Curtea de Apel Cluj a scos din context o afirmaţie făcută de reprezentantul său convenţional, la termenul de judecată din 18.05.2022, instanţa de apel reţinând că "instanţa penală a acordat chiar şi 3 termene într-o lună, conform propriilor susţineri ale reprezentatului reclamantului". Cu privire la această situaţie, recurentul arată că a dorit a insista asupra faptului că termenele erau dese, putând fi chiar şi 3 într-o lună, ceea ce presupunea cheltuieli mari lunare pentru deplasare.

În concluzie, în opinia recurentului reclamant, magistraţii Curţii de Apel Cluj nu au realizat o analiză reală pentru a stabili suferinţele efectiv cauzate de durata nerezonabilă a procesului penal, cuantumul daunelor morale fiind diminuat în mod totalmente nejustificat şi nelegal, exclusiv prin raportare la jurisprudenţă care, în dreptul intern, nu constituie izvor de drept, aplicând greşit prevederile art. 1 alin. (1) din C. civ.

Al patrulea motiv de recurs vizează daunele morale pentru arestarea preventivă nedreaptă, motiv care în opinia recurentului reclamant, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. raportat la prevederile art. 1 alin. (1) C. civ. şi rezidă în faptul că magistraţii Curţii de Apel Cluj au făcut o greşită aplicare a dreptului material, rezumându-se doar la indicarea jurisprudenţei ca şi criteriu de stabilire a daunelor morale aferente arestării preventive nedrepte.

În cadrul acestui motiv de recurs, se susţine că instanţa de apel a omis cu desăvârşire să analizeze suferinţele efectiv încercate de recurentul reclamant ca urmare a petrecerii unui număr de 144 de zile în stare de reţinere şi arest preventiv, arestare care s-a dovedit totalmente nedreaptă, întrucât faptele pentru care s-a dispus această măsură nu fuseseră prevăzute de legea penală niciodată, nici sub imperiul vechiul C. pen., nici sub imperiul C. pen. actual.

De asemenea, acesta arată că impactul negativ al acestor suferinţe rezultă din depoziţia martorului audiat de Tribunalul Cluj la data de 06.12.2021.

Însă, în opinia recurentului reclamant, instanţa de apel nu a avut în vedere toate aceste elemente care există la dosarul cauzei, urmărind să diminueze daunele morale iar nu să realizeze o evaluare proprie.

Al cincilea motiv de recurs vizează excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007, motiv care, în opinia recurentului reclamant, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 raportat la faptul că magistraţii Curţii de Apel au făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 1349 şi art. 1373 C. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul reclamant arată că Statul are o răspundere civilă delictuală obiectivă ori de câte ori se dovedeşte că a dispus pe nedrept măsuri restrictive de libertate.

Chiar dacă nu există o reglementare expresă, Statul poate fi obligat la plata de despăgubiri, în temeiul unei răspunderi civile delictuale şi în cazul restrângerii nedrepte a altor drepturi.

Or, recurentul reclamant arată că i-au fost restrânse mai multe drepturi, în mod abuziv, respectiv dreptul de a părăsi teritoriul ţării, dreptul de a conduce activitatea societăţii B. S.R.L., dreptul de a lua legătura cu persoane care au fost/puteau fi audiate în dosarul penal, inclusiv cu angajaţii societăţii pe care o administra. Iar dacă nu ar exista o răspundere civilă delictuală obiectivă a Statului pentru aceste restrângeri, s-ar încălca prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Astfel, recurentul concluzionează că, având în vedere că aceste măsuri i-au cauzat şi suferinţe de ordin nepatrimonial, iar Statul Român poate fi obligat la plata despăgubirilor solicitate, magistraţii Curţii de Apel Cluj au interpretat greşit prevederile art. 1349 şi 1373 C. civ.

Al şaselea motiv de recurs vizează apelul declarat de DIICOT Cluj, motiv care în opinia recurentului reclamant poate fi încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Un prim argument se referă la faptul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra apelului formulat de DIICOT cu încălcarea prevederilor art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, deşi Curtea de Apel Cluj a învederat în cuprinsul deciziei recurate că va analiza doar susţinerile DIICOT exprimate la dosarul de fond, cele din apel fiind tardiv depuse, ulterior şi-a însuşit în mare argumentele prezentate prin memoriul din 11.05.2022, respectiv cele exprimate oral de procurorul de şedinţă din 18.05.2022 şi nu cele învederate de procurorul de la dezbaterile pe fond a cauzei.

În opinia recurentului reclamant, o asemenea abordare încalcă prevederile art. 470 alin. (1) lit. c), cu) atât mai mult cu cât în motivarea deciziei de apel se pune accent cu preponderenţă pe aspectele învederate de DIICOT, care nu este parte în proces şi nu pe apărările/excepţiile formulate de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor.

De asemenea, se susţine că instanţa de apel s-a mulţumit cu afirmaţiile făcute de reprezentantul DIICOT care reflectă incertitudini, fără a încerca să afle adevărul în cauză, fără a realiza o analiză proprie cu privire la suferinţele recurentului şi cuantumul despăgubirilor în vederea reparării acestora, ceea ce încalcă prevederile art. 22 C. proc. civ.

Pentru toate motivele invocate în cererea de recurs, se solicită a se dispune admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 216/A/2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă la data de 18.05.2022 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Prin cererea de recurs formulată, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi, ca urmare a rejudecării cauzei, să fie schimbată în parte decizia civilă nr. 216/A din data de 18 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în sensul de a se admite apelul şi de a se respinge în tot acţiunea.

Cererea de recurs vizează atât soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de obligare la plata de daune morale pentru privarea de libertate nedreaptă şi pentru arestarea preventivă, cât şi soluţia pe fond de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor, recurentul apreciind ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Un prim argument se referă la împrejurarea că în opinia recurentului, instanţa de apel era chemată să analizeze îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile obiective a Statului Român şi respectarea termenelor de formulare a acţiunii, aspecte pe care le-a soluţionat în mod eronat.

Potrivit art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate este condiţionată de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz.

Cu privire la constituţionalitatea textului de lege menţionat, s-a pronunţat Curtea Constituţională care însă, nu a înlăturat această condiţie pentru acordarea despăgubirilor, după cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 136/2021.

De aceea, în opinia recurentului pârât, instanţa trebuia să analizeze admisibilitatea acţiunii raportat la acest text de lege şi obiectul reglementat, respectiv repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

Un alt argument subsumat motivului de recurs invocat se referă la împrejurarea că acţiunea ce are ca obiect sumele acordate cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate putea fi introdusă doar în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-a stabilit eroarea judiciară, după cum rezultă din dispoziţiile art. 541 din C. proc. pen.

De aceea, în opinia recurentului, prin raportare la actul reţinut de instanţă ca temei al admiterii acţiunii, constând în încheierea Tribunalului Brăila rămasă definitivă la 24.03.2007, cererea de obligare la plata de daune morale pentru privarea de libertate nedreaptă şi arestarea preventivă este prescrisă, indiferent dacă se are în vedere art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., care nu era în vigoare la data încetării măsurii sau art. 506 alin. (2) în vigoare la momentul respectiv.

Se arată în cererea de recurs, că şi soluţia instanţei referitoare la individualizarea sumelor este dată cu aplicarea eronată a normelor de drept material.

În condiţiile în care nu sunt dovedite cerinţele răspunderii materiale, acordarea sumelor pe baza prezumţiilor simple este nelegală. Săvârşirea faptei ilicite poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, însă prejudiciul efectiv, existenţa şi întinderea acestuia pot fi dovedite doar în condiţiile prevăzute de art. 1386 şi următoarele din C. civ., coroborat cu art. 249 - art. 358 din C. proc. civ.

De asemenea, în opinia recurentului, întinderea daunelor materiale, morale şi a dobânzii legale penalizatoare este stabilită în mod nelegal şi excede limitelor privind reparaţia adecvată instituită de art. 539-540 din C. proc. pen.

Tot în cuprinsul cererii de recurs se critică soluţia instanţei de apel şi sub aspectul cheltuielilor de judecată, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 453 din C. proc. civ.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 216/A din 18 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj şi urmare a rejudecării cauzei, schimbarea în parte a deciziei civile recurate în sensul de admitere a apelului şi de respingere în totalitate a acţiunii ca prescrisă, nelegală şi neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 7 octombrie 2022, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casare şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a formulat întâmpinare prin care a arătat ca nu are calitate procesuală pasivă, luarea măsurilor arestului şi privării de liberate nefiindu-i imputate.

La data de 14 septembrie 2022, intimatul A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 4 noiembrie 2022, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând cenzurarea susţinerilor recurentului A..

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 216/A din 18 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Un prim motiv de recurs al reclamantului, încadrat de recurent în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1385 alin. (1) şi (3) C. civ. şi art. 1388 C. civ., ca urmare a neacordării prin decizia recurată a beneficiului invocat nerealizat aferent perioadei cuprinse între punerea în libertate a părţii procesuale reclamante şi emiterea deciziei de pensionare pentru caz de boală.

În acest sens, recurentul reclamant dezvoltă argumentele referitoare la faptul că falimentul angajatorului său a fost determinat de declanşarea şi desfăşurarea procesului penal, fiindu-i interzis reclamantului (administrator al societăţii angajatoare) să administreze firma, să ia legătura cu majoritatea angajaţilor, activitatea societăţii fiind astfel, stopată; la faptul că i-a fost imposibil să îşi găsească un loc de muncă, datorită stigmatelor generate de inculparea sa; la împrejurarea că procesul penal i-a determinat deteriorarea stării de sănătate, i-a distrus carierea, locul de muncă şi la îndreptăţirea sa astfel, de a obţine de la pârâtul intimat Statul Român, garant al drepturilor cetăţenilor săi, veniturile de care astfel nu a beneficiat.

În raport de ansamblul acestor critici, Înalta Curte constată că ele nu fac decât să repună în discuţie existenţa legăturii de cauzalitate dintre beneficiul nerealizat aferent perioadei expuse, invocat de recurentul reclamant şi desfăşurarea procesului penal cu reclamantul inculpat aflat în stare de libertate (ulterior înlocuirii măsurii preventive a arestării).

Or, ca element al răspunderii civile delictuale, legătura de cauzalitate reprezintă raportul cauzal, legătura dintre faptă (acţiune - inacţiune) ca şi cauză şi rezultatul sau urmarea imediată ca şi efect, aflându-ne aşadar în prezenţa unui element de fapt, a cărui existenţă se stabileşte de la caz la caz, pe baza probelor administrate.

Pe cale de consecinţă a acestei caracterizări a legăturii de cauzalitate, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât el determină de fapt un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu unul al legalităţii acesteia.

Or, Înalta Curte observă că o instanţă de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătoreşti, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)"). Aceasta înseamnă că instanţa de recurs nu poate să reevalueze situaţia de fapt a cauzei, configurată de instanţa de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situaţie ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanţei de recurs trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei, pe baza dovezilor administrate.

Însă, în cadrul acestui amplu motiv de recurs formulat de recurentul reclamant din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltat prin multitudinea de critici enunţate, această parte procesuală solicită practic, instanţei de recurs să procedeze la reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, în temeiul probelor administrate, pe care le şi dezbate, pentru a se ajunge la concluzia existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea configurată de curtea de apel.

Astfel, invocând încălcarea în cauză a prevederilor art. 1385 alin. (1) şi (3) C. civ. şi ale art. 1388 C. civ. referitoare în esenţă, la principiul reparării integrale a prejudiciului şi la stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă, recurentul reclamant solicită de fapt, instanţei de recurs ca pe baza dovezilor administrate cauzei pe care le invocă şi prin cererea de recurs, această instanţă să constate că beneficiul invocat nu ar fi fost realizat datorită desfăşurării procesului penal. Această reevaluare solicitată Înaltei Curţi este însă, una de temeinicie, de reconfigurare a situaţiei de fapt a cauzei, fapt care excede coordonatelor controlului jurisdicţional al instanţei de recurs, delimitate potrivit celor expuse anterior.

Aşadar, atât timp cât instanţa de apel a stabilit în mod definitiv în baza probelor administrate (inclusiv a celor indicate de către recurentul reclamant), referindu-se chiar în mod expres la elementele factuale pe care recurentul le reinvocă în această direcţie în cererea de recurs, că recurentul reclamant "nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că ar fi putut realiza venituri în acelaşi cuantum lunar şi în această perioadă. (...) Curtea constată că nu se poate reţine existenţa unui raport cert de cauzalitate în această privinţă. (...)

Mai mult, nu există un raport de cauzalitate între inculparea unei persoane şi faptul că aceasta nu mai desfăşoară activităţi lucrative de natura celor desfăşurate anterior sau de orice altă natură, de vreme ce nicio interdicţie generală în acest sens nu a fost impusă punctual persoanei în cauză şi nu rezultă că procesul penal ar fi determinat pierderea capacităţii de muncă a persoanei în cauză, reclamantul având probleme de sănătate înainte de declanşarea procedurilor judiciare penale.

(...) Curtea constată că reclamantului nu i se pot acorda daune materiale reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 23.03.2007 - 20.12.2017, întrucât, pe de o parte, conform celor anterior expuse, nu sunt întrunite condiţiile cumulative ale angajării răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte, reclamantul nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că ar fi putut realiza venituri în acelaşi cuantum lunar, sau într-un alt cuantum, şi în această perioadă", Înalta Curte nu poate pe cale de consecinţă, decât să constate corecta aplicare a normelor juridice incidente invocate de recurentul reclamant la această situaţie de fapt concretă decelată de curtea de apel.

Secundul motiv de recurs al reclamantului, încadrat de acesta în prevederile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., însă subsumabil de fapt, doar dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât pune în discuţie eronata aplicare de către instanţa de apel doar a unor norme procesuale, este de asemenea nefondat.

Astfel, recurentul consideră nelegală aprecierea instanţei de apel relativă îndepărtării în temeiul prevederilor art. 328 şi art. 329 C. proc. civ., a prezumţiilor referitoare la cheltuielile de judecată invocat a fi fost efectuate în procesul penal, reţinute de tribunal.

Înalta Curte constată sub acest aspect, faptul că prin întreg ansamblul de critici arondat acestui motiv de recurs, reclamantul nu contestă utilizarea de către tribunal a acestui mijloc de probă (prezumţiile) în justificarea acordării categoriei menţionate de despăgubiri materiale.

Or, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că sumele indicate cu acest titlu de către recurentul reclamant, derivă din încheierea unor acte juridice având ca obiect exempli gratia: cumpărarea de alimente, de combustibil, achiziţionarea de servicii hoteliere.

Pe cale de consecinţă, într-adevăr deveneau incidente în cauză dispoziţiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la admisibilitatea probei cu martori, indicate de către instanţa de apel:

"(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON" coroborate cu art. 329 C. proc. civ.:

"În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori".

Aşadar, raportat la cuantumul indicat de recurent al acestor cheltuieli şi la dispoziţiile procesuale ilustrate, proba cu prezumţii judiciare nu putea fi într-adevăr folosită pentru dovedirea tezei probatorii a efectuării acestor cheltuieli invocate şi a fortiori (cu atât mai mult), nu putea fi utilizată singură în acest scop procesual.

Instanţa de apel nu a reţinut în cadrul deciziei recurate existenţa vreunei excepţii din cele prevăzute la art. 309 alin. (4) C. proc. civ., pentru ca proba cu martori şi subsecvent, cea cu prezumţii să devină admisibile în privinţa teze probatorii punctuale enunţate anterior.

Starea de afectare personală a recurentului, invocată de această parte procesuală a fi fost determinată de desfăşurarea procesului penal, nu îl exonerează pe reclamant de obligaţia procesuală derivată din art. 249 C. proc. civ., respectiv cea de probare a susţinerilor sale, sfera de aplicare dispoziţiilor art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. fiind una limitată şi specială (de exemplu: relaţia afectivă apropiată dintre părţile contractuale) - dat fiind caracterul de excepţie al acestei norme juridice ultim enunţate - care nu cuprinde şi o astfel de împrejurare de altfel, nereţinută de către instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei decelate în mod definitiv.

Împrejurarea invocată în cererea de recurs în sensul că hârtia folosită pentru astfel de acte este una de tip termic care se şterge după o perioadă de timp, nu poate contura nici excepţia procesuală reglementată de art. 309 alin. (4) pct. 3 C. proc. pen., întrucât acest aspect nu poate fi echivalat nici cazului fortuit şi cu atât mai puţin forţei majore, atât timp cât acest element putea fi cel puţin prevăzut - dacă nu şi împiedicat prin diverse mijloace -, recurentul reclamant însuşi invocând în această direcţie în cererea de recurs, notorietatea acestui aspect.

Aşadar, grefat pe elementele expuse supra şi atât timp cât instanţa de apel a stabilit în urma evaluării probatoriului, că "Or, reclamantul nu a administrat nici un fel de înscrisuri doveditoare în acest sens, (...). Apare greu de crezut că reclamantul nu a păstrat nici un bon fiscal, nici o factură fiscală, nici o chitanţă, care să ateste cheltuielile pe care le-a făcut în perioada de derulare a procesului penal", rezultă că în mod corect au fost aplicate în cauză de către curtea de apel prevederile art. 328 şi art. 329 C. proc. civ.

Nici motivul de recurs arondat daunelor morale pentru durata excesivă a procesului penal, încadrat de recurentul reclamant în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la art. 1 alin. (1) C. civ., nu poate fi primit.

Potrivit art. 1 alin. (1) C. civ., "Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului".

Contrar susţinerii recurentului reclamant, se constată că instanţa de apel nu a pronunţat soluţia în privinţa acestui capăt al cererii de chemare în judecată fundamentând-o prin prisma jurisprudenţei expuse în cadrul deciziei recurate, ci dimpotrivă, după ce a expus criteriile de apreciere a caracterului nejustificat al duratei unei proceduri, regăsite şi decelate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, curtea de apel a procedat la cercetarea concretă în cauză a incidenţei acestor criterii şi subsecvent, la evaluarea cuantumului daunelor generate de durata nerezonabilă identificată.

Sub acest aspect, reamintind că textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un "bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru autorităţile statale, deci inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, dar şi al articolului 46 din Convenţie, Înalta Curte consideră că eventuala neaplicare a criteriilor statuate potrivit acestei jurisprudenţe obligatorii în cauza dedusă judecăţii, ar fi determinat premisa încălcării articolelor convenţionale respective.

Se observă că şi în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul reclamant invocă şi critică aprecierile concrete ale instanţei de apel asupra evaluării incidenţei acestor criterii în cauza dedusă judecăţii în raport de particularităţile acesteia, ceea ce determină concluzia că de fapt, deşi invocă lipsa unei evaluări proprii a instanţei de apel, în realitate această parte procesuală contestă înseşi statuările concrete ale curţii de apel realizate sub acest aspect.

Or, atât timp cât subsecvent indicării jurisprudenţei relevante în domeniu, instanţa de apel a procedat la aplicarea criteriilor incidente în materie (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, miza litigiului pentru persoana în cauză) în mod aplecat la cazul dedus judecăţii, în funcţie de circumstanţele acestuia, nu se poate reproşa respectivei instanţe de judecată o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) C. civ. şi nici o lipsă de motivare sub acest aspect în cadrul deciziei recurate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât vizează temeinicia deciziei recurate, reevaluarea acestor criterii în recurs, astfel cum solicită de fapt recurentul în cadrul acestui grup de critici din cererea de recurs, reprezintă o operaţiune procesuală prohibită în această cale de atac, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale recursului anterior ilustrate.

Înalta Curte apreciază nefondat, pentru raţiuni similare, şi motivul patru de recurs al acestei părţi procesuale.

Astfel, contrar criticilor recurentului reclamant, se observă că instanţa de apel a procedat la realizarea unei analize proprii asupra cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului pentru detenţia sa nedreaptă.

Este adevărat că şi sub acest aspect, curtea de apel a debutat prin a ilustra jurisprudenţa în materie, însă în egală măsură se observă că subsecvent prezentării aspectelor de ordin general regăsite şi în practica judiciară, instanţa de apel a arătat în continuare că acordarea sumei de 100 Euro/zi de detenţie nedreaptă este justificată în raport de particularităţile specifice ale cauzei, raportat la criteriile avute în vedere de art. 540 C. proc. pen., arătând totodată, că "Indiferent de repercusiunile psihice suferite de reclamant, acestea nu pot constitui un fundament suficient pentru acordarea unor daune morale exagerat de mari şi care să poată fi catalogate, finalmente, ca reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, prin depăşirea evidentă a scopului compensatoriu, rezonabil şi echitabil, respectiv, consolatoriu pentru prejudiciul moral pe care l-a resimţit reclamantul".

Nu se poate aşadar, imputa nici sub acest aspect instanţei de apel, din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., încălcarea art. 1 alin. (1) C. civ. sau lipsa unei motivări proprii asupra acestor elemente.

Penultimul motiv de recurs al reclamantului, arondat art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1349 C. civ. şi art. 1373 C. civ. este nefondat din perspectiva a două elemente.

Primul este acela că excepţia inadmisibilităţii în privinţa cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007, a fost corect soluţionată de curtea de apel prin prisma principiului specialia generalibus derogant, prin raportare la existenţa şi prevalenţa astfel, a procedurii speciale existente şi reglementate de art. 539 C. proc. civ., paragrafele din cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 ilustrate de către instanţa de apel sub acest aspect fiind edificatoare.

Secundul element vizează faptul că deşi în titlul acestui motiv de recurs, reclamantul se raportează la perioada privării de libertate, cu toate acestea, în dezvoltarea motivului de recurs, această parte procesuală se raportează la măsura procesual penală a interdicţiei de a părăsi localitatea, măsură sub imperiul căreia reclamantul s-a aflat în perioada 23.03.2007 - 13.11.2012, potrivit situaţiei de fapt configurate de către instanţa de apel.

Or, pe acest palier de discuţie, se observă că instanţa de apel nu a admis nici o excepţie a inadmisibilităţii în privinţa acestui capăt de cerere, ci dimpotrivă, a soluţionat pe fond capătul de cerere privind acordarea de daune morale pentru aplicarea măsurii interdicţiei de a părăsi localitatea, fundamentat de reclamant pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ.

Aşadar, raportat la aceste coordonate procesuale stabilite în apel de instanţa de apel, Înalta Curte, în respectul prevederilor art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 477 C. proc. civ., observă că criticile recurentului reclamant sunt nefondate întrucât chiar regimul juridic de drept comun reglementat de C. civ., recte art. 1349 şi art. 1373 C. civ. impun întrunirea mai multor condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale, una dintre acestea fiind existenţa unei fapte ilicite.

Or, în cadrul deciziei civile s-a reţinut în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, că nu a existat vreo faptă ilicită, astfel încât pe cale de consecinţă, soluţia de neantrenare a răspunderii juridice a intimatului sub acest aspect este corectă prin prisma art. 1349 şi art. 1373 C. civ., neputându-se invoca în mod fondat pe cale de consecinţă, nici încălcarea art. 25 sau art. 52 Constituţia României, atât timp cât instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei, a stabilit în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, inexistenţa unei fapte ilicite.

Instanţa prezentă de recurs nu îşi însuşeşte nici ultimul motiv de recurs invocat de recurentul reclamant, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. (în realitate, subsumat exclusiv dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât reclamantul invocă prin intermediul său nelegala aplicare de către instanţa de apel a unor norme procedurale), relativ încălcării de către curtea de apel a prevederilor art. 468, art. 470 alin. (1) lit. c) şi art. 476 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la apelul declarat de intimatul DIICOT S.T. Cluj.

Astfel, contrar aserţiunii recurentului reclamant, instanţa de apel a ilustrat în decizia recurată chiar prin citat susţinerile apelantului DIICOT S.T. Cluj realizate în faza procesuală a fondului, susţineri care i-au mărginit analiza respectivei căi de atac (a se vedea filele x ale deciziei recurate).

Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a grefat raţionamentul juridic în limita acestor jaloane stabilite de intimat încă din prima fază a judecăţii, elocvente în acest sens fiind exempli gratia, trimiterile exprese ale instanţei de apel la susţinerile procurorului DIICOT din faza procesuală a fondului, susţineri referitoare la cuantumul disproporţionat al daunelor morale acordate pentru detenţie nedreaptă (pagina 49 a deciziei recurate).

Opoziţia intimatului pârât DIICOT S.T. Cluj cu privire la acordarea diverselor sume de bani a fost exprimată în mod argumentat de această parte procesuală în cadrul dezbaterilor asupra fondului cauzei din faţa tribunalului, în vreme ce aspectele invocate prin memoriul depus în faza procesuală a apelului au fost calificate de către curtea de apel ca reprezentând concluzii scrise.

Înalta Curte constată însă, că elemente în privinţa cărora recurentul reclamant invocă preluarea lor fidelă de către curtea de apel din memoriul de apel al procurorului depus tardiv, se regăsesc de fapt, în acelaşi mod detaliat şi în cuprinsul cuvântului pe fondul cauzei al procurorului din prima fază a judecăţii (de exemplu: trimiterile la practica aferentă chestiunii de drept a duratei excesive a procedurii judiciare, acestea regăsindu-se într-o formă similară, detaliată, atât în pledoaria orală a procurorului DIICOT din faţa tribunalului - filele x verso, 181 dosar fond, ultimul volum - cât şi în paginile 3 şi 4 din memoriul depus de intimat în apel la data de 11.05.2022).

Utilizarea sintagmei "deşi este posibil" de către instanţa de apel nu este de natură să ilustreze o ignorare de către aceasta a obligaţiei sale procesuale de a stărui în aflarea adevărului, reglementată de art. 22 C. proc. civ., ci, dimpotrivă, indică din perspectiva dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., aprecierea curţii de apel asupra caracterului deficitar al probei reţinute de tribunal în justificarea acordării despăgubirilor reprezentate de cheltuielile de judecată invocat a fi fost realizate în cadrul procesului penal. Ea reprezintă aşadar, o expresie folosită în cadrul raţionamentului juridic dezvoltat de instanţa de apel sub acest aspect.

Concomitent, nu se observă în cadrul deciziei recurate nici vreo ignorare de către curtea de apel, prin antiteză, a apărărilor, excepţiilor invocate de către apelantul pârât Statul Român, astfel cum nefondat invocă recurentul reclamant.

Raportat totodată, la caracterul identic al problematicii juridice supuse dezbaterii în ambele faze de fond şi de apel ale judecăţii, precum şi la împrejurarea că o soluţie juridică se sprijină în general, pe o sumă de argumente care pot deveni astfel, comune pentru acei ce consideră soluţia respectivă ca fiind cea corectă, Înalta Curte, pentru ansamblul considerentelor expuse, conchide că nu se poate reproşa instanţei de apel o soluţionare a unor motive de apel formulate în afara termenului legal procesual, astfel cum în mod nefondat invocă recurentul din perspectiva dispoziţiilor art. 468, art. 470 alin. (1) lit. c) şi art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Urmare a celor expuse, se impune respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

Acelaşi caracter juridic îl prezintă şi recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Astfel, motivul principal de recurs al acestei părţi procesuale vizează greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu susţinerile intimatului reclamant din cuprinsul întâmpinării formulate în recurs, constată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 incidentă cauzei pendinte, problema datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune în situaţia caracterului nedrept al detenţiei preventive (ipoteză regăsită în speţă) a fost tranşată:

"41. (...) Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. (...)

42. De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. (...)

44. Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate".

Aşadar, întrucât potrivit celor expuse, dies ad quo a termenului de prescripţie este acela al datei rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti penale de achitare şi întrucât această dată a fost decelată de curtea de apel, pe baza probelor administrate cauzei, a fi 20.12.2017, rezultă că soluţia de respingere a excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune criticată este una legală, corectă în raport de prevederile art. 541 alin. (2) C. proc. pen.:

"Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, a ordonanţei sau, după caz, a încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, privarea nelegală sau injustă de libertate, respectiv caracterul nelegal al măsurii de supraveghere tehnică".

Trimiterile acestui recurent pârât la calificarea datei emiterii încheierii Tribunalului Brăila (2007) de înlocuire a măsurii preventive a arestării ca reprezentând momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie în discuţie, întrucât prin respectivul act procesual penal s-ar fi constatat caracterul nelegal al măsurii preventive de libertate, sunt nefondate, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv de către curtea de apel în temeiul probelor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că "În speţă, după cum bine se poate constata din actele dosarului, nu există o încheiere penală prin care să se fi constatat caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate, respectiv, nu există o încheiere penală prin care să se fi stabilit faptul că arestarea preventivă a reclamantului în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007 ar fi fost nelegală" (pagina 45 a deciziei recurate).

Continuând analiza criticilor de recurs formulate de această parte procesuală pârâtă, instanţa de recurs notează că astfel cum s-a expus deja anterior, în paragrafele precedente, în cadrul evaluării recursului declarat de reclamant, decizia recurată ilustrează analiza proprie, aplecată la circumstanţele cauzei, a instanţei de apel asupra întinderii daunelor morale cuvenite intimatului reclamant pentru detenţia sa nedreaptă, neverificându-se nici susţinerea recurentului pârât că suma cuvenită cu acest titlu ar fi fost nelegal stabilită de către curtea de apel, în temeiul unor prezumţii simple.

În privinţa criticii de recurs invocate de pârâtul recurent, aferente inadmisibilităţii din perspectiva art. 538 şi urm. C. proc. pen. a cererii de acordare de daune morale pentru durata excesivă a procesului, Înalta Curte, reamintind că textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un "bloc de convenţionalitate" obligatoriu, o consideră de asemenea, nefondată.

Astfel, Înalta Curte notează că în cauza Brudan împotriva României (cererea nr. x/14), hotărâre din 10 aprilie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat:

"86. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că acţiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 1349 din noul C. civ. (art. 998-999 din vechiul C. civ.), astfel cum a fost interpretată în mod constant de instanţele naţionale (a se vedea supra, pct. 30-51), constituie o cale de atac eficientă pentru a denunţa durata excesivă a procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor penale sau civile".

De altfel, însuşi Guvernul României a arătat cu acelaşi prilej:

"60. Guvernul precizează că, în urma pronunţării de către Curte a hotărârii Vlad şi alţii (citată anterior), practica instanţelor naţionale a evoluat considerabil, oferind părţilor interesate, inclusiv reclamantei, posibilitatea de a sesiza instanţele cu o acţiune civilă în despăgubiri împotriva statului, din perspectiva răspunderii civile delictuale (în acest caz, ar fi vorba despre o răspundere obiectivă a statului, independent de stabilirea unei culpe). Potrivit Guvernului, instanţele interne sesizate cu acest tip de litigiu aplică din ce în ce mai des normele privind răspunderea obiectivă a statului şi, de asemenea, aplică direct Convenţia.

61. Guvernul a depus la dosar douăzeci şi şapte de exemple de jurisprudenţă în care instanţele naţionale au decis cu celeritate, în perioada 2010-2015, să despăgubească reclamanţii pentru durata excesivă a procedurilor al căror obiect l-au făcut".

Grefat pe toate aceste elemente conjugate expuse şi întrucât temeiul juridic al acestui capăt de cerere îl reprezintă răspunderea civilă delictuală şi nu dispoziţiile art. 538 şi urm. C. proc. pen., rezultă pe cale de consecinţă, concluzia caracterului nefondat al criticii.

Printr-un alt ansamblu de critici, recurentul pârât contestă cuantumul daunelor morale acordate pentru durata excesivă a procesului penal.

Or, atât timp cât în cadrul operaţiunii juridice de evaluare a acestui tip de despăgubiri, instanţa de apel s-a raportat la criteriile incidente în domeniu, astfel cum s-a ilustrat deja de către instanţa de recurs supra, cu ocazia analizei recursului promovat de reclamant, Înalta Curte nu poate proceda la o reevaluare a cuantumului concret al acestor despăgubiri cuvenite, întrucât acest element este arondat verificării temeiniciei deciziei recurate - apanaj al instanţelor devolutive ale fondului cauzei - şi nu legalităţii sale.

Înalta Curte constată de altfel, că suma acordată de instanţa de apel devolutivă a fondului cauzei, cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procesului se înscrie în registrul valoric indicat chiar de recurentul pârât conform jurisprudenţei CEDO în domeniu pe care această parte procesuală a invocat-o în fazele judecăţii de fond şi de apel, cuantumul fiind apropiat de valorile respective.

Critica privind greşita acordare a daunelor materiale de către curtea de apel, nu poate fi primită deoarece pe de o parte, nu sunt indicate care condiţii ale legii nu ar fi îndeplinite pentru acordarea lor, iar pe de altă parte, se contestă reţinerea instanţei de apel asupra dovedirii lor, această critică fiind însă, una de netemeinicie, care, astfel cum s-a specificat în paragrafele precedente din prezenta decizie de recurs, scapă controlului jurisdicţional din recurs.

Întrucât critica relativă dobânzii legale penalizatoare acordate (accesoriu al obligaţiilor pecuniare cu caracter principal stabilite de instanţa de apel în sarcina recurentului pârât) a fost formulată doar cu titlu accesoriu faţă de celelalte critici orientate împotriva debitelor principale şi întrucât acestea din urmă au fost considerate nefondate, conform celor expuse supra, rezultă că şi aceasta va avea aceeaşi dezlegare juridică.

De asemenea, nu este fondată nici aserţiunea recurentului pârât referitoare la greşita impunere a cheltuielilor de judecată din prezentul litigiu. Atât timp cât această parte procesuală a căzut în pretenţii, fiind admisă, chiar dacă în parte, cererea de chemare în judecată formulată împotriva sa, rezultă că în mod corect a fost aplicat art. 453 C. proc. civ. de către instanţa de apel.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondate, recursurile promovate, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 216A din 18 mai 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi intimatul DIICOT - Serviciul Teritorial Cluj.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 216A din 18 mai 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu recurentul-reclamant A. şi intimatul DIICOT - Serviciul Teritorial Cluj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2023.