Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2370/2023 AI generated

Delictual liability: limitation period for public authority claims and irrelevance of audit reports to prescription

Case Number Decizia nr. 2370/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the main appeal filed by the plaintiff (National Agency for Employment) as unfounded, upholding the lower courts' dismissal of the claim for recovery of unjustified public funds and interest, while admitting the incidental cross-appeal by one defendant regarding litigation costs, ordering a partial remand to the Court of Appeal for redetermination of those specific accessory costs, and ultimately ordering the plaintiff to pay reduced attorney's fees to the prevailing defendants. The dispute arose from a civil action for damages alleged to have resulted from illegal price increases and extra-contractual payments in a public service procurement contract, where the central issue was the commencement of the statute of limitations. The Court ruled that the objective moment for the start of the limitation period for delictual liability was the contract termination date, as the plaintiff should have known of the damage and liable parties then, rejecting the plaintiff's argument that the period only began upon the issuance of an internal control report years later; the decisive legal basis involved the interpretation of Article 2528 of the Civil Code regarding alternative moments for starting the prescription period and the application of the principle that administrative audit findings do not interrupt or start the extinctive prescription for delictual claims.

Legislator headnote

AI generated

art. 731 din Legea nr. 500/2002, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2528 alin. (1) C. civ, art. 2517 C. civ, art. 453 C. proc. civ, art. 30 C. proc. civ; Delictual liability: limitation period for public authority claims and irrelevance of audit reports to prescription: În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune în materia răspunderii civile delictuale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Keywords

AI generated
commencement of limitation period action for liability audit report administrative contract interpretation of a judgment partial claim

Cited Legislation

AI generated
art. 731 din Legea nr. 500/2002
- să oblige pârâţii, în solidar, la plata, în conformitate cu dispoziţiile exprese ale art. 731 din Legea nr.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă susţine că instanţa de apel, cu aplicarea greşită a art.
art. 2528 alin. (1) C. civ
În acest sens, arată că instanţa de apel, cu aplicarea greşită a art. 2528 alin. (1) C. civ., a reţinut că "momentul obiectiv care trebuia să fie observat în speţă" este data de 30 decembrie 2013, data încetării contractului de achiziţie publică de servicii nr.
art. 2517 C. civ
civ., termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., a dreptului la acţiune în repararea pagubei care a fost cauzată de către intimaţii-pârâţi.
art. 453 C. proc. civ
a arătat că acesta se referă la soluţia din decizie cu privire la cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, apreciind că acesta a fost dată cu încălcarea/aplicarea eronată a art. 453 C. proc. civ.
art. 30 C. proc. civ
civ., conceptul de pierdere/câştigare a procesului se referă la fondul procesului, mai exact la cererile principale formulate în cauză (în accepţiunea art. 30 C. proc. civ.).
art. 488 din C. proc. civ
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune în materia răspunderii civile delictuale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin.
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, analizate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

În deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 14 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a chemat în judecată pe pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să oblige pârâţii, în solidar, la plata sumei totale de 6.702.897 RON, reprezentând prejudiciul produs la bugetul asigurărilor pentru şomaj administrat, potrivit legii, de ANOFM, alcătuită din suma de 5.944.697 RON constatată a fi fost plătită nejustificat de către ANOFM ca urmare a majorării nelegale a preţului serviciilor pentru Modulul 5 - Servicii de comunicaţii de date din Contractul de achiziţie publică de servicii nr. x/2008, încheiat între ANOFM, în calitate de achizitor, şi dintre J. şi J., în calitate de prestator, faţă de preţul ferm al serviciilor din acest modul al contractului, şi suma de 758.200 RON, constatată a fi plătită pentru serviciile necuprinse în contract;

- să oblige pârâţii, în solidar, la plata, în conformitate cu dispoziţiile exprese ale art. 731 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere sau a majorărilor de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul şi până la recuperarea integrală a sumei prevăzute la capătul de cerere nr. 1.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 134/2010, ale Legii nr. 202/2006, ale Legii nr. 94/1992, ale Legii nr. 500/2002, ale Legii nr. 287/2009 şi ale H.G. nr. 1610/2006.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 126/01.02.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâţi prin întâmpinările depuse la dosar.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), în contradictoriu cu pârâţii A., K., C., I., F., H., D., E., G., ca prescrisă.

A obligat reclamanta la plata către pârâţii E., G., C., F., H. şi I. a sumei de 3.000 RON pentru fiecare pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu apărător ales redus.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, pârâţii C., F., H., I., pârâta E. iar pârâta G. a declarat apel incident, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 07.04.2022, sub nr. unic x/2022.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 1404A/2022 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile principale formulate de apelanta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, de apelanta-pârâtă E., de apelanţii-pârâţi C., F., H., I. şi apelul incident formulat de apelanta-pârâtă G., toate împotriva sentinţei civile nr. 126/01.02.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. şi K., D., ca nefondate.

A respins cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1404A/2022 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs principal reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune în materia răspunderii civile delictuale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanţa de apel, cu aplicarea greşită a art. 2528 alin. (1) C. civ., a reţinut că "momentul obiectiv care trebuia să fie observat în speţă" este data de 30 decembrie 2013, data încetării contractului de achiziţie publică de servicii nr. x/2008, încheiat de către ANOFM cu AMSBG.

Recurenta reclamantă a susţinut că, la data menţionată, nu dispunea de elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă, în condiţiile în care, până la acea dată, la nivelul instituţiei nu au fost relevate, în urma controlului de gestiune financiară, de legalitate, a controlului financiar preventiv sau a controlului financiar intern, aspecte în legătură cu executarea contractului de achiziţie publică de servicii nr. x/2008, încheiat de către ANOFM cu AMSBG, de natura celor avute în vedere la dispunerea de către Curtea de Conturi a măsurii nr. II.16 din Decizia Curţii de Conturi nr. 18/29.10.2014.

Pe de altă parte, instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a omis că întinderea prejudiciului precum şi persoanele care 1-au produs nu erau cunoscute la data comunicării procesului-verbal de constatare nr. x/02.10.2014, în condiţiile în care prin Decizia nr. 18/29.10.2014 emisă de Curtea de Conturi, faţă de cele constatate şi reţinute prin procesul-verbal de constatare menţionat, a dispus în sarcina ANOFM măsura nr. II.16, prin care a decis, printre altele, extinderea verificărilor în vederea identificării situaţiilor similare cu cele consemnate de către echipa de audit în procesul-verbal de constatare încheiat cu ocazia misiunii de audit, pentru anul 2013.

Aşadar, nici la data emiterii de către Curtea de Conturi a Deciziei nr. 18/29.10.2014, întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită cu certitudine, în condiţiile în care, prin respectiva decizie, s-a dispus extinderea verificărilor de către ANOFM.

În fapt, ANOFM a cunoscut paguba şi pe cei care răspund de ea în urma finalizării de către Comisia constituită în temeiul Ordinului preşedintelui ANOFM nr. 519/10.07.2019, a acţiunilor vizând stabilirea cauzelor, împrejurărilor şi responsabilităţilor cu privire la aspectele care au condus la dispunerea măsurii nr. II.16 din Decizia Curţii de Conturi nr. 18/29.10.2014 şi a propunerii de măsuri în consecinţă, prin Raportul nr. x/16.09.2019, aprobat de preşedintele ANOFM.

Recurenta reclamantă a susţinut că de la data de 16.09.2019 începe să curgă, potrivit dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., a dreptului la acţiune în repararea pagubei care a fost cauzată de către intimaţii-pârâţi.

A mai adăugat că intimaţii-pârâţi nu au avut stabilite cu ANOFM raporturi de muncă, în cauză nu poate fi avută în vedere nici Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, reţinută în mod eronat de către instanţa de apel.

Prin recursul incident, pârâta E. a arătat că acesta se referă la soluţia din decizie cu privire la cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, apreciind că acesta a fost dată cu încălcarea/aplicarea eronată a art. 453 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a arătat că, în sensul art. 453 C. proc. civ., conceptul de pierdere/câştigare a procesului se referă la fondul procesului, mai exact la cererile principale formulate în cauză (în accepţiunea art. 30 C. proc. civ.). Pierderea sau câştigarea procesului nu se poate referi la o cerere accesorie precum cea de acordare a cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât însăşi acordarea cheltuielilor este dependentă de câştigarea/pierderea procesului. Astfel, faptul că instanţa de apel a respins apelul intimatei E. - care s-a referit strict la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, nu înseamnă că doamna E. a "pierdut procesul" în sensul art. 453 C. proc. civ.. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi-a păstrat caracterul accesoriu, chiar dacă a fost singurul aspect asupra căruia partea a formulat apel. Astfel, partea care a pierdut procesul, atât în prima instanţă cât şi în apel, este ANOFM.

A arătat că această interpretare este susţinută şi de raţionamentul aplicat în jurisprudenţa Înaltei Curţi în materia taxării căii de atac cu privire la cheltuielile de judecată.

5. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul D. s-a solicitat în principal respingerea recursului, ca inadmisibil, şi în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată de intimata G. s-a invocat în principal excepţia nulităţii recursului, nefiind dezvoltate critici concrete vizând hotărârea atacată, şi în subsidiar s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată de intimata E. s-a solicitat în principal să se anuleze recursul şi în subsidiar să se respingă ca nefondat recursul formulat.

La termenul de judecată din 28 noiembrie 2023, Înalta Curte a constatat că excepţia de inadmisibilitate a recursului principal a vizat în realitate neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 din C. proc. civ., neregularitate sancţionată cu nulitatea, şi a respins excepţia nulităţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă susţine că instanţa de apel, cu aplicarea greşită a art. 2528 alin. (1) C. civ., a reţinut că "momentul obiectiv care trebuia să fie observat în speţă" este data de 30 decembrie 2013, data încetării contractului de achiziţie publică de servicii nr. x/2008, încheiat de către ANOFM cu AMSBG. A arătat că la data menţionată, nu dispunea de elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă; de asemenea, nu cunoştea întinderea prejudiciului precum şi persoanele care l-au produs la data comunicării procesului-verbal de constatare, în condiţiile în care Curtea de Conturi a dispus extinderea verificărilor.

A mai evidenţiat că de la data de 16 septembrie 2019 (data întocmirii raportului preşedintelui reclamantei) începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru exercitarea dreptului la acţiune în repararea pagubei care a fost cauzată de către intimaţii-pârâţi.

Motivele de recurs astfel expuse sunt nefondate.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsul prejudiciu produs bugetului asigurărilor pentru şomaj, administrat de reclamantă, rezultând din majorarea nelegală a preţului serviciilor pentru un modul din contractul de achiziţie publică de servicii nr. x/2008, faţă de preţul ferm al serviciilor din acest modul al contractului, precum şi dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul şi până la recuperarea integrală a sumei.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripţie care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel mai târziu momentul în care s-a finalizat contractul de achiziţie publică de servicii nr. x/18.12.2008.

Textul legal sus-menţionat stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv, al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data întocmirii Raportului nr. x/16.09.2019, aprobat de preşedintele ANOFM, prin care era prezentat rezultatul verificărilor extinse) recurenta învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi).

Susţinerea recurentei nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea extinsă (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă, întrucât nu dispunea de elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări instanţei supreme sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, argumentul recurentei reclamante în sensul că nu are raporturi de muncă cu pârâţii fiind lipsit de relevanţă, întrucât respectivele statuări conţin dezlegări cu valoare de principiu în materia prescripţiei dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, existând identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie, atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor unui astfel de raport asupra cursului prescripţiei. În considerentele deciziei instanţei supreme, se demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale de care dispunea reclamanta pentru a verifica folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurenta-reclamantă tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurenta identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care s-a emis raportul de control, prin care a luat la cunoştinţă că există un drept de creanţă, decurgând din majorări nelegale a preţului unor servicii angajate prin Contractul de achiziţie publică de servicii nr. x/2008.

Recurenta ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În cauză, instanţa de apel a constatat că "momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este cel mai târziu momentul în care s-a finalizat Contractul de achiziţie publică de servicii nr. x/18.12.2008. Contractul s-a derulat în perioada 29.12.2008 - 30.12.2013, astfel că momentul obiectiv de început al cursului prescripţiei este cel mai târziu de 30.12.2013, întrucât, în realitate apelanta avea posibilitatea să cunoască paguba şi persoanele răspunzătoare încă din momentul efectuării plăţilor mai mari, cu încălcarea prevederilor contractuale."

În raport cu această apreciere, este de observat că aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situaţiei de fapt şi se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaşte paguba şi pe cel responsabil de producerea sa, nu supuse cenzurii instanţei de recurs. Astfel, în exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune în litigiul de faţă este cel mai târziu de 30.12.2013, apreciind în acest sens că, în realitate, la data respectivă reclamanta putea şi trebuia să cunoască împrejurările relevante pentru a putea acţiona. În acest sens, instanţa de apel a arătat că apelanta avea posibilitatea să cunoască paguba şi persoanele răspunzătoare încă din momentul efectuării plăţilor mai mari, cu încălcarea prevederilor contractuale. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces.

Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserţiunilor de genul celor menţionate de recurenta reclamantă în motivul său de recurs, pentru a conchide, în final, în sensul aplicării greşite în cauză a dispoziţiilor legale ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel cum doreşte recurenta reclamantă, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci ar presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale.

Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu o îndreptăţeşte pe recurentă să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenta că a cunoscut toate elementele care ar fi îndreptăţit-o să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentei, este unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa, în contextul normei legale aplicabile, ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, analizate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) împotriva deciziei nr. 1404A din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin recursul incident declarat de recurenta-pârâtă E. a fost criticată soluţia din decizie cu privire la cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, apreciind că acesta a fost dată cu încălcarea/aplicarea eronată a art. 453 C. proc. civ.. A susţinut că faptul că instanţa de apel a respins apelul intimatei E. - care s-a referit strict la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, nu înseamnă că aceasta a "pierdut procesul" în sensul art. 453 C. proc. civ.. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi-a păstrat caracterul accesoriu, chiar dacă a fost singurul aspect asupra căruia partea a formulat apel. Astfel, partea care a pierdut procesul, atât în prima instanţă cât şi în apel, este ANOFM.

Criticile astfel formulate au caracter fondat.

Prin sentinţa civilă nr. 126 din 01 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâţi prin întâmpinările depuse la dosar, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii, ca prescrisă, şi a obligat reclamanta la plata către pârâţii E., G., C., F., H. şi I. a sumei de 3.000 RON pentru fiecare pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu apărător ales redus.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, pârâta E., pârâţii C., F., H., I. şi apel incident pârâta G..

Prin decizia civilă nr. 1404A din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile principale formulate de apelanta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, apelanta-pârâtă E., apelanţii-pârâţi C., F., H., I. şi apelul incident formulat de apelanta-pârâtă G., toate împotriva sentinţei civile nr. 126/01.02.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. şi K., ca nefondate. Curtea a respins, de asemenea, cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. prevede că partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa (vinovăţia) procesuală. Aşadar, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât şi cheltuielile făcute de partea care a câştigat procesul, deoarece este în culpă procesuală, determinând, prin atitudinea sa în proces, aceste cheltuieli.

În cauză, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a fost respinsă ca prescrisă, apelul său fiind, de asemenea, respins, ca nefondat. Cât priveşte apelul pârâtei E., acesta privea acordarea într-un cuantum redus a cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond, şi a fost, de asemenea, respins, fiind respinsă şi cererea acestei apelante de acordare a cheltuielilor de judecată, pe motiv că este "deopotrivă parte care a pierdut procesul (prin respingerea propriului apel) şi parte care a câştigat procesul (în apelul celeilalte părţi)".

Or, în situaţia în care instanţa de apel a statuat că apelanta pârâtă este partea care a câştigat procesul în apelul reclamantei, corecta aplicare a art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. impunea acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în această privinţă. Astfel, în situaţia în care instanţa de apel a reţinut că, deşi apelanta a pierdut procesul în privinţa apelului propriu, ea este partea care a câştigat procesul în apelul reclamantei, este necesar a se determina care sunt cheltuielile efectuate în apelul propriu, în privinţa cărora art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. nu îi conferă un drept, întrucât a pierdut procesul, şi care este cuantumul acestor cheltuieli avansat de parte pentru apărarea împotriva apelului respins al reclamantei, în privinţa cărora acelaşi text legal îi recunoaşte dreptul menţionat, în calitate de parte care a câştigat procesul.

În această situaţie, reţinând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., văzând prevederile art. 497 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei nr. 1404A din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre rejudecarea cererii accesorii privind cheltuielile de judecată formulată de apelanta E. la aceeaşi curte de apel.

Urmează, astfel, ca instanţa de apel, în rejudecare, să procedeze la determinarea cuantumului cheltuielilor efectuate cu apelul propriu al recurentei E., precum şi a cuantumului cheltuielilor efectuate cu apelul respins al reclamantei, urmând a proceda la aplicarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. în raport cu soluţiile pronunţate în apel.

În raport cu considerentele mai sus expuse, Înalta Curte urmează a menţine decizia recurată sub aspectul soluţiei date apelurilor declarate în cauză.

Întrucât recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) urmează a fi respins, aceasta este partea care a pierdut procesul, situaţie în care, reţinând culpa sa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată: suma de 2333 RON către intimatul-pârât D., suma de 3000 RON către intimata-pârâtă G. şi către recurenta-pârâtă E. suma de 2957 RON. La reducerea părţii din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., constatându-se complexitatea redusă a problemei de drept deduse judecăţii în recursul principal, aceasta rezumându-se la modul de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) împotriva deciziei nr. 1404A din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă E. şi intimaţii-pârâţi D., H., A., C., G., K., F. şi I..

Admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei nr. 1404A din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) şi intimaţii-pârâţi D., H., A., C., G., K., F. şi I..

Casează în parte decizia şi trimite cauza spre rejudecarea cererii accesorii privind cheltuielile de judecată formulată de apelanta E. la aceeaşi curte de apel.

Menţine decizia recurată sub aspectul soluţiei date apelurilor declarate în cauză.

Obligă recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată: suma de 2333 RON către intimatul-pârât D., suma de 3000 RON către intimata-pârâtă G. şi către recurenta-pârâtă E. suma de 2957 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2023.