Cumulation of statutory military aviation insurance compensation with civil liability for harm caused by things and status of non-heir ascendants

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 20 noiembrie 2017, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii, au solicitat ca prin hotărârea pronunţată să fie obligaţi în solidar pârâţii la plata către reclamanţi a următoarelor despăgubiri morale: 1. pentru A., soţia decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 200 000 euro, în RON la cursul BNR din data plăţii; 2. pentru B., fiica decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 150 000 euro în RON la cursul BNR din data plăţii; 3. pentru C., fiul decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 265 000 euro, în RON la cursul BNR din data plăţii; 4. pentru D., mama decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 125 000 euro, în RON la cursul BNR din data plăţii. S-a mai solicitat obligarea pârâţilor, în conformitate cu art. 1489 C. civ., la plata către fiecare reclamant a dobânzii legale aplicate despăgubirilor morale, de la data înregistrării la instanţă a prezentei acţiuni civile şi până la plata executării efective a obligaţiei de plată, precum şi la plata de cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 450 din 15 octombrie 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., prin reprezentant legal A. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii şi în consecinţă:

Pârâţii au fost obligaţi în solidar, să achite în favoarea reclamanţilor suma de 80.000 euro în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă calculate de la data introducerii acţiunii, 20.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate şi suma de 6.896 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 129 din 6 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâţi.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 1604 din 15 septembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâţi împotiva deciziei nr. 129 din 6 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj.

A fost casată decizia recurată şi trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în rejudecare

Prin decizia nr. 110/A din 27 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâţii Ministerul Apărării Naţionale în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare nr. 01969 Câmpia Turzii împotriva sentinţei civile nr. 450 din 15.10.2018 a Tribunalului Cluj, pronunţate în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D..

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj în rejudecare au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea în detaliu a situaţiei de fapt, reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat următoarele critici:

- instanţa de apel a admis apelul pârâtelor, invocând în mod nelegal acte normative care nu sunt incidente în pricina dedusă judecăţii, respingând astfel cererea de chemare în judecată a recurenţilor - reclamanţi;

- în opinia recurenţilor, actele invocate nelegal de către instanţa de apel sunt Legea nr. 80/1995, H.G. nr. 0435/1992 şi Ordinul Ministrului Apărării nr. 36/1992;

- în privinţa prevederilor art. 49 din Statut solicită instanţei de recurs să constate că nu au fost adoptate dispoziţii legale speciale care să stabilească, în mod detaliat întregul regim juridic al asigurării de drept instituite de art. 49 din Legea nr. 35/1990;

- solicită instanţei de recurs să constate că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiţii ale răspunderii civile delictuale;

- în cauză, instanţa de apel nu a soluţionat cererea în privinţa tuturor reclamanţilor - inclusiv a reclamantei recurente D. ce nu a primit nici un fel de sumă de bani - întemeiată pe răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementate de art. 1376 - art. 1377 C. civ. raportat la art. 1391 alin. (2) C. civ.

- în drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

- nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Intimaţii- pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii recurate.

Recurenţii - reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de pârâţi prin întâmpinare.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 05 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A., C., B. şi de reclamanta D., decedată şi continuat de moştenitorii acesteia C., B., F. şi G., împotriva deciziei nr. 110A din 27 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La datele de 07.11.2022 şi 08.11.2022, recurenţii au invocat în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate a actelor administrative cu caracter individual, emise în regim de putere publică de către intimaţi, în baza cărora aceştia susţin că şi-ar fi îndeplinit obligaţia de reparare a prejudiciului nepatrimonial cauzat fiecărui recurent.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. În privinţa excepţiei de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte constată că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate".

Recurenţii au invocat în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate a actelor administrative cu caracter individual, emise în regim de putere publică de către intimaţi şi în baza cărora aceştia din urmă susţin că şi-ar fi îndeplinit obligaţia de reparare a prejudiciului nepatrimonial cauzat prin decesul autorului E..

În motivarea excepţiei, recurenţii susţin în esenţă: că aceste acte ar fi fost emise cu exces de putere, în temeiul unor acte administrative cu caracter normativ abrogate implicit începând cu data de 20.07.1995, respectiv: H.G. nr. 0435/1992, Ordinul general al MAPN nr. 36/1992; că în mod nelegal şi netemeinic intimaţii au inserat menţiunea "contravaloare despăgubiri" în cadrul lor; că plata a fost realizată exclusiv în contul recurentei A., ignorând astfel prejudiciul nepatrimonial direct, personal şi netransmisibil suferit de fiecare recurent din cauză şi fără să se realizeze dovada vreunei tranzacţii în acest sens; că aceste acte administrative nu le-ar fi fost comunicate beneficiarilor şi că au fost nereguli inclusiv din perspectiva procedurii bugetare.

Au precizat de asemenea, că actele administrative cu caracter individual emise de intimaţi nu au fost şi nu puteau fi emise în temeiul art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României adoptat prin Legea nr. 35/1990, întrucât condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic trebuiau prevăzute prin lege organică specială.

Au menţionat şi că această plată nu are ca obiect repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de recurenţi în calitate de moştenitori şi ascendentă şi nu puteau fi emise în temeiul dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) - alin. (5) C. civ.

Recurenţii au susţinut de asemenea, că prin emiterea actelor cu caracter administrativ cu caracter individual în baza Ordinului general al Ministerului Apărării Naţionale nr. 36/1992 sunt încălcate drepturile militarului defunct cu statut de cadru militar prevăzute prin Legea organică specială şi imperativă nr. 80/1995, prerogativele exclusive ale Guvernului României de stabilire a cuantumului despăgubirilor ce se acordă urmaşilor şi interdicţia analogiei privind legile care derogă de la o dispoziţie generală şi care se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind încălcat şi principiul unicităţii reglementării.

Recurenţii au mai arătat că prin opunerea actelor administrative cu caracter individual şi a actului administrativ normativ al Ministerului Apărării Naţionale nr. 36/1992 şi despăgubirea unui moştenitor legal pentru un prejudiciu patrimonial succesoral, fără a se face dovada unei tranzacţii între părţi, au fost încălcate: dreptul de reparare a prejudiciului nepatrimonial suferit de fiecare recurent în parte, principiul puterii suverane a judecătorului de a stabili şi acorda pentru fiecare recurent în parte despăgubirea cuvenită potrivit prejudiciului nepatrimonial suferit, corespunzător acestui drept de reparare şi interdicţia analogiei privind legile care restrâng exerciţiul unor drepturi civile care se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, art. 21 din Legea nr. 80/1995 neavând îndrituirea de a restrânge drepturile de reparare a prejudiciului nepatrimonial al victimei mediate pentru prejudiciul de ricoşeu.

Recurenţii consideră că Ordinul general al MAPN nr. 36/1992 şi H.G. nr. 0435/1992 sunt lipsite de efecte juridice, fiind abrogate implicit şi că obligaţia Ministerului Apărării Naţionale ca organ administrativ central de specialitate în subordinea Guvernului României era aceea de a solicita Guvernului României să emită o hotărâre de guvern prin care să stabilească şi să acorde despăgubiri urmaşilor cadrului militar decedat, despăgubiri decurgând exclusiv din art. 21 din Legea nr. 80/1995.

Au susţinut de asemenea, că în cauză, contrar aserţiunii intimaţilor - ce au precizat că nu au fost emise acte administrative prealabile instrumentelor de plată a sumei, condiţiile de acordare şi cuantumul fiind stabilite în temeiul Ordinul general al MAPN nr. 36/1992 şi H.G. nr. 0435/1992 -, au identificat acte administrative cu caracter individual anterioare efectuării plăţii: propunerea de angajare a unei cheltuieli bugetare nr. 490, angajamentul bugetar individual nr. 490/2018, ordonanţarea de plată nr. x/2018 în baza angajamentului legal nr. 490/2018 şi raportul nr. x/2018 către Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene.

Faţă de excepţia de nelegalitate invocată, intimaţii au răspuns în sensul că nu au fost emise acte administrative prealabile instrumentelor de plată a sumei, condiţiile de acordare şi cuantumul fiind stabilite în temeiul art. 19 alin. (1) din Ordinul general al MAPN nr. 36/1992 şi al H.G. nr. 0435/1992. Intimaţii au precizat astfel, că nu a fost identificat nici un act administrativ pentru stabilirea şi acordarea cuantumului, acestea fiind realizate conform actelor normative menţionate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că excepţia de nelegalitate invocată de recurenţi în aceste coordonate expuse sintetic, este nefondată din perspectiva următoarelor argumente.

Astfel, se observă că de fapt, nemulţumirea recurenţilor în privinţa acestei plăţi efectuate, contestate în prezent, rezidă în acordarea sa în temeiul unor acte normative pe care recurenţii le consideră abrogate implicit şi oricum, neaplicabile: Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar".

Recurenţii au dezvoltat aserţiunea relativă abrogării actelor normative enunţate, prin aşezarea accentului juridic pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

De asemenea, recurenţii au arătat că acordarea sumei de bani în temeiul acestor acte normative nu poate fi considerată o plată realizată în temeiul art. art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României adoptat prin Legea nr. 35/1990, întrucât condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic trebuiau prevăzute printr-o lege organică specială. În plus, aceştia consideră că în temeiul art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, obligaţia Ministerului Apărării Naţionale ca organ administrativ central de specialitate în subordinea Guvernului României era aceea de a solicita Guvernului României să emită o hotărâre de guvern prin care să stabilească şi să acorde despăgubiri urmaşilor cadrelor militare decedate.

Or, toate aceste elemente invocate de recurenţi ilustrează cu evidenţă faptul că în realitate, aceste părţi procesuale înţeleg să conteste cele două acte administrative menţionate: Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 şi Ordinul general al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992, acte administrative care însă, au caracter normativ, general, astfel încât ele nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În aceeaşi direcţie se înscrie şi susţinerea intimaţilor în sensul că remiterea sumei respective către moştenitori s-a realizat în temeiul celor două acte normative care stabilesc procedura de acordare şi cuantumul despăgubirii, fără a se emite vreun act administrativ. Este potenţată astfel, concluzia expusă că în realitate, recurenţii contestă prin mijlocul procedural al excepţiei de nelegalitate invocate cele două acte administrative cu caracter normativ care au stat la baza plăţii efectuate şi nu vreun act administrativ cu caracter individual care să fi stabilit plata şi cuantumul sumei.

Susţinerea recurenţilor că au identificat astfel de acte administrative cu caracter unilateral în procedura efectuării plăţii către recurenta A., respectiv: propunerea de angajare a unei cheltuieli bugetare nr. 490, angajamentul bugetar individual nr. 490/2018, ordonanţarea de plată nr. x/2018 în baza angajamentului legal nr. 490/2018 şi raportul nr. x/2018 către Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene, nu este de natură a schimba datele problemei, atât timp cât se observă în mod cert că aceste acte indicate reprezintă în realitate, acte cu caracter prealabil, premergător, dreptul concret al beneficiarilor rezidând potrivit inclusiv conţinutului unora dintre aceste acte indicate de recurenţi şi depuse la dosarul cauzei, în actul unilateral cu caracter normativ menţionat anterior, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii şi care a dat naştere raportului juridic dintre părţile procesuale.

De altfel, aceste două acte normative cu caracter normativ contestate, H.G. nr. 0435/1992 şi Ordinul general al MAPN nr. 36/1992 nu sunt abrogate nici măcar implicit, astfel cum se va ilustra dezvoltat infra, în cadrul dezbaterii recursului.

Menţiunea contestată de recurenţi, de "contravaloare despăgubiri", care apare în cadrul actelor depuse la dosar, derivă de asemenea, din Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar", precum şi din Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar. Drept urmare, din nou contestarea se translatează de fapt, din punct de vedere juridic, către aceleaşi acte administrative cu caracter normativ, împrejurare care determină incidenţa finelui de neprimire ilustrat anterior.

Concluzia se impune şi în privinţa aserţiunilor recurenţilor arondate excepţiei de nelegalitate, aserţiuni relative împrejurărilor: că plata ar fi fost realizată nelegal atât din punct de vedere al procedurii bugetare, cât şi ca urmare a virării sale exclusiv în contul recurentei A., nu şi al celorlalţi beneficiari, fără să se realizeze şi dovada vreunei tranzacţii în acest sens; că această plată nu ar avea ca obiect repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de recurenţi în calitate de moştenitori şi ascendentă şi nu ar fi putut fi emisă în temeiul dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) - alin. (5) C. civ. sau că prin realizarea acestei plăţi, ar fi încălcate drepturile militarului defunct cu statut de cadru militar prevăzute prin Legea organică specială şi imperativă nr. 80/1995, prerogativele exclusive ale Guvernului României de stabilire a cuantumului despăgubirilor ce se acordă urmaşilor şi interdicţia analogiei privind legile care derogă de la o dispoziţie generală şi care se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, art. 21 din Legea nr. 80/1995 neavând dreptul de a restrânge drepturile de reparare a prejudiciului nepatrimonial al victimei mediate pentru prejudiciul de ricoşeu, principiul unicităţii reglementării sau principiul puterii suverane a judecătorului de a stabili şi acorda fiecărui recurent în parte despăgubirea cuvenită potrivit prejudiciului nepatrimonial suferit, corespunzător dreptului nepatrimonial de reparare.

Toate aceste elemente expuse sintetic se grefează în realitate, în eşafodajul juridic al excepţiei de nelegalitate realizat de recurenţi, tot pe cele două acte administrative cu caracter normativ enunţate, acte care au constituit temeiul acordării de despăgubiri de către intimaţi şi care nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate, astfel cum s-a ilustrat supra.

În fine, aspectul invocat de asemenea, de recurenţi, legat de necomunicarea actului administrativ, nu poate fi din punct de vedere juridic ataşat excepţiei de nelegalitate, întrucât comunicarea unui act administrativ reprezintă o cerinţă extrinsecă, distinctă de legalitatea actului administrativ, excepţia de nelegalitate reprezentând un mijloc procedural circumscris exclusiv cercetării legalităţii actului administrativ.

Pentru ansamblul acestor considerente, Înalta Curte apreciază că excepţia de nelegalitate formulată este nefondată şi o va respinge.

2. În privinţa recursului declarat, Înalta Curte constată preliminar faptul că analiza acestuia se va desfăşura în limitele cererii de recurs depuse la data de 10.06.2021, fără a se circumscrie şi amplelor critici noi aduse deciziei de apel, formulate de recurenţi la data de 07.11.2022 (punctele II - VIII din notele scrise de şedinţă depuse la filele x şi urm. dosar recurs prezent), cu mult după împlinirea termenului legal de motivare a recursului prevăzut de art. 487 raportat la art. 485 C. proc. civ., astfel cum corect au invocat intimaţii prin notele scrise depuse la dosar la data de 27.02.2023 şi analizate de recurenţi potrivit concluziilor scrise depuse la dosar .

Deşi recurenţii au circumscris aceste noi critici formulate unor excepţii procesuale de ordine publică, potrivit art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, fiind indicate a consta în esenţă, în încălcarea principiului superior al copilului C., în încălcarea dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, în încălcarea principiului nediscriminării prin neacordarea despăgubirilor, în lipsa rolului judecătorului de apel în aflarea adevărului, în încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, în încălcarea devoluţiunii apelului, reglementate de art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., precum şi în încălcarea principiului fundamental al legalităţii procesului civil, toate aceste elemente, amplu dezvoltate de către recurenţi, reprezintă de fapt noi motive de recurs, cuprinzând critici determinate ale recurenţilor împotriva modului concret de judecată al instanţei de apel, unele fiind legate chiar de fondul raportului juridic dedus judecăţii, ele nefiind formulate prin cererea de recurs, deşi nu exista nici un impediment în această direcţie şi, dat fiind conţinutul lor concret, necircumscriindu-se sferei excepţiilor procesuale absolute la care se referă art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte mai constată şi că potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., "Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică", text procesual care îndrituieşte aşadar, doar instanţa de judecată să invoce motive de recurs de ordine publică după împlinirea termenului legal de motivare a recursului, nu şi părţile procesuale.

Realizând aceste considerente cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că un prim motiv din cererea de recurs din data de 10.06.2021, respectiv cel încadrat în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constă în faptul că instanţa de apel ar fi pronunţat hotărârea recurată în baza unor acte normative care nu sunt incidente cauzei: Legea 80/1995, H.G. nr. 0435/1992 şi Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992, în condiţiile în care pretenţiile recurenţilor sunt justificate pe dispoziţiile art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României din 04.12.1990, aprobat prin Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României.

Recurenţii consideră în acest sens că la data producerii accidentului aviatic, autorul E. nu era asigurat de drept de către Ministerul Apărării Naţionale, neexistând o lege sau un act normativ adoptat în acest sens, care să prevadă detaliat condiţiile de asigurare de drept reglementate de art. 49 din Statut, conform căruia:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege" (potrivit formei în vigoare la data 21.11.2014, data producerii accidentului aviatic).

Or, din interpretarea prevederilor art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 35/1990, anterior citate, în forma în vigoare la data producerii accidentului aviatic, soldat cu decesul mai multor persoane, între care şi autorul reclamanţilor recurenţi, Înalta Curte reţine că, în termenii acestei norme, intră sub incidenţa asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice.

Întrucât autorul decedat avea la momentul producerii tragediei, calitatea de pilot căpitan comandor, este fără dubiu că în privinţa acestuia erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ. Aşadar, dispoziţiile art. 49 din acest act normativ pot constitui fundamentul despăgubirii urmaşilor săi, respectiv recurenţii A., B. şi C..

În conformitate cu prevederile art. 6 din acest Statut aprobat prin legea enunţată: "Se consideră personal aeronautic cadrele militare, soldaţii şi gradaţii voluntari, elevii şi studenţii din instituţiile militare de învăţământ de aviaţie, militarii în termen, rezerviştii concentraţi cu scoatere din producţie şi personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale, militarii detaşaţi în economia naţională, precum şi personalul din alte instituţii sau structuri care, în baza calificării deţinute şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte, desfăşoară activităţi aeronautice militare".

Art. 7 din acelaşi Statut stipulează: "Personalul aeronautic din aviaţia militară se compune din: a) personalul aeronavigant; b) personalul nenavigant (de sol)".

Coroborând aceste prevederi legale rezultă că destinatarii Legii nr. 35/1990 care intră în categoria de personal aeronautic din aviaţia militară sunt concomitent şi cadre militare.

Pe cale de consecinţă, fiind adoptată în considerarea specificului activităţii aviaţiei militare, Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României devine o lege specială în raport atât cu normele de drept substanţial cuprinse în C. civ. care reglementează contractul de asigurare, cât şi cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, astfel încât în respectul principiului juridic specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală, ea se va aplica cu prevalenţă şi se va completa cu legea generală, în caz de lipsă de prevedere, aşa cum impun inclusiv prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Prin prisma acestui raport juridic decelat, rezultă că nu se poate susţine în mod fondat împrejurarea că Legea nr. 35/1990 unită cu actele normative de punere a sa în aplicare, contestate în prezent de recurenţi, ar fi fost abrogate expres sau tacit prin intrarea în vigoare ulterior, a Legii nr. 80/1995. O dovadă suplimentară în acest sens o constituie inclusiv Legea nr. 226/2015 de modificare a Legii nr. 35/1990.

Continuând, Înalta Curte constată că prin decizia civilă de casare nr. 1604/2020 pronunţată în primul ciclu procesual, s-a stabilit în mod definitiv şi obligatoriu sub aspectul art. 49 ilustrat, că "Acest articol nu prevede obligaţia de a încheia un contract de asigurare/o poliţă de asigurare, ci doar stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a acestuia ("Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează în mod cert modul în care se stabileşte o asemenea asigurare, respectiv prin efectul legii, nefiind necesară încheierea unui contract/poliţe de asigurare".

Aşadar, criticile recurenţilor relative faptului că autorul decedat nu era asigurat de drept la momentul producerii accidentului de circulaţie, întrucât nu era încheiată nici o poliţă de asigurare, au un caracter nefondat.

Tot astfel, Înalta Curte observă caracterul nefondat inclusiv al argumentului recurenţilor în sprijinul aserţiunii necesităţii încheierii unui contract de asigurare, relativ expunerii de motive a proiectului de modificare a art. 49 din actul normativ evocat, proiect adoptat prin Legea nr. 226/2015.

Astfel, opţiunea legiuitorului de a aşeza pe baze parţial diferite un raport juridic (prin restrângerea doar la personalul aeronavigant a sferei persoanelor cărora un beneficiu legal li se aplică) care a fost explicată, inter alia, prin necesitatea limitării fondurilor alocate realizării acelui beneficiu legal care ar presupune încheierea de poliţe de asigurare, nu poate determina reevaluarea acestui aspect deja dezlegat în cauză de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, dat fiind impedimentul procedural reglementat de art. 501 C. proc. civ.

Aceeaşi concluzie expusă este valabilă şi în privinţa argumentelor recurenţilor rezidând în faptul că la dosarul cauzei, intimaţii au depus totuşi, trei poliţe de asigurare pentru personalul aeronavigant din minister încheiate pentru anul 2018, precum şi un contract de asigurare.

Un alt grup de critici al recurenţilor, arondat aceluiaşi motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează alegata incapacitate juridică a Legii nr. 80/1995, a H.G. nr. 0435/1992 şi a Ordinului MAPN nr. 36/1992 de a constitui cadrul normativ care era necesar pentru a pune în aplicare dispoziţiile art. 49 din Statutul menţionat, întrucât aceste acte normative nu ar cuprinde dispoziţii din care să rezulte fără echivoc că au fost edictate în acest scop, ele nereferindu-se strict la categoria specială de personal aeronautic, ci la cea de militar în general şi întrucât nu ar stabili în concret condiţiile de asigurare de drept ale personalului aeronautic.

Înalta Curte nu apreciază fondat nici acest grup de critici.

Astfel, în privinţa Legii nr. 80/1995, am evidenţiat supra caracterul de lege generală a sa în raport de Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, caracter evidenţiat de altfel, în mod corect şi de instanţa de apel.

Într-adevăr, conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995: "Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului".

În privinţa personalului aeronautic din aviaţia militară a României vor fi aplicabile însă, dispoziţiile art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 35/1990, anterior citate, dispoziţii care - potrivit deciziei de casare - nu prevăd obligaţia de a se încheia un contract de asigurare sau o poliţă de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiaşi norme ("Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile şi obligaţiile părţilor din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege.

În cadrul deciziei de casare nr. 1604/2020 a instanţei supreme, s-a dezlegat deja cu caracter definitiv şi obligatoriu, şi următorul fapt:

"Ca atare, pentru asigurările de drept (noţiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, nu este necesară încheierea unui contract/poliţe de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin "lege", această noţiune fiind interpretată lato sensu, având înţelesul de "act normativ", aspect corect reţinut şi de instanţa de apel".

Respectând potrivit art. 501 C. proc. civ. şi această dezlegare a primei instanţe de casare, apare nefondată critica realizată de recurenţi în sensul că ar fi trebuit emisă o lege organică în virtutea art. 49 din Statut sau că Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992, completate în lipsă cu prevederile Legii nr. 80/1995, nu ar avea vocaţia de a reprezenta cadrul normativ pentru punerea în aplicare a acestui art. 49.

Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevanţă raportul temporal dintre legea generală (ulterioară, din anul 1995) şi legea specială (anterioară, din anul 1990, unită evident, cu actele normative de punere a sa în aplicare), în absenţa unei reguli în acest sens în conţinutul prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât la data producerii accidentului aviatic (21.11.2014), ambele acte normative erau în vigoare în fondul activ al legislaţiei.

De altfel, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 reprezintă o hotărâre de guvern, fiind respectată aşadar, în privinţa categoriei personalului aeronautic din cadrul aviaţiei militare a României, inclusiv cerinţa impusă de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 80/1995:

"Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului", critica recurenţilor sub acest aspect fiind aşadar, de asemenea, nefondată.

Continuând, Înalta Curte notează că prin decizia atacată s-a constatat, că familiei defunctului i s-au mai acordat între altele - şi distinct de suma de 109.050 RON remisă în baza H.G. nr. 0435 din 04.08.1992 şi Ordinului nr. 36/1992 - şi indemnizaţia lunară stabilită de art. 85 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat şi o bursă de studii reglementată de art. 85 alin. (1) lit. i) din acelaşi act normativ.

Chiar dacă drepturile băneşti acordate reclamanţilor (mai puţin recurentei între timp decedate D., mama domnului E.) sunt prevăzute în acte normative distincte, în principiu ele au toate natura unor despăgubiri (lato sensu) pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului acestora, indiferent dacă unele dintre ele au natura unor sume achitate periodic pe perioada minorităţii urmaşilor (sau a şcolarizării, dacă ea continuă după majorat), iar altele îmbracă forma unor sume globale şi indiferent dacă ele repară componente diferite ale prejudiciului suferit, material sau moral.

De aceea, plăţile efectuate în temeiul H.G. nr. 0435/1992 (ce reglementează tocmai despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar), al Ordinului general al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar" sau al O.U.G. nr. 82/2006, au scopul de a repara prejudiciul cauzat urmaşilor victimei.

Pe cale de consecinţă, H.G. nr. 0435/1992 (ce reglementează tocmai despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar) şi Ordinul general al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor" reprezintă din punct de vedere juridic, materializarea, concretizarea asigurării de drept reglementate de art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României din 04.12.1990 analizat în cauza de faţă.

Potrivnic susţinerii recurenţilor, Înalta Curte apreciază că aceste acte normative ilustrate au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Astfel, la fel ca şi Legea nr. 346/2002 ce reglementează prin art. 1 o asigurare de drept, prin efectul legii, H.G. nr. 0435/1992 şi Ordinul general nr. 36/1992 configurează cazurile de acordare a despăgubirilor, indemnizaţia de asigurare, precum şi procedura concretă de acordare a despăgubirilor.

Despăgubirea acordată în temeiul acestor acte normative a fost plătită din bugetul intimaţilor, iar nu prin intermediul vreunei societăţi de asigurare, precum indemnizaţiile ce se plătesc din bugetul asigurărilor sociale de stat în caz de invaliditate cauzată prin accidente de muncă sau boli profesionale, suferite de angajaţii care nu au un statut stabilit prin legi speciale şi, deci, în privinţa cărora sunt incidente prevederile Legii nr. 346/2002, neputându-se repudia aşadar - precum procedează recurenţii -, echivalenţa constatată şi de instanţa de apel.

Însăşi titulatura H.G. nr. 0435/1992 şi a Ordinul general nr. 36/1992 indică în mod explicit că aceste acte normative reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar.

Toate aceste elemente converg către concluzia justeţei aprecierii instanţei de apel în sensul că H.G. nr. 0435/1992 şi Ordinul general nr. 36/1992, ca de altfel şi O.U.G. nr. 82/2006 au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare inclusiv a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/21.11.1990 privind statutul personalului aeronautic. Împrejurarea că aceste acte normative de aplicare vizează o sferă mai largă decât personalul aeronavigant al aviaţiei militare a României nu este de natură a determina vreun impediment în calea aplicării lor în privinţa acestei categorii restrânse de persoane, atât timp cât destinatarii Legii nr. 35/1990 se regăsesc în domeniul de aplicare al respectivelor acte.

Contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de apel şi-a motivat în mod coerent şi suficient aprecierea în acest sens, respectând din acest unghi de vedere exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a arătat că suma reprezentând 50 de solde lunare, achitată în temeiul art. 2 din H.G. nr. 0435/1992 a fost plătită conform legii, ca urmare a decesului unui militar, survenit în urma unei catastrofe aeriene, suma fiind plătită conform legii şi indiferent de cauzele producerii catastrofei aeriene, singura condiţie fiind aceea ca decesul să fi survenit în timpul şi din cauza serviciului militar.

De asemenea, a ilustrat faptul că despăgubirile stabilite şi acordate reclamanţilor în temeiul H.G. nr. 0435/1992 pot fi apreciate ca reprezentând indemnizaţia de asigurare stabilită în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990, apreciind mecanismul legal instituit prin respectivele acte administrative cu caracter normativ ca fiind similar celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, pentru motivul că nici în cazul acestui act normativ nu este identificată o societate de asigurare în calitate de asigurător.

Toate aceste elemente expuse ale deciziei recurate, elemente confirmate de altfel, de instanţa prezentă de recurs potrivit celor expuse supra, configurează din punct de vedere logic raţionamentul juridic al instanţei de apel în dezlegarea problemei de drept a calificării juridice a despăgubirilor primite în temeiul H.G. nr. 0435/1992 şi Ordinului nr. 36/1992 ca indemnizaţie de asigurare, astfel încât din această perspectivă, nu i se poate reproşa curţii de apel, astfel cum greşit invocă recurenţii, o motivare deficitară sub aspectul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sau o nerespectare a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. referitoare la obligaţiile impuse instanţei de rejudecare prin decizia de casare.

Continuând, Înalta Curte apreciază prin prisma tuturor argumentelor reliefate în paragrafele anterioare, că neexistând fapta ilicită imputată de reclamanţi pârâţilor - de a nu efectua demersurile impuse de art. 49 şi 58 din Statut, dar şi de art. 5 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, pentru ca exigenţele de asigurare şi cuantumul indemnizaţiei de asigurare să fie prevăzute normativ, cu efectul invocat al neasigurării astfel, a autorului decedat -, soluţia dată de instanţa de apel din perspectiva cererii de despăgubiri fundamentate pe răspunderea civilă pentru fapta proprie este legală.

Din perspectiva aceleiaşi cereri de despăgubiri întemeiată pe răspunderea pentru fapta proprie, Înalta Curte mai constată că aprecierea instanţei de apel relativă modului de defalcare a sumei primite în temeiul H.G. nr. 0435/1992 şi Ordinului nr. 36/1992, între moştenitorii ("urmaşii" în terminologia actelor normative respective) persoanei decedate, este într-adevăr cea configurată de regulile generale aplicabile în materie de moştenire. Concluzia se impune întrucât toate aceste acte normative cu caracter special nu instituie un alt mod de repartizare a sumelor între succesori, activându-se aşadar sub acest aspect punctual, dreptul comun în materie de moştenire.

Devine aşadar, irelevant faptul că suma s-a virat în contul unui singur moştenitor, atât timp cât aceasta reprezintă şi rămâne un beneficiu al tuturor moştenitorilor, partajabil potrivit regulilor succesorale.

Nu poate fi reţinut nici argumentul recurenţilor în sensul încălcării prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., referitor la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, efect invocat faţă de hotărâri judecătoreşti ce ar fi fost pronunţate în cauze privind solicitările altor reclamanţi (urmaşi ai altor victime ale altor accidente aeronautice militare) formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale (fiind indicată în acest sens, decizia civilă nr. 4037/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

În conformitate cu art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat poate privi efectul negativ al lucrului judecat (nu se poate soluţiona din nou o cauză între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză) sau efectul pozitiv al lucrului judecat (chestiunile dezlegate cu caracter definitiv între părţile unui litigiu nu pot fi repuse în discuţie într-un alt proces, dacă au legătură cu soluţionarea acestuia din urmă).

Faţă de reglementarea actuală a autorităţii de lucru judecat, rezultă cu evidenţă că aceasta nu poate purta asupra unei hotărâri judecătoreşti purtate între alte părţi, cu privire la un alt obiect, cum este cazul invocat de recurenţi.

Este adevărat că principiile egalităţii în faţa legii şi dreptului la un proces echitabil au drept corolar, necesitatea asigurării unei practici uniforme a instanţelor în dezlegarea problemelor de drept similare, dar în situaţia cauzei prezente deduse judecăţii nu este lipsit de relevanţă faptul că dezlegarea instanţei de apel este conformă mai multor altor soluţii ale instanţei supreme în cauze ce privesc urmările chiar ale accidentului aviatic din 21.11.2014 (de exemplu: decizia nr. 221 din 09.02.2021, decizia nr. 1586 din 12.10.2023, ambele ale secţiei Civile).

Criticile recurenţilor relative răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementate de art. 1376 şi art. 1377 C. civ. sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În primul rând, Înalta Curte observă - în acord cu susţinerile recurenţilor - că în decizia recurată, instanţa de apel nu a făcut nici o distincţie între moştenitorii victimei accidentului aviatic, recurenţii A., B. şi C. (soţia şi copiii domnului E.) şi recurenta D., mama victimei, ce nu este moştenitor, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2016.

Întrucât beneficiarii despăgubirilor reglementate primar de art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 35/1990 sunt moştenitorii victimei decedate, rezultă că această asigurare de drept nu produce consecinţe juridice în favoarea recurentei mamă (între timp decedate).

Drept urmare în privinţa recurentei D. nu putea fi exclusă de plano cererea în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată de art. 1376 şi art. 1377 C. civ., drept comun reactivat în lipsa unei reglementări speciale pentru astfel de persoane aparţinând familiei extinse a victimei tragicului accident.

Potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., "Repararea prejudiciului nepatrimonial - (2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Aşadar, în privinţa acestei recurente (prin moştenitorii săi în prezent, introduşi în proces în această fază procesuală de recurs), soluţia curţii de apel de respingere de plano a cererii întemeiate pe răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri, reglementată de art. 1376 şi art. 1377 C. civ., este nelegală, aceste dispoziţii fiind greşit îndepărtate din start din silogismul juridic al cauzei.

Fiind incident astfel, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se impune conform art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare a cererii formulate de reclamanta D. şi fundamentate pe art. 1376 şi art. 1377 şi art. 1391 alin. (2) C. civ.

În privinţa criticilor din partea a doua a secţiunii din cererea de recurs referitoare la răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri, reglementată de art. 1376 şi art. 1377 C. civ., respectiv cele arondate recurenţilor moştenitori ai victimei accidentului aviatic, Înalta Curte constată că instanţa de casare, pornind de la prevederile art. 2236 alin. (1) C. civ. ("Indemnizaţia de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum şi de sumele primite de la alţi asigurători în temeiul altor contracte de asigurare"), a impus prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual următoarele:

"trebuie ca instanţa de apel să răspundă în concret dacă cele două răspunderi civile invocate de reclamanţi se exclud reciproc sau nu, prin prisma faptelor ilicite reţinute, a temeiurilor aplicabile şi identificarea riscului asigurat, în contextul art. 49 din Legea nr. 35/1990 şi a actelor normative care asigură punerea în aplicare a acestei norme".

Or, se observă că deşi a decelat asigurarea consacrată de art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 35/1990 şi actele normative care asigură punerea sa în aplicare, ca fiind una de drept, cu toate acestea instanţa de apel nu a procedat la analiza minuţioasă a acestui tip de asigurare pentru a putea analiza mai departe, în temeiul art. 501 C. proc. civ., conform instrucţiunii date de instanţa de casare din primul ciclu procesual, aspectul complementarităţii dintre cele două tipuri de răspunderi.

Aceasta se impunea întrucât în principiu, în cazul unei asigurări de persoane, indemnizaţia de asigurare poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite, deoarece o asigurare de persoane se caracterizează de cele mai multe ori, şi prin o funcţie de prevedere, de economisire, asigurătorul neobligându-se să acopere o pagubă, ci să plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de orice idee de prejudiciu.

Dacă însă asigurarea de drept în discuţie reprezintă o asigurare de bunuri, atunci indemnizaţia de asigurare nu se cumulează cu despăgubirile datorate de către cel responsabil, acesta din urmă putând fi obligat să plătească diferenţa dintre prejudiciul suferit şi indemnizaţia de asigurare primită, deoarece asigurarea de bunuri este concepută ab initio pentru repararea prejudiciului, având deci un caracter indemnizator.

În consecinţă, într-o astfel de ultimă situaţie, nu ar putea fi ştirbit dreptul părţii vătămate printr-o faptă ilicită de a obţine, potrivit legii, reparaţia integrală a prejudiciului suferit, iar, pe de altă parte, nici cel ce a provocat paguba nu poate găsi în plata unei astfel de indemnizaţii de asigurare, o cauză exoneratoare de răspundere.

Rezultă aşadar, că analiza naturii juridice a asigurării de drept reglementate de art. 49 din Statut şi actele normative de punere a sa în aplicare reprezenta punctul de pornire al dezlegării problemei de drept a complementarităţii impuse a fi rezolvate de către prima instanţă de casare.

Or, acest jalon esenţial al dezbaterii nu a fost decelat de către curtea de apel, din considerentele deciziei recurate rezultând exclusiv faptul că instanţa de rejudecare a calificat asigurarea prevăzută de actele normative învederate ca fiind una de drept. Nicăieri în cadrul deciziei recurate, nu se regăseşte vreo menţiune a curţii de apel în sensul că asigurarea în discuţie ar fi una de persoane sau - potrivnic - una de bunuri.

Menţiunea "din toate perspectivele" utilizată de curtea de apel în paragraful vizând înlăturarea răspunderii invocate a intimaţilor pentru lucrul aflat în paza acestora, este una nelămuritoare sub aspectul juridic menţionat, ea nefiind idonee în a circumscrie asigurarea de drept constatată ca fiind una de persoane sau una de bunuri.

În plus, respectiva menţiune reprezintă din punct de vedere logico - juridic, doar o concluzie, fără însă, a fi prezentate argumentele concrete care au justificat aprecierea curţii de apel în acest sens şi care să configureze astfel, obiectul controlului judiciar al prezentei instanţe de recurs.

Procedând în acest mod deficitar expus, instanţa de apel nu a respectat pe cale de consecinţă, în mod corespunzător obligaţia de cercetare impusă de prima instanţă de casare şi astfel, nici nu a soluţionat integral fondul cauzei, fapt care determină şi din această perspectivă, soluţia de admitere a recursului şi casare a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 497 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare instanţa de apel să stabilească în mod argumentat tipul asigurării de drept reglementate de art. 49 din Statut şi de actele normative de punere a sa în aplicare şi de-abia apoi, existenţa sau nu a caracterului complementar cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri. În cazul în care instanţa de rejudecare va constata că nu se exclud reciproc, de-abia atunci va putea proceda la soluţionarea concretă a cererii de despăgubiri fundamentate pe răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, prin verificarea întrunirii sau nu în cauză a cerinţelor acestui tip de răspundere civilă delictuală.

Întrucât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi are un caracter unitar şi întrucât soluţia curţii de apel asupra cererii de chemare în judecată nu a fost disociată în raport de fiecare din cele două fundamente juridice invocate de reclamanţi, casarea deciziei recurate va fi din punct de vedere tehnico - juridic integrală, urmând ca în rejudecarea cauzei să se ţină seama de aspectele de drept dezlegate în mod obligatoriu prin prezenta decizie de recurs, precum şi evident, prin prima decizie de casare pronunţată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de nelegalitate invocată de recurenţii-reclamanţi.

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai defunctei D. şi de reclamantele G. şi F., în calitate de moştenitoare ale defunctei D. împotriva deciziei nr. 110A din 27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii prin M.A.N.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2023.