Broadcaster’s appeal fails: collective management mandatory for commercial phonograms, remuneration and penalties upheld

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 30.05.2014, sub nr. x/2014, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat UPFR, constând în remuneraţia unică echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor de comerţ şi a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, prin intermediul postului de televiziune B., începând cu data de 01.04.2012 şi până în prezent, precum şi a TVA-ului aferent, actualizată cu rata inflaţiei; plata penalităţilor de întârziere aferente sumelor neachitate în termen pentru postul TV deţinut (calculate în cuantumul dobânzii legale de referinţă a BNR de la data scadenţei, conform art. 9 din metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 104/2005 până la data de 25.07.2012 şi de 0,1%/zi de întârziere începând cu data de 26.07.2012 până în prezent conform art. 8 din metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 133/2012, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată a remuneraţiilor datorate şi până la momentul plăţii efective a întregului debit.

În subsidiar, în cazul în care pârâta nu furnizează informaţiile necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi pct. 13 din Metodologia publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 133/2012, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situaţiilor financiare publicate la registrul comerţului sau declarate la Ministerul Finanţelor, predarea playlist-urilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate prin intermediul postului TV naţional începând cu data de 01.11.2013 şi până în prezent.

Prin sentinţa civilă nr. 1281/2014, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. /2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 38F/18.02.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 902/27.06.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de pârâtă şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01.04.2012 - 31.12.2013; a admis acţiunea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.522,19 RON, cu TVA, reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor de către pârâtă prin intermediul postului B., în perioada 01.04.2012-31.12.2016, în sumă actualizată, conform raportului de expertiză, a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere aferente remuneraţiilor, în sumă de 114.394,26 RON, calculate de la data de 20.02.2017, precum şi la plata penalităţilor de întârziere datorate până la momentul plăţii efective, cu cheltuieli de judecată în sumă de 2.600 RON.

Prin sentinţa nr. 1736/15.11.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 902/27.06.2017, în sensul respingerii cererii privind cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert parte, ca neîntemeiată.

Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1629A/4.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul pârâtei A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 902/27.06.2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul ca a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 103.614,29 RON plus TVA reprezentând remuneraţia datorată pentru difuzarea fonogramelor de comerţ pentru postul B. în perioada 1.04.2012-31.12.2016; a obligat pârâta la 205.774,33 RON către reclamantă reprezentând penalităţi calculate până la 31.05.2020 şi la penalităţi în continuare până la plata efectivă a remuneraţiei datorate; a păstrat restul dispoziţiilor; a admis apelul reclamantei Asociaţia Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C. împotriva sentinţei civile nr. 1736/2017, pe care a schimbat-o, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei şi suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu expert parte, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a obligat apelanta-pârâtă la 50 RON către apelanta-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată în apelul la sentinţa civilă nr. 1736/2017.

II. Calea de atac exercitată în cauză

În termen legal, ambele părţi au declarat recurs, după cum urmează:

Pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1988A/21.12.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, s-a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a reţinut că pe un post de televiziune se difuzează numai fonograme, cu toate că pârâta a susţinut lipsa calităţii procesuale active a UPFR inclusiv din perspectiva faptului că postul de televiziune B. difuzează numai videoclipuri a căror gestiune colectivă se realiza la acea dată de alt organism de gestiune colectivă, invocând decizia nr. 147/2019 a C.J.U.E., inclusiv cu ocazia susţinerilor în şedinţa publică din 19 octombrie 2022, iar metodologiile aprobate de ORDA nu au fost armonizate în raport cu modificările Legii 8/1996, acestea fiind acte normative subordonate legii.

Astfel, motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze recurentei-pârâte dovada că susţinerile şi mijloacele de apărare pe care le-a formulat prin cererea dedusă judecăţii au fost examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare pentru perioada dedusă judecăţii, calificând gestiunea dedusă judecăţii ca una obligatorie şi nu una facultativă, prevăzută la art. 1232 alin. (1) lit. d) din lege.

Recurenta a arătat că postul B., prin specificul postului, difuzează în baza licenţei audiovizuale emise de CNA, videograme (videoclipuri); distincţia dintre videogramă (imagine + muzică) şi fonogramă (muzică) a fost definitiv tranşată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-147/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea Supremă din Spania cu privire la interpretarea art. 8 alin. (2) din Directiva 91/100/CEE, respectiv Directiva 2006/115/CE - comunicarea publică a unei opere audiovizuale care încorporează o fonogramă sau o reproducere a unei fonograme -remuneraţie echitabilă unică - cauza în care s-a tratat o situaţie de fapt identică: fonograme publicate ce au făcut obiectul unei comunicări publice prin intermediul unor canale de televiziune, făcând trimitere şi la art. 64, art. 65, art. 66, art. 67 şi art. 70 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturi conexe, precum şi Ia art. 104 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală.

Reclamanta Asociaţia Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 19.10.2022 şi a deciziei civile nr. 1629A/4.11.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, a învederat greşita interpretare a dispoziţiilor art. 40 (fost art. 39) raportat la art. 93 alin. (2) (fost 92 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 referitoare la cesiunea drepturilor de autor şi conexe, cu trimitere la dispoziţiile pct. 2 pct. b) din Decizia ORDA nr. 216/2011, în sensul în care o primă condiţie ce trebuie avută în vedere în cazul cesionării drepturilor/gestiunii individuale a drepturilor conexe este aceea ca semnatarul contractului de cesiune să fie titularul dreptului, în speţă să fie producătorul fonogramei ce face obiectul radiodifuzării.

Or, din analiza contractelor, depuse la dosar de către apelanta-pârâtă, rezultă că peste 90% dintre semnatarii contractelor încheiate cu apelanta-pârâtă nu sunt producătorii fonogramelor şi nici nu au dovedit că ar fi titularii drepturilor rezultate din utilizarea acestora, iar majoritatea contractelor depuse la dosar vizează prestaţia artistică a diverşilor artişti/interpreţi şi nu vizează realizarea de fonograme, semnatarii contractelor fiind diferiţi de producătorii fonogramelor difuzate.

Astfel, D., E., F. şi G. nu sunt nici artişti şi nici producători de fonograme, nu deţin aceste drepturi pentru a putea dispune de ele prin cesionare, fiind terţi în relaţia dintre titularii de drepturi şi radiodifuzori, context în care a depus, pentru termenul din 12 mai 2021, o precizare şi o listă cu analiza contractelor depuse la dosar de apelanta-pârâtă A., cu individualizarea semnatarului contractului şi a producătorului fonogramelor difuzate (CD şi Adresa UPFR nr. x/23.02.2021).

A menţionat că în proporţie de peste 90% semnatarul contractului nu corespunde cu producătorul fonogramei (din cele 308 contracte unice depuse doar în cazul a 11 contracte semnatarul contractului este şi producătorul fonogramei/fonogramelor), iar apelantei-pârâte, în calitate de parte ce a promovat şi susţinut această apărare, îi revenea obligaţia de a dovedi că semnatarii acordurilor sunt şi titularii drepturilor (producătorii fonogramelor, reprezentanţii titularilor de drepturi producători de fonograme sau au dobândit prin cesiune aceste drepturi).

În plus, dacă titularii iniţiali (autori şi interpreţi) au cesionat anterior operele respectiv prestaţiile proprii către un anumit producător (reproducere, fixare, încorporare, radiodifuzare, comunicare publică etc) nu mai pot cesiona ulterior către o altă persoană, întrucât cesiunea iniţială este una exclusivă tocmai în vederea fixării şi ulterior exploatării operei, lucru care se poate efectua doar de către producătorul fonogramei.

O a doua condiţie ce trebuie avută în vedere în cazul cesionarii drepturilor/gestiunii individuale a drepturilor conexe se raportează la dispoziţiile pct. 2 pct. b) din Decizia ORDA nr. 216/2011, conform cărora organismul de radiodifuziune nu trebuie să achite remuneraţia echitabilă pentru radiodifuzarea fonogramelor dacă "organismul de radiodifuziune nu este el însuşi producătorul fonogramelor sau nu este îndreptăţit ca, pentru anumite fonograme utilizate, să gestioneze el însuşi drepturile conexe cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi ori producătorilor de fonograme, pe baza unui mandat sau contract de reprezentare ori în baza legii, ori drepturile acestora nu sunt exercitate în alte modalităţi stabilite prin contract".

Chiar dacă metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011 se aplică radiodifuzorilor şi nu organismelor de televiziune, practica constantă a instanţelor a stabilit că textul metodologic citat se aplică mutatis mutandis şi în cazul radiodifuzării fonogramelor de către organismele de televiziune.

A susţinut că, în cauză, majoritatea contractelor sunt încheiate de diverse persoane fizice cu societatea H. S.R.L., subiect de drept care nu este parte în prezenta cauză, aşa încât nu poate fi vorba despre o exonerare de la plata remuneraţiei pentru radiodifuzarea acestor fonograme pentru apelanta-pârâtă A., atâta vreme cât eventualele contracte nu o vizează pe aceasta, ci un subiect de drept care nu este parte în prezentul dosar.

De altfel, chiar instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate că gestiunea obligatorie presupune ca organismul de gestiune desemnat colector să colecteze inclusiv remuneraţiile datorate de către apelanta-pârâtă pentru fonogramele radiodifuzate pretins a fi cesionate către H., însă în propria analiză a înlăturat această obligaţie de plată, ignorând chiar adresa expertului din data de 08.06.2022 în care a arătat în mod expres că în stabilirea ponderii de utilizare a fonogramelor a îndepărtat toate radiodifuzările fonogramelor ce fac obiectul tuturor contractelor depuse la dosar, fără a verifica câte dintre acestea sunt acorduri încheiate cu S.C. H. S.R.L. şi câte cu A., în condiţiile art. 39 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară republicării.

Or, la dosar nu a fost depus nicio dovadă a cesiunii acestor contracte între H. S.R.L. şi A. şi nici vreun consimţământ expres la titularului operei/fonogramei în vederea cesionarii dreptului de către H. S.R.L. către A..

A treia condiţie ce trebuie avută în vedere în cazul cesionării drepturilor/gestiunii individuale a drepturilor conexe este ca limitele cesiunii să vizeze anumite drepturi, un anumit teritoriu şi o anumită durată (art. 39 alin. (2) din lege), însă, în prezenta cauză, contractele/acordurile depuse la dosar de către pârâta A. conţin limitări referitoare la numărul de difuzări şi perioadele de difuzare, aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel, deşi expertul a indicat că nu a ţinut cont de aceste limitări.

Prin urmare, chiar dacă s-ar aprecia că între părţi a intervenit o cesiune, fiind vorba despre o cesiune neexclusivă, aceasta poate scuti radiodifuzorul de plata remuneraţiei doar pentru fonogramele difuzate în perioada de timp indicată în contract şi pentru numărul de difuzări specificat în contract, pentru restul difuzărilor nu a intervenit o cesiune, întrucât contractele nu se referă la o cesiune exclusivă, astfel că apelanta-pârâtă trebuia să achite remuneraţiile aferente restului de radiodifuzări din afara perioadei contractate.

În aceste condiţii, principala condiţie pentru incidenţa cesiunii unor drepturi, aceea ca cel care cesionează drepturile trebuie să fie titularul drepturilor, nu a fost respectată în cauză.

Recurenta a mai arătat că singura menţiune din contracte vizează un drept de difuzare, drept ce nu exonerează apelanta-pârâtă de la obligaţia de plată a remuneraţiei datorate titularilor de drepturi producători de fonograme pentru radiodifuzarea de fonograme sau reproduceri ale acestora, nefiind titular de drepturi, aspect ce ar presupune incidenţa gestiunii individuale şi îndepărtarea respectivelor fonograme din categoria celor vizate de gestiunea obligatorie, conform art. 123' alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 [actual art. 145 alin. (1) lit. f) din lege, după republicare].

O a patra condiţie ce trebuie avută în vedere în cazul cesionarii drepturilor/gestiunii individuale a drepturilor conexe este cea a plăţii preţului cesiunii, însă, în speţă, conform contractelor depuse de către apelanta-pârâtă rezultă că diverse persoane fizice sau juridice au plătit către A. sume de bani pentru difuzarea propriilor producţii sau prestaţii artistice în cadrul programelor postului B..

Aceste dispoziţii contractuale invalidează teza cesiunii de drepturi promovată de către apelanta-pârâtă, contrar dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 8/1996, întrucât potrivit cesiunii, A. ar fi trebuit să plătească titularilor de drepturi preţul cesiunii şi nu invers, radiodifuzorul fiind beneficiarul cesiunii.

Cu trimitere la considerentele hotărârii atacate şi la dispoziţiile art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (2) raportat la art. 92 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, recurenta-reclamantă a susţinut că nu există o modalitate alternativă de remunerare a utilizatorilor, astfel cum a reţinut în mod eronat instanţa de apel, legea instituind posibilitatea titularului să se adreseze instanţelor fie direct, fie prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, în funcţie de caracterul colectiv sau individual al gestiunii, pentru recuperarea contravalorii utilizării operelor/fonogramelor existente în repertoriul său.

În concluzie, a arătat că instanţa de apel a procedat în mod eronat prin îndepărtarea din ponderea de utilizare a fonogramelor pentru care s-a stabilit valoarea remuneraţiilor datorate a totalităţii fonogramelor ce fac obiectul tuturor contractelor depuse la dosar de către apelanta-pârâtă.

Un al doilea motiv de recurs vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 [actual art. 145 alin. (1) lit. f) din lege, după republicare] în raport de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a stabilit că gestiunea individuală nu este posibilă în situaţia titularilor de drepturi conexe drepturilor de autor.

Referitor la argumentele instanţei de apel, potrivit cărora derogarea prevăzută la art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 nu înseamnă că nu este permisă încheierea de către utilizator a unui contract direct cu producătorul de fonograme în aceste situaţii sau că indiferent dacă un astfel de acord este încheiat sau nu, în mod obligatoriu se vor plăti remuneraţii organismului de gestiune colectivă, în virtutea obligativităţii gestiunii colective, sunt corecte doar dacă în cauză ar fi incidente situaţiile expres prevăzute de dispoziţiile pct. 2 pct. b) din Decizia ORDA nr. 216/2011, iar neplata remuneraţiilor către organismul de gestiune colectivă desemnat colector ar interveni doar în situaţia în care titularul de drepturi ar fi remunerat direct de către radiodifuzor în baza unui contract de cesiune.

Or, în cauză, astfel cum a reţinut chiar instanţa de apel, nu s-a realizat o plată către titularul de drepturi pentru utilizarea prin radiodifuzare a operei protejate (fonograme), semnatarul acordurilor fiind cel care a plătit radiodifuzorul (A.) pentru difuzarea fonogramelor menţionate în acorduri.

Mai mult, instanţa de apel şi-a contrazis propriile argumente reţinând că dacă titularul de drepturi şi-ar gestiona individual repertoriul în cazul unui astfel de exerciţiu direct, utilizatorul ar trebui să facă o a doua plată pentru acelaşi drept, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, deşi a reţinut că nu s-a făcut nicio plată de către radiodifuzor către titularul de drepturi, din contră titularul de drepturi plătise radiodifuzorul, astfel încât teza unor plăţi duble nu este incidentă.

În plus, instanţa de apel a reţinut în decizia recurată că organismul de gestiune colectivă desemnat să fie colector este obligat să gestioneze drepturile autorilor operelor menţionate în dispoziţia derogatorie chiar şi atunci când nu i s-a acordat mandat ceea ce presupune că este datorată de către radiodifuzor orice remuneraţie în afara celor pentru care acesta este producător al fonogramei radiodifuzate sau a încheiat contracte de cesiune.

De asemenea, arată că la dosarul de fond există declaraţiile de venituri şi de pondere de utilizare a fonogramelor în programele postului B. depuse chiar de către reprezentanţii A. S.R.L. la sediul UPFR (cu indicarea unui procent de utilizare de 60 - 70%).

A precizat că pentru aceste declaraţii s-au eliberat facturile de plată aferente declaraţiilor reprezentanţilor A., însă apelanta-pârâtă a refuzat să le achite; ulterior în cadrul dosarului apelanta-pârâtă a depus o nouă declaraţie de pondere de utilizare a fonogramelor în programele postului sau de televiziune (de 10%), declaraţie însoţită în cadrul apelului şi de depunere a acordurilor de difuzare; aceste înscrisuri nu au fost niciodată comunicate organismului de gestiune desemnat colector, în plus playlist-urile depuse de către apelanta-pârâtă în apel diferă de cele comunicate anterior către UPFR, aspect ignorat de instanţa de apel, asupra căruia nu s-a pronunţat.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 430 şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat decizia civilă nr. 1319/22.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015 şi decizia nr. 1905/24.11.2017, pronunţată în dosarul civil nr. x/2009, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a tranşat definitiv faptul că gestiunea individuală nu este posibilă în situaţia titularilor de drepturi conexe drepturilor de autor.

Astfel, sfera de acţiune a autorităţii lucrului judecat se răsfrânge asupra dispozitivului, precum şi asupra considerentelor pe care acesta se sprijină, inclusiv pe cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece soluţia se întemeiază pe un raţionament juridic, care este expus în motivare.

Or, înlăturarea gestiunii obligatorii în cazurile expres reţinute în dispoziţiile art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, prin decizia atacată, vine în contradicţie cu dezlegarea dată definitiv în cele două decizii anterior menţionate, aspect ce încalcă principiul autorităţii de lucru judecat.

III. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă Asociaţia Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta A. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, respingerea căii de atac, ca fiind nulă, şi în subsidiar, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

La rândul său, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă Asociaţia Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C., prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Ambele părţi au formulat răspuns la întâmpinarea părţii adverse, prin care au solicitat respingerea susţinerilor invocate prin întâmpinare şi admiterea propriei cereri de recurs, astfel cum a fost formulată.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19.09.2023, completul de filtru a admis în principiu recursul, pentru motivele expuse în acea încheiere şi a fixat termen de judecată la data de 21.11.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta A. S.R.L., se constată următoarele:

Prin motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a reţinut că pe un post de televiziune se difuzează numai fonograme, cu toate că pârâta a susţinut lipsa calităţii procesuale active a U.P.F.R., inclusiv din perspectiva faptului că postul de televiziune B. difuzează numai videoclipuri, a căror gestiune colectivă se realiza la acea dată de către un alt organism de gestiune colectivă.

Critica astfel formulată nu poate fi primită.

Prin susţinerile astfel formulate, este redat în mod greşit conţinutul apărărilor formulate în cauză de către pârâtă, întrucât legitimarea procesuală activă nu a fost contestată în considerarea împrejurării difuzării pe postul de televiziune exclusiv de videoclipuri.

Dimpotrivă, fără a infirma afirmaţia reclamantei, în sensul că pe postul B. s-ar difuza fonograme, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, în ceea ce priveşte pretenţiile ce constituie obiect al cererii reconvenţionale-plata remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi reprezentaţi de către reclamanta organism de gestiune colectivă-, doar cu referire la fonogramele publicate în scop comercial, susţinându-se că, în acest caz, este vorba despre o gestiune colectivă facultativă, iar nu obligatorie, iar reclamanta nu a făcut dovada mandatului acordat de către titularii de drepturi, astfel cum prevede art. 1232 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, conform căruia "Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat".

În acelaşi timp, pârâta a susţinut în apel, într-adevăr, împrejurarea difuzării de videoclipuri (videograme) pe postul de televiziune, însă doar pentru cele din contractele directe încheiate cu titularii de drepturi, iar nu cu privire la toate prestaţiile şi operele în legătură cu care s-au formulat pretenţiile deduse judecăţii în cauză. Or, cu privire la contractele directe, rezultă din soluţia pronunţată în apel, prin schimbarea hotărârii primei instanţe, că utilizările efectuate de către pârâtă în baza acestora au fost excluse de la plata remuneraţiei, astfel încât critica nu poate privi soluţia favorabilă recurentei, pronunţată în evocarea fondului de către instanţa de apel.

Mai mult decât atât, pentru motivele ce vor fi arătate în cadrul recursului părţii adverse, această soluţie va fi menţinută, recursul urmând a fi respins ca nefondat, astfel încât nu există, nici din acest punct de vedere, vreo raţiune pentru admiterea criticii recurentei-pârâte.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, prin niciun considerent al deciziei recurate nu s-a reţinut în mod generic faptul că pe un post de televiziune s-ar putea difuza numai fonograme, astfel cum pare să reiasă din susţinerile recurentei-pârâte, instanţa de apel analizând probele administrate, în ceea ce priveşte utilizarea efectuată de către pârâtă în perioada de referinţă a pretenţiilor deduse judecăţii.

Nu în ultimul rând, decizia recurată cuprinde considerentele pentru care a fost menţinută hotărârea primei instanţe pe aspectul legitimării procesuale active, inclusiv evaluarea argumentelor invocate în mod direct în apel, deoarece instanţa de apel, în limitele apărării de fond - vizând, după cum s-a arătat anterior, fonogramele publicate în scop comercial - a arătat că, în speţă, nu au fost difuzate asemenea fonograme, ci exclusiv fonograme de comerţ, fără ca motivele de recurs să conţină vreo susţinere referitoare la fonogramele publicate în scop comercial, de natură să antreneze cercetarea legalităţii deciziei de apel.

Faţă de cele expuse, urmează a fi înlăturată critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare pentru perioada dedusă judecăţii, prin calificarea gestiunii colective ca fiind obligatorie, iar nu cea facultativă, prevăzută la art. 1232 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege.

Aşadar, recurenta-pârâtă pretinde, prin aceste susţineri, că utilizarea efectuată de către pârâta A. S.R.L. în perioada de referinţă (1.04.2012-31.12.2016) ar consta în radiodifuzarea de prestaţii artistice în domeniul audiovizual, pentru care gestiunea colectivă are caracter facultativ, astfel cum prevede art. 1232 alin. (1) lit. d) al Legii nr. 8/1996 (în forma de la data utilizării), iar nu în radiodifuzarea fonogramelor de comerţ, astfel cum a reţinut instanţa de apel, în aplicarea prevederilor art. 1231 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ.

Or, după cum s-a arătat anterior, în legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta a invocat în apărare difuzarea de videoclipuri (videograme) pe postul de televiziune B., însă doar pentru videoclipurile din contractele directe încheiate cu titularii de drepturi, iar nu cu privire la toate prestaţiile în legătură cu care s-au formulat pretenţiile deduse judecăţii în cauză.

Pentru utilizările efectuate de către pârâtă în baza contractelor directe, însă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în cauză, astfel încât, din moment ce motivele de recurs nu privesc această soluţie din decizia de apel ce îi este favorabilă, trebuie constatat că susţinerile recurentei sunt inadmisibile, formulate fiind omisso medio, pentru prima dată în recurs.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) al aceleiaşi norme nu pot fi primite dacă ele nu au fost invocate în termen pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

Pe acest temei, dat fiind că recurenta-pârâtă nu a formulat în faţa instanţei de apel apărarea conform căreia postul TV a difuzat numai videoclipuri, în întreaga perioadă de referinţă, susţinând că doar utilizările efectuate în baza acordurilor încheiate cu titularii de drepturi relevă videograme, critica nu poate fi primită şi va fi înlăturată.

Din acest motiv, faţă de limitele apărării pârâtei, nu numai că nu există nicio raţiune pentru cenzurarea constatării defavorabile a instanţei de apel privind comunicarea publică de fonograme pe postul TV, dar nu pot fi primite nici susţinerile recurentei referitoare la incidenţa în cauză a dezlegării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-147/19 Atresmedia Corporación de Medios de Comunicación S.A..

Prin hotărârea pronunţată la data de 18.11.2020 în cauza respectivă, CJUE a statuat că "Articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale şi articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale trebuie interpretate în sensul că remuneraţia echitabilă unică, vizată la aceste dispoziţii, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme."

Dezlegarea dată de către instanţa europeană are în vedere comunicarea publică a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme, iar nu însăşi comunicarea publică a unei fonograme, precum în cauza de faţă (în care au fost admise pretenţiile reclamantei). CJUE a făcut în mod explicit distincţia între cele două înregistrări: înregistrarea audiovizuală respectivă nu poate fi calificată drept "fonogramă", iar o fonogramă încorporată într-o operă audiovizuală îşi pierde calitatea de "fonogramă" în măsura în care face parte dintr-o asemenea operă (pct. 44 şi 47 din hotărârea Atresmedia).

Totodată, din aceeaşi hotărâre nu trebuie să se înţeleagă faptul că titularii de drepturi asupra fonogramelor nu mai sunt îndreptăţiţi la remuneraţia cuvenită atunci când o fonogramă este încorporată într-o operă audiovizuală fixate într-o înregistrare audiovizuală şi are loc o comunicare publică a acesteia din urmă.

Dimpotrivă, CJUE a subliniat, pe de o parte, că aceste împrejurări nu au vreo incidenţă asupra drepturilor asupra fonogramei în caz de utilizare a acesteia independent de opera audiovizuală în cauză (pct. 46), iar, pe de altă parte, că remuneraţia drepturilor conexe asupra fonogramei este plătită la momentul încorporării sale în opera audiovizuală, de către producătorul acesteia din urmă, prin intermediul contractelor corespunzătoare încheiate (pct. 55).

Hotărârea CJUE nu vizează ipoteza plăţii remuneraţiei cu ocazia încorporării unei fonograme într-o operă audiovizuală, ci doar are ca premisă o asemenea încorporare, efectuată cu autorizarea titularilor şi în schimbul unei remuneraţii plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile (pct. 25). Plecând de la această premisă, dezlegarea dată este justificată de neplata remuneraţiei de două ori, atât de către producătorul operei audiovizuale, la momentul încorporării fonogramei, cât şi de către utilizatorul operei audiovizuale, la momentul comunicării publice a acesteia din urmă. Desigur, utilizatorul operei audiovizuale fixate, care încorporează o fonogramă, va plăti remuneraţia, dar nu în considerarea fonogramei, ci către producătorul înregistrării audiovizuale care conţine fixarea operei audiovizuale.

Prin urmare, hotărârea CJUE nu poate fi invocată împotriva producătorului unei fonograme (sau a organismului de gestiune colectivă care colectează remuneraţia în numele şi pe seama acestuia) atunci când se comunică public chiar fonograma, după cum nu poate fi invocată direct în recurs, pentru a se demonstra că un post TV a difuzat doar înregistrări audiovizuale, în absenţa vreunei apărări de fond pe acest aspect, formulate cu respectarea dispoziţiilor procedurale, faţă de prevederile sus-menţionate ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanta Asociaţia Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C., se constată următoarele:

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., U.P.F.R. a susţinut că soluţia de respingere în parte a pretenţiilor în apel a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 referitoare la cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, aplicabile prin analogie şi în cazul drepturilor conexe de autor, conform art. 92 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data utilizării).

Astfel, instanţa de apel ar fi considerat, în mod greşit, că a operat gestiunea individuală efectuată de către titularii de drepturi, pentru a exclude de la plata remuneraţiei utilizările efectuate de către pârâtă în baza unor contracte de cesiune de drepturi patrimoniale încheiate chiar cu aceşti titulari.

În acest sens, recurenta-reclamantă a semnalat, în esenţă, următoarele: semnatarii contractelor depuse la dosar nu sunt titulari ai drepturilor valorificate prin pretenţiile deduse judecăţii, respectiv producători ai fonogramelor difuzate; contractele sunt încheiate de către o altă persoană juridică decât pârâta, în calitate de utilizator, fără a se dovedi concomitent o cesiune a drepturilor patrimoniale de la terţ către pârâtă; contractele nu îndeplinesc cerinţele legale referitoare la limitele cesiunii; nu s-a făcut dovada plăţii preţului cesiunii, astfel cum prevede art. 41 alin. (2) raportat la art. 92 alin. (2) din lege.

Critica astfel formulată nu este fondată, în condiţiile în care aceasta se bazează pe premisa eronată potrivit căreia instanţa de apel ar fi reţinut existenţa unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale recunoscute prin lege titularilor de drepturi conexe reprezentaţi de către reclamantă, anume producători de fonograme.

După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, cu toate că a fost valorificată apărarea pârâtei în sensul unei gestiuni individuale exercitate de către titularii de drepturi, iar pretenţiile reclamantei referitoare la remuneraţia cuvenită şi pentru utilizarea ce corespunde gestiunii individuale a drepturilor au fost respinse, instanţa de apel a invalidat în mod explicit teza cesiunii de drepturi invocată de către pârâtă.

O asemenea constatare ce a fost inserată în motivarea deciziei recurate s-a fundament pe împrejurarea că, potrivit contractelor depuse la dosar de către pârâtă, persoanele fizice sau juridice pretins titulare de drepturi au plătit chiar ele pe pârâta utilizator pentru difuzarea propriilor producţii şi prestaţii artistice în cadrul programelor postului B., iar nu invers.

Prin urmare, critica este lipsită de obiect, cât timp instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor legale referitoare la cesiunea drepturilor patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme, reţinând în mod explicit că aceste norme nu sunt incidente, iar recurenta-reclamantă nu pretinde contrariul.

Cât priveşte criticile vizând aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi, corelativ, încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziilor nr. 1319/22.09.2017 şi nr. 1905/24.11.2017, ambele pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se reţin următoarele:

Potrivit art. 1231 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data utilizării), "Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (...) f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora".

De asemenea, art. 105 alin. (1) lit. f) din lege (în forma de la data utilizării) prevede că producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice, printre altele, "radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepţia celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remuneraţie echitabilă (...)".

Prin cererea de recurs, reclamanta U.P.F.R. a susţinut că gestiunea individuală nu este posibilă în cazul titularilor de drepturi conexe, din moment ce Legea nr. 8/1996 nu le recunoaşte un drept de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a propriilor fonograme, ci doar un drept la remuneraţie echitabilă, care se colectează exclusiv prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, astfel cum a statuat Înalta Curte prin deciziile evocate. Prin urmare, în mod greşit au fost excluse din baza de calcul a remuneraţiei utilizările efectuate de către pârâtă în baza unor contracte încheiate cu titulari de drepturi conexe.

Aceste susţineri nu sunt fondate.

În prezenta cauză, contractele directe încheiate de către pârâtă şi depuse la dosar se referă în totalitate la videoclipuri muzicale, pârâta invocând în apărare - astfel cum s-a arătat deja în analiza recursului acesteia - difuzarea de videoclipuri (videograme), iar nu de fonograme de comerţ, pe postul de televiziune B., tocmai pentru contractele directe încheiate cu titularii de drepturi.

Or, în cazul radiodifuzării şi comunicării publice a unei înregistrări audiovizuale sau videograme (definită în art. 1061 alin. (1) ca fiind "orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare"), producătorul acesteia are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice, printre altele, radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări audiovizuale, conform art. 1063 alin. (1) lit. f) din lege, spre deosebire de radiodifuzarea şi comunicarea publică a fonogramelor, în legătură cu care producătorul acestora nu conservă o asemenea prerogativă, fiind îndreptăţit doar la remuneraţie echitabilă, astfel cum prevede art. 105 alin. (1) lit. f) din lege, citat anterior.

Prin urmare, nu există niciun impediment pentru ca titularii de drepturi conexe să exercite o gestiune individuală a dreptului patrimonial de a autoriza sau de a interzice utilizarea, în ipoteza radiodifuzării şi comunicării publice a unei înregistrări audiovizuale.

Din acest motiv, nu se poate reţine nici contrazicerea practicii Înaltei Curţi în materie (recurenta referindu-se în mod eronat la autoritatea de lucru judecat, chiar şi din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, fiind vorba, în mod evident, despre utilizatori diferiţi şi modalităţi de utilizare diferite de cea din speţă), atât timp cât dezlegările din deciziile nr. 1319/22.09.2017 şi nr. 1905/24.11.2017 au vizat compatibilitatea gestiunii individuale cu dreptul la remuneraţie echitabilă, iar nu cu dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea. În această din urmă situaţie, dimpotrivă, Înalta Curte a decis în mod constant că este posibilă gestiunea drepturilor exercitată de către titulari, chiar şi în acele cazuri în care, în raport cu un anumit tip de utilizare, Legea nr. 8/1996 prevedea caracterul obligatoriu al gestiunii colective.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul reclamantei U.P.F.R., în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C. împotriva încheierii de şedinţă din 19 octombrie 2022 şi a deciziei civile nr. 1988A din 21 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.