State claim against restitution authority for property undervaluation; inadmissibility of cassation attacks on free appreciation of expert evidence and authentic instruments without false inscription

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea din data de 06.10.2021 înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III- Civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 792.741 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.129.200 RON (preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/11.12.2009, întocmit de către expertul evaluator A.) şi valoarea de 336.459 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 1020 mp şi clădiri în suprafaţă totală de 61 mp, situat în Calea x, municipiul Piteşti, judeţul Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, plus dobânda legală pentru aceeaşi perioadă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1213 din 27 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins ca tardivă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta ANRP; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel

Prin decizia nr. 960 A/2023 din 15 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1213/27.07.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul cu nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Anulează sentinţa apelată şi, evocând fondul în apel, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 960 A/2023 din 15 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidenţa prevederilor art. 269-270 din C. proc. civ.. Înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1241 din C. civ., până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. În cauză, persoana care putea contesta cele consemnate în documente, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era chiar intimata-pârâtă, cea de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţii verificatori şi evaluatori. În aceste condiţii, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora.

În opinia recurentului-reclamant, în cazul de faţă, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriu era intimata-pârâtă, care putea uza de procedura înscrierii în fals, ceea ce nu s-a întâmplat.

A susţinut că înscrisurile înaintate Ministerului Finanţelor de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar aceasta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii; or intimata-pârâtă nu a întreprins niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expert şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare; mai mult decât atât, intimata-pârâtă este cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

În concluzie, a apreciat că, în contextul în care nu s-a procedat la contestarea sumelor şi înscrierea în fals de către intimata-pârâtă, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., fiind aşadar incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că reţinerea curţii de apel, în sensul nedovedirii existenţei faptei ilicite şi a prejudiciului, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză şi a solicitat oficial Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia. este nelegală, având în vedere.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenţii-reclamanţi a susţinut nesocotirea dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din C. proc. civ., învederând că înscrisurile administrate în cauză emană de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, precum şi că înscrisurile respective au forţa probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, care este reglementat de art. 9 din C. proc. civ. şi care guvernează procesul civil, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi participanţilor la proces. În strânsă legătură cu acest principiu, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Pe de altă parte, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate, expres sau implicit, de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum se prevede la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Se constată că instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu conduce la concluzia că s-a încălcat principiul disponibilităţii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor şi apărărilor formulate în apel.

În acest sens, se reţine că prima instanţă a respins cererea ca prescrisă, reţinând că termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în răspundere civilă delictuală şi pentru solicitarea despăgubirilor începe să curgă, fie la data de 15.06.2009, fie la data de 10.10.2013, când s-au finalizat controalele efectuate de Curtea de Conturi cu privire la dosarele soluţionate de ANRP.

Instanţa de apel, analizând cauza prin propriul filtru a admis apelul declarat de reclamant şi, evocând fondul, a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată, reţinând că nu a fost făcută dovada prejudiciului. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a analizat comparativ cele două rapoarte de evaluare ataşate cererii de chemare în judecată, reţinând că ambele sunt afectate de aceleaşi neregularităţi. În acest sens, a reţinut că ambele rapoarte de expertiză s-au bazat pe oferte de vânzare, reţinând că nu este legal şi corect din punct de vedere metodologic să se apeleze direct la oferte de vânzare dacă există date privitoare la vânzări efective. Opţiunea pentru oferte de vânzare nu este justificată atunci când există tranzacţii efective a unor imobile similare, indiferent de corecţiile aplicate în cazul ofertelor.

Criticile din recurs vizează aspecte ce ţin de forţa probantă a înscrisurilor administrate în cauză, învederându-se că înscrisurile depuse în susţinerea cererii introductive emană chiar de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora şi la întrunirea caracterul autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 din C. proc. civ.

Potrivit art. 269 alin. (1) din C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinţei legiuitorului sau a părţilor, înscrisurile autentice au o forţă probantă deosebită, stabilită la art. 270 din C. proc. civ., ce rezultă din împrejurarea că înscrisul a fost întocmit şi autentificat sau primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică.

Înscrisul autentic face dovada autenticităţii sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit şi, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Aşadar, înscrisul care, prin forma şi aparenţa sa exterioară (semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare etc.), are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, prezumţie care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul ca mijloc de dovadă la persoana care-i contestă exactitatea şi autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals.

Dintre înscrisurile administrate în cauză, se constată că doar decizia nr. 7985/23.03.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlurile de conversie nr. 852/09.07.2010 şi nr. 1548/166.09.2010 corespund definiţiei înscrisului autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 alin. (1) teza I din C. proc. civ.

Prezumţia operează faţă de orice persoană şi dispensează de orice obligaţie probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Aşadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligaţia de a iniţia demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 şi urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului.

De vreme ce, în prezenta cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva menţiunilor cuprinse în înscrisurile autentice antemenţionate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sau de la unul dintre angajaţii acesteia, că semnăturile existente aparţin celor menţionaţi ca semnatari şi că actul exprimă voinţa autorităţii emitente, cu privire la conţinutul înscrisului, condiţii în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanţa de apel este legală.

În consecinţă, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât şi în calitate de comitent al prepuşilor săi, cele trei înscrisuri autentice sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptăţite, a măsurilor reparatorii sub formă de acţiuni, prin emiterea titlurilor de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005.

În ceea ce priveşte cele două rapoarte de evaluare, de care s-au prevalat recurenţii-reclamanţi în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii, se reţine că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările şi concluziile unor specialişti în domeniul evaluării proprietăţii imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanţei de apel, în condiţiile art. 264 alin. (2) teza finală din C. proc. civ.

Nefondat este motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, respectiv cele ale art. 1000 din C. civ. de la 1865, recurentul-reclamant susţinând că reţinerea curţii de apel, în sensul nedovedirii existenţei faptei ilicite şi a prejudiciului, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză şi a solicitat oficial Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia.

Admiţând apelul declarat de reclamant şi evocând fondul, instanţa de apel, în raport de cele susţinute prin cererea de chemare în judecată şi de temeiul de drept pe care aceasta a fost întemeiată, a verificat dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă, cât şi pe expertul autorizat de către aceasta, A..

Astfel, analizând raportul de evaluare întocmit în anul 2009 şi pe cel de verificare realizat ulterior, a concluzionat că se poate reţine săvârşirea unei faptei ilicite în sarcina expertului autorizat de către pârâtă pentru efectuarea raportului de evaluare cu privire la imobilul în litigiu, precum şi a membrilor Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, însă nu se poate reţine ca dovedit prejudiciul, întrucât raportul de expertiză de verificare întocmit de S.C. B. S.R.L. este afectat de aceleaşi neregularităţi ca primul raport.

A mai apreciat şi că nu este legal şi corect din punct de vedere metodologic să se apeleze direct la oferte de vânzare, dacă există date privitoare la vânzări efective. Opţiunea pentru oferte de vânzare nu este justificată atunci când există tranzacţii efective a unor imobile similare, indiferent de corecţiile aplicate în cazul ofertelor.

Astfel, a concluzionat că raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nu dovedeşte prejudiciul.

Totodată, prima instanţă de control judiciar a reţinut că nu se pot valorifica susţinerile reclamantului în sensul că însuşirea de către ANRP a concluziilor raportului de verificare efectuat de respectiva instituţie şi a concluziilor raportului de evaluare întocmit de S.C. B. S.R.L. în anul 2020, ar fi suficientă pentru admiterea acţiunii, în condiţiile în care părţile nu au încheiat o tranzacţie.

Înalta Curte constată că reţinerea instanţei de apel în ceea ce priveşte nedovedirea prejudiciului, raportat la criticile formulate de recurentul-reclamant în recurs, care vizează forţa probantă a înscrisurilor depuse în dovedirea cererii, este legală, având în vedere cele ce succed.

În ceea ce priveşte rapoartele de evaluare analizate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanţa nefiind ţinută de concluziile experţilor, ci i se recunoaşte posibilitatea de a le reţine sau de a le înlătura motivat, în condiţiile în care acestea nu regăsesc printre ipoteze reglementate la art. 269 C. proc. civ.

A se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către recurentul-reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile recurentului-reclamant privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanei îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

De altfel, din susţinerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanţei a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către acesta, afirmându-se că din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei-pârâte cu privire la conţinutul înscrisurilor.

Or, deşi a invocat că instanţa de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înţeles să se folosească, pretinzând încălcarea de către curtea de apel a art. 269-271 C. proc. civ., respectiv a art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), în realitate, recurentul-reclamant nu a arătat de ce cele reţinute de către instanţa de apel, sub acest aspect, nesocotesc aceste dispoziţii legale, criticile părţi vizând, în realitate, aprecierea probelor de către prima instanţă în soluţionarea cauzei, aspect necontestat prin cererea de apel şi care nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanţei de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Ca atare, nu se poate reţine concluzia încălcării de către instanţa de apel a normelor de drept procesual şi material invocate în dezvoltarea acestei critici şi, prin urmare, nici incidenţa, din această perspectivă, a motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 960 A/2023 din 15 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.