Recursul ANRP împotriva respingerii cererii de reintroducere în termeni este respins ca nefondat

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 18.05.2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L., la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/19.11.2009 emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B. şi a doamnei C., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1844 din 22 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin 1239 A din 15 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1844 din 22 decembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a considerat că decizia civilă atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care, în opinia recurentei, nu avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este efectuată corespunzător.

A reiterat situaţia de fapt în sensul că între recurentă şi intimată a intervenit un contract cadru de prestări servicii, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, servicii care presupuneau evaluarea imobilelor prevăzute în anexa contractului.

Prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control, care a vizat perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2007 - 31.12.2011, că nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării, iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus luarea măsurilor în vederea recuperării, conform prevederilor legale şi clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor respective, cu termen de aducere la îndeplinire prelungit până la data de 31 decembrie 2022.

A mai arătat că în urma raportului nr. x/26.04.2013 a formulat contestaţie, cale de atac admisă parţial, în sensul că urmau să fie supuse reevaluării doar rapoartele cu o valoare mai mare de 500.000l RON, respectiv 688 rapoarte.

Recurenta a arătat că este obligată să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, rezultând, fără echivoc, că a fost întrerupt cursul termenului.

Tot în ceea ce priveşte situaţia de fapt, recurenta a arătat că în baza contractului cadru, în dosarul de despăgubire nr. x, pentru suma stabilită prin raportul de evaluare realizat de pârâtă, în cuantum de 500.000 RON, a fost emisă decizia nr. 5465/23.04.2009, titlul de plată nr. x/19.11.2009 şi titlul de conversie nr. 1196/30.10.2009 în cuantum de 949.319,63 RON.

În urma reevaluării imobilului ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. x, firma S.C. D. a stabilit la data de 04.11.2020 că valoarea reală a imobilului este de 324.945 RON.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă în mod corect, raportat la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întrucât termenul de prescripţie a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare, dată la care reclamanta avea obligaţia de a analiza şi verifica raportul de evaluare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Deşi nu indică în concret, care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greşit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greşită a normelor în materia prescripţiei extinctive, aplicabile în cauză, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privinţa momentului de la care curge prescripţia în cauză, prin raportare la data deciziei Curţii de Conturi, prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare.

Între reclamantă şi pârâtă a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâta a întocmit, în 01 septembrie 2009, raportul de evaluare a imobilului, ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x, privind imobilul situat în Bucureşti, Calea x, drept consecinţă fiind emis în favoarea beneficiarelor B. şi C. titlul de plată-decizia nr. 565 din 19 noiembrie 2009, în cuantum de 500.000 RON, precum şi titlul de conversie nr. 1196 din 30 octombrie 2009 în cuantum de 949.319,63 RON.

Cererea dedusă judecăţii vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 19 noiembrie 2009, susţinându-se că, în urma unei acţiuni de control a Curţii de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x a fost supraevaluat.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea reclamantei ca prescrisă, reţinând că aceasta avea posibilitatea să cunoască producerea prejudiciului încă de la momentul depunerii raportului de evaluare.

Instanţa de apel, analizând cauza în limitele criticilor formulate prin apelul declarat de reclamantă, a menţinut soluţia primei instanţe.

Principala critică invocată de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă. Aceasta şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin Decizia nr. 10/10.10.2013 a avut termen prelungit până la data de 31.12.2022.

Această critică a recurentei, deşi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, s-a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările instanţei supreme fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, respectiv prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013, dată la care reclamanta pretinde că a luat cunoştinţă despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, termen care a fost prelungit până la data de 31.12.2022.

Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susţinere echivalând cu invocarea propriei culpe.

În speţă, instanţa de apel a apreciat corect că regimul prescripţiei extinctive este guvernat de dispoziţiile art. 7 raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu menţiunea că fapta ilicită avută în vedere în accepţiunea art. 8 vizează afirmata executare necorespunzătoare a obligaţiei contractuale asumate prin art. 6.2 şi 6.5 din contractul nr. x/2007.

Înalta Curte reţine că în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Recurenta-reclamantă îşi fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire.

Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracţie că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează şi un moment obiectiv, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.

Aşadar, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plăţii, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi că prestatorul este răspunzător de ea.

Nu se poate aprecia că dreptul la acţiune a luat naştere la momentul întocmirii raportului de verificare, respectiv 04.11.2020, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi şi trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare.

Prin urmare, judicios s-a apreciat de către instanţa de apel că, în aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată introdusă la data de 18.05.2021 a nesocotit termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data de 23.04.2009 (data emiterii titlului de despăgubire).

Nefondată este şi critica cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materia întreruperii şi suspendării cursului prescripţiei, raportat la considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019.

În acest sens, la paragraful 62 din decizie, s-a reţinut că actul de control al Curţii de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că:

"Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

Cum actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare care au fost efectuate de reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator care să verifice conformitatea rapoartelor de evaluare întocmite de pârâtă.

Aşadar, actul de control al Curţii de Conturi şi demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului Curţii de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripţie. Din această perspectivă, a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârâtă ar însemna a lipsi de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei.

Prin urmare, contrar criticilor recurentei, termenele acordate pentru verificărea rapoartelor nu constituie cauze de natură a întrerupe sau suspenda cursul prescripţiei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1239 A din 15 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.