Statute of limitations for restitution damages: appeal of plaintiff dismissed, defendant's appeal allowed, decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor declarate în cauză, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 8 septembrie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat-o în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea sa la plata sumei de 8.132.329 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 8.253.674 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 11 mai 2010 şi valoarea de 121.345 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren extravilan pădure în suprafaţa de 133.600 mp, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1756 din 15 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare; a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1044A din 29 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1756 din 15 decembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A anulat sentinţa civilă apelată şi, evocând fondul, a admis în parte cererea şi a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului suma de 8.132.329 RON, ce va fi actualizată cu rata inflaţiei începând cu 20 mai 2011 şi până la data rectificării de buget a pârâtei.

4. Recursurile formulate în cauză

Împotriva deciziei nr. 1044A din 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin recursul formulat, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de neacordare a dobânzii legale de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii, precum şi în ceea ce priveşte măsura de a obliga pârâta să actualizeze debitul principal cu rata inflaţiei până la data rectificării de buget, iar nu până la data plăţii efective, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 1.082 şi art. 1.088 din C. civ. de la 1864.

În aplicarea acestor norme de drept material, prin decizia recurată s-a reţinut că "dobânda legală reprezintă daune interese moratorii, respectiv echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor, şi are temeiul juridic în art. 1088 C. civ.

Deşi reclamantul a solicitat şi acordarea dobânzii legale de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii, Curtea nu va acorda această dobândă dat fiind faptul că în procedura rectificării de buget este implicat reclamantul, care la următoarea rectificare bugetară va avea în vedere suma pe care trebuie să o încaseze în baza prezentei hotărâri judecătoreşti potrivit dispoziţiilor din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor (...)."

În aprecierea recurentului-reclamant, prevederile art. 1082 şi art. 1088 din C. civ. de la 1864 conferă creditorului unei obligaţii dreptul la acordarea daunelor interese moratorii nu numai pentru perioada ulterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti, dar şi pentru trecut, astfel încât calitatea Ministerului Finanţelor, de administrator al bugetului de stat, nu suprimă dreptul la daune interese moratorii de la data emiterii titlului de conversie până la data plăţii, reclamantul putând să îşi valorifice dreptul stabilit prin hotărârea judecătorească, ca şi alţi creditori, şi prin alte modalităţi, inclusiv pe calea executării silite.

De asemenea, pentru aceleaşi argumente, a criticat soluţia de obligare a pârâtei să actualizeze debitul principal cu rata inflaţiei până la data rectificării de buget, şi nu până la data plăţii efective.

În drept, recurentul-reclamant a indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de tribunal, formulând următoarele critici:

Prima critică dedusă analizei instanţei de recurs priveşte soluţia instanţei de apel sub aspectul cuantumului sumei de 8.132.329 RON, actualizată cu rata inflaţiei, stabilită în sarcina sa, susţinând că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi antrenată răspunderea civilă contractuală a chematului în garanţie PFA A..

Următoarele critici privesc modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-pârâtă învederând că această excepţie este întemeiată, întrucât momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă este reprezentat de data întocmirii raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai Autorităţii, cât şi în omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x din 11 mai 2010, care a condus la emiterea deciziei de despăgubire nr. x din 24 februarie 2011.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că, în ceea ce priveşte legea aplicabilă cauzei, în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, faţă de momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, care stabilesc atât un moment subiectiv, cât şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din acelaşi act normativ, respectiv data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Având în vedere aceste prevederile legale, recurenta-pârâtă a apreciat că termenul de prescripţie s-a împlinit în anul 2014, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 8 septembrie 2021.

A menţionat că acţiunea este prescrisă inclusiv prin raportare la data emiterii deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi sau a rămânerii definitive a acesteia, în considerarea sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014.

De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat că în cauză nu au fost invocate cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie. În opinia sa, deciziile succesive ale Curţii de Conturi nu echivalează cu o cauză de suspendare sau întrerupere a termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A mai învederat, raportat la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumţia legală de lucru judecat, că prin deciziile definitive pronunţate în dosarele nr. x/2021, nr. y/2021 şi nr. z/2021, instanţa a statuat că termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii, indiferent de momentul la care ne raportăm, respectiv momentul subiectiv sau momentul obiectiv.

Recurenta-pârâtă nu a indicat motivul de casare pe care se încadrează criticile expuse.

5. Apărările formulare în cauză

Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv într-o cauză similară (decizia nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi, pronunţată în dosarul nr. x/2021) iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Susţinerile recurentului-reclamant antamează chestiuni care pun în discuţie fondul raportului juridic litigios, sub aspectul reparării integrale a prejudiciului (acordării dobânzii legale şi actualizării creanţei cu indicele inflaţiei).

Având în vedere soluţia de admitere a recursului declarat de pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind întemeiate criticile prin care s-a invocat greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că "hotărârea casată nu are nicio putere", în conformitate cu prevederile art. 500 C. proc. civ.

Astfel, cum hotărârea instanţei de apel prin care a fost admisă acţiunea, este desfiinţată ca urmare a casării, iar cauza va fi trimisă spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, pentru a fi reevaluată cu prioritate soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, înseamnă că soluţia de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor nu mai subzistă, prin urmare este de prisos analiza criticilor recurentului-reclamant care privesc soluţia de respingere a cererii de acordare a dobânzii legale până la data plăţii şi de actualizare a creanţei cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.

Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Analizând recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte privesc aplicarea dispoziţiilor legale în materia prescripţiei extinctive şi se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită. De asemenea, instanţa încalcă dreptul material atunci când nu identifică regula de drept material aplicabilă în cauză, fie pentru că nu indică nicio regulă de drept, caz în care hotărârea este şi nemotivată sub acest aspect, fie pentru că identifică în mod eronat o normă străină de natura raportului juridic corect calificat.

Înalta Curte reţine că sunt fondate susţinerile recurentei-pârâte.

Analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a constatat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte existenţa certă a prejudiciului cel mai devreme la 19 februarie 2020, când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa din 18 februarie 2020 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat asupra existenţei unor diferenţe de valoare a imobilelor evaluate şi, implicit asupra existenţei unui prejudiciului reprezentat de această diferenţă de evaluare.

Pornind de la această premisă, raportat la prevederile art. 6 alin. (4) din C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, curtea de apel a reţinut că sunt incidente prevederile art. 2.528 alin. (1) şi art. 2517 din C. civ.. Aplicând aceste dispoziţii legale, cum acţiunea a fost formulată de reclamant la 8 septembrie 2021, a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 19 februarie 2020 şi s-a împlinit la 19 februarie 2023, motiv pentru care a reţinut că acţiunea reclamantului nu este prescrisă.

În acord cu susţinerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat în mod eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că "apelantul-reclamant a avut posibilitatea de a cunoaşte existenţa certă a prejudiciului cel mai devreme în data de 19 februarie 2020 când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18 februarie 2020 emisă de ANRP prin care a fost încunoştinţat asupra existenţei unor diferenţe de valoare a imobilelor evaluate, şi implicit asupra existenţei unui prejudiciului reprezentat de această diferenţă de evaluare."

Sub un prim aspect, se constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi valorificat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în întocmirea raportului de evaluare nr. x din 11 mai 2010 a imobilului teren situat în comuna Budeasa, judeţul Argeş, cu nerespectarea standardelor internaţionale, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte. În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. x din 24 februarie 2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlul de conversie - decizia nr. 1075 din 20 mai 2011, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiară.

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin emiterea deciziei de despăgubire nr. x din 24 februarie 2011, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, raportat la art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stipulează că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei şi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Faţă de aceste prevederi, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil în cauză, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, instanţa de apel a avut în vedere data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale.

Raţionamentul instanţei de apel nu are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune, respectiv de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Prin urmare, nu poate fi acceptat ca partea să-şi poată amâna prin propria faptă momentul declanşării curgerii termenului de prescripţie, prin modul în care administrează verificarea întinderii prejudiciului - angajarea unui expert sau altul, întocmirea unui raport de expertiză cu o desfăşurare prelungită în timp etc. Din momentul conştientizării existenţei pagubei, partea trebuie să acţioneze în interiorul termenului de prescripţie, chiar dacă valoarea pagubei nu este cunoscută în mod exact, întinderea putând face inclusiv obiectul probatoriului în procesul pornit.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis decizia nr. x din 24 februarie 2011, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

Referitor la pârâta ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă reclamantului şi pârâtei în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2011), rezultă că reclamantul avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite, care nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil în cauză, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2020).

De asemenea, aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză sunt dezlegările cu valoare de principiu conţinute în Decizia nr. 19/2019, pronunţată în interesul legii, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi (par. 57) şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a nesocotit aplicabilitatea în cauza dedusă judecăţii a regulii speciale conţinute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, regulă caracterizată prin stabilirea alternativă a celor două momente de început al cursului prescripţiei (subiectiv, respectiv obiectiv). Procedând astfel, curtea de apel s-a plasat într-o evidentă rezolvare greşită a chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripţiei dreptului la acţiune, pronunţând o hotărâre nelegală, sancţionată cu casarea.

Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei extinctive ţinând seama de norma legală stabilită ca fiind incidentă începutului prescripţiei şi de reperele de analiză fixate de instanţa de recurs în ceea ce priveşte determinarea momentului de început al termenului de prescripţie.

Din perspectiva argumentelor expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1044A din 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1044A din 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.