Prescription of moral damages for inadequate detention conditions and passive standing of supervisory ministries

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 30 iunie 2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor Bucureşti, Ministerul Afacerilor Interne Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea acestora la plata de despăgubiri morale în cuantum de 500.000 RON, echivalentul a 100.000 mii de euro, pentru relele tratamente la care a fost supusă prin condiţiile necorespunzătoare de reţinere şi arest preventiv din perioada 28.06.2011- 25.08.2011 în Centru de reţinere şi arestare preventivă din Inspectoratul Judeţean de Poliţie Botoşani, din perioada 25.08.2011 - 02.12.2011 din Penitenciar Bacău şi Penitenciar Botoşani şi din perioada de executare a Mandatului de executare nr. x din 3 februarie 2014 din Penitenciar Bacău respectiv 04 februarie 2012 - 10 noiembrie 2014 unde a fost încarcerată în executarea pedepsei de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită.

În drept, s-a invocat Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, Legea nr. 254/2013, Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/C din 17 octombrie 2017.

În data de 10 septembrie 2021, reclamanta a depus completări la acţiune prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Ministerului Justiţiei Bucureşti, I.P.J. Botoşani - Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă Botoşani, Penitenciarul Bacău şi a Penitenciarului Botoşani.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa nr. 1420 din 5 noiembrie 2021, Tribunalul Botoşani a respins excepţia necompetenţei material teritoriale a Tribunalului Botoşani; a respins excepţia netimbrării acţiunii; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul de Justiţie şi a respins acţiunea formulată faţă de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte excepţia lipsei calităţii pasive a pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerul Afacerilor Interne şi a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Botoşani.

A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Afacerilor Interne, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani şi Ministerul de Justiţie.

A respins, ca fiind prescrisă, acţiunea civilă având ca obiect acordare despăgubiri pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, pentru perioadele 20.06.2011 - 25.08.2011, 25.08.2011 - 02.12.2011, 04.02.2012 - 10.11.2014, formulată de reclamanta A..

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 1379 din 06 decembrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins excepţia netimbrării cererilor de apel. A admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1420 din data de 5. XI.2021, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă.

A admis apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 1420 din 5. XI.2021, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, în sensul că:

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată şi în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind prescrisă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne pentru cererea vizând perioada în care reclamanta a fost încarcerată în Centrul de Reţinere şi Arestare preventivă din cadrul IPJ Botoşani şi, în consecinţă, a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 112 din data de 28.01.2022, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă în dosar nr. x/2021.

A respins, ca nefondată, cererea apelantei A., de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Ministerul Justiţiei, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Recursul declarat de reclamanta A.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi pe art. 6 şi art. 13 din CEDO, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material incidente în speţă, respectiv a prevederilor art. 2518 C. civ., care reglementează termenul de prescripţie în cazul acţiunilor formulate pentru obţinerea de despăgubiri pentru rele tratamente, constând în condiţii necorespunzătoare de detenţie.

De asemenea, a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 275/2006, cele ale Legii nr. 254/2013, a art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe excepţia lipsei calităţii procesuale a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Cu referire la atragerea răspunderii civile delictuale, recurenta-reclamantă a reclamat o interpretare şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 998, art. 999, art. 1000, art. 1890 C. civ.

Dezvoltând prima critică de nelegalitate, recurenta a criticat soluţia instanţei de apel dată excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune, susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea art. 3 din CEDO şi art. 2518 C. civ. de la 1864.

În acest sens, a învederat că, pentru perioada anterioară datei de 01 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului C. civ., pentru despăgubirile morale solicitate în această cauză pentru tratamente inumane ori degradante, instanţa de apel a stabilit că sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1957, deşi, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1890 din vechiul C. civ., potrivit cărora toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile, se vor prescrie în 30 de ani.

Totodată, a arătat că pentru perioada ulterioară datei de 01 octombrie 2011, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 2517 C. civ., reţinând un termen de prescripţie de 3 ani, deşi aplicabile sunt dispoziţiile art. 2518 C. civ., conform cărora termenul de prescripţie este de 10 ani pentru repararea prejudiciului material şi moral cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie.

Mai mult, a susţinut recurenta că, prin cererea introductivă, instanţa nu a fost chemată să se pronunţe asupra unei pagube, a unui prejudiciu patrimonial, deoarece obiectul dosarului nu este acţiune în pretenţii, ci acţiune în despăgubiri pentru daune morale, nepatrimoniale, formulată în temeiul art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, a arătat că prejudiciul nepatrimonial în cazul drepturilor personalităţii este un prejudiciu neeconomic şi presupune ca victima să fi resimţit efectiv o suferinţă morală sau fizică. Repararea acestui prejudiciu nu constituie o compensare economică a unei valori patrimoniale, ci repararea satisfăcătoare a lezării unui drept fundamental al personalităţii.

De asemenea, arătat că dosarul pendinte nu are ca obiect daune morale pentru acte de tortură, prin acţiunea formulată solicitând daune morale pentru acte de barbarie, realizate prin supunerea acesteia la tratamente inumane şi degradante în perioada de reţinere, arest preventiv şi detenţie, astfel că termenul de prescripţie este de 10 ani.

În continuare, recurenta a învederat că instanţa de apel se află în confuzie, reţinând identitatea între tortură, tratament inuman şi tratament degradant, noţiuni total distincte.

O altă critică formulată împotriva deciziei atacate se referă soluţia, apreciată de recurentă ca nelegală, de respingere a cererii, ca prescrisă, în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Bacău şi Penitenciarul Botoşani, pârâţi care nu au invocat, prin întâmpinare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin următoarea critică formulată, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a Ministerului Administraţiei şi Internelor, a învederat că, prin interpretarea dispoziţiilor art. 82 alin. (5) şi art. 81 alin. (1) din Legea nr. 275/2006, Ministerul Afacerilor Interne are calitate procesual pasivă, întrucât acesta are ca atribuţie principală asigurarea condiţiilor pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus pedepse sau măsuri privative de libertate.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, recurenta a susţinut că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 275/2006, a H.G. nr. 1849/2004 şi a Legii nr. 254/2013, această instituţie organizează şi coordonează activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, a măsurii arestului preventiv.

În ultima parte a memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la prevederile art. 998, art. 999, art. 1000 din C. civ. de la 1864 şi la art. 1349 şi art. 1373 din noul C. civ.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul declarat de pârâtul Ministerului Justiţiei

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1420 din 05.11.2021 pronunţată de Tribunalul Botoşani, cu menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi de respingere a acţiunii, astfel cum a fost întemeiată, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin prima critică formulată, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat interdicţia prevăzută la art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit căreia, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Astfel, a învederat că introducerea în proces a Ministerului Justiţiei a fost solicitată în faţa primei instanţe prin completarea cererii de chemare în judecată, cu motivarea că această instituţie este subiectul de drept "sub coordonarea căruia se află Administraţia Naţională a Penitenciarelor".

Faţă de această motivare, prima instanţă a admis în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, reţinând că nu îi conferă calitate procesuală faptul că Administraţia Naţională a Penitenciarelor funcţionează în subordinea Ministerului Justiţie, având în vedere şi dispoziţiile art. 222 din C. civ.

Prin cererea de apel, reclamanta a invocat, în schimb, dispoziţiile art. 6 pct. IV.2 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, iar instanţa de apel a primit aceste critici, argumentând că nu raportul de subordonare în care se află Administraţia Naţională a Penitenciarelor faţă de acest pârât îi conferă calitate procesuală pasivă, ci dispoziţia legală expresă invocată care instituie ca atribuţie principală a ministerului pe aceea de a asigura condiţiile pentru respectarea drepturilor, persoanelor faţă de care s-au dispus pedepse sau măsuri privative de libertate.

Or, atât timp cât prin cererea de introducere în proces Ministerului Justiţiei nu a fost invocat acest temei juridic, iar în apel este interzisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, a apreciat că instanţa de apel a încălcat nu doar limitele efectului devolutiv al apelului, ci şi dreptul la apărare al Ministerului Justiţiei, motiv pentru care se impune casarea, în parte, a hotărârii criticate.

Prin cea de-a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a reclamat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 6 pct. IV.2 din H.G. nr. 652/2009.

În acest sens, recurentul a susţinut că nu se poate reţine în sarcina Ministerului Justiţiei săvârşirea vreunei fapte ilicite care să-i fi produs reclamantei prejudiciul pe care îl invocă, prin anumite fapte concrete, dat fiind faptul că acesta nu avea în perioada de referinţă, astfel cum nu are nici la acest moment, atribuţii de a asigura funcţionarea şi administrarea centrelor de arest preventiv şi de detenţie.

În justificarea interesului în declararea căii de atac, a susţinut că acesta subzistă chiar şi în condiţiile respingerii, ca prescrisă, a cererii în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, având în vedere că se urmăreşte pronunţarea unei hotărâri în baza unei excepţii care face inutilă analizarea în raport cu acest pârât a oricăror alte aspecte, pe cale de excepţie sau pe fond, pentru a preîntâmpina posibilitatea reanalizării, inclusiv într-o cale extraordinară de atac, a soluţiei de respingere ca prescrisă a acţiunii, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor în temeiul cărora a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, făcând şi menţiuni cu privire la o reiterare a motivelor de apel de către recurentă, precum şi cu privire la o lipsă a criticilor de nelegalitate.

Totodată, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, prin care a lăsat la aprecierea instanţei analiza argumentelor prezentate prin cererea de recurs.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimatul-pârât I.P.J Botoşani a formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză, prin care a lăsat la aprecierea instanţei analiza temeiniciei motivelor de recurs, formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă, a invocat excepţia nulităţii căii de atac, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Penitenciarul Bacău a formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză, prin care a lăsat la aprecierea instanţei analiza temeiniciei motivelor de recurs, formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinările depuse de I.P.J Botoşani şi de Ministerul Afacerilor Interne.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed.

Asupra recursului declarat de reclamanta A.

Prin criticile formulate, recurenta a invocat greşita calificare dată de instanţa de apel a cererii introductive, în sensul că acţiunea dedusă judecăţii are un caracter patrimonial, fiind supusă prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

Dezvoltând această critică, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de judecată nu a fost chemată să se pronunţe asupra unei pagube, respectiv asupra unui prejudiciu patrimonial, obiectul dosarului fiind acţiune în despăgubire pentru daune morale nepatrimoniale formulată în temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că, în mod greşit, cauza a fost calificată ca fiind supusă prescripţiei şi respinsă ca atare.

Totodată, a învederat că, prin cererea introductivă, nu a solicitat despăgubiri pentru acte de tortură, daunele morale fiind solicitate pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, fiind supusă unor tratamente inumane ori degradante în perioada de reţinere, arest preventiv şi detenţie.

Pentru examinarea motivelor de casare pe care reclamanta s-a întemeiat - reţinerea greşită a instanţei de apel a obiectului acţiunii deduse judecăţii şi, în consecinţă, soluţionarea, în mod greşit, a excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei reţinute de instanţele de fond.

Astfel, se reţine că, prin demersul său judiciar, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, urmare supunerii acesteia la rele tratamente, prin condiţii necorespunzătoare de detenţie, în perioada de reţinere, arest preventiv din 28.06.2011- 25.08.2011 în Centru de reţinere şi arestare preventivă din Inspectoratul Judeţean de Poliţie Botoşani, din perioada 25.08.2011 - 02.12.2011 din Penitenciar Bacău şi Penitenciar Botoşani şi din perioada de executare a mandatului de executare nr. x din 3 februarie 2014 din Penitenciar Bacău respectiv 04 februarie 2012 - 10 noiembrie 2014, unde a fost încarcerată în executarea pedepsei de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 3 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanţă a respins acţiunea ca prescrisă, reţinând că cererea dedusă judecăţii este o cerere cu caracter patrimonial, fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a C. civ.). Pentru perioada ulterioară acestei date, s-a reţinut că termenul în care reclamanta ar fi trebuit să îşi exercite dreptul la despăgubiri este tot de 3 ani, conform art. 2517 C. civ.

Prin apelul declarat, reclamanta a criticat sentinţa din perspectiva reţinerii caracterului prescriptibil al acţiunii, susţinând că cererea formulată este imprescriptibilă, întrucât se solicită repararea unor drepturi nepatrimoniale.

Totodată, a susţinut că, în măsura în care acţiunea în despăgubiri formulată ar avea caracter patrimonial, aceasta ar fi supusă termenului de prescripţie de 10 ani, reglementat de art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., relele tratamentele la care a fost supusă în perioada reţinerii şi detenţiei putând fi asimilate cu tortura ori cu acte de barbarie.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a confirmat soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte prescriptibilitatea acţiunii şi termenul de prescripţie aplicabil, reţinând că reclamanta nu poate fi identificată cu victima unei torturi, cum nu pot fi identificate în prezentul litigiu nici elemente care să contureze existenţa unor acte de barbarie, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a reclamat o reţinere greşită a obiectului litigiului, o reţinere greşită a caracterului patrimonial al acţiunii, precum şi o aplicare greşită a normelor de drept care reglementează prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.

Criticile sunt nefondate.

Deşi subsumate de către recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod, fiind invocată şi încălcarea normelor de procedură, respectiv încălcarea principiului disponibilităţii.

Trebuie menţionat că potrivit principiului disponibilităţii, specific procesului civil, reclamantul este cel care dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, instanţele de judecată având obligaţia de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept. Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia.

În cazul concret dedus judecăţii, prin cererea iniţială, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri reprezentând daune morale pentru relele tratamente la care a fost supusă în perioada reţinerii şi detenţiei. Atât prin motivarea cererii iniţiale, cât şi în motivarea apelului formulat împotriva sentinţei, reclamanta a asimilat condiţiile de detenţie şi relele tratamente la care a dost supusă cu tortura şi cu actele de barbarism, făcând trimitere expresă la aplicarea dispoziţiilor art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, reclamantul este cel care stabileşte limitele învestirii instanţei, aceasta din urmă fiind ţinută de solicitările formulate, fără posibilitatea de a le depăşi.

Din dispoziţiile art. 477-478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, şi respectiv la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

În acest context este în sarcina instanţei de apel, ca în îndeplinirea obligaţiei stabilite prin art. 22 alin. (2) şi (6) şi art. 479 din C. proc. civ., să manifeste rol activ în determinarea limitelor devoluţiunii şi să cenzureze legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal în corelare cu toate aspectele supuse devoluţiunii prin apelul declarat.

Drept urmare, în mod corect instanţa de apel a analizat cauza şi din perspectiva art. 2518 C. proc. civ., ipoteza referitoare la tortură, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei în sensul că instanţa de apel a încălcat normele de drept material referitoare la prescripţia dreptului la acţiune, din perspectiva caracterului nepatrimonial, deci imprescriptibil, al dreptului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că şi această critică este lipsită de fundament.

Potrivit dispoziţiilor art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ., dispoziţii legale a căror încălcare este invocată, este imprescriptibil dreptul persoanei la acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată necesar a fi făcută distincţia între dreptul încălcat, care poate fi un drept nepatrimonial şi reparaţia pentru acest prejudiciu.

În speţă, acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamanta urmăreşte repararea prejuduciului cauzat de condiţiile necorespunzătoare de detenţie, prin plata de despăgubiri băneşti cu titlu de daune morale.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil pe care urmăreşte să-l valorifice în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu nepatrimonial nu schimbă natura dreptului ce se cere a fi valorificat prin acţiunea dedusă judecăţii. Chiar dacă suferinţa psihică sau fizică este nepatrimonială, reparaţia, odată tradusă într-o sumă de bani, capătă un caracter patrimonial. Dreptul la despăgubiri băneşti este un drept cu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Or, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă solicitat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Cu referire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care reclamanta a imputat instanţei de apel o aplicare eronată a dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, arătând că, în măsura în care s-a apreciat că acţiunea este una supusă prescripţiei, nu era incident termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2011, şi nici cel prevăzut de art. 2517 C. civ., pentru perioada ulterioară acestei date, ci termenul de 10 ani reglementat de art. 2518 C. civ., faţă de natura dreptului subiectiv pretins, corespunzător unui prejudiciu generat de condiţiile necorespunzătoare de detenţie, ce pot fi asimilate, în opinia reclamantei, unor acte de barbarie.

Critica este lipsită de fundament faţă de datele concrete ale speţei, astfel cum au fost ele determinate, ţinându-se seama pe de o parte, de obiectul învestirii instanţei, pe de altă parte, de regulile care guvernează materia prescripţiei extinctive, în funcţie de natura dreptului subiectiv de valorificat, de momentul începerii curgerii prescripţiei şi durata termenului.

Cu titlu prealabil, se impune a preciza că recurenta-reclamantă a dezvoltat critici doar în ceea ce priveşte caracterul imprescriptibil al acţiunii şi în legătură cu termenul de prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 2518 Cod, nereţinut de curtea de apel, astfel încât dispoziţiile privind momentul de început al termenului de prescripţie sunt definitive şi beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Raportat la obiectul pretenţiei deduse judecăţii, concluzia instanţei de apel este corectă, criticile reclamantei potrivit cărora, prin aplicarea dispoziţiilor art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. civ., care instituie un termen de prescripţie de 10 ani, acţiunea trebuia considerată formulată în termen, neputând fi primite.

Astfel, pentru a atrage incidenţa textului de lege menţionat, recurenta trebuia să demonstreze că se află în ipoteza normei, care dă dreptul la repararea, în termenul de prescripţie de 10 ani, a "prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie".

Însă, o astfel de cauză a prejudiciului nu a rezultat din probele administrate şi din elementele de fapt ale pricinii, instanţa de apel reţinând că reclamanta nu se poate identifica cu victima unei torturi şi nici nu pot fi identificate, în prezentul litigiu, elemente care să contureze existenţa unor acte de barbarie, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. civ.

Or, instanţa de recurs nu poate reexamina faptele stabilite de instanţele de fond sau să reevalueze probele deja administrate, deoarece rolul său este de a verifica dacă s-au respectat normele de procedură şi dacă hotărârea atacată este conformă cu legea. Astfel, se urmăreşte corectarea erorilor de drept şi nu reanalizarea probatoriului sau a circumstanţelor de fapt stabilite de instanţele anterioare.

Drept urmare, în condiţiile în care instanţa de apel a stabilit că nu au fost probate elementele necesare pentru reţinerea actelor de barbarism, în speţă, în acord cu cele reţinute de curtea de apel, nu sunt incidente dispoziţiile art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. civ., astfel că termenul de prescripţie al acţiunii nu este de 10 ani, cum în mod eronat susţine recurenta-reclamantă, nefind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lipsită de fundament este şi critica prin care recurenta impută reţinerea greşită a prescripţiei dreptului material la acţiune, în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Bacău şi Penitenciarul Botoşani, care nu au invocat excepţia prescripţiei prin întâmpinare.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1382 C. civ., care reglementează răspunderea solidară şi art. 2514 C. civ., potrivit cărora codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea.

Acest principiu juridic este susţinut de natura solidarităţii, de protecţia oferită debitorilor solidari şi de normele legale aplicabile în materia prescripţiei şi răspunderii solidare.

Răspunderea solidară este o formă de răspundere juridică ce apare în cazul în care mai multe persoane sunt obligate împreună pentru aceeaşi datorie faţă de un creditor sau faţă de un grup de creditori, în cazul concret dedus judecăţii reclamanta solicitând atragerea răspunderii civile delictuale, în solidar, a I.P.J. Botoşani - Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Penitenciarul Bacău, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Botoşani şi Ministerul Afacerilor Interne.

Deşi sunt mai mulţi debitori, obligaţia în sine este una unică. Aceasta înseamnă că fiecare debitor este obligat pentru întreaga datorie (respectiv pentru repararea întregului prejudiciu), nu doar pentru o parte din aceasta.

În aceste condiţii, invocarea şi admiterea excepţiei prescripţiei de către unul dintre debitori stinge obligaţia în ansamblu, profitând tuturor debitorilor solidari, chiar şi celor care nu au invocat excepţia, prin întâmpinare, cum este cazul în speţă.

Nefondat este şi motivul de recurs, prin care recurenta critică soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, susţinând că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 275/2006, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând această critică, din perspectiva ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare atât a normelor de procedură, cu referire la art. 36 C. proc. civ. - care statuează asupra calităţii proceasuale a părţilor litigante, cât şi a normelor de drept material incidente, respectiv art. 222 din C. civ. şi art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2002.

Conform dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Contrar alegaţiilor recurentei, nu există identitate între Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie al jud. Botoşani - Centru de reţinere şi arestare preventivă, unitate în cadrul căria recuranta-reclamantă a fost reţinută în perioada 29.06. - 30.06.2011, respectiv perioada 01.07.2011-25.08.2011, întrucât Ministerul Afacerilor Interne nu are legătură directă cu prejudiciul reclamat de recurentă.

Mai mult, trebuie observate dispoziţiile art. 222 din C. civ., persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Conform art. 1 din Legea nr. 218/2002, Poliţia Română, care funcţionează în subordinea MAI, este responsabilă pentru menţinerea ordinii publice şi siguranţei cetăţenilor. Acest lucru implică misiuni legate de prevenirea şi combaterea infracţionalităţii, aplicarea legii şi protecţia drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Astfel, activitatea Ministerului Afacerilor Interne şi a Poliţiei Române se concentrează pe prevenirea şi investigarea infracţiunilor şi menţinerea ordinii publice.

Astfel, formularea unor cereri având ca obiect pretenţii referitoare la condiţiile din centrele de reţinere şi arest preventiv nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Afacerilor Interne, numai prin prisma subordonării inspectoratelor de poliţie judeţene acestui minister. Pentru a exista calitate procesuală pasivă, autoritatea publică trebuie să aibă o legătură directă cu prejudiciul produs.

Or, centru de reţinere şi arestare preventivă în care a fost reţinută recurenta-reclamantă este o structură din cadrul Inspectoratului de Poliţie al jud. Botoşani, care conform art. 12 alin. (2) din Legea 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române are personalitate juridică, ceea ce îi conferă independenţă patrimonială.

Potrivit prevederilor art. 2 lit. a) din acest Regulament, administraţia centrului este reprezentată de Inspectoratul General al Poliţiei Românedin 09.02.2018 privind organizarea şi funcţionarea centrelor de reţinere şi arestare preventivă, precum şi măsurile necesare pentru siguranţa acestora, aprobat prin Ordinul MAI nr. 14/2018, care stabileşte modul de organizare şi funcţionare a centrelor de reţinere şi arestare preventivă din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, inspectoratele de poliţie judeţene, ca entităţi cu personalitate juridică, în cadrul cărora este organizat, subordonat nemijlocit sau direct, şi funcţionează centrul.

Totodată, trebuie menţionat că dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, stabilesc că în judeţe se organizează şi funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, inspectorate de poliţie.

Drept urmare, contrar alegaţiilor recurentei, nu există identitate între Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie al jud. Botoşani - Centru de reţinere şi arestare preventivă, unitate în cadrul căria recuranta-reclamantă a fost reţinută, unitate care are personalitate juridică, independenţă patrimoniă, putând fi chemată în judecată în nume propriu, pentru a răspunde pentru fapta ilicită.

În ceea ce priveşte ultima parte a memoriului de recurs, Înalta Curte constată că nu conţine critici împotriva deciziei atacate, recurenta expunând consideraţii teoretice asupra calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională a Penitenciarelor, precum şi asupra răspunderii civile delictuale, astfel că nu vor fi analizate.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate nu sunt fondate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de către reclamanta A..

Asupra recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiţie

Prin criticile formulate, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., pârâtul a reclamat pe de o parte, încălcarea art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., care statuează în sensul că, în calea se atac a apeluluim nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 6 pct. IV.2 din H.G. nr. 652/2009 prin reţinerea calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Astfel, prin primul motiv de recurs, pârâtul a susţinut că instanţa de apel, contrar primei instanţe, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, deşi textele legale invocate în susţinerea excepţiei au fost altele decât cele invocate în faţa primei instanţe, fiind astfel încălcate normele de procedură care statuează în sensul că în apel nu poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată.

Critica astfel formulată este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a căror încălcare este invocată de recurent "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

Textul citat consacră regula potrivit căreia "tantum devolutum quantum judicatum" care priveşte principiul inadmisibilităţii modificării în apel a elementelor esenţiale ale acţiunii civile şi judecăţii în primă instanţă, cum sunt calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

În cazul concret dedus judecăţii, prin cererea iniţială, reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral suferit pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, chemând în judecată pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor Bucureşti, Ministerul Afacerilor Interne Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin cererea completatoare a cererii iniţiale, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Ministerului Justiţiei Bucureşti, I.P.J. Botoşani - Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă Botoşani, Penitenciarul Bacău şi a Penitenciarului Botoşani, pentru motivele arătate, pe larg, în cererea de chemare în judecată.

Prima instanţă, analizând cauza, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, reţinând că împrejurarea că prin dispoziţiile H.G. nr. 756 din 12 octombrie 2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei s-a stabilit că Administraţia Naţională a Penitenciarelor se află în subordinea Ministerului Justiţiei, nu conferă pârâtului Ministerul de Justiţie calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât nu există nici o dispoziţie legală care să instituie răspunderea acestui minister pentru condiţiile de detenţie

Totodată, a reţinut şi incidenţa dispoziţiilor art. 222 din C. civ., potrivit cărora persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Înalta Curte reţine că prin apelul declarat, reclamanta a criticat hotărârea instanţei de fond, respectiv a soluţiei pronunţate în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, făcând trimitere la dispoziţiile H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţie.

Instanţa de apel, astfel învestită, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe şi sub aspectul calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, a admis calea de atac şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale, reţinând în considerente alte dispoziţii legale, neavute în vedere de prima instanţă, dispoziţii incidente în speţă, care conferă calitate procesuală acestui minister.

O atare soluţie este legală, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel, ca primă instanţă de control judiciar, procedeză la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac, fiind readuse în faţa acesteia toate problemele de fapt şi de drept, ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanţă.

Astfel, instanţa de apel verifică soluţia atacată, atât din punct de vedere al temeiniciei, statuând dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărâre este concordantă cu probele administrate în cauză şi a fost corespunzător stabilită, după cum hotărârea apelată este verificată şi sub aspectul legalităţii, respectiv dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Împrejurarea că instanţa de apel constată neaplicarea/aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi, prin aplicarea corectă a legii, pronunţă o soluţie diferită de cea pronunţată de prima instanţă, nu se traduce ca fiind o schimbare a cauzei juridice a cererii deduse judecăţii, cum în mod eronat argumentează recurentul-pârât. În realitate, aceasta reflectă doar aplicarea corectă a normelor juridice relevante, în raport cu faptele deduse judecăţii, fără a afecta cadrul procesual sau fundamentul juridic al pretenţiei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept procedural, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsită de fundament este şi cea de-a doua critică formulată, care vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul-pârât invocând încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 6 pct. IV din H.G. nr. 652/2009.

Deşi subsumate de către recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod, însă sunt nefondate, având în vedere cele ce succed.

Înalta Curte reţine că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii (...)"

În cazul concret dedus judecăţii, trebuie reţinut că legitimitatea procesuală pasivă a statutului şi a autorităţilor acestuia pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

În acest sens, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei [cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, parag. 46].

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii se regăseşte în hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, din 25 aprilie 2017, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110).

Totodată, potrivit normelor naţionale, respectiv H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, acest minister coordonează executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri privative ori neprivative de libertate şi asigură condiţiile pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus astfel de pedepse sau măsuri.

Drept urmare, o atribuţie principală pe care acest pârât o are în domeniul supravegherii executării pedepselor, atribuţie expres reglementată de prevederile art. 6 pct. IV.2 din H.G. nr. 652/2009, este cea de asigurare a condiţiilor pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus pedepse sau măsuri privative de libertate.

Astfel, raportându-ne la statuările Curţii Europene cu privire la condiţiile de detenţie, dar şi la dispoziţiile art. 5 şi 6 din H.G. nr. 652 din 27 mai 2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, reţinute de instanţa de apel, nu se poate aprecia, în circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, că Ministerul Justiţiei nu ar avea legitimare procesuală pasivă, astfel cum pretinde recurentul.

În consecinţă, în mod corect, recurentului Ministerul Justiţiei i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, în raport de natura faptei ilicite reţinute, fiind considerat, prin omisiunea de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor structurale constatate privind condiţiile de detenţie şi în considerarea atribuţiilor specifice ce îi revin, răspunzător de producerea prejudiciului, ceea ce determină respingerea, ca nefondat, a acestui motiv de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului privind nelegalitatea hotărârii recurate, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate, cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. nefiind incidente.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva deciziei nr. 1379 din 06 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.