Tort claim barred by positive res judicata effect of prior enforcement objection rulings

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 14 februarie 2019 sub dosar nr. x/2019, ca urmare a sentinţei civile nr. 2103/2019 a Judecătoriei Deva, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtă B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 532.910 RON, reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat de aceasta în contabilitatea asociaţiei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349, art. 1357 şi următoarele din C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 970 din 20 iulie 2021, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii lucrului judecat.

A admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B., ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1418 din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 970 din 20 iulie 2021 a Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă. A anulat, în parte, sentinţa apelată, doar în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive şi a reţinut cauza spre rejudecare.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel - în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 2171 din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

5. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2171 din 10 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A., formulând următoarele critici:

În mod nelegal, instanţa a respins acţiunea invocând autorităţii lucrului judecat întrucât, la termenul de judecată din 10 noiembrie 2022, nu a pus în discuţie această excepţie, lăsând părţile să pună concluzii pe fondul cauzei. Prin decizia civilă nr. 1418 din 23 iunie 2022, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, rămânând să judece doar fondul cauzei.

Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 7 şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a reţinut că nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă soluţionată anterior.

La termenul din 10 noiembrie 2022, potrivit art. 480 C. proc. civ., curtea de apel trebuia să judece doar fondul cauzei. Nu au fost respectate dispoziţiile art. 235 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a soluţionat o excepţie care a fost anterior respinsă, prin încheierea din 26 noiembrie 2019 şi de Tribunalul Hunedoara prin sentinţa civilă nr. 970 din 20 iulie 2021 - soluţie care nu a făcut obiectul apelului. Prin urmare, decizia recurată este în contradicţie cu faptele stabilite de instanţă.

În continuare, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să ia act de aspectele pe fondul cauzei, făcând trimitere la documentele contabile, ordonanţa de clasare din 23 iulie 2017 emisă în dosarul penal nr. x/2012 În acest context a menţionat că valoarea prejudiciului are la bază actele contabile, cercetarea contabilă pe care intimata-pârâtă şi-a asumat-o, precum şi angajamentul de plată nr. x din 20 august 2012, prin care aceasta recunoaşte prejudiciul în cuantum de 532.910 RON şi se obligă să îl achite.

A mai arătat că asociaţia a considerat necesar să formuleze plângere penală în scopul atragerii răspunderii penale a persoanei vinovate, ceea ce nu exclude introducerea unei acţiuni civile pe cale separată. Din această perspectivă a redat conţinutul dispoziţiilor art. 1365, afirmând că instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului unei fapte ilicite.

Următoarele susţineri privesc apărările formulate de pârâtă în cauză, recurenta-reclamantă afirmând că au fost invocate aspecte nereale.

Referitor la dosarul nr. x/2015, care a avut ca obiect contestaţie la executare, a apreciat că soluţia pronunţată în această cauză este netemeinică şi nelegală. Instanţa a încuviinţat proba cu expertiza contabilă, însă pârâta a renunţat la această probă, deşi era utilă cauzei.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut, referitor la notele prezentate de pârâtă, că acestea au caracter contradictoriu pe aspectul calificării acţiunii. În opinia sa, acţiunea este temeinic calificată drept acţiune civilă delictuală, întrucât acţiunile şi inacţiunile pârâtei reprezintă o infracţiune, indicând decizia nr. 2905 din 27 septembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, precum şi decizia nr. 940 din 17 noiembrie 2020 a Tribunalului Galaţi, secţia I civilă. A concluzionat în sensul că atunci când persoana juridică alătură acţiunea civilă acţiunii penale, la soluţionarea laturii civile trebuie avută în vedere răspunderea civilă delictuală, iar nu cea contractuală.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 7, art. 431, art. 480 şi art. 235 C. proc. civ. şi art. 1349, art. 1357 alin. (1), art. 1365 şi art. 2537 pct. 3 din C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimată-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia recurată este legală sub aspectul analizei dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a incidenţei puterii de lucru judecat a deciziei definitive pronunţate în dosarul nr. x/2015.

A mai arătat că instanţa de apel nu a soluţionat cauza prin admiterea unei excepţii, ci a analizat fondul cauzei, arătând că, fiind vorba despre o convenţie civilă, este evident că sursa prejudiciului este reprezentată de modalitatea în care reclamanta a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale şi atribuţiile de vicepreşedinte al asociaţiei.

În opinia sa, criticile în sensul că instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat sunt neîntemeiate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Preliminar, se reţine că instanţa de recurs este învestită să examineze motivele de nelegalitate formulate prin cererea de recurs. Întrucât termenul de recurs s-a împlinit la 20 februarie 2023, iar răspunsul la întâmpinare a fost depus ulterior, la 12 mai 2023, după împlinirea termenului de declarare şi motivare a recursului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu poate pretinde analiza susţinerilor din răspunsul la întâmpinare din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

- Luând în examinare criticile referitoare la încălcarea art. 7 şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

După cum se poate observa efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

Contrar opiniei recurentei-reclamante, instanţa de apel a dat o interpretare legală dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, stipulând că "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Împrejurarea că a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat nu poate determina negarea premiselor aplicării prezumţiei de lucru judecat în cauză. Întrucât efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, este corectă concluzia curţii de apel în sensul că, pentru a fi reţinută prezumţia legală de lucru judecat, nu este necesară tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ca în cazul efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, care se invocă pe calea excepţiei.

Astfel, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care a fost reţinut în cauză, a presupus condiţia identităţii de părţi şi de chestiuni litigioase între dosarele civile nr. x/2015 şi nr. y/2015 şi prezenta cauză.

Raportat la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că este lipsită de fundament susţinerea recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel ar fi soluţionat cauza în temeiul unei excepţii care a fost anterior respinsă, deoarece instanţa de apel a valorificat corect efectul pozitiv al lucrului judecat în privinţa statuărilor jurisdicţionale din dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2015, întrucât hotărârile judecătoreşti se opun deopotrivă părţilor litigante, cât şi instanţei de judecată, care nu poate stabili contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior, în contextul în care circumstanţele factuale, avute în vedere în litigiul anterior, s-au menţinut şi în dosarul de faţă. Prezumţia legală a puterii de lucru judecat facilitează sarcina probaţiunii, aducând înaintea instanţei constatări ale raportului juridic, făcute cu ocazia judecăţii anterioare, de care este necesar să se ţină seama.

Totodată, faţă de argumentele expuse în analiza modului de aplicare a dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ. de către instanţa de apel, se constată că este nefondată şi critica referitoare impropriu la aplicarea art. 235 C. proc. civ., susceptibilă de încadrare în acelaşi motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât recurenta-reclamantă susţine că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă prin încheierea din 26 noiembrie 2019 şi prin sentinţa civilă nr. 970 din 20 iulie 2021, pronunţate de Tribunalul Hunedoara - soluţie care nu a făcut obiectul apelului.

Contrar acestor susţineri, după cum s-a argumentat deja, instanţa de apel nu a contrazis soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru, ci a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 351/A/2017, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2015 şi a deciziei civile nr. 1159/A/2018, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2015, în care s-a reţinut deja că nu există documente care să certifice că suma de 532.910,01 RON, consemnată în angajamentul de plată nr. x/2012, este datorată - acesta fiind aspectul litigios dezlegat în mod definitiv şi de care s-a ţinut seama în cauză.

Procedând astfel, instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., întrucât a judecat procesul evocând fondul acţiunii în răspundere civilă delictuală, motiv pentru care nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care se încadrează critică referitoare la aplicarea acestor norme de procedură.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că aceste critici nu privesc respectarea dreptului la apărare, cum apreciază fără temei intimata-pârâtă prin întâmpinare, prin urmare nu este necesară o examinare din această perspectivă.

- Recurenta-reclamantă a concluzionat că decizia recurată este în contradicţie cu faptele stabilite de instanţă, însă această susţinere nu este susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care argumentele dezvoltate în sprijinul său privesc normele de procedură (art. 7, art. 235, art. 431 şi art. 480 C. proc. civ.) a căror aplicare a fost verificată în considerentele precedente.

- În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-reclamante de a lua act de aspectele învederate pe fondul cauzei, fiind enumerate în acest sens probele administrate în cauză (documentele contabile, ordonanţa de clasare din 23 iulie 2017 emisă în dosarul penal nr. x/2012, angajamentul de plată nr. x din 20 august 2012), Înalta Curte constată că acestea reprezintă chestiuni de temeinicie şi nu pot fi analizate pe calea recursului, care este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi examinată doar conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum impun dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile referitoare la expertiza contabilă, pe care recurenta-reclamantă o apreciază ca fiind utilă pentru soluţionarea cauzei.

- Afirmaţia cu caracter general în sensul că victima unei infracţiuni are posibilitatea de a introduce o acţiune civilă separată de cea penală nu vizează considerentele deciziei recurate, motiv pentru care nu conturează o eventuală greşeală de raţionament a instanţei de apel, de natură a reclama controlul de legalitate al instanţei de recurs.

Pentru aceleaşi argumente nu pot fi primite nici consideraţiile recurentei-reclamante în ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1365 din C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a aplicat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Se observă că în cauză a fost dezlegată în mod definitiv excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă în raport cu ordonanţa de clasare, aceasta fiind respinsă, iar curtea de apel nu a mai statuat cu privire la această excepţie, respectând dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Simpla indicare a unei norme de drept material nu este suficientă pentru a deduce analizei o critică pertinentă prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupunea enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Aşadar, pentru a răspunde exigenţelor textului legal, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la circumstanţele cauzei.

În mod evident nu sunt critici de nelegalitate a deciziei recurate nici susţinerile referitoare la temeinicia şi legalitatea hotărârii definitive pronunţate în dosarul nr. x/2015, care a avut ca obiect contestaţie la executare, care nu pot fi puse la îndoială în prezenta cauză.

- Recurenta-reclamantă a mai susţinut că acţiunea este temeinic calificată drept acţiune civilă delictuală, întrucât acţiunile şi inacţiunile pârâtei reprezintă o infracţiune. A concluzionat recurenta-reclamantă în sensul că atunci când persoana juridică alătură acţiunea civilă acţiunii penale, la soluţionarea laturii civile trebuie avută în vedere răspunderea civilă delictuală, iar nu cea contractuală.

Aceste critici nu infirmă legalitatea deciziei recurate sub aspectul calificării juridice a cererii deduse judecăţii. Instanţa de apel a examinat dacă reclamanta avea dreptul de opţiune între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală prin raportare la cele două premise: - faptele ilicite reclamate privesc modalitatea în care aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin convenţia civilă nr. 8004 din 28 octombrie 2009; şi împrejurarea că prin ordonanţa de clasare din 23 iulie 2017, emisă în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, faţă de intimata-pârâtă B., s-a dispus clasarea în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) pentru infracţiunea de înşelăciune şi clasarea în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. (nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea) pentru infracţiunile de delapidare şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Faţă de soluţiile de clasare dispuse în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) şi în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. (nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea), nu este incidentă ipoteza în care fapta ilicită constituie infracţiune, motiv pentru care concluzia la care a ajuns instanţa de apel în ceea ce priveşte raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este corectă prin raportare la înţelesul pe care legea penală îl atribuie infracţiunii, ca unic temei al răspunderi penale. Astfel, potrivit art. 15 C. pen.:,,(1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. (2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale."

În ceea ce priveşte referirea recurentei-reclamante la considerentele deciziei nr. 2905 din 27 septembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, precum şi ale deciziei nr. 940 din 17 noiembrie 2020 a Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit prevederilor art. 1 din C. civ.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare invocate.

În condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluţia de respingere a recursului implică şi cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, care nu poate beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu, fiind parte căzută în pretenţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2171 din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.