Failure to formulate concrete cassation grounds regarding fault in tort liability for loss of use of land

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în data de 24.08.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele UAT Municipiul Bucureşti, prin primar general, Administraţia Lacuri, Parcuri şi B. şi S.C. C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 253.638 RON aferentă perioadei 31.07.2015-31.07.2018, echivalentul sumei de 54.900 euro (1 euro/mp, 1 euro = 4.62 RON la cursul BNR din data de 31.07.2018), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă cu privire la suprafaţa de teren de 1.525 mp, care face parte din terenul proprietatea reclamantului în suprafaţă totală de 2.677 mp, situat în Mun. Bucureşti, str. x, şi dobânda legală aferentă acestei sume, de la scadenţă până în momentul plăţii, respectiv obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.357 şi urm. raportate la art. 1.349 şi la art. 555 alin. (1) C. civ., respectiv art. 1.535 alin. (1) C. civ. şi O.G. nr. 13/2011.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 20.06.2019, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru sumele solicitate pentru perioada 31.07.2015-21.08.2015, şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ale pârâţilor S.C. C. S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2894/18.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată pentru perioada 31.07.2015-21.08.2015; a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. C. S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B. şi a obligat-o pe această pârâtă la plata, către reclamant, a sumei de 101.985,90 RON, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă teren, pentru perioada 22.08.2015- 31.07.2018; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general; a obligat-o pe pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B. la plata, către reclamant, a sumei de 3.144,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, corespunzătoare pretenţiilor admise.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1969A/16.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă Administraţia Lacuri, Parcuri şi B. împotriva sentinţei; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată în apel; a stabilit onorariul definitiv al expertului la suma de 3.500 RON şi, pe cale de consecinţă, a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata diferenţei de onorariu de 1.000 RON, datorat expertului tehnic.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B..

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit s-a reţinut, de către instanţa de apel, că "susţinerea potrivit căreia conduita apelantei-pârâte nu a avut caracter ilicit nu poate fi primită."

În acest context, recurenta-pârâtă arată că normele de drept material au fost încălcate şi greşit aplicate în speţă atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, cu privire la persoana în sarcina căreia este stabilită şi antrenată răspunderea civilă delictuală, ambele instanţe de judecată aducând o argumentare care depăşeşte sensul şi voinţa juridică prevăzute prin dispoziţiile art. 1.349 şi urm. C. civ.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de fond şi cea de apel aveau obligaţia să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care ţineau de calificarea în drept a pretenţiilor reclamantului sau să le pună în discuţia contradictorie a părţilor.

De asemenea, independent de orice susţinere referitoare la situaţia de fapt şi de drept prezentate, instanţa de fond şi cea de apel aveau obligaţia să verifice situaţia de fapt expusă, potrivit actelor existente la dosarul cauzei, şi să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi apreciat ca fiind neclare.

În privinţa vinovăţiei reţinute de instanţa de fond şi de cea apel în sarcina apelantei-pârâte, învederează că instanţele de judecată nu au analizat în detaliu situaţia expusă de recurentă prin întâmpinări şi prin alte înscrisuri argumentative ori doveditoare.

În acest sens, arătă că, în conformitate cu prevederile HCGMB nr. 160/23.08.2001, au fost transmise Consiliului Local Sector 4, spre administrare, parcurile publice şi zonele verzi din Anexa 1 la hotărâre, respective Parcul Palatul Copiilor, imobil fără carte funciară la acea dată. Conform Anexei nr. 2 la HCGMB nr. 160/23.08.2001, în administrarea D. rămân Parcul Tineretului şi Parcul Orăşelul Copiilor, ambele fără Carte Funciară la acea data, iar Parcul Palatul Copiilor a trecut la Consiliul Local Sector 4. Ulterior, potrivit HCGMB nr. 139/30.06.2011, Parcul Orăşelul Copiilor, identificat cu numărul cadastral x la PI/1 a cărţii funciare nr. x a UAT - Sector 4, a fost trecut din administrarea D. în administrarea Consiliului Local Sector 4 pentru o perioadă de 5 ani, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 din hotărâre. Prin HCGMB nr. 234/28.08.2013, a fost abrogat art. 3 din HCGMB nr. 139/30.06.2011, astfel că Parcul Orăşelul Copiilor rămâne definitiv în administrarea Consiliului Local Sector 4.

Urmare a hotărârilor CGMB anterior indicate, în administrarea D. a rămas doar Parcul Tineretului. Conform evidenţelor cadastrale, Parcul Tineretului este înscris în cartea funciară a UAT Sectorul 4 nr. x. Totodată, conform aceloraşi hotărâri ale CGMB anterior indicate, în administrarea D. rămâne şi imobilul denumit generic "Ştrandul Tineretului (Ştrandul Văcăreşti)", inclusiv terenul aferent acestuia. Imobilul denumit generic "Ştrandul Tineretului" este descris în Anexa la HCGMB nr. 186/08.05.2008 privind însuşirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti, la poziţia 10227, cu o suprafaţă de 38.000 mp, imobil neînscris nici în prezent în Cartea Funciară a UAT Sectorul 4 Bucureşti şi care face obiectul litigiului din prezenta cauză din cauza suspiciunilor de suprapunere de terenuri.

Conform prevederilor art. 23 din Regulamentul ANCPI de recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, proprietarul imobilului răspunde pentru cunoaşterea, indicarea limitelor imobilului şi conservarea acestora, precum şi punerea la dispoziţia persoanei autorizate a tuturor actelor/documentelor pe care le deţine la imobil.

Precizează că, faţă de această prevedere din Regulamentul ANCPI, recurenta-pârâtă, în calitate de administrator al imobilelor date în administrarea sa, conform HCGMB nr. 87/27.04.2004 de constituire a D. şi hotărârilor ulterioare, prin care s-a completat patrimoniul imobiliar dat în administrarea sa, a solicitat Municipiului Bucureşti, în calitatea acestuia de proprietar al imobilelor, conform adreselor înregistrate la D. sub nr. x/23.07.2018 şi nr. y/22.11.2019, să dispună şi să efectueze înscrierea în cartea funciară a UAT Sector 4 a imobilului denumit generic "Ştrandul Tineretului (Ştrandul Văcăreşti)", inclusiv a terenului aferent acestuia, cu o suprafaţă de 38.000 mp.

Arată că, prin adresa înregistrată la D. sub nr. x/21.01.2023, a răspuns solicitărilor care i-au fost adresate de către Municipiul Bucureşti (prin adresa nr. x/17.01.2023), arătând că a solicitat, conform adreselor nr. x/23.07.2018 şi nr. y/22.11.2019, înscrierea imobilului denumit generic "Ştrandul Tineretului (Ştrandul Văcăreşti)" de către proprietarul acestuia, respectiv de Municipiul Bucureşti, având în vedere că nu deţine documentele necesare pentru efectuarea unui astfel de demers, inclusiv o dispoziţie expresă de efectuare a înscrierilor în cartea funciară.

În concluzie, precizează că este evidentă existenţa litigiului rezultat din suprapunerea de terenuri dintre cel deţinut de intimatul reclamant şi cel avut în administrare de către recurenta-pârâtă, denumit generic "Ştrandul Tineretului (Ştrandul Văcăreşti)", litigiu cauzat din culpa exclusivă a Municipiului Bucureşti, care nu a efectuat nici până în prezent publicitatea imobiliară şi nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

Susţine că urmare a lipsei înregistrărilor în cartea funciară a UAT Sector 4 a reperelor cadastrale ale imobilului, se află în imposibilitate de a şti unde se află, cu exactitate, situat acest imobil, prin raportare la cartea funciară a imobilului aflat în proprietatea intimatului-reclamant, care face obiectul prezentei cauze.

De asemenea, lipsa efectuării publicităţii imobiliare şi a înscrierii în cartea funciară a imobilului intitulat generic "Ştrandul Tineretului (Ştrandul Văcăreşti)", de către Municipiul Bucureşti, naşte presupunerea legitimă de suprapunere a terenurilor deţinute de părţile din prezenta cauză.

Astfel, consideră că reţinerile instanţei de fond şi ale instanţei de apel, din care rezultă că fapta imputabilă recurentei-pârâte, de a menţine în contractul de asociere în participaţiune nr. x/26.11.2002 întregul teren deţinut în proprietate şi înscris în carte funciară de intimatul-reclamant, contravine dispoziţiilor art. 1.349 şi urm. C. civ., sub aspectul vinovăţiei recurentei-pârâte.

Aceasta întrucât Municipiul Bucureşti este vinovat de existenţa acestui litigiu, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de efectuare a publicităţii imobiliare şi de înscriere în cartea funciară a UAT - Sectorul 4 a imobilului.

Precizează şi că recurenta-pârâtă este administrator al acestui imobil, iar nu proprietar.

Prin urmare, apreciază că hotărârile pronunţate în prezenta cauză de instanţa de fond şi de instanţa de apel au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1.349 şi urm. C. civ., privind vinovăţia recurentei-pârâte în litigiul care face obiectul prezentei cauze.

Arată şi că raportul de cauzaliate reprezintă o condiţie necesară şi generală a răspunderii civile delictuală, indiferent că este subiectivă sau obiectivă.

Referitor la răspunderea civilă delictuală, necesitatea existenţei acestei condiţii rezultă din formularea mai multor dispoziţii ale C. civ., cum sunt art. 1.349 alin. (2) şi art. 1.357 alin. (1), în care se dispune, în esenţă, că obligaţia de reparare intervine pentru "toate prejudiciile cauzate" sau pentru "prejudiciul cauzat" printr-o faptă ilicită.

Importanţa raportului de cauzalitate apare cu evidenţă mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăţia persoanei răspunzătoare. Raportul de cauzalitate este o condiţie materială sau obiectivă a răspunderii civile, care nu se confundă cu vinovăţia, care constituie o condiţie subiectivă. Aşa se explică faptul că poate exista raportul de cauzalitate, dar să lipsească vinovăţia, după cum poate să existe vinovăţia autorului faptei ilicite şi să nu existe raportul de cauzalitate. Afirmă, aşadar, că fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă, respectiv că raportul de cauzalitate este nu numai o condiţie a răspunderii, ci este în acelaşi timp şi criteriul sau elementul în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei care se datorează victimei. Dreptul la reparaţie poate fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt, neîndoielnic, consecinţa faptei ilicite.

Menţionează şi că intimatul-reclamant este în imposibilitatea folosirii terenului în cauză nu ca urmare a unei culpe a recurentei-pârâte, ci exclusiv a faptului că acesta se află pe domeniul public, neavând acces din drumul public, iar singura variantă este a accesului prin parc, situaţie exclusiv generată de impasibilitatea şi de lipsa de interes a Municipiului Bucureşti de a opera înregistrările în cartea funciară cu privire la imobil.

În concluzie, arată că în absenţa faptei ilicite şi a prejudiciului cert, serios şi rezonabil răspunderea nu poate fi angajată.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin rezoluţie a fost fixat termen în camera de consiliu, fără citare părţi, pentru soluţionarea recursului, la data de 09.10.2024.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la susţinerea recurentei-pârâte că ar exista o suprapunere între imobilul al cărui coproprietar este intimatul-reclamant şi imobilul denumit "Strandul Tineretului (Ştrand Văcăreşti)", aspect care ar face ca fapta ilicită să fie săvârşită fără vinovăţie, arată că acest aspect nu a fost invocat nici ca apărare de fond în faţa primei instanţe şi nici ca motiv de apel în faţa instanţei de prim control judiciar, ceea ce însemnnă că se tinde la schimbarea situaţiei de fapt existente în cauză, care a fost conturată cu autoritate de lucru judecat de către cele două instanţe de judecată.

Or, prin exercitarea recursului nu se pot formula critici în legătură cu premisa minoră a silogismului juridiciar, şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză, ci doar cu cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale, care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

Arată că susţinerea recurentei-pârâte cu privire la lipsa vinovăţiei sale este neîntemeiată.

În acest sens, invocă prevederile art. 19 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită", respectiv dispoziţiile art. 900 alin. (1) C. civ., conform cărora:

"dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei" şi ale alin. (3) al aceluiaşi text de lege, potrivit cărora "dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum şi pe calea acţiunii în rectificare".

Atât timp cât publicitatea dreptului de proprietate a fost efectuată prin procedura prevăzută de lege, prin sistemul de carte funciară, recurenta nu poate invoca faptul că nu a cunoscut existenţa şi întinderea acestuia.

Ca orice alt subiect de drept, recurenta are obligaţia de a respecta dreptul de proprietate al intimatului-reclamant şi de a nu stânjeni exercitarea dreptului de proprietate sub toate aspectele sale.

Recurenta trebuie şi putea să prevadă că aduce atingere atributului folosinţei al dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, prevăzut de art. 555 alin. (1) C. civ., ulterior reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.525 mp, prin faptul de a nu proceda la sistarea asigurării folosinţei spaţiului prin mijloace corespunzătoare (încheierea unui act adiţional cu S.C. C. S.R.L., prin care să restrângă obiectul contractului de asocierere în participaţiune), respectiv că faptul de a nu lua măsuri pentru încetarea raporturilor contractuale cu privire la suprafaţa de teren de 1.525 mp aduce atingere atributului folosinţei al dreptului de proprietate al intimatului-reclamant.

Arată, astfel, că, în cazul concret dedus judecăţii, recurenta-pârâtă avea (pe lângă obligaţia generală de abţinere de la orice faptă de natură a aduce atingere exercitării nestingherite a dreptului de proprietate al intimatului-reclamant) şi obligaţia pozitivă de a înceta raporturile contractuale cu privire la suprafaţa de teren de 1.525 mp, suprafaţă pentru care nu mai avea temei legal să asigure folosinţa altor persoane.

Invocarea unei pretinse suprapuneri între terenul al cărui coproprietar este intimatul-reclamant şi imobilul denumit "Ştrandul Tineretului (Ştrandul Văcăreşti)", aspect care nu a fost dovedit în prezenta cauză, nu este de natură să înlăture vinovăţia recurentei, în condiţiile în care, prin îndeplinirea formalităţilor de publicitate, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate au fost făcute opozabile acesteia.

Precizează şi că recurenta nu a produs nicio probă cu privire la suprapunerea dintre imobilul coproprietatea intimatul-reclamant şi imobilul denumit "Ştrandul Tineretului (Ştrandul Văcăreşti)", motiv pentru care consideră că se impune respingerea acestei susţineri.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.

Analizând susţinerile formulate, se observă că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate.

În realitate, memoriul de recurs, în conţinutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează atât pe susţineri cu caracter general (fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanţa de apel), pe simpla reiterare a susţinerilor deduse judecăţii prin cererea de apel, care au primit dezlegare judiciară, cât şi pe indicarea omisso medio a unor susţineri (fără a fi fost deduse judecăţii, în prealabil, în calea de atac a apelului), aspecte care nu constituie critici de nelegalitate care să fie în măsură să învestească în mod legal instanţa de recurs.

Prealabil, în raport cu criticile repetate, din cuprinsul cererii de recurs, formulate cu privire la sentinţa tribunalului, se impune precizarea că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicţionale raţionamentul judiciar al primei instanţe, chiar şi în ipoteza în care acesta a fost menţinut, ca legal şi temeinic, de către instanţa de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei (în limitele prescrise de art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.), din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficienţă a judecăţii realizate în calea ordinară de atac.

Aşadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentinţa primei instanţe, ci de hotărârea pronunţată chiar în urma cercetării legalităţii şi temeiniciei acestui prim act jurisdicţional pronunţat în cauză.

Pentru aceste considerente, în continuare vor face obiect de analiză doar acele susţineri formulate cu privire la decizia instanţei de apel.

Printr-o primă critică, deşi invocă o pretinsă încălcare a prevederilor "art. 1.349 şi urm. C. civ..", respectiv a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurenta se limitează la a formula doar susţineri generale, precum cea conform căreia instanţa de apel ar fi adus "o argumentare care depăşeşte sensul şi voinţa juridică prevăzute prin dispoziţiile art. 1.349 şi urm. C. civ.." (în ceea ce priveşte stabilirea persoanei în sarcina căreia a fost reţinută îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale), respectiv că "instanţa avea obligaţia să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care ţineau de calificarea în drept a pretenţiilor reclamantului sau să le pună în discuţia contradictorie a părţilor", fără însă a arăta, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite respectivele prevederi legale.

Or, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

Este fără dubiu că această din urmă cerinţă nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, din moment ce recurenta a omis să indice punctual în ce a constat o eventuală greşeală de judecată săvârşită de instanţa de apel în legătură cu aplicarea acestor norme de drept în prezenta pricină.

Mai mult, din moment ce în speţă nu s-a contestat calificarea juridică reţinută de prima instanţă în raport cu pretenţiile formulate (răspunderea civilă delictuală, conform art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ.), formularea celei de-a doua susţineri apare, inclusiv, ca fiind străină de statuările din hotărârea atacată.

În egală măsură, nici simpla afirmaţie a recurentei în sensul că, în privinţa reţinerii vinovăţiei recurentei-pârâte, instanţa de apel "nu a analizat în detaliu situaţia expusă de instituţia noastră prin întâmpinări şi alte înscrisuri argumentative ori doveditoare" nu este în măsură să constituie o critică aptă să declanşeze un control de legalitate al deciziei atacate, având în vedere că, în dezvoltarea acesteia, recurenta se limitează doar la expune cadrul factual, antamând aspecte de temeinicie (referitoare la situaţia hotărârilor adoptate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în legătură cu respectivul imobil), pentru ca ulterior să arate că imobilul denumit generic "Ştrandul Tineretului" nu se află înscris în cartea funciară, respectiv că acesta face obiectul prezentei cauze "datorită suspiciunilor evidente de suprapunere de terenuri".

Pe lângă faptul că aceste critici nu aduc în discuţie, în acord cu exigenţele stabilite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aspecte de nelegalitate, care să poată forma obiectul controlului judiciar în prezenta cale extraordinară de atac, se observă că susţinerile apar inclusiv ca fiind formulate omisso medio, contrar dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului), din moment ce recurenta-pârâtă a omis să le deducă, spre analiză, prin apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe.

În plus, aceste chestiuni relative la cadrul factual, după cum s-au arătat, tind, în aceeaşi manieră inadecvată procedural, să contrazică probatoriul administrat în faţa primei instanţe (raportul de expertiză topografică extrajudiciară, elaborat de expert E.), evaluat inclusiv de instanţa de apel, cu ocazia devoluţiunii cauzei, în urma analizării căruia s-a reţinut ocuparea, de către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., în temeiul contractului de asociere în participaţiune încheiat cu recurenta-pârâtă, a însuşi terenului aflat în coproprietatea intimatului-reclamant.

Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanţa de recurs, a acestor aspecte, care şi-au primit o dezlegare, conform considerentelor anterior arătate, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exerciţiul dreptului la recurs.

Inclusiv criticile recurentei în legătură cu incidenţa prevederilor art. 23 din Regulamentul ANCPI de recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, pentru a justifica o eventuală culpă a intimatului-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, constând în "neîndeplinirea obligaţiei legale de efectuare a publicităţii imobiliare şi de înscriere în Cartea Funciară a UAT - Sectorul 4 a imobilului intitulat generic Ştrandul Tineretului (Ştrandul Văcăreşti)" au fost formulate cu nerespectarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, fiind susţinute pentru prima dată în calea extraordinară de atac pendinte, deşi ele puteau fi sesizate în faţa instanţei de apel, aceste critici ale recurentei nu sunt susceptibile de analiză în recurs.

Aceasta întrucât caracterul extraordinar al recursului presupune exclusiv o verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente, control judiciar imposibil de efectuat, în speţă, tocmai ca urmare a inexistenţei unor dezlegări ale instanţei de apel cu privire la respectivele aspecte.

Drept urmare, omisiunea recurentei de a deduce, spre examinare, criticile în discuţie în faţa instanţei de apel, deşi avea deschisă această posibilitate, în acord cu efectul devolutiv al căii ordinare de atac, care presupune, conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept, nu o îndreptăţeşte pe acesta să le valorifice, la acest moment procesual, cu nerespectarea principiului non omisso medio, anterior menţionat.

În consecinţă, dată fiind modalitatea în care au fost formulate, criticile privitoare la nerespectarea prevederilor "art. 1.349 şi urm. C. civ.." (în ceea ce priveşte vinovăţia recurentei-pârâte) nu constituie veritabile aspecte de nelegalitate a actului jurisdicţional atacat.

Nici susţinerile formulate în continuare de către recurentă referitoare la cerinţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, respectiv la lipsa unui "prejudiciu cert, serios şi rezonabil", nu sunt în măsură să învestească legal instanţa de recurs, din moment ce, pe de o parte, reprezintă, la rândul lor, susţineri cu caracter general, care nu opun deciziei atacate aspecte propriu-zise de nelegalitate, iar, pe de altă parte, reprezintă simple reiterări ale motivelor de apel, care au primit dezlegare jurisdicţională în calea devolutivă de atac, şi care nu permit, astfel, controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac.

În consonanţă cu cele reţinute anterior, se observă că, şi de această dată, recurenta omite să formuleze o argumentaţie concretă, care să se raporteze la cele reţinute de către instanţa de apel şi care să fie de natură a permite cenzura instanţei de recurs.

Aceeaşi este şi situaţia susţinerilor privind imposibilitatea folosirii, de către intimatul-reclamant, a terenului în cauză, nu ca urmare a unei culpe a recurentei-pârâte, ci exclusiv ca urmare a faptului că acesta s-ar afla pe domeniul public, neavând acces din drumul public, afirmaţii care privesc, de asemenea, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului şi care nu poate face obiectul reevaluării în recurs.

Prin urmare, susţinerile recurentei-pârâte nu sunt subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancţiunea nulităţii, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B. împotriva deciziei nr. 1969/A din 16 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B. împotriva deciziei nr. 1969/A din 16 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2024.