Landowner's damages award upheld after gas-pipeline trespass appeal nullified as factual re-argument.

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă în data de 16 ianuarie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale S.C. Transgaz S.A. Mediaş, obligarea pârâtei la plata sumei de 296.341 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 596,5 mp, aferente perioadei 17.01.2011-19.07.2011; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate pentru suma ce se va stabili cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 19.07.2011 şi până la plata efectivă a acestora, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.357-1.358 C. civ.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 81/27.01.2017, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamant, a sumei de 5.726 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 596,5 mp, situat în Drăgăşani, judeţul Vâlcea, T61/9, P20, aferentă perioadei 17.01-19.07.2011, împreună cu dobânda legală, calculată începând cu data de 19.07.2011 şi până la plata efectivă a despăgubirii; a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamant, a sumei de 356,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1,93% din cheltuielile de judecată avansate de reclamant, în cuantum total de 18.468,41 RON (din care suma de 6.568,41 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, suma de 4.000 RON reprezentând onorariul achitat avocatului B., suma de 6.000 RON reprezentând onorariul achitat avocatului C., suma de 900 RON reprezentând onorariul aferent expertizei specialitatea topografie, efectuată de expertul D. şi suma de 1.000 RON reprezentând onorariul aferent expertizei specialitatea topografie, efectuată de expertul E.), proporţional cu pretenţiile admise; a respins cererea expertului din specialitatea topografie, E., de majorare a onorariului aferent expertizei, de la suma de 1.000 RON la suma de 1.200 RON, şi a stabilit onorariul definitiv la suma de 1.000 RON.

Prin decizia nr. 741/23.02.2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei; a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei; a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii.

Prin decizia nr. 903/19.04.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamant împotriva deciziei nr. 741/23.02.2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

2. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 2110/04.04.2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei; a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 282.263,8 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 596,5 mp, situat în Drăgăşani, judeţul Vâlcea, T61/9, P20, aferentă perioadei 17.01-19.07.2011, la care se adaugă dobânda legală, calculată începând cu data de 19.07.2011 şi până la plata efectivă a despăgubirii.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A..

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a pretins nerespectarea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, a arătat că în considerentele deciziei de casare s-au reţinut următoarele:

"faptul că se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioade de timp ulterioare nu este de natură sa înfrângă puterea de lucru judecat a actelor judiciare definitive pronunţate având ca obiect pretenţii solicitate pentru intervalele de timp anterioare; faptul că dispoziţiile Legii nr. 351/2004 trebuie privite în mod corelat cu prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuind să existe un just echilibru între exigenţele interesului general şi apărarea drepturilor individuale, neputând fi golit dreptul de proprietate al reclamantului prin nerecunoaşterea în favoarea acestuia a dreptului la despăgubiri (...)".

Or, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel, în rejudecare, nu a ţinut cont de limitele casării, în sensul că a fost încălcat principiul justului echilibru între interesul particular şi interesul general al societăţii.

Precizează că Transgaz este o instituţie de interes public, la care Statul Român este acţionar majoritar, iar interesul public general şi cel al societăţii a fost încălcat prin acordarea unor despăgubiri exorbitante pentru ocuparea unui teren cu o instalaţie care aparţine domeniului public al statului.

În acest sens, susţine că instanţa de apel, în rejudecare, nu a ţinut cont de faptul că efectul pozitiv al lucrului judecat se referă doar la stabilirea existenţei dreptului la despăgubiri ca urmare a lipsirii de folosinţă a imobilului, prin existenţa staţiei de reglare măsurare şi a conductei.

În ceea ce priveşte despăgubirile, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă valoarea acestora este proporţională cu prejudiciul încercat de intimatul-reclamant şi să ţină cont de faptul că inclusiv Curtea Constituţională, prin deciziile pronunţate, a stabilit că legiuitorul poate aprecia, în funcţie de nevoia reală a comunităţii, măsuri de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, dar măsura privativă trebuie să păstreze un just echilibru, între interesul public general şi dreptul fundamental al individului.

Or, aceleaşi principii trebuie să funcţioneze în ambele sensuri. Scopul criteriului proporţionalităţii, respectiv al justului echilibru, trebuie sa fie acela de a stabili în ce măsură a fost limitat intimatul-reclamant în exercitarea dreptului afectat şi care au fost consecinţele. Ulterior, acest impact trebuie pus în balanţă cu interesul public. Deoarece Curtea de Apel Piteşti nu a făcut o analiză a proporţionalităţii măsurilor, susţine că acest aspect este o încălcare a motivelor de casare.

Unul dintre elementele criteriului justului echilibru este acela de a vedea dacă există soluţii mai puţin invazive care ar putea fi avute în vedere. Însă, în speţă, instanţa de apel putea să ţină cont de expertizele făcute în dosar (fond), care au stabilit o despăgubire mult mai mică şi mai ales de sumele deja achitate pentru perioade anterioare.

Condiţiile de compensare ar trebui să fie un criteriu pentru evaluarea justului echilibru, în special dacă măsura impune o sarcină disproporţionată, deoarece obiectivele legitime ale interesului public pot presupune o rambursare mai mică decât rambursarea la valoarea de piaţă integrală.

Consideră că, prin decizia de casare, Înalta Curte a arătat că despăgubirea trebuie să aibă un rol compensatoriu, iar nu unul sancţionatoriu faţă de Transgaz, sau un rol de îmbogăţire fără justă cauză, astfel că nu poate fi justificată acordarea unor despăgubiri în cuantum de 282.263,8 RON, la care se adaugă şi dobânda legală, pentru ocuparea pretins nelegală a unei suprafeţe de 596,5 mp, pentru o perioadă de 6 luni, mai ales că aceste despăgubiri au fost executate silit până la concurenţa sumei de 717.858,57 RON.

Aceste sume se adaugă celor încasate de intimatul-reclamant anterior, astfel că Transgaz, a achitat o despăgubire de 2.128.042.35 RON pentru o perioadă de maxim 5 ani, aferentă unei suprafeţe de mai puţin de 600 mp teren, situat în Drăgăşani, respectiv de la data când instanţa a stabilit definitiv că Transgaz trebuie să respecte dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului (decizia nr. 429/R/2006 a Curţii de Apel Piteşti, pronunţată în dosarul nr. x/2002).

De acest aspect, al justului echilibru, instanţa de apel nu a ţinut cont atunci când a pronunţat decizia atacată, încălcând limitele casării, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin rezoluţie, a fost fixat termen în cameră de consiliu, fără citare părţi, pentru soluţionarea recursului, la data de 09.10.2024.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, intimatul-reclamant a arătat că recurenta-pârâtă a invocat doar formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu face decât să critice cuantumul despăgubirii, susţinând că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de limitele deciziei de casare cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate. Aspectele invocate vizează aprecierea probelor şi, prin urmare, nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Referitor la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., arată în speţă nu este incidentă situaţia unei nulităţi, fie ea absolută sau relativă. Aspectele referitoare la cuantumul despăgubirii sunt legate de temeinicie şi de probele administrate, iar nu de legalitate. De altfel, în rejudecare, după casare, părţile nu au mai avut cereri noi în probaţiune, ambele părţi fiind de acord cu probatoriul administrat până la acel moment în cauză. Ca urmare, nu se invocă în realitate o încălcare a vreunei norme de procedură. Prin maniera în care este redactat recursul, este evident că recurenta a avut în vedere un recurs devolutiv, ceea ce nu este cazul în actuala reglementare.

Mai arată şi că recursul formulat este oricum neîntemeiat, instanţa de apel stabilind în mod corect cuantumul despăgubirii, nefiind vorba de o încălcare a dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul deciziei de casare. Dimpotrivă, soluţia pronunţată este în conformitate cu indicaţiile instanţei de casare şi cu dezlegăriile date de Înalta Curte.

Pe fond, arată că dezlegările şi indicaţiile obligatorii date de Înalta Curte, prin decizia de casare, constau în aceea că, în speţă, nu este aplicabilă Decizia RIL nr. 27/2019, precum şi că, în rejudecare, soluţionarea cauzei trebuie să se facă cu luarea în considerare a autorităţii de lucru judecat a existenţei dreptului la despăgubiri al reclamantului, ca urmare a lipsirii sale de folosinţă a terenului aflat în proprietate sa, prin existenţa pe acesta a staţiei de reglare măsurare şi a conductei de gaze naturale aparţinând pârâtei.

A mai invocat şi că în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate anterior între părţile procesuale prezente, s-a statuat inclusiv că aprecierile, dezlegările judecătoreşti definitive din hotărârile judecătoreşti anterioare au putere de lucru judecat pentru viitor, singurul element diferit fiind perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă.

Din dezlegările instanţei de recurs din ciclul procesual anterior rezultă că, prin toate hotărârile pronunţate anterior, s-a statuat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 din C. civ. din 1864.

Aşadar s-a statuat, în mod definitiv, că există faptă ilicită (ocuparea abuzivă a terenului deţinut de reclamant), există prejudiciu (lipsa de folosire a terenului deţinut de reclamant care se calculează prin raportare la preţul chiriei practicate pe piaţa liberă pentru un teren intravilan central), există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, există vinovăţia pârâtei.

Astfel, cu toate că între părţi a fost pronunţată hotărârea nr. 429/R/10.03.2006, prin care pârâta a fost obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta, cu vinovăţie, nu a adus la îndeplinire hotărârea.

Susţinerea recurentei că nu ar exista putere de lucru judecat decât cu privire la stabilirea existenţei dreptului la despăgubire este neîntemeiată, având în vedere că, prin decizia de casare, s-a reţinut existenţa identităţii de temei juridic şi parţial de obiect, în sensul că, în speţă, reclamantul solicită recunoaşterea aceluiaşi drept civil, la despăgubiri, însă pentru o altă perioadă, nefiind dovedită intervenţia unei cauze modificatoare a elementelor de fapt sau schimbarea regimului juridic a terenului afectat de instalaţii, toate aceste dezlegări având putere de lucru judecat.

Ceea ce diferă în prezentul litigiu este doar perioada pentru care se solicită acordarea despăgubirilor.

Aşadar, inclusiv modalitatea de calcul a acestor despăgubiri este stabilită cu autoritate de lucru judecată - prin raportare la preţul chiriei practicate pe piaţa liberă.

Precizează, astfel, că în speţă au fost respectate dezlegările obligatorii ale Înaltei Curţi din ciclul procesual anterior, fiind stabilit, prin decizia de casare, că "în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate anterior între părţile procesuale prezente, s-a statuat inclusiv faptul că aprecierile, dezlegările judecătoreşti definitive din hotărârile judecătoreşti anterioare au putere de lucru judecat pentru viitor, singurul element diferit, perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă, nefiind considerat ca modificator al situaţiei juridice dintre părţile procesuale."

Aşadar, este neîndoielnic că, având în vedere autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate, atât în ceea ce priveşte dispozitivele acestora, cât şi considerentele, criteriul de stabilire a cuantumului despăgubirilor nu putea fi altul decât cel raportat la preţul chiriei pe piaţa liberă, criteriu avut în vedere de expertul judiciar F., motiv pentru care în mod legal instanţa de apel 1-a omologat.

Acest criteriu de stabilire a despăgubirilor a fost stabilit deja, după cum a statuat instanţa supremă, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi pentru perioada anterioară pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri, respectiv 30.04.2007-04.2008, precum şi pentru perioada 04.2008-22.03.2009, reţinându-se autoritatea de lucru judecat.

În concluzie, instanţa de apel a respectat toate dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

În mod legal, instanţa de apel a statuat că modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor se raportează la preţul chiriilor pe piaţa liberă a unui teren intravilan, zona A, astfel că orice altă modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor ar fi fost în contradicţie cu dezlegările obligatorii date de Înalta Curte, prin decizia de casare.

Mai susţine intimatul-reclamant şi că recursul formulat este neîntemeiat deoarece prejudiciul suferit de intimatul-reclamant se impune a fi reparat în totalitate, iar decizia instanţei de apel ţine seama de acest lucru.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 998 şi art. 1.084 C. civ. de la 1864, a precizat că doctrina şi practica judiciară au statuat constant că prejudiciul produs prin fapta ilicită se repară integral.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că prima instanţă a încălcat aceste dispoziţii imperative, deoarece despăgubirea stabilită în sarcina recurentei nu repară integral prejudiciul pe care 1-a fost produs prin fapta de a ocupa, fără drept, terenul proprietatea reclamantului în perioada menţionată.

Repararea integrală a prejudiciului presupunea stabilirea unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, calculată potrivit preţurilor de închiriere practicate pe piaţa liberă, aşa cum a stabilit deja instanţa supremă, prin decizia de casare, reţinând că s-a stabilit deja acest lucru cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 104/A din 24.02.2008 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia nr. 303/2008 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în acelaşi dosar, litigiu care a avut acelaşi obiect, fiind diferită perioada pentru care s-au solicitat despăgubirile.

Puterea de lucru judecat este incidenţă în prezenta cauză, potrivit dispoziţiilor instanţei de casare.

Aşa fiind, instanţa de apel nu putea să stabilească un alt cuantum al despăgubirilor decât cel calculat de expertul judiciar la întocmirea raportului de expertiză care a fost efectuat în calea de atac a apelului şi care, în mod corect, s-a raportat la preţul chiriilor pe piaţa liberă a unui teren intravilan, zona A, întrucât în acel caz ar fi încălcat dezlegările instanţei supreme, respectiv puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare.

A mai precizat şi că, dată fiind situaţia specială a terenului (ocupat în totalitate), intimatului-reclamant nu numai că nu a putut să îşi exercite prerogativele de proprietar, dar nici nu a putut exploata în vreun fel acest teren.

Mai arată şi că, în condiţiile în care terenul a fost ocupat în totalitate de recurenta-pârâtă, nu putem vorbi de o proporţionalitate între exercitarea dreptului şi limitarea acestui drept.

Mai mult, atât jurisprudenţa constantă a CEDO, cât şi dispoziţiile legale menţionate anterior, impun acordarea unor despăgubiri juste în situaţia în care există limitări în exercitarea dreptului de proprietate.

Stabilirea unor despăgubiri injuste, într-un cuantum derizoriu, aşa cum susţine recurenta-pârâtă că ar fi trebuit acordate, în mod cert nu ar acest criteriu, cuantumul despăgubirilor la care s-a raportat recurenta-pârâtă fiind de cel puţin 44 de ori mai mici decât preţul pieţei.

Atitudinea culpabilă a recurentei-pârâte este evidentă în condiţiile în care a refuzat timp de mai bine de 5 ani să pună în executare şi să respecte o hotărâre judecătorească definitivă.

Având în vedere că terenul intimatului-reclamant a fost ocupat în totalitate de instalaţiile recurentei-pârâte, în mod evident, pentru a se asigura justul echilibru, despăgubirea trebuie stabilită prin raportare la preţul pieţei.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, o despăgubire derizorie nu poate asigura justul echilibru.

Arată că în mod corect a fost avută în vedere de instanţa de apel expertiza dispusă şi efectuată în apel în ciclul procesual anterior. De altfel, în rejudecare după casare, recurenta nu a mai avut nicio altă solicitare cu privire la expertiză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Analizând susţinerile formulate, se observă că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate.

În acest sens, se constată că susţinerile recurentei-pârâte privesc chestiuni de fond ale cauzei, prin care aceasta contestă modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia a fost stabilit cuantumul despăgubirilor la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă prin decizia atacată.

Astfel, cu toate că recurenta-pârâtă invocă nerespectarea dezlegărilor cuprinse în decizia de casare în ceea ce priveşte considerentul instanţei de recurs referitor la aspectul că "în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anterioare, s-a statuat, în mod definitiv, faptul că dispoziţiile Legii nr. 351/2004 trebuie privite în mod corelat cu prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuind să existe un just echilibru între exigenţele interesului general şi apărarea drepturilor individuale, neputând fi golit dreptul de proprietate al reclamantului prin nerecunoaşterea în favoarea acestuia a dreptului la despăgubiri", aceasta nu opune deciziei atacate o veritabilă critică de nelegalitate, din această perspectivă.

Prin urmare, în mod inadecvat procedural, fără a contrapune judecăţii anterioare critici concrete de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă doar formal o pretinsă nesocotire, de către instanţa de apel, a dezlegărilor instanţei de recurs, ignorând practic că întreaga construcţie juridică cuprinsă în decizia de casare fundamentează, în mod logic, soluţia de confirmare a prevalenţei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti anterioare prin care a fost confirmat dreptul la despăgubiri al intimatului-reclamant pentru lipsa de folosinţă a terenului, "justul echilibru" la care face trimitere recurenta-pârâtă fiind evocat tocmai pentru a invalida considerentele deciziei de apel din primul ciclu procesual în legătură cu aplicabilitatea Legii nr. 351/2004.

Aşadar, acest considerent al instanţei de recurs nu are valenţa unei dezlegări pentru instanţa de rejudecare în privinţa determinării cuantumului despăgubirilor, cum greşit invocă recurenta-pârâtă.

În consecinţă, susţinerea recurentei-pârâte în sensul că "instanţa de apel nu a ţinut cont de limitele casării, în sensul că a fost încălcat principiul justului echilibru între interesul particular şi interesul general al societăţii" nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, în măsură să învestească legal instanţa de recurs.

Nici critica în legătură cu neefectuarea, de către instanţa de apel, a unei analize a proporţionalităţii despăgubirilor cu prejudiciul suferit de către intimatul-reclamant nu deduce judecăţii aspecte de nelegalitate, ci doar de netemeinicie, din moment ce recurenta-pârâtă se rezumă doar la arăta, în esenţă, că "nu poate fi justificată sub nici o formă, acordarea de către Curtea de Apel Piteşti a unor despăgubiri în cuantum de 282.263,8 RON, la care se adaugă şi dobânda legală, pentru ocuparea pretins nelegală a unei suprafeţe de 596,5 mp, pentru o perioadă de 6 luni, mai ales că aceste despăgubiri au fost executate silit până la concurenţa sumei de 717.858,57 RON."

Or, în speţă, valoarea despăgubirilor a fost stabilită pe baza raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de ing. F. în primul ciclu procesual, în etapa apelului, iar modul în care instanţa de rejudecare a interpretat probatoriul administrat în cauză, în sensul omologării expertizei referite, nu permite exercitarea controlului judiciar al instanţei de recurs.

Faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurenta-pârâtă cu privire la valoarea de indemnizare a intimatului-reclamant (în sensul că "instanţa putea să ţină cont de expertizele făcute în dosar, la fond, care au stabilit o despăgubire mult mai mică şi mai ales de sumele deja achitate pentru perioade anterioare") nu pune în discuţie un veritabil aspect de nelegalitate.

Or, nemulţumirile generale ale părţii şi susţinerile legate de modalitatea de interpretare a probatoriului nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar, fiind supuse analizei în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Însă, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanţele devolutive.

Prin urmare, se observă că recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a modalităţii de apreciere a probelor de către instanţa de apel şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Aşadar, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia, în această etapă procesuală, se verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se observă că recurenta-pârâtă a omis să formuleze critici de nelegalitate cu privire la considerentele deciziei atacate.

Prin urmare, susţinerile recurentei-pârâte nu sunt subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancţiunea nulităţii, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. împotriva deciziei nr. 2110/04.04.2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. împotriva deciziei nr. 2110 din 4 aprilie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2024.