Competent court for non-patrimonial rights actions: territorial jurisdiction by defendant’s domicile, not exclusive personal status rule

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2023 la data de 13.03.2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, să se constate caracterul ilicit al refuzului pârâtei de ştergere a linkurilor ce fac referire la numele său asociat comiterii unor fapte prevăzute de legea penală, obligarea pârâtei la ştergerea tuturor linkurilor şi informaţiilor ce fac referire la propria persoană care nu mai sunt de actualitate şi nu mai prezintă interes public, obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale, obligarea pârâtei la penalităţi de întârziere de 10.000 euro/zi începând cu data de 09.03.2023 şi până la îndeplinirea obligaţiei de a face, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 252 C. civ., art. 17 alin. (1) RGPD, art. 1 şi 15 din O.U.G. nr. 137/2000.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a invocat excepţia necompetentei teritoriale şi materiale a Tribunalului Neamţ.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Prin sentinţa nr. 890/13.10.2023, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

A reţinut instanţa că în cauză pârâta B. S.R.L. are sediul în Bucureşti, iar pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării are sediul în Bucureşti.

Conform art. 126 alin 1 C. proc. civ.: "părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă."

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) şi art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. rezultă că, în procesele privitoare la persoane, competenţa teritorială este exclusivă, de vreme ce au ca obiect "drepturi" de care părţile nu pot să dispună. Dacă prin lege specială nu se prevede o anumită competenţă pentru determinarea instanţei care trebuie sesizată, urmează a fi avute în vedere dispoziţiile dreptului comun, ceea ce înseamnă că în litigiile privitoare la persoane norma înscrisă în art. 107 C. proc. civ. are caracter imperativ.

Faptul că pricina este referitoare la persoane rezultă din aceea că titlul V intitulat "Apărarea drepturilor nepatrimoniale " este plasat în Cartea I a C. civ. intitulată "Despre persoane". De altfel, articolele 252 şi 253 C. civ. invocate în susţinerea acţiunii sunt, de asemenea, aşezate în aceeaşi carte a C. civ. dedicată persoanelor.

Prin sentinţa nr. 633/17.05.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Neamţ, a constatat conflictul negativ şi a înaintat dosarul pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A reţinut instanţa că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este dat de prevederile art. 253 C. civ. potrivit căruia:

"(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. . . . . . . . . . .(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive."

Referitor la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile legale anterior citate, prin Decizia în interesul legii nr. 1/2023, Înalta Curte a statuat că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, în cazul încălcării ori al ameninţării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ. are caracter autonom faţă de cererea privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin urmare, prezenta acţiune nu este o cerere privitoare la persoane, întrucât prin intermediul său nu se solicită o măsură care să privească direct persoana, cum sunt cererile privind ocrotirea persoanei fizice, stabilirea legăturilor dintre părinţi şi copiii lor minori, cererile în materia căsătoriei sau filiaţiei. Prin cererea de chemare în judecată se solicită repararea unui prejudiciu care, chiar dacă derivă din încălcarea unor drepturi nepatrimoniale, îşi păstrează natura de prejudiciu generat de săvârşirea unei fapte ilicite şi nu este susceptibil să transforme cererea într-o pricină privitoare la persoane atât timp cât natura acesteia este alta.

Totodată, simplul fapt că art. 252 este plasat în Cartea I a C. civ. intitulată "Despre persoane" nu este în măsură să transforme acţiunea într-o cerere privitoare la persoane întrucât, pe de o parte, Cartea I a C. civ. acoperă un domeniu extrem de vast, reglementând inclusiv "persoana juridică", în Titlul IV, iar pe de altă parte însăşi art. 253 C. civ. în ultimul alineat reglementează o modalitate patrimonială, bănească de reparare a prejudiciul.

În consecinţă, având în vedere obiectul şi motivarea cererii de chemare în judecată, Tribunalul Bucureşti nu este competent teritorial să judece prezenta cerere, dat fiind faptul că alegerea de competenţă a aparţinut reclamantului, în raport de prevederile art. 113 pct. 9 C. proc. civ., iar manifestarea sa de voinţă a fost în sensul de a se adresa Tribunalului Neamţ, această instanţă nemaifiind în măsură să-şi decline competenţa prin prisma normelor de drept care o reglementează.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele argumente:

Obiectul cauzei îl constituie solicitarea formulată de reclamantul A. în temeiul art. 252 C. civ., de a se constata caracterul ilicit al refuzului pârâtei B. S.R.L., de ştergere a linkurilor ce fac referire la numele său asociat comiterii unor fapte prevăzute de legea penală, precum şi la ştergerea tuturor linkurilor şi informaţiilor ce fac referire la persoana acestuia care nu mai sunt de actualitate şi nu mai prezintă interes public. Reclamantul solicită şi obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale, obligarea pârâtei la penalităţi de întârziere de 10.000 euro/zi începând cu data de 09.03.2023 şi până la îndeplinirea obligaţiei de a face, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 252 C. civ. "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."

Dispoziţiile art. 252-257 C. civ. consacră o reglementare distinctă privind mijloacele de protejare a drepturilor nepatrimoniale, punând la dispoziţia persoanei interesate mijloace moderne şi flexibile pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale, atât prin măsuri menite să restabilească dreptul atins, cât şi prin compensaţii materiale, mijloace care pot fi cumulate, păstrându-şi însă caracterul distinct.

În cauză, reclamantul solicită atât constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârşite de către pârâtă, astfel cum sunt descrise în acţiune, cât şi acordarea de despăgubiri aferente săvârşirii acestor fapte.

Situaţia descrisă de către reclamant prin cererea introductivă de instanţă se circumscrie dispoziţiilor art. 253 alin. (1) pct. C. civ. civ., conform cărora "Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei...constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă", dar şi dispoziţiilor art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive."

În ce priveşte natura juridică a acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 252-253 C. proc. civ. dar şi competenţa materială a instanţei învestite cu soluţionarea unei asemenea cereri, prin Decizia în interesul legii nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie s-a statuat în sensul că "...acţiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei este o acţiune nepatrimonială (în apărarea unui drept nepatrimonial), prin care se tinde la restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat, care, nefăcând parte din categoria acţiunilor enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a)-k) din C. proc. civ., nu intră în competenţa de soluţionare a judecătoriei, astfel că va fi de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun, potrivit art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe."

Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că "...cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ. nu poate fi considerată o specie a acţiunii în răspundere civilă delictuală întrucât constatarea caracterului ilicit al faptei, în temeiul textului legal menţionat, este considerată de legiuitor ca fiind una dintre modalităţile de apărare prevăzute în favoarea persoanei ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate sau ameninţate, pe când, în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală, caracterul ilicit al faptei constituie doar una dintre condiţiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acţiunii...".

S-a concluzionat, prin decizia în interesul legii menţionată, că cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ. este una în constatare, în timp ce acţiunea în răspundere civilă delictuală este o acţiune în realizare, reţinându-se ca argumente atât situarea textului legal în Titlul V "Apărarea drepturilor nepatrimoniale" din Cartea I a C. civ. "Despre persoane", cât şi faptul că în art. 1391 alin. (5) C. civ., cu denumirea "Repararea prejudiciului nepatrimonial", se stipulează că "dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile".

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."

În cauză nu operează alegerea de competenţă a reclamantului, astfel cum în mod eronat reţine una din instanţele aflate în conflict, întrucât prezentului litigiu nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 113 pct. 9 C. proc. civ., ci dispoziţiile art. 107 coroborate cu cele ale art. 99 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum s-a arătat mai sus, fiind vorba de o competenţă teritorială relativă.

Prin urmare, întrucât dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. prevăd că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar pârâţii din prezentul litigiu (care au invocat în termen legal excepţia necompetenţei teritoriale) au domiciliul/sediul în municipiul Bucureşti, localitate aflată în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine acestei instanţe, potrivit argumentelor anterior expuse, cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.