Scope of "insurance by right" for military aviation personnel and non-applicability of voluntary insurance framework to instructional flights

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la, secţia I civilă data de 06.03.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantele A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi UM nr. 02015 la plata sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale, ca urmare a accidentului aviatic produs la data de 07.03.2013, în urma căruia a decedat fiul, respectiv, fratele acestora, C..

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 432/21.06.2019, Tribunalul Bacău a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 278/A/06.07.2020, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei anterior menţionate.

Prin decizia nr. 1871/29.09.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantelor împotriva deciziei instanţei de apel, care a fost casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 896/11.10.2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul reclamantelor împotriva sentinţei nr. 432/21.06.2016 a Tribunalului Bacău, secţia I civilă; a anulat sentinţa apelată şi, în rejudecare, a respins cererea, ca nefondată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele A., B., arătând că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1349 şi urm., art. 1357, 1365, 1381 şi urm., art. 1391 din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990, Anexa 1 lit. B) pct. 5 din Legea nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă în Ministerul Apărării Naţionale şi art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 15/1998, întrucât decedatul nu avea atribuţii operative sau informative. Acest raţionament este eronat deoarece, în cadrul unui zbor militar, participanţii nu efectuează plimbări de agrement opţionale, ci execută misiuni. C. se afla în misiune în baza unui ordin de serviciu, aşadar avea atribuţii conform competenţelor sale.

Anexa 1 pct. 5 al Legii nr. 15/1998 indică expres ca fiind destinatar al actului normativ şi personalul aeronautic din aviaţia militară, nu doar pe cel cu atribuţii informative sau de contrainformaţii. Anexa 1 lit. B) pct. 5 face parte integrantă din Legea nr. 15/1998, iar dispoziţiile acesteia au fost eludate de instanţă. Chiar dacă nu ar fi existat pct. 5 din Anexă, niciun civil nu are voie să zboare cu o aeronavă militară, fără aprobarea/ordinul şefilor de stat major (sau comandanţilor), conform art. 45 din Regulamentul aviaţiei militare.

Este de necontestat că numitul C. nu era civil, ci era maistru militar clasa a III-a, iar aeronava cu care s-a prăbuşit se afla în misiune planificată să execute un zbor mixt instructiv-tip "flight and rescue", conform Planului misiunilor de zbor, aprobat de comandantul Flotilei 95 Aeriene Bacău, aspect ce rezultă din Ordonanţa de clasare a Parchetului Militar.

Maiştrii militari îndeplinesc funcţii cu atribuţii de comandă/conducere a unor structuri tehnice de suport logistic sau funcţii de execuţie şi deţin competenţe de utilizare, administrare, întreţinere şi reparare a armamentului, tehnicii şi materialelor din dotare, în vederea asigurării operativităţii acestora, conform art. 1 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul Cadrelor Militare şi Ordinului nr. M 30/2012 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind recrutarea, selecţia, formarea profesională şi evoluţia în cariera militară în Armata României.

Având în vedere cele de mai sus, apreciază că instanţa a reţinut în mod nelegal faptul că decedatul nu avea vocaţie pentru încheierea asigurării ci, dimpotrivă, recurentele consideră că decedatul se afla în aparatul de zbor tocmai din cauza atribuţiilor pe care le avea de îndeplinit conform misiunii aprobate, astfel că dispoziţiile Anexei 1 lit. B) pct. 5 şi C1 ale Legii nr. 15/1998 erau de deplin aplicabile.

Legea nu distinge dacă misiunile sunt externe sau interne.

Instanţa de apel, printr-o interpretare limitativă, a încălcat art. 49 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990, potrivit căruia:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege."

Articolul 9 din Legea nr. 139/2011 prevede că "Personalul navigant de aviaţie cuprinde: a) personalul care conduce în zbor aeronave; b) personalul tehnic-ingineresc de exploatare în zbor a aeronavelor, motoarelor, instalaţiilor, echipamentelor şi sistemelor de bord."

Articolul 13 din Legea nr. 139/2011 prevede următoarele "Din categoria personalului tehnic-ingineresc din aviaţie fac parte ofiţerii ingineri, subingineri şi tehnici, maiştrii militari...".

Aşadar, textele de lege se completează reciproc, nu se exclud.

Articolul 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, aprobat prin Legea nr. 136/1990, face trimitere expresă la lege. Or, legile în vigoare la data producerii accidentului (martie 2013) erau, printre altele, Legea nr. 136/1995 şi Legea nr. 15/1998, care reprezentau sediul materiei pentru asigurări.

Pentru ca moştenitorii să poată avea vocaţie în a primi suma corespunzătoare riscului asigurat exista o condiţie premisă ce consta în încheierea unui contract de asigurare (tip poliţă) - art. 2 din Legea nr. 136/1995.

Chiar intimatele au recunoscut că au fost încheiate astfel de asigurări pentru suma asigurată de 80.000 de euro. Cuantumul despăgubirii de 80.000 de euro este indicat în decizia nr. 466/2017 a Curţii de Apel Bacău într-o speţă identică - dosar nr. x/2015, definitivă. În decizia sus-citată, instanţa face vorbire de faptul că la nivelul Ministerului Apărării exista un Acord cadru de prestări servicii şi un caiet de sarcini care prevedea cuantumul sumei asigurate în caz de deces la valoarea de 80.000 de euro.

În opinia recurentelor, Ministerul avea un "Acord cadru pentru achiziţionarea acestor asigurări facultative", conform obligaţiei prevăzute de art. 49 din Statut, dar a omis să încheie o poliţă şi pentru defunctul C. din raţiuni economice.

Concluzionează că pârâtele au avut o conduită contrară art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 15/1998, care se circumscrie noţiunii de "fapt ilicit cauzator de prejudiciu".

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22.05.2024, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 09.10.2024.

Intimaţii-pârâţi a formulat punct de vedere la raport prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil (dată fiind opinia raportorului privind nedezvoltarea motivelor în raport cu anumite texte de lege invocate prin memoriul de recurs), respectiv respingerea, ca nefondat, a recursului.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi au arătat că instanţa de apel a analizat cu atenţie înscrisurile depuse la dosarul cauzei reţinând exact situaţia de fapt, a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în speţă, reţinând că reclamantele nu au făcut dovada faptei ilicite săvârsite de intimaţi, dispoziţia prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 neputând fi circumscrisă unei obligaţii a intimatelor de a încheia un contract de asigurare pentru autorul reclamantelor.

Fapta ilicită constă, în opinia recurentelor-reclamante, în nerespectarea, de către intimaţii-pârâţi, a obligaţiei de încheiere a unei asigurări pentru C., decedat în accidentul aviatic din data de 07.03.2013, obligaţie despre care reclamantele susţin, în mod eronat, că ar fi fost prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990, precum şi de anexa nr. 1 lit. A) şi B) din Legea nr. 15/1998.

Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, nici Legea nr. 35/1990, nici Legea nr. 15/1998 şi nici vreun alt act normativ nu prevedeau, în sarcina Ministerului Apărării Naţionale sau a structurilor din cadrul acestuia, obligaţia de a încheia un contract sau o poliţă de asigurare pentru C..

Dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990, în forma în vigoare la data producerii evenimentului, prevedeau că:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială".

Norma invocată nu prevede o obligaţie de a încheia un contract de asigurare/o poliţă de asigurare, ci doar stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii.

Deosebit de importantă pentru interpretarea corectă a sintagmei "se asigură de drept" este teza a II-a a art. 49, care precizează:

"Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege".

Din interpretarea dispoziţiilor legii ce constituiau dreptul comun în materie de asigurări la data adoptării Legii nr. 35/1990, în cazul asigurărilor prin efectul legii nu era necesară încheierea unui contract de asigurare, întrucât ele operau prin efectul legii.

La aceeaşi concluzie, privind înţelesul dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, conduc şi dispoziţiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ în vigoare la data producerii accidentului, care, deşi nu se aplică şi cadrelor militare, stabileşte reperele şi principiile în materia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Astfel, conform art. 1 din acest act normativ, "asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale reprezintă o asigurare de persoane, face parte din sistemul de asigurări sociale, este garantată de stat şi cuprinde raporturi specifice prin care se asigură protecţia socială a salariaţilor împotriva diminuării sau pierderii capacităţii de muncă şi decesului acestora ca urmare a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale", care, potrivit art. 2 din acelaşi act normativ "garantează un ansamblu de servicii şi prestaţii în beneficiul persoanelor asigurate" (nu şi indemnizaţii plătite de o societate de asigurare ca urmare a producerii riscului de deces sau invaliditate asigurat), calitatea de asigurător revenind, potrivit art. 8, Casei Naţională de Pensii Publice (nu vreunei societăţi de asigurare cu care angajatorul, eventual, ar trebui să încheie vreun contract/poliţă de asigurare). Calitatea de asigurat se dobândeşte, conform art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ, de la data încheierii contractului individual de muncă sau de la data stabilirii raporturilor de serviciu (nu de la data încheierii unui contract/poliţă de asigurare).

Excluderea personalului militar de la aplicarea prevederilor Legii nr. 346/2002, prin dispoziţiile art. 5 alin. (2) din actul normativ menţionat, potrivit cărora "Prevederile prezentei legi nu se aplică personalului militar şi civil angajat pe bază de contract şi personalului asigurat în sistemul propriu al Ministerului Apărării Naţionale...", are ca raţiune faptul că aceste categorii de persoane beneficiază de prevederi similare, mai favorabile, cuprinse în acte normative cu caracter special.

Cu referire la speţa dedusă judecăţii, actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări menţionat la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 346/2002 sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar" şi O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat.

Aceste norme constituie legea la care face trimitere teza a II-a a art. 49 din Statutul personalului aeronautic. Prin urmare, este corectă concluzia instanţei de apel care, prin decizia recurată a reţinut că "(...) din analiza tuturor acestor reglementări, rezultă că acestea sunt dispoziţiile legale care reglementează acele asigurări de drept la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990, legislaţia neprevăzând obligativitatea plăţii unei despăgubiri în cazuri de accidente, în baza unui contract de asigurare".

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte cadrul general în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru cazurile de invaliditate sau deces, prevăzând la art. 21 alin. (1) şi (2) că:

"Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul fortelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului".

H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 detaliază şi particularizează modul de acordare a acestor despăgubiri.

De remarcat este faptul că atât în condiţiile H.G. nr. 0435/1992, pentru militari, cât şi în sistemul instituit de Legea nr. 346/2002, pentru ceilalţi salariaţi, despăgubirile în caz de deces se acordă într-o sumă fixă, exprimată într-un număr de solde de bază lunare brute (H.G. nr. 0435/1992), respectiv salarii medii brute (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 346/2002).

Interpretarea potrivit căreia dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 nu instituia în sarcina Ministerului Apărării Naţionale sau a UM 02015 Bacău obligaţia de a încheia o poliţă de asigurare facultativă pentru autorul recurentelor-reclamante se impune şi din perspectivă istorică, prin raportare la legislaţia anterioară, referitoare la personalul aeronautic, respectiv: Legea nr. 1890/1932 pentru organizarea Aeronauticii şi înfiinţarea Subsecretariatului de Stat al Aerului şi Decretul Regal nr. 2620/1936 privind înfiinţarea Ministerului Aerului şi Marinei (acte normative depuse în copie la dosarul instanţei de fond).

Legea nr. 35/1990 nu cuprinde, ea însăşi, dispoziţii cu privire la cuantumul acestor indemnizaţii, ci doar face trimitere la o lege care cuprinde "condiţiile de asigurare de drept". Astfel de dispoziţii se regăsesc în H.G. nr. 0435/1992, mai exact la art. 2, care prevede despăgubiri pentru evenimentele asigurate prevăzute în Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate ca urmare a catastrofelor aeriene, despăgubiri exprimate tot printr-un anumit număr de solde lunare, similar prevederilor Legii nr. 1890/1932 şi Decretului Regal nr. 109/1936.

Aşadar, apare cât se poate de evident că legea la care face trimitere teza a II-a a art. 49 din Legea nr. 35/1990 este reprezentată de H.G. nr. 0435/1992 şi O.U.G. nr. 82/2006, noţiunea de "lege" trebuind interpretată lato sensu, având înţelesul de "act normativ".

Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, Legea nr. 15/1998 nu prevede vreo obligaţie în sarcina Ministerului Apărării Naţionale sau a structurilor acestuia de a încheia contracte şi poliţe de asigurare facultative pentru întreg personalul aeronautic din aviaţia militară, deoarece această lege reglementează, după cum se precizează chiar în titlu, asigurările facultative, care, prin esenţa lor, nu pot fi obligatorii.

De altfel, nu poate exista o obligaţie, legală sau de altă natură, de a încheia o asigurare facultativă, aşa cum susţin recurentele-reclamante, cei doi termeni aflându-se în antonimie: asigurările facultative nu sunt, prin esenţa lor, obligatorii.

În al doilea rând, normele acestei legi sunt permisive, nu imperative, iar rolul lor este de a crea cadrul legislativ care să permită Ministerului Apărării Naţionale (şi altor structuri din sistemul de apărare) să încheie poliţe de asigurare facultative pentru personalul propriu cu atribuţii operative sau informative, nu de a obliga ministerul să încheie aceste poliţe.

Mai mult, fiul/fratele recurentelor-reclamante nu făcea parte din categoriile de personal care fac obiectul Legii nr. 15/1998, deoarece legea prevede, la art. 1 alin. (2), că asigurările facultative se pot încheia doar în beneficiul personalului "cu atribuţii operative sau informative", însă C. nu avea atribuţii operative şi nici informative, astfel că legea nu permitea (şi cu atât mai puţin nu obliga) să se încheie pentru acesta un contract/poliţă de asigurare facultativă de persoane.

Presupunând că s-ar fi încheiat o poliţă de asigurare în baza Legii nr. 15/1998, evenimentul în care şi-a pierdut viaţa fiul/fratele recurentelor-reclamante nu se încadrează între cazurile de deces prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege pentru care se acordă despăgubiri, şi anume " evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni operative, informative, pirotehnice, antiteroriste, de telecomunicaţii speciale, de protectie a demnitarilor sau a corespondenţei", acesta nu ar fi beneficiat de asigurare. În acest sens, arată că misiunea (zborul) în care şi-a pierdut viaţa fiul/fratele recurentelor-reclamante a fost un zbor de instrucţie, aşa cum rezultă şi din Ordonanţa de clasare după începerea urmăririi penale din 06.03.2015 a Parchetului militar de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi, dispusă în dosarul x/2013, aflată la dosar fond.

Recurentele-reclamante susţin că "anexa 1 pct. 5 a Legii nr. 15/1998 indică expres ca fiind destinatar al actului normativ şi personalul aeronautic din aviaţia militară, nu doar pe cei cu atribuţii informative sau de contrainformaţii", fără a observa însă că anexa la care se face referire, intitulată "Categoriile de bunuri şi persoane care pot fi asigurate operativ", trebuie interpretată, în mod evident, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din aceiaşi lege potrivit cărora "Ministerul Apărării Naţionale, (...) poate contracta asigurări facultative de persoane şi de răspundere civilă, în beneficiul personalului cu atribuţii operative sau informative, pentru cazurile de invaliditate sau deces, produse prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni operative, informative, pirotehnice, antiteroriste, de telecomunicaţii speciale, de protecţie a demnitarilor sau a corespondenţei, misiuni executate în ţară sau în străinătate".

După cum se poate lesne observa, pentru a beneficia de o asigurare încheiată în temeiul acestui act normativ, personalul aeronautic din aviaţia militară trebuie să aibă atribuţii operative sau informative şi să participe la misiuni de tipul celor menţionate în textul de lege. Or, autorul recurentelor-reclamante nu îndeplinea aceste condiţii, zborul la care participa fiind de instrucţie.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se constată că prin raportul de admisibilitate asupra recursului s-a reţinut că normele de drept material a căror interpretare sau aplicare greşită poate fi subsumată motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost indicat de către recurente, sunt doar cele reprezentate de dispoziţiile Legii nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă în Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei - Direcţia Generală a Penitenciarelor, respectiv prevederile Anexei 1 pct. 5 din acest act normativ, dispoziţiile art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară din România, aprobat prin Legea nr. 35/1990, dispoziţiile art. 9 şi 13 din Legea nr. 139/2011 privind modificarea şi completarea Statutului personalului aeronautic din aviaţia militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990 şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

În ce priveşte dispoziţiile art. 1349 şi urm., art. 1357, art. 1356, art. 1381 şi urm., art. 1391 C. civ. şi art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, prin raportul de admisibilitate s-a reţinut că nu au fost dezvoltate argumente care să susţină aplicarea eronată a acestor texte de lege.

Prin urmare, întrucât recurentele nu au formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate şi nu au contestat această încadrare dată prin actul procedural, urmează ca prezentul recurs să fie analizat exclusiv din perspectiva textelor legale anterior menţionate ca fiind apreciate subsumabile motivului de recurs invocat.

Înalta Curte constată că nemulţumirea recurentelor rezidă, în esenţă, pe de o parte în aceea că instanţa de apel în mod greşit ar fi reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 15/1998, deoarece decedatul nu avea atribuţii operative sau informative, în contextul în care Anexa 1 pct. 5 din lege indică în mod expres ca fiind destinatar al actului normativ şi personalul aeronautic din aviaţia militară, nu doar pe cel cu atribuţii operative sau de contrainformaţii.

Pe de altă parte, recurentele susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 15/1998 sunt facultative, încălcând astfel, printr-o interpretare limitativă, dispoziţiile art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară din România, art. 9 şi 13 din Legea nr. 139/2011 privind modificarea şi completarea Statutului personalului aeronautic din aviaţia militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990.

Învederează recurentele că art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară din România fac trimitere expresă la lege, iar legile în vigoare la data producerii accidentului (martie 2013) erau, printre altele, Legea nr. 136/1995 şi Legea nr. 15/1998, acte normative conţinând sediul materiei pentru asigurări şi care nu se exclud reciproc, ci se completează.

Criticile formulate sunt nefondate.

Potrivit art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară din România, "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege."

Înalta Curte reţine că, în termenii acestei norme, intră sub incidenţa asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice. Având în vedere calitatea de maistru militar în aviaţia militară a lui C. (fiul/fratele recurentelor), este fără dubiu că în privinţa acestuia sunt incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care urmaşii celui decedat (cum sunt şi recurentele-reclamante) sunt îndreptăţiţi a se prevala de dispoziţiile art. 49 din acest act normativ.

Referitor la art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată că această dispoziţie nu prevede obligaţia de a se încheia un contract de asigurare sau o poliţă de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiaşi norme ("Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile şi obligaţiile părţilor din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege.

Aceste constatări atrag concluzia (la care a ajuns în mod corect instanţa de apel) că în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei poliţe de asigurare.

Dispoziţiile anterior menţionate sunt în concordanţă cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii şi asigurările facultative.

Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 prevedea că "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi decret.

Acest act normativ a fost în vigoare până la 31.01.1996, fiind abrogat şi înlocuit prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, act normativ în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul fiului, respectiv fratelui, recurentelor, 07.03.2013.

Conform acestei noi reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii şi asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 şi 3 din lege în următorii termeni:

"în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege."

La rândul său, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost în vigoare de la 01.02.1996 până la 18.09.2016, când a fost abrogată prin art. 40 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi înlocuită parţial prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011.

O.U.G. nr. 54/2016 a fost abrogată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, în prezent în vigoare, reglementarea noţiunilor de asigurare obligatorie şi respectiv asigurare facultativă fiind similară.

În acest context, este de precizat că incidenţa art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privinţa aceluiaşi raport juridic obligaţional a dispoziţiilor art. 2199 şi a art. 2200 din C. civ.

De aceea, pentru asigurările de drept (noţiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerinţele premisă pentru incidenţa normei (în speţă, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin "lege", iar noţiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, aceasta putând fi reprezentată şi de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru).

Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât şi a celor facultative este necesară încheierea unei poliţe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligaţie legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispoziţiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe când în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliţei de asigurare rămâne o opţiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertăţii contractuale, conform art. 1169 din C. civ.

Actele normative speciale la care se referă art. 2213 C. civ. sunt, de exemplu, O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor etc.

Or, mecanismele descrise de aceste legi speciale presupun încheierea unei poliţe de asigurare, precum şi participanţii obişnuiţi în raporturile juridice obligaţionale de asigurare - asigurat şi asigurător (societăţile de asigurare), întocmai ca în cazul asigurărilor facultative, reglementate de C. civ.

Consecinţa tuturor acestor argumente este aceea că, de vreme ce asigurarea de drept operează şi în absenţa unei poliţe, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite cum este cea imputată de reclamante pârâţilor - de a nu încheia contractul de asigurare.

Cum corect a stabilit instanţa de apel, teza finală a art. 49 din Legea nr. 35/1990 - "Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege" - se complineşte cu prevederile Legii nr. 80/1995 (art. 21), cu cele ale H.G. nr. 0435/1992 şi cu Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 care detaliază despăgubirile ce se acordă de Ministerul Apărării Naţionale, acestea fiind dispoziţiile legale care reglementează asigurările de drept la care face referire art. 49, nicio dispoziţie de lege neprevăzând obligativitatea plăţii unei despăpgubiri în cazuri de accidente, în baza unui contract de asigurare.

Cât priveşte Legea nr. 15/1998, aceasta stabileşte prin art. 1 alin. (2) (în partea care interesează subiecţii implicaţi în cauza de faţă) că Ministerul Apărării Naţionale poate contracta asigurări facultative de persoane şi de răspundere civilă, în beneficiul personalului cu atribuţii operative sau informative, pentru cazurile de invaliditate sau deces, produse prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni operative, informative, pirotehnice, etc., misiuni executate în ţară sau în străinătate.

De asemenea, art. 2 din lege menţionează în teza sa finală că anexele legii vor preciza categoriile de bunuri şi persoane care pot fi asigurate facultativ.

Instanţa de apel a stabilit corect, în legătură cu acest act normativ, că nu poate constitui o cauză de angajare a răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât pentru fapta ilicită a neîndeplinirii unei obligaţii de a încheia o asigurare de răspundere pentru accidente aviatice în care este implicat personal militar, în primul rând întrucât autorul reclamantelor nu se înscrie în sfera de cuprindere a destinatarilor acestuia. Situaţia premisă a descrierii domeniului de incidenţă, cu referire la subiectele de drept, este aceea să fie vorba despre personal cu atribuţii operative sau informative, categorie în care nu se înscrie maistrul militar. Aşadar, chiar dacă această ocupaţie poate fi considerată ca încadrându-se în categoria generală "personal aeronautic din aviaţia militară" menţionată în Anexa 1 lit. B) pct. 5 a legii, domeniul de incidenţă al acesteia trebuie să corespundă şi situaţiei premisă din textul art. 2 mai sus menţionat, simpla apartenenţă la categoria profesională nefiind suficientă.

În al doilea rând, raportarea la conţinutul Legii nr. 15/1998 nu relevă existenţa unor obligaţii legale neîndeplinite în mod culpabil de către intimatul-pârât, de natură să conducă la concluzia săvârşirii de către acesta a unei fapte ilicite prejudiciabile de felul celei descrise în acţiunea recurentelor, câtă vreme cadrul legal conturat prin adoptarea acestui act normativ descrie crearea unei posibilităţi legale pentru toate autorităţile menţionate în art. 1 alin. (2) de a încheia asigurări facultative de persoane şi bunuri.

Recurentele pretind că s-ar fi încheiat astfel de asigurări şi că la nivelul Ministerului Apărării ar exista un acord cadru de prestări servicii şi un caiet de sarcini în care se menţionează cuantumul sumei asigurate în caz de deces la valoarea de 80.000 euro, dar că intimatul a omis să încheie o poliţă şi pentru defunctul C. din raţiuni economice.

Referitor la această susţinere, Înalta Curte reţine că în cauză nu s-a făcut o astfel de dovadă, iar la solicitarea instanţei formulată cu prilejul concluziilor orale, de a preciza dacă s-au încheiat astfel de poliţe de către Ministerul Apărării, reprezentantul acestora a învederat că nu are cunoştinţă de o asemenea situaţie.

Decizia nr. 466/22.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în dosar nr. x/2015, la care fac trimitere recurentele, a rămas definitivă prin respingerea, ca inadmisibil, a recursului, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, la nivelul Înaltei Curţi, în cadrul acelui dosar nu au fost analizate chestiuni de nelegalitate ale deciziei atacate, cauza fiind soluţionată din perspectiva unui aspect procedural legat de admisibilitatea căii extraordinare de atac. În acest context, hotărârea dată în apel în acel dosar, nu poate fi avută în vedere ca reper de practică judiciară de către instanţa supremă, întrucât ilustrează o soluţie izolată şi conjuncturală, diferită de o întreagă jurisprudenţă a Înaltei Curţi dezvoltată prin soluţionarea pe fond, în recurs, a unor cauze similare celei pendinte (în acest sens, decizia nr. 1337/15.06.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2017, decizia nr. 1586/12.10.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2019).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A., B. împotriva deciziei nr. 896 din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 896 din 11 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2024.