Conventional rescission of a sale contract denied due to implicit waiver via acceptance of late payments after regularization of arrears.

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 11.11.2021 pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., constatarea rezoluţiunii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/25.04.2015 de către D., ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către pârâţi, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ. coroborate cu art. 1549, art. 1550, art. 1553 şi art. 1554 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov

Prin sentinţa nr. 474/27.02.2023, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1679/A/13.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L., învederând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ.

Recurenta a expus pe larg situaţia de fapt ce a generat prezentul demers judiciar şi a arătat că instanţele fondului au realizat o confuzie între rezoluţiunea judiciară şi cea convenţională, ca modalitate extrajudiciară de desfiinţare a contractului, cu specificităţile sale.

Rezoluţiunea convenţională, spre deosebire de cea judiciară, transferă puterea de apreciere a existenţei neexecutării esenţiale prevăzute în contract către titularul pactului comisoriu, creditorul acestuia având rezervat dreptul de a rupe legătura contractuală pe considerente de oportunitate, nesusceptibile de cenzură de către instanţa de judecată în urma unui control a posteriori.

În mod nelegal şi neîntemeiat, instanţele fondului au efectuat un control a priori a gravităţii neexecutării obligaţiilor de către cumpărător, prin raportare la momentul sesizării primei instanţe cu cererea de chemare în judecată.

Dacă condiţia neexecutării reprezintă fundamentul factual şi juridic al rezolutiunii şi este, totodată, cea care justifică naşterea dreptului de a solicita rezolutiunea, aprecierea caracterului esenţial al obligaţiei şi a gravităţii neexecutării aparţine părtilor contractante, acestea stabilind anticipat, prin clauza rezolutorie inserată, care este obligaţia a cărei neexecutare atrage desfiinţarea retroactivă a contractului.

În cauză, deşi instanţele fondului au constatat că, în fapt, intimaţii au neglijat în mod repetat să-şi îndeplinească obligaţia de plată, timp de 22 de luni consecutiv, aspect recunoscut de aceştia, dar care transpare în mod lămurit şi din materialul probator, şi că această neexecutare corespunde modelului abstract descris în clauza rezolutorie, în mod eronat nu au admis că pactul comisoriu a generat efectele în vederea căruia fusese creat, soluţionând cauza potrivit regulilor stabilite unei acţiuni civile introduse cu scopul dispunerii rezoluţiunii judiciare a contractului.

Recurenta a întemeiat însă acţiunea în constatarea desfiinţării contractului pe efectele extinctive produse în temeiul pactului comisoriu.

Creditorul, în calitate de titular al dreptului de a se prevala de efectele rezoluţiunii de plin drept, este unicul subiect care poate decide părăsirea relaţiei contractuale ori salvgardarea sa, şi în niciun caz nu i se poate imputa un arbitrariu excesiv în opţiunea sa, ori un comportament individualist, vătămător intereselor debitorului aflat în culpă.

Efectuând plăţile cu mult timp după expirarea termenului esenţial, cunoscând că raportul obligational a încetat prin activarea pactului comisoriu în maniera agreată, intimaţii s-au substituit instanţelor fondului, comportament ce ar trebui sancţionat de către instanţă, întrucât părţile au convenit expres ca rezultatul neexecutării să nu fie altceva decât încetarea pentru trecut a contractului, cu consecinţa restituirii bunului imobil dobândit către vânzător, respectiv reţinerea, de către acesta, a plăţilor efectuate cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul prezumat şi evaluat anticipat.

Debitorul ar fi avut posibilitatea de a îndeplini peste termen obligaţia, respectiv creditorul nu avea dreptul de a refuza executarea, numai dacă ipoteza pactului comisoriu ar fi prevăzut un termen suplimentar de executare.

Aceasta deoarece sintagma "de plin drept" nu poate conduce decât la concluzia că părţile au stabilit ca rezolutiunea contractului să se producă complet automat, prin simplul fapt al neexecutării în împrejurările enunţate, nu numai fără intervenţia instanţei de judecată, ci chiar fără o altă formalitate de punere în întârziere ori de "încunoştiinţare" a debitorului. Prin urmare, rezolutiunea este rezultatul neexecutării, iar nu a unei notificări către debitor prin care se invocă efectele sale.

Concluzia care se poate deduce din premisele expuse este că pactul comisoriu, deşi nu exclude dreptul de opţiune al creditorului, presupune notificarea debitorului din partea creditorului numai pentru a solicita executarea după împlinirea termenului esenţial, caz în care este manifestă renunţarea la dreptul de a invoca rezolutiunea convenţională, iar nu pentru situaţia în care se comunică desfiinţarea contractului în puterea clauzei rezolutorii care şi-a produs efectele.

Voinţa contrară, de a continua executarea silită şi, implicit, de a împiedica desfiinţarea contractului, putea fi exprimată numai într-o manieră explicită, pe calea unei notificări.

Practic, clauza rezolutorie, astfel cum a fost stipulată, exclude categoric posibilitatea executării tardive a prestaţiilor de către cumpărător, creditorul pronunţându-se în avans cu privire la dreptul de opţiune conferit de lege, renunţând, fără a fi exprimat direct, la dreptul de a obţine executarea silită, opţiune care de altfel se regăsea în beneficiul său exclusiv, iar nu al debitorilor.

Instanţa a interpretat conduita intimaţilor de a efectua plăţi cu mult timp după data scadentă într-o renunţare certă la dreptul de a invoca efectele clauzei rezolutorii. Întrucât renunţarea la un drept nu se prezumă, soluţia instanţei de apel de a nega eficienţa pactului comisoriu prin prisma considerentului de atribuire a tăcerii recurentei este nelegală şi se bazează numai pe supoziţii interpretate arbitrar.

Alimentarea contului bancar cu sume de bani, operaţiune care nu implica o acceptare pentru efectuarea sa din partea titluarului contului, după cum greşit a reţinut instanţa fondului, nu poate fi interpretată ca o manifestare a intenţiei de a renunţa la beneficiul efectului rezolutiunii de plin drept, de vreme ce recurenta nu a fost înştiinţată de către debitori despre aceste viramente şi nici nu a fost somată să exprime o poziţie oficială relativ la voinţa sa de a păstra relaţia contractuală.

În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă analizată de către instanţele de judecată, aceasta reprezintă singura sancţiune pusă în discuţie şi analizată de către instanţele fondului, şi despre care instanţa de apel a conchis că nu este incidentă în speţa curentă.

Prin urmare, s-a statuat în mod definitiv faptul că recurenta a exercitat dreptul de a invoca efectele pactului comisoriu în interiorul termenului de prescripţie extinctivă de trei ani instituit prin lege, pentru a sancţiona pasivitatea titularului său, astfel că nu se poate admite ipoteza unei întârzieri în exercitarea dreptului recunoscut legal şi convenţional de a declara rezolvit contractul pentru care să fie refuzate consecinţele sale juridice.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În mod nefondat pretinde recurenta o încălcare în cauză a prevederilor art. 1270 C. civ., pe care o deduce din împrejurarea nevalorificării clauzei de rezoluţiune convenţională şi a pactului comisoriu inserate de părţi în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acestea.

În realitate, neadmiterea acţiunii în constatarea rezoluţiunii convenţionale a contractului de vânzare-cumpărare ori prin valorificarea pactului comisoriu a fost determinată nu de ignorarea de către instanţa de apel a voinţei părţilor consfinţită prin convenţie, ci observându-se că nici la data notificării pârâţilor asupra rezoluţiunii unilaterale a contractului (27.09.2021), şi nici la data introducerii acţiunii (11.11.2021), nu erau întrunite condiţiile în care acestea conveniseră asupra desfiinţării convenţiei lor. Astfel, potrivit evaluării realizate de instanţa de apel, chiar dacă cu întârziere, pârâţii şi-au executat obligaţiile de plată a tuturor ratelor scadente, având şi două rate plătite în plus, ratele au fost încasate, iar declaraţia unilaterală de rezoluţiune şi cererea de constatare a rezoluţiunii de drept au fost formulate la mult timp după încasarea plăţilor şi acceptarea de către creditoare a executării obligaţiilor pârâţilor.

Prin urmare, nu pentru că instanţa ar fi ignorat clauza de rezoluţiune unilaterală ori pactul comisoriu convenit de părţi nu a admis acţiunea, ci întrucât, pe baza evaluării probelor, aceasta a stabilit că nici la data notificării pârâţilor şi nici la data promovării acţiunii nu se regăsea o situaţie de neexecutare a contractului care să fundamenteze o rezoluţiune a acestuia, obligaţiile pârâţilor fiind executate la acele momente.

Nefondat acuză recurenta o confuzie pe care instanţa de apel ar fi realizat-o între rezoluţiunea judiciară şi cea convenţională, fiind de netăgăduit că şi în cazul celei din urmă, pentru a putea opera, trebuie să fie îndeplinită condiţia de fond a unei neexecutări însemnate a contractului din partea debitorului.

Verificarea existenţei acestei condiţii este sub controlul ori cenzura instanţei chiar şi în cazul rezoluţiunii extrajudiciare care operează în temeiul art. 1550 alin. (1) C. civ., instanţa de apel amendând prin soluţia sa nu gravitatea ori caracterul însemnat al neexecutării (această situaţie fiind regăsită în judecata de primă instanţă care a fost reformată sub aspectul considerentelor în apel), ci chiar inexistenţa unei cauze/a unui motiv de rezoluţiune care să privească neexecutarea obligaţiilor debitorilor la momentul la care creditoarea şi-a manifestat voinţa valorificării clauzei rezolutorii ori pactului comisoriu.

Aşadar, această verificare a făcut obiectul de analiză în decizia recurată, fiind lipsită de temei critica înfăptuirii de către instanţa de apel a unei judecăţi în echitate, în conformitate cu o morală socială, acolo unde există reglementare legală şi convenţională dată de voinţa părţilor, contrar susţinerilor recurentei instanţa aplicând legea în rezolvarea conflictului dintre părţi, iar nu raţiuni de echitate ori morală.

Prin urmare, instanţa învestită cu acţiunea în rezoluţiune (fie ea şi convenţională) nu poate doar să ia act de manifestarea de voinţă a creditorului de a activa pactul comisoriu, ci trebuie să verifice dacă, într-adevăr, în situaţia dedusă judecăţii, există premisele ca acesta să poată fi activat.

Întrucât partea în favoarea căreia este stipulată clauza rezolutorie poate renunţa, în mod tacit sau expres, la beneficiul acesteia, instanţa de judecată are prerogativa legală de decide din care fapte s-ar putea deduce o astfel de renunţare. Mai mult, în prezenta cauză instanţa era datoare să aprecieze dacă neexecutarea reclamată este aptă să atragă activarea pactului comisoriu, având în vedere că neexecutarea a fost parţială şi temporară, pârâţii achitând mare parte din ratele de preţ datorate.

În mod pertinent, conduita reclamantei manifestată prin acceptarea plăţii retroactive făcute de debitori în luna ianuarie 2019 (pentru ratele restante) şi, în continuare, prin încasarea ratelor datorate timp de încă aproape trei ani, a fost valorificată de instanţa de apel ca o confirmare a voinţei menţinerii în fiinţă a contractului şi, totodată, ca expresie a renunţării sale la dreptul de a cere rezoluţiunea în temeiul art. 1552 C. civ. sau în temeiul convenţiei (pactului comisoriu).

În aceste condiţii, chiar dacă în istoricul raporturilor juridice dintre părţi, pentru anumite segmente de timp, debitorii au înregistrat restanţe în executarea obligaţiilor de consistenţa celor descrise în pactul comisoriu convenit, valorificarea acestuia nu mai putea fi realizată după achitarea restanţelor, respectiv la o dată la care timp de aproape trei ani debitorii se aflau cu plăţile la zi, în considerarea sancţionării unui trecut şi depăşit comportament contractual necorespunzător al acestora. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, din acest motiv nici la data notificării pârâţilor şi nici la data introducerii cererii de chemare în judecată nu era îndeplinită condiţia de fond a unei neexecutări consistente a obligaţiilor acestora.

Contrar susţinerilor recurentei, raportul obligaţional dintre părţi nu a încetat la data înregistrării restanţelor pârâţilor debitori (pe perioada cuprinsă între martie 2017- decembrie 2018), prin neplata ratelor acestora la termenele convenite, fiind necesară şi o manifestare de voinţă în acest sens din partea creditoarei, prin valorificarea clauzei de rezoluţiune ori a pactului comisoriu. Cum în perioada de referinţă a înregistrării restanţelor la plăţi o astfel de manifestare de voinţă nu a existat şi cum această perioadă a încetat prin plata în ianuarie 2019 a ratelor restante şi a continuat cu plata şi încasarea pentru încă 3 ani a ratelor din contract, în mod pertinent instanţa de apel a considerat conduita părţilor drept manifestare a voinţei menţinerii în fiinţă a contractului şi, totodată, drept renunţare din partea reclamantei la dreptul de a cere rezoluţiunea în temeiul art. 1552 C. civ. sau în temeiul convenţei (pactul comisoriu) asupra căreia nu mai poate reveni.

De altfel, aceste aspecte ale cauzei, concretizate în interpretarea conduitei contractuale a părţilor, ţin de evaluarea circumstanţelor de fapt ale cauzei şi intră în sfera de fundamentare a temeiniciei hotărârii instanţei de apel, fiind necenzurabile în recurs.

Contrar criticilor recurentei - care a susţinut că renunţarea la un drept nu se prezumă şi că soluţia instanţei de apel, de a nega eficienţa pactului comisoriu atribuind tăcerii sale semnificaţia acceptării executării tardive a obligaţiilor pârâţilor, este în afara legii şi se bazează pe supoziţii interpretate arbitrar - Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel nu s-a fundamentat exclusiv pe o pretinsă acceptare tacită a executării tardive a obligaţiilor contractuale, ci pe toate elementele cauzei, printre care faptul că pârâţii au achitat ratele datorate, iar la data învestirii instanţei nu figurau cu restanţe de plată şi, prin urmare, nu exista o neeexecutare culpabilă. Conduita recurentei a fost apreciată în contextul probator şi în raport cu apărările formulate de către pârâţi, astfel încât nu se poate vorbi despre o eludare a legii pretins săvârşită de către instanţa de apel şi nici de supoziţii interpretate arbitrar.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1679/A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1679/A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.