Compensation for judicial error following acquittal via revision after ECHR violation; irrelevance of "new fact" requirement under criminal procedure statute

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357 combinat cu art. 1381 şi art. 1385 din C. civ., raportat la prevederile art. 538 alin. (1) şi urm. din C. proc. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul:

- plata sumei de 500.000 euro, despăgubiri civile (sumă indexată şi actualizată, conform legii), pentru repararea prejudiciului material ce i s-a provocat, constând în: veniturile şi beneficiile de care a fost lipsit în perioada detenţiei; cheltuielile de judecată făcute în perioada celor peste 12 ani de procese cu plata sumelor necesare în scopul angajării unui avocat calificat, pentru toate fazele procesuale, inclusiv pentru C.E.D.O., precum şi ulterior, pentru intentarea şi susţinerea acţiunii în revizuirea hotărârii de condamnare; cheltuielile de transport la organele de urmărire penală şi la instanţele de judecată, precum şi cheltuielile cu cazarea pentru persoana sa şi pentru apărătorul său, etc; cheltuielile pentru transportul soţiei sale şi al copiilor săi la locurile de detenţie prin care a fost deţinut; cheltuielile cu pachetele pe care i le-a adus familia la acele locuri de detenţie, plus dobânda aferentă sumei respective;

- plata unor daune morale în sumă de 10.000.000 euro, având în vedere imensul prejudiciu moral ce i s-a produs, precum şi plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1523 din 04 iulie 2022 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat acesta la plata către reclamant a sumei de 190.648,93 RON cu titlu de daune materiale şi la plata sumei de 100.000 euro (contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plăţii) cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1791/2023 din 23 martie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1523 din 04 iulie 2022 şi a încheierii din data de 06.01.2020 pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2019.

A schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 10.000 euro.

A menţinut în rest sentinţa.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1791/2023 din 23 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dezvoltând aceste motive, recurentul a afirmat că raţionamentul instanţei, şi implicit, concluzia şi soluţia nu sunt corecte, întrucât motivarea preia argumente şi considerente referitoare la despăgubirile ce pot fi solicitate în caz de privare nelegală/injustă de libertate (reglementate de art. 539 din C. proc. pen.) şi le transpune în cazul acţiunii reglementate de art. 538 din C. proc. pen., instanţa de apel făcând trimitere şi construind motivarea pe considerentele Curţii Constituţionale reţinute prin deciziile nr. 48/2018, nr. 45/2018 şi nr. 136/2021.

Sub acest aspect, arată că referirile din conţinutul deciziei nr. 48/2016 ale Curţii Constituţionale nu sprijină raţionamentul instanţei, întrucât, fără a nega cele arătate cu referire la dreptul statului de oferi prin legislaţia internă o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin apelul declarat în cauza de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie s-a arătat că legiuitorul român nu a reglementat şi nu a acordat dreptul la despăgubiri în situaţia revizuirii unei hotărâri de condamnare pentru motivul pentru care a fost revizuită hotărârea de condamnare a reclamantului, ci doar pentru situaţia unui fapt nou sau recent descoperit.

Considerentele de la paragraful 48 din decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, la care face referire instanţa de apel, referitoare la faptul că dreptul la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării, au privit privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal (de altfel, excepţia de neconstituţionalitate a privit dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., şi nu ale art. 538) şi nu situaţiile în care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 538 din C. proc. pen.

Astfel, aşa cum s-a concluzionat prin motivul de apel menţionat, cazul de despăgubire pentru eroare judiciară prevăzut de art. 538 C. proc. pen. se adresează exclusiv situaţiilor în care condamnarea iniţială a fost anulată pentru fapte noi sau recent descoperite, ceea ce se circumscrie doar cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Ca atare, dispoziţiile din dreptul intern, identic celor din protocolul la Convenţie nu recunosc dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare în procesele penale în orice situaţie în care o hotărâre definitivă de condamnare a fost anulată şi s-a dispus achitarea, ci doar atunci când, un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că a existat o eroare judiciară. în consecinţă, eroarea judiciară vizează elementele probatorii ale cauzei penale, articolul din protocol neimpunând cerinţa plăţii despăgubirilor atunci când condamnarea a fost anulată pentru un alt motiv.

Totodată, a apreciat că deciziile Curţii Constituţionale sunt de strictă interpretare şi aplicare şi se circumscriu doar textelor legale (analizate de Curtea Constituţională), fără a putea fi extinse prin analogie la alte situaţii, fie şi similare.

Faţă de cele de mai sus, a apreciat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normei de drept material, a art. 538 din C. proc. pen., această normă de drept material neacordând dreptul la despăgubiri reclamantului pentru prejudiciile pretins produse de hotărârea de condamnare definitivă desfiinţată ulterior în urma revizuirii acesteia în baza hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel referitor la neincidenţa în speţă a deciziilor Curţii Constituţionale reţinute de prima instanţă, ci pur şi simplu, a analizat doar motivul nr. 1 de apel al Ministerului Public, expunând argumentele pentru care art. 538 C. proc. pen. reglementează situaţia reclamantului, arătând că simpla existenţă a unei hotărâri de achitare deschide dreptul reclamantului la repararea pagubei cauzate de eroarea judiciară, neavând importanţă cazul de revizuire incident ori cazul de achitare.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat nici motivul de apel nr. 3 al apelului declarat în cauză de Ministerul public, prin care s-a învederat că nu rezultă din conţinutul hotărârii care a fost perioada detenţiei pentru care au fost calculate sumele de bani cuvenite reclamantului cu titlu de indemnizaţii nete aferente funcţiei de primar.

A susţinut că reclamantul a fost reţinut în data de 7 iulie 2006 şi arestat în perioada 11.07.2006 - 10.11.2006, astfel că anterior datei de 7 iulie 2006 şi în perioada 8-10 iulie 2006 reclamantul nu a fost supus vreunei măsuri privative de libertate, rezultând că instanţa a acordat despăgubiri pentru o perioadă în care reclamantul nu a fost supus vreunei măsuri preventive privative de libertate.

A mai învederat recurentul că instanţa de apel nu a analizat nici motivul de apel nr. 4 al apelului declarat de Ministerul Public, referitor la modalitatea în care prima instanţă s-a raportat la sentinţa penală nr. 2637/18.12.2013, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2009, modificată şi definitivă prin decizia penală nr. 797 din 12 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

În acest sens, a arătat că a nu ţine cont de cealaltă condamnare suferită de reclamant şi de perioada de executată în acel dosar şi a considera că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri morale pentru perioada de detenţie ca urmare a procesului penal în care a fost pronunţată decizia penală nr. 273/27.10.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, făcând abstracţie de hotărârea de condamnare din dosarul nr. x/2009, ar însemna a nu ţine cont, a goli de conţinut şi de orice efect însăşi hotărârea de condamnare din acest din urmă dosar şi ar conduce la situaţia inechitabilă în care s-ar procura un dublu folos reclamantului ca urmare a măsurilor privative de libertate şi detenţiei executate.

Prin cea de a treia critică formulată, recurentul a apreciat că hotărârea pronunţată de curtea de apel este nelegală şi în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen. despăgubirilor solicitate de reclamant pentru perioada măsurilor preventive (reţinere şi arest preventiv), fiind dată cu aplicarea greşită a normei de drept material penală, în condiţiile în care temeiul corect de drept pentru solicitarea prejudiciilor (morale şi materiale) pretins cauzate de măsurile preventive privative de libertate ar fi fost art. 539 din C. proc. pen.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dezvoltând acest motiv, recurentul a invocat, pe de o parte, aplicarea şi interpretarea greşită dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la prevederile art. 541 alin. (2) din acelaşi cod.

Sub acest aspect, a învederat că în cauză, hotărârea prin care s-a desfiinţat decizia considerată de reclamant ca reprezentând eroarea judiciară este decizia nr. 292 din 02.04.2018. Prin urmare, a considerat că termenul de prescripţie de 6 luni curge de la data pronunţării acestei hotărâri, fiind împlinit la data de 02.10.2018, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 12.04.2019.

Pe de altă parte, a invocat hotărârea instanţei de apel cu privire la menţinerea în sarcina Statului Român la plata de daune materiale în suma de 190.648,93 RON şi morale în cuantum de 10.000 de euro către intimatul reclamant.

În acest sens, a învederat că art. 538 alin. (1) C. proc. pen. este singurul text legal raportat la care ar fi putut fi analizate pretenţiile intimatului-reclamant. Condiţiile impuse de art. 538 alin. (1) C. proc. pen. sunt de strictă interpretare şi aplicare, fiind prevăzute de o normă cu caracter de excepţie.

Or, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că aceste condiţii sunt îndeplinite, existând o condamnare definitivă, desfiinţată ca efect al admiterii cererii de revizuire, şi o soluţie definitivă de achitare în cauză.

A arătat că prima condiţie impune ca persoana care solicită daunele să fi fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa primită a fost sau nu pusă în aplicare, condiţie împlinită, întrucât reclamantul a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă, anume Decizia nr. 273/27.01.2010 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Însă, a doua condiţie impune ca hotărârea de condamnare să fi fost ulterior desfiinţată, "pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară".

În cauză, această condiţie nu este îndeplinită în speţă, iar neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative impuse de legiuitor duce la concluzia că reclamantul, contrar celor reţinute de instanţa de fond, nu se înscrie în categoria persoanelor îndreptăţite la reparaţii potrivit art. 538 alin. (1) C. proc. pen.

Singurul temei al admiterii cererii de revizuire a fost pronunţarea hotărârii CEDO, iar decizia prin care s-a desfiinţat hotărârea de condamnare a constatat incidenţa prevederilor art. 465 C. proc. pen., care se referă strict la revizuirea hotărârilor în situaţia în care CEDO a constatat o încălcare a Convenţiei, iar respectiva încălcare nu poate fi înlăturată decât prin revizuirea hotărârii, nefiind avută în vedere descoperirea unui fapt nou sau recent descoperit.

Prin urmare, atâta timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538 C. proc. pen. nu se poate reţine producerea unei erori judiciare în cauză, drept care nu se justifică acordarea daunelor materiale sau morale.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale la care a fost obligat Statul Român, recurentul-pârât a considerat că instanţa de apel nu a valorificat în totalitate faptul ca intimatul-reclamant a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare, într-un alt dosar penal.

În continuare, a arătat că totalul despăgubirilor morale trebuie să acopere prejudiciul moral dovedit şi să nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză, astfel că, apreciază că instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa CEDO sau jurisprudenţa naţională în stabilirea acestor daune.

Invocând jurisprudenţa CEDO, cu arătarea considerentelor relevante, recurentul a apreciat că suma de 10.000 euro acordată cu titlu de daune morale constituie o îmbogăţire fără justă cauză, fiind disproporţionată, în raport de jurisprudenţa menţionată.

Prin ultima critică formulată, recurentul-pârât a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451-453 şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ. considerând disproporţionate cheltuielile judiciare la care a fost obligat, în condiţiile în care cererea reclamantului a fost admisă doar în parte.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în parte, aspectele de nelegalitate deduse judecăţii prin cele două recursuri sunt similare, fapt pentru care vor fi analizate în cadrul unor considerente comune, urmând a fi evidenţiate eventualele particularităţi specifice fiecărui recurs.

Astfel, instanţa supremă constată că aspectele de nelegalitate comune celor două recursuri, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 538 C. proc. pen., ambele părţi recurente susţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru ca eroarea judiciară să dea naştere la dreptul la repararea pagubei. În acest sens, au învederat că dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare nu este recunoscut în orice situaţie în care hotârârea definitivă de condamnare a fost anulată şi s-a dispus achitarea, ci doar atunci când un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că a existat o eroare judiciară, condiţie neîndeplinită în speţă.

În plus faţă de această critică, recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti a criticat hotărârea instanţei de apel apreciind că este nemotivată, întrucât nu au fost analizate, în totalitate, motivele de apel formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie, fiind astfel incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin celelalte critici aduse deciziei recurate, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greşită dată de instanţa de apel a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la prevederile art. 541 alin. (2) din acelaşi cod.

Totodată, ca o consecinţă a aplicării greşite a normelor de drept material, în ceea ce priveşte neîntrunirea condiţiilor pentru naşterea dreptului la despăgubiri pentru eroarea judiciară, recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de obligare la plata daunelor morale, precum şi cuantumul acordat, făcând trimitere la jurisprudenţa CEDO, cu solicitarea de cenzurare a cuantumului daunelor morale.

Prin ultima critică formulată, recurentul-pârât a criticat soluţia dată de instanţa de apel de menţinere a obligaţiei de plată, în totalitate, a cheltuielilor de judecată, raportat la dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., având în vedere că pretenţiile reclamatului au fost admise doar în parte. În subsidiar, a formulat critici cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată şi la proporţionalitatea acestora în raport cu complexitatea şi obiectul cauzei.

Analizând critica comună ambelor recursuri, respectiv cea prin care se invocă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere cele succed.

Pentru evaluarea criticii formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

Prin sentinţa penală nr. 182/18.06.2007 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2006 s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea reclamantului pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000.

În urma apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, a fost pronunţată decizia penală nr. 179/A/10.12.2007 de Curtea de Apel Alba Iulia, prin care a fost admis apelul declarat de Parchet, a fost desfiinţată sentinţa penală nr. 182/18.06.2007 şi s-a dispus rejudecarea cauzei la Tribunalul Alba.

Împotriva deciziei penale nr. 179/A/10.12.2007 au declarat recurs inculpaţii, inclusiv reclamantul, iar prin decizia penală nr. 1159 din 28.03.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile, a fost casată decizia penală nr. 179/A/10.12.2007 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia, pentru soluţionarea pe fond a apelului declarat de Parchet.

Prin încheierea nr. 1876/28.10.2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2008 a fost admisă cererea formulată de reclamant şi s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Alba Iulia, la Curtea de Apel Constanţa, menţinându-se actele îndeplinite.

Prin decizia penală nr. 39/P/10.04.2009, pronunţată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Constanţa a respins, ca nefondat, apelul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva sentinţei penale nr. 182/18.06.2007, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2006, privind pe inculpaţi, inclusiv pe reclamant.

S-a formulat de către DNA-Serviciul Teritorial Constanţa recurs împotriva acestei decizii, iar prin decizie penală nr. 273/27.01.2010, pronunţată în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia penală nr. 39/P/10.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi sentinţa penală nr. 182/18.06.2007 pronunţată Tribunalul Alba şi, în rejudecare, a condamnat reclamantul pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Prin Hotărârea din 08.11.2016(cererea nr. x/10), publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 755 din 21. IX.2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre de condamnare a reclamantului pentru luare de mită, fără audierea martorilor, deşi cele două instanţe inferioare consideraseră că nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, motiv pentru care decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de condamnare este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 & 1 din Convenţie. S-a apreciat că omisiunea audierii martorilor de către instanţa supremă, înainte de a-l declara vinovat de reclamant, a limitat în mod considerabil dreptul la apărare.

Reclamantul a solicitat revizuirea deciziei penale nr. 273/27.01.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2008, în conformitate cu prevederile art. 465 C. proc. pen.

Prin decizia nr. 292/02.04.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de revizuire formulată de reclamant împotriva deciziei penale nr. 273/27.01.2010 pronunţată de instanţa supremă şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs.

Prin decizia penală nr. 865/29.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -DNA, împotriva deciziei penale nr. 39/P din data de 10.04.2009 a Curţii de Apel Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2008, cu privire la reclamant, menţinându-se dispoziţia de achitare a acestuia pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, întrucât faptele expuse în actul de acuzare şi reţinute în sarcina reclamantului, nu există. Cu aceeaşi ocazie, s-a constatat că reclamantul a executat pedeapsa cu închisoarea de 3 ani şi 6 luni aplicată prin decizia penală nr. 273/27.01.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2008 de la data de 28.01.2010 până la data de 14.09.2011. De asemenea, s-a constatat că reclamantul a fost reţinut în data de 07.07.2006 şi arestat preventiv de la data de 11.07.2006 până la data de 10.11.2006.

Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la repararea prejudiciului provocat prin procedura judiciară, finalizată prin achitare, prin obligarea pârâtului la plata de despăgubiri civile reprezentând daune materiale şi morale.

Prima instanţă a a admis, în parte, cererea iniţială şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 190.648,93 RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe în sensul îndeplinirii condiţiilor pentru repararea prejudiciului generat de erori judiciare, menţinând sentinţa sub acest aspect. Totodată, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că: a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 10.000 euro.

Recurenţii au criticat hotărârea pronunţată de curtea de apel, susţinând că este dată cu aplicarea greşită a art. 538 C. proc. pen., ale căror condiţii nu sunt îndelinite într-un mod cumulativ, respectiv nu este îndeplinită condiţia existenţei un fapt nou sau recent descoperit.

Prin critica astfel formulată, recurenţii pun în discuţie interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor privind angajarea răspunderii statului în caz de eroare judiciară referitoare la achitarea după pronunţarea unei hotărâri de condamnare, în conformitate cu prevederile art. 538 alin. (1) C. proc. pen., achitare intervenită în rejudecare după admiterea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 465 din acelaşi cod, în cazul pronunţării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Dispoziţiile art. 538 din C. proc. pen., pretins încălcate de către instanţa de apel, statueză în sensul că "(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit."

Condiţiile care reies din textul legal sunt (i) pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, (ii) pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară ori în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, (iii) persoana să nu îşi fi determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel, (iv) persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă - în tot sau în parte - nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Însă, ce este definitoriu în cazul concret dedus judecăţii este faptul că desfiinţarea hotărârii de condamnare, în cazul reclamantului, a intervenit ca urmare a admiterii cererii de revizuire formulată de acesta, în conformitate cu prevederile art. 465 C. proc. pen.

Articolul 465 C. proc. pen. prevede că:

"Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate."

Fiind vorba despre o cale de atac extraordinară cu o natură atipică, aparte, diferită de celelalte căi extraordinare de atac, astfel cum este definită în decizia nr. 2/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admiterea ei determină examinarea din nou a cauzei pe fond, operând, în mod real, o repunere a părţii în situaţia juridică sau, mai exact, în dreptul conferit de calea de atac exercitată la momentul declarării şi judecării ei. Fiind determinată de intervenirea unei hotărâri CEDO de condamnare definitivă a Statului Român pentru încălcarea Convenţiei europene sau a Protocoalelor adiţionale la aceasta, revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 465 C. proc. pen. nu presupune, pentru admisibilitatea ei, vreun alt fapt nou sau recent descoperit, la fel ca în cazul celor mai multe cazuri de revizuire, fiind suficient să existe, ca element nou, intervenirea unei hotărâri CEDO, în sensul solicitat de textul prevăzut de art. 265 C. proc. pen.

Tot astfel, nici achitarea după pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, achitare intervenită în rejudecare după admiterea unei asemenea cereri de revizuire, nu trebuie să survină, în lumina celor arătate mai-sus, legate de natura atipică a acestei căi extraordinare de atac, ca urmare a unui fapt nou sau recent descoperit.

Având în vedere aceste statuări, rezultă că instanţa de rejudecare, după admiterea revizuirii, nu avea nevoie de fapte noi sau recent descoperite, pentru a pronunţa o hotărâre de achitare în cauză; dacă acestea apăreau, în economia speţei, şi ar fi fost favorabile inculpatului, întăreau temeinicia soluţiei de achitare, iar dacă îi erau defavorabile acestuia, puteau conduce, în spiritul deciziei CEDO, la confirmarea soluţiei de condamnare a inculpatului, soluţie desfiinţată ca urmare a admiterii cererii de revizuire.

Prin urmare, condiţia faptului nou sau recent descoperit nu este de esenţa achitării în acest caz, al rejudecării după admiterea cererii de revizuire întemeiată pe art. 465 C. proc. pen.. În celelalte cazuri de revizuire, condiţia faptului nou sau recent descoperit este una implicită şi conduce, în mod direct, la pronunţarea unei soluţii diametral opuse în cauză, atunci când faptele noi sau recent descoperite sunt determinante, fiind avută în vedere revizuirea întemeiată pe art. 453 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Ca atare, condiţiile ce trebuie îndeplinite în cazul pendinte, pentru ca reclamantul să aibă dreptul la reparaţia pagubei pentru eroare judiciară sunt îndeplinite, respectiv: există o hotărâre definitivă prin care reclamantul a fost condamnat şi s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, iar reclamantul nu şi-a determinat condamnarea, în sensul arătat de textul sus-menţionat şi nici nu îi este imputabilă nerelevarea aspectelor necunoscute sau recent descoperite.

Dacă în ceea ce priveşte prima condiţie, cea a existenţei unei hotărâri definitive prin care reclamantul a fost condamnat şi s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, nu există niciun dubiu cu privire la îndeplinire, împlinirea celei de doua condiţii este contestată de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În acest sens, recurentul-pârât a susţinut că intimatul-reclamant nu a solicitat o reaudiere a martorilor în faţa instanţei care l-a condamnat, fiind incident astfel art. 538 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căruia persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

Or, reclamantul nu a contribuit la condamnarea sa şi nici nu i se poate reproşa faptul că nu a relevat aspectele necunoscute sau recent descoperite. În cazul concret dedus judecăţii, nu i se poate imputa reclamantului lipsa solicitării reaudierii martorilor în faţa instanţei de recurs, în contextul în care a fost achitat de instanţa de fond şi cea de apel.

Mai mult, aceste susţineri ale recurentului nu pot fi primite, întrucât în procesul penal operează prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei incumbă organelor judiciare. C. proc. pen., în vigoare la momentul condamnării, prevedea că instanţa de recurs poate administra probe noi sau readministra probele, dacă consideră necesar pentru asigurarea dreptului părţilor la un proces echitabil, lăsând astfel la latitudinea acesteia reaudierea martorilor. Acest aspect a fost criticat de CEDO în Hotărârea din 08.11.2016 (cererea nr. x/10), publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 755 din 21. IX.2017, precum şi în alte hotărâri anterioare, CEDO considerând că neaudirea martorilor de către instanţa supremă, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat considerabil dreptul său la apărare.

Totodată, este de menţionat că eroarea judiciară a fost constatată de instanţa penală care a rejudecat cauza după admiterea cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 465 din C. proc. pen., ca urmare a constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării dreptului la un proces echitabil. Or, în procedura de reparare a pagubei cauzate de eroarea judiciară, nu revine instanţei civile sarcina de a aprecia asupra cauzei care a determinat această eroare.

Astfel, constatând îndeplinite condiţiile art. 538 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii incidente în speţă.

Totodată, constată că interpretararea dată de instanţele de fond prevederilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen. este în acord cu jurisprudenţa CEDO, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a reţinut că potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Rezultă din acest text constituţional că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.

În acest punct al analizei, trebuie menţionat că noţiunea de "eroare judiciară", astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei. Ea aduce în discuţie caracterul defectuos al funcţionării sistemului justiţiei, astfel încât, în definirea ei trebuie să se ţină cont de două elemente, şi anume: dezlegarea unei situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi neregularitatea în privinţa desfăşurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Drept urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că simpla existenţă a unei hotărâri de achitare deschide dreptul reclamantului la repararea pagubei cauzate de eroarea judiciară, neavând importanţă cazul de revizuire incident.

Aceasta este şi concluzia reţinută, printr-o jurisprudenţă constantă, de Curtea Constituţională care a statuat asupra noţiunii de eroare judiciară şi asupra necesităţii repararării prejudiciilor cauzate de aceste erori. Astfel, curtea de contencios constituţional a stabilit că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării, tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. S-a reţinut că este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei.

Prin urmare, în urma acestei decizii de declarare a neconstituţionalităţii art. 539 din C. proc. civ., Curtea Constituţională a dat dezlegare următoarelor chestiuni cu relevanţă în speţă: că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară se naşte prin simplul fapt al desfiinţării condamnării definitive, indiferent de motivul de achitare, respectiv că acest drept al omului se bucură în România de o protecţie superioară celei asigurate prin art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.

Acesta este şi raţionamentul corect al instanţei de apel, care a concluzionat, folosind ca argumentare, în plus faţă de raţionamentul judiciar propriu, considerentele Curţii Constituţionale evocate prin decizia nr. 136/2021, pentru o punctare cât mai exactă a necesităţii reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a făcut, în speţă, o aplicare directă a deciziei nr. 136/2021, pronunţată de Curtea Constituţională, contrar celor susţinute de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci s-a folosit de statuările curţii, expuse prin decizia antereferită, pentru a interpreta, în litera şi spiritul legii, prevederile art. 538 alin. (1) C. proc. pen.

Drept urmare, raportând cele expuse la litigiul pendinte, la situaţia rezultată din cauza penală, finalizată printr-o hotărâre definitivă de achitare, în condiţiile în care reclamantul în procesul penal a fost nelegal privat de libertate, precum şi în condiţiile în care, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia enunţată "constatarea unei erori judiciare naşte în sarcina statului obligaţia de a repara paguba creată, care se explică şi se întemeiază pe obligaţia de garanţie în sarcina statului", Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen., motiv pentru care sunt nefondate susţinerile legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub acest aspect.

Separat de această critică comună ambelor recursuri, şi care a primit, ca atare, analiză comună, Înalta Curte urmează a trece la examinarea fiecărei cereri de recurs în parte.

Recursul declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti

Prin criticile formulate, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a analizat parte din motivele de apel formulate, fiind astfel incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., precum şi că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 538 din C. proc. pen., în condiţiile în care temeiul juridic pentru solicitarea prejudiciilor pretins cauzate de măsurile preventive privative de libertate ar fi fost art. 539 din C. proc. civ., fiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Deşi subsumată de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica efectiv formulată este încadrabilă în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din acelaşi cod şi vizează neanalizarea de către instanţa de prim control judiciar a unor motive de apel formulate împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Astfel, în aprecierea recurentului, instanţa de apel nu a analizat motivele de apel referitoare la 1. neincidenţa în cauză a deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi acordarea daunelor aferente perioadei măsurilor preventive în baza art. 538 C. proc. pen., deşi privarea de liberatate din cursul procesului penal putea fi analizată de instanţă, în vederea acordării despăgubirilo, doar în condiţiile art. 539 C. proc. pen. 2. motivul de apel prin care s-a învederat că nu rezultă din conţinutul hotărârii care a fost perioada de detenţie pentru care au fost calculate sumele de bani cuvenite reclamantului cu titlu de idemnizaţii aferente funcţiei de primar; 3. motivul de apel privind modalitatea în care prima instanţă s-a raportat la sentinţa penală nr. 2637/18.12.2013, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin.

Critica astfel formulată este nefondată.

Înalta Curte, reţine că efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., care în alin. (1) prevede că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, iar în alin. (2) prevede că în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanţă.

Din dispoziţiile art. 477-478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, şi respectiv la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

În acest context este în sarcina instanţei de apel, ca în îndeplinirea obligaţiei stabilite prin art. 22 alin. (2) şi (6) şi art. 479 din C. proc. civ., să manifeste rol activ în determinarea limitelor devoluţiunii şi să cenzureze legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal în corelare cu toate aspectele supuse devoluţiunii prin apelul declarat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi nu în ultimul rând de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Deşi potrivit jurisprudenţei instanţei europene obligaţia de motivare nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, este necesar să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, ceea ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

Procedând la verificarea respectării acestor cerinţe legale, precum şi a silogismului judiciar expus în justificarea soluţiei de menţinere a celor reţinute cu privire la îndeplinirea condiţiilor art. 538 C. proc. pen. şi de admitere a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordat, Înalta Curte constată că aceasta a fost argumentată, în sensul că răspunde exigenţei de a demonstra lipsa de temeinicie a tuturor argumentelor esenţiale nefondate invocate de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raţionamentul expus fiind unul corect şi judicios.

În acest sens, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel nu a menţionat explicit motivele de apel şi nu le-a analizat în mod individual, argumentele expuse în motivarea deciziei denotă faptul că toate motivele de apel au fost examinate, însă această analiză a fost făcută în mod global.

În concret, în ceea ce priveşte motivul de apel mai sus evocat la ca fiind nr. 1, se constată că instanţa de apel a analizat acest motiv, reţinând că Decizia nr. 136/2021 pronunţată de curtea de contencios constituţional este relevantă în speţă, întrucât prin acesta au fost dezlegate probleme de drept care se aplică şi în această cauză, respectiv dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară se naşte prin simplul fapt al desfiinţării condamnării definitive, indiferent de motivul de achitare.

Totodată, coroborând dispoziţiile art. 538 alin. (1) cu dispoziţiile art. 540 din C. proc. pen., a concluzionat că reclamantul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat de eroarea judiciară.

În ceea ce priveşte perioada de detenţie pentru care au fost calculate sumele de bani cuvenite reclamantului cu titlu de idemnizaţii aferente funcţiei de primar, instanţa de apel, analizând acest motiv, a reţinut că această perioadă rezultă din raportul de exepertiză efectuat în cauză, şi anume iulie- noiembrie 2006 şi ianuarie 2010- iunie 2012.

Cu referire la critica adusă sentinţei civile pronunţare de prima instanţă, constând în nealuare în calcul, la stabilirea daunelor, a condamnării ulterioare a reclamantului în dosarul penal nr. x/2009, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat şi acest motiv, reţinând că nu poate fi ignorată această împrejurare, tocmai această critică, precum şi cea cu referire la mediatizarea cazului, ducând împreună la reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului de la suma de 100.000 euro, la 10.000 euro.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat limitele obiective ale judecării cauzei, fixate prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceasta, judecând cauza în aceste limite şi în limitele devoluţiunii, stabilite prin cererea de apel, astfel încât nu se poate identifica o vătămare procesuală din această perspectivă.

Aşa fiind, contrar susţinerilor din recurs, analiza realizată în apel sub acest aspect, nu relevă o ipoteză de aplicare greşită a normelor procedurale care reglementează obligaţia instanţei de a analiza motivele de apel în integralitate şi de a motiva corespunzător soluţia dată acestora, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. (6) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica prin care recurentul a susţinut că decizia atacată este nelegală în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen. despăgubirilor solicitate de reclamant pentru perioada măsurilor preventive, reţinere şi arest preventiv, în condiţiile în care temeiul corect de drept pentru acordarea daunelor pretins cauzate de măsurile preventive privative de libertate este art. 539 din acelaşi C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurentul nu a dezvoltat această ultimă critică, regăsită în ultimul paragraf din memoriul de recurs, drept urmare aceasta nu va fi analizată.

Instanţa supremă constată necesar a reaminti, în acest punct al analizei, că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, simpla afirmaţie a părţii, în sensul încălcării de către instanţă a normelor de drept material fiind lipsită de valenţe juridice, în lipsa unei argumentări care să reflecte greşelile anume imputate instanţei în judecarea apelului, în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Drept urmare, simpla menţiune a recurentului cu privire la încălcarea normelor de drept material, fără a se dezvolta şi argumenta raţionamentul greşit al instanţei de apel şi motivul pentru care aceste despăgubiri prevăzute de art. 539 C. proc. pen. nu sunt/nu pot fi incluse în despăgubirile acordate în temeiul art. 538 din acelaşi cod, nu este aptă de a genera controlul de legalitate al deciziei atacate pe acest aspect.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Examinând decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurent, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă constată că hotărârea atacată este fundamentată juridic, niciuna dintre criticile aduse de către recurentul-pârât neputând demonstra o încălcare sau aplicare greşită a textelor de lege aplicabile speţei.

Prin prima critică formulată, recurentul-pârât a susţinut că intanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen., prin respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la prevederile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., arătând, în acest sens, că termenul de prescripţie a început să curgă de la data pronunţării deciziei nr. 292/02.04.2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de revizuire formulată de reclamant.

Potrivit art. 541 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 538 şi 539, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Aşadar, pentru ipoteza în discuţie, potrivit dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen. reiese în mod clar că termenul de 6 luni se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat eroarea judiciară.

În cazul concret dedus judecăţii, prin decizia penală nr. 292/02.04218, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de revizuire formulată de reclamant împotriva deciziei penale nr. 273/27.01.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs.

După rejudecarea cauzei, prin decizia penală nr. 865/29.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 a fost respins ca nefondat recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, împotriva deciziei penale nr. 39/P din data de 10.04.2009 a Curţii de Apel Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2008, cu privire la reclamant, menţinându-se dispoziţia de achitare a acestuia pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea 78/2000, întrucât faptele expuse în actul de acuzare şi reţinute în sarcina reclamantului, nu există.

Drept urmare, contrar celor susţinute de recurentul-pârât Statul Român şi în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că hotărârea care a constatat eroarea judiciară este decizia de achitare definitivă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 865/29.10.2018. Abia de la data pronunţării acestei decizii, respectiv 29 octombrie 2018, s-a născut dreptul reclamantului de solicita repararea prejudiciului cauzat de eronata sa condamnare.

Cum, din înscrisurile de la dosar, rezultă că acţiunea pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară a fost formulată de reclamant la 12 aprilie 2019, în mod judicios, instanţa de apel a confirmat soluţia de respingere dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Lipsite de fundament sunt şi criticile formulate de recurentul-pârât în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei în sarcina Statului Român la plata de daune materiale în sumă de 190.648,93 RON şi de daune morale în cuantum de 10.000 euro către reclamant.

Lecturarea motivelor de recurs relevă că aceste critici au fost argumentate de recurent numai prin prisma imposibilităţii de acordare a acestor daune, în măsura în care, aşa cum a susţinut recurentul, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în mod expres de prevederile art. 538 C. proc. pen.

Or, în situaţia în care, astfel cum s-a analizat şi reţinut supra, în cazul concret dedus judecăţii sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 538 C. proc. pen., rezultă că, în mod corect, a fost menţinută de instanţa de apel obligaţia în sarcina Statului Român de a acoperi prejudiciul cauzat de eroarea judiciară constatată.

Cu referire la argumentele dezvoltate de recurentul-pârât cu privire la daunele acordate reprezentând indemnizaţia de primar, fără a fi luată în considerare împrejurarea că mandatul reclamantului ar fi încetat oricum ca urmare a hotărârii de condamnare dispunsă într-un alt dosar penal, Înalta Curte le va înlătura din analiză, având în vedere că acestea sunt referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, toate criticile recurentului, fie ele însoţite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către recurentul-pârât a unor probele administrate cauzei, care implică aprecierea situaţiei de fapt şi evaluarea probelor, nu pot fi primite spre examinare de prezenta instanţă de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situaţia de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, reevaluarea probelor în această cale de atac, prin prisma criticilor de acest gen (regăsite în număr foarte mare în cererea de recurs prezentă) menţionate de recurentul-pârât în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a dispoziţiilor legale substanţiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate.

O altă critică invocată de recurent, de asemenea nefondată, a vizat daunele morale, acesta susţinând că instanţa de apel nu a luat în considerare jurisprudenţa naţională şi cea convenţională la stabilirea cuantumului, în condiţiile în care acordarea daunelor nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a solicitantului.

A mai criticat recurentul cuantumul disproporţionat al daunelor morale în raport cu prejudiciul suferit de reclamant, această critică vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, întrucât modalitatea de stabilire a daunelor morale aparţine instanţelor de fond, iar în recurs nu se poate reaprecia asupra cuantumului stabilit, ci se pot analiza doar criteriile legale care au stat la baza acordării despăgubirilor.

Înalta Curte reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa de apel, referindu-se la dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. prin raportare la art. 538 din acelaşi cod, sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, în ceea ce priveşte criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, a reţinut că trebuie să se aibă în vedere atât consecinţele suportate de către reclamant în plan personal, familial, psihologic şi profesional ca urmare a condamnării nelegale, precum şi criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, luându-se în calcul consecinţele negative suferite de reclamant şi valorile morale lezate, respectiv dreptul la demnitate şi respect de sine, ţinând seama şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant, aspecte ce ajută instanţa în aprecierea gravităţii prejudiciului moral resimţit.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, la stabilirea întinderii prejudiciului solicitat de reclamant, instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale. În această evaluare, instanţa a ţinut cont de situaţia personală şi familială a reclamantului, de durata detenţiei nelegale, de cei peste 12 ani de proceduri judiciare, precum şi de principiile echităţii şi proporţionalităţii, respectând cele stabilite de jurisprudenţa internă. Totodată, având în vedere condamnarea ulterioară a reclamantului, instanţa a reapreciat suma despăgubirilor acordate de prima instanţă, reţinând că suma de 10.000 de euro este o compensaţie adecvată pentru suferinţele morale îndurate de reclamant ca urmare a condamnării sale.

Drept urmare, instanţa de apel a avut în vedere şi principiul echităţii şi necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogăţire, dar şi fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată.

Astfel, susţinerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanţă este nejustificată, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor, şi care oricum nu pot fi reconsiderate în recurs dat fiind că stabilirea lor este atributul instanţelor de fond.

Prin ultimul motiv de recurs formulat, ce va fi analizat prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei cu privire respingerea motivului de apel referitor la cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă, prin încălcarea dispoziţiilor art. 451-453 C. proc. civ., raportat la împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, iar recurentul a fost obligat să acopere cheltuielile de judecată în integralitatea lor.

În dezlegarea problemei de drept enunţate se va porni de la dispoziţiile de ordin general prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care instituie regula potrivit căreia:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Din economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată, reiese, în mod neechivoc, caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, a cărei soartă depinde de soluţia dată cererii principale din dosar şi etapa procesuală în care au fost generate.

Potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Din textul de lege anterior citat, rezultă că instanţa, atunci când se pronunţă pe cererea vizând cheltuielile de judecată, trebuie să aibă în vedere soluţia dată asupra cererii principale. Ca urmare, în cazul admiterii parţiale a cererii, judecătorul este cel care stabileşte cota-parte în care se suportă cheltuielile de judecată, prin raportare la partea admisă din cererea de chemare în judecată.

Astfel, partea care pierde procesul va trebui să suporte, la cererea părţii care a câştigat, integral sau parţial, inclusiv cheltuielile de judecată suportate de aceasta din urmă în procesul respectiv, ca parte a consecinţei fireşti a pierderii litigiului. Aceasta se bazează pe principiul restitutio in integrum care urmăreşte restabilirea situaţiei anterioare litigiului şi compensarea integrală a părţii prejudiciate.

Alternativ, partea care pierde poate beneficia de o compensare totală a acestor cheltuieli cu propriile sale cheltuieli, corespunzător gradului de vinovăţie procesuală reţinută. Aceasta se întâmplă în cazul în care pretenţia admisă este disproporţionată faţă de cea afirmată iniţial

Astfel, cum în cazul concret dedus judecăţii, reclamantul a obţinut un rezultat favorabil, chiar dacă doar în parte în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, fiind recunoscute atât eroarea judiciară, care atrage răspunderea statului român, precum şi dreptul acestuia la repararea integrală a prejudiciului cauzat, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept procedural care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Susţinerile recurentului-pârât privind cuantumul cheltuielilor de judecată reprezintă chestiuni de temeinicie şi nu constituie critici de nelegalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acelaşi sens, se reţine că prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cum din perspectiva celor expuse niciunul din motivele invocate de recurentul-pârât nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1791/2023 din 23 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.