State claim for property valuation discrepancy dismissed; evaluation reports lack authentic act status and no vicarious liability exists for independent expert

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 23.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în numele Statului Român a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.673.850 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.147.530 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 17.03.2009, întocmit de către expert evaluator ing. A. - şi valoarea de 473.680 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţa de 1.310 mp şi casă plus anexe în suprafaţă totală de 332 mp, situat în mun. Focşani, jud. Vrancea, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie (pentru suma de 173.850 RON), precum şi de la data achitării titlurilor de plată (pentru suma de 500.000 RON), şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 18 ianuarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Hotărârile pronunţate de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 1319 A din 29 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 38 din 18 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 67 A din 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, evocând fondul în apel, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

4. Calea de atac formulată în cauză şi motivele de casare invocate:

Împotriva deciziei nr. 67 A din 19 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea reclamantului Statului Român şi a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. privitoare la principiul disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 269-271 din C. proc. civ., art. 1170-1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din C. civ. actual) referitoare la efectele doveditoare ale înscrisului autentic, critici pe care le-au considerat ca fiind încadrabile în ambele cazuri de casare; de asemenea, au invocat încălcarea prevederilor art. 1000 din vechiul C. civ. referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, dar şi neexercitarea rolului activ şi greşita înlăturare a raportului de evaluare întocmit de S.C. B. S.R.L.

Au susţinut că prin cererea de chemare în judecată au depus înscrisuri care emană de la pârâtă, în raport de care au invocat incidenţa prevederilor art. 269-271 C. proc. civ.

Au precizat că înscrisurile depuse constituie mijloace de probă în conformitate cu dispoziţiile art. 1170-1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.), iar prin forma şi aparenţa lor exterioară, au înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiilor sale (funcţionari ai intimatei-pârâte) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestora.

Au subliniat că efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei, cel ce invocă un act autentic este dispensat de aceasta, sarcina revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În prezenta cauză, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (în continuare, ANRP) ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, care, consideră recurenţii, reprezintă înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ. Partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul evaluator S.C. B. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare; dimpotrivă, intimata-pârâtă a fost cea care i-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. B. S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condiţiile în care intimata-pârâtă ANRP nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

De asemenea, legat de interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenţii au mai susţinut că nu poate fi menţinută interpretarea dată art. 1000 C. civ. de instanţa de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepuşenie între expert şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, întrucât între aceştia există un raport contractual. Selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru si a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizaţi, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Chiar dacă între A.N.R.P. şi expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de A.N.R.P., totuşi între Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului A.N.R.P. pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.

Au mai criticat decizia recurată motivat de faptul că în mod greşit instanţa de apel ar fi reţinut că al doilea raport nu ar fi respectat Standardele Internaţionale de Evaluare întrucât "există o diferenţă mare dintre valorile de piaţă stabilite" prin raportul de expertiză întocmit iniţial şi cel de-al doilea raport de expertiză realizat pentru determinarea prejudiciului în cauză; folosindu-se aceeaşi metodă, utilizându-se date din aceeaşi piaţă şi raportându-se la aceeaşi perioadă de timp, a rezultat o diferenţă semnificativă de valoare care nu poate fi explicată logic decât prin deficienţe ale rapoartelor de evaluare generate de comparabilele folosite şi de nerespectarea principiilor metodologice asumate.

Raportul de evaluare din 13.08.2020, întocmit de S.C. B. S.R.L. la cererea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca urmare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 10/10.10.2013, a fost folosit de însăşi pârâta, care, ca efect al acestei expertize, a solicitat Ministerului Finanţelor recuperarea prejudiciului de la beneficiarii despăgubirilor.

Instanţa de apel şi-a depăşit rolul activ, înlăturând acest material probatoriu, deşi niciuna dintre părţi nu a avut obiecţiuni la acest raport.

Mai mult decât atât, recurenţii au conchis că, după ce instanţa "a desfiinţat" ambele rapoarte de evaluare, subliniind că "niciuna dintre evaluările analizate nu a respectat Standardele Internaţionale de Evaluare", judecătorii cauzei nu au mai exercitat un rol activ în aflarea adevărului, fapt ce echivalează cu o denegare de dreptate, în opinia recurenţilor.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanţiere a cauzei şi a arătat că recurentul nu a motivat temeinic cererea de recurs.

Totodată, intimata a susţinut că reclamanţii înţeleg să se folosească de un argument deja asupra căruia s-a statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021), unde instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune.

S-au mai invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, arătând că oricare dintre părţile unui litigiu are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 din C. proc. civ. şi art. 1170-1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.), referitoare la efectele actului autentic şi încălcarea principiului disponibilităţii, atunci când rapoartele de evaluare depuse în cauză - şi care au fost înaintate recurenţilor de către însăşi pârâta, care nu le-a contestat - au fost analizate în substanţă şi înlăturate.

Aceste critici au fost încadrate de recurenţi atât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cât şi în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât vor fi tratate unitar.

Înalta Curte reţine că aceste critici exced unui veritabil motiv de nelegalitate şi tind la o reanalizare a probatoriilor şi implicit la o reapreciere asupra situaţiei de fapt, ceea ce depăşeşte sfera de control a instanţei de recurs, astfel cum este reglementată de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care stabileşte că recursul urmăreşte examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În doctrină, s-a reţinut că ceea ce se poate analiza de către instanţa de recurs este legalitatea probei, nu însă şi concludenţa şi utilitatea acesteia ori modul în care probatoriul a fost apreciat pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţele de fond fiind suverane în această privinţă.

Recurenţii s-au întemeiat în susţinerea recursului şi pe normele privitoare la înscrisul autentic şi au argumentat că înscrisurile depuse constituie mijloace de probă în conformitate cu dispoziţiile art. 1170 din vechiul C. civ. şi art. 1241 din C. civ. actual, iar prin forma şi aparenţa lor exterioară au înfăţişarea unui act autentic regulat întocmit de un agent public, făcând dovada potrivit art. 269-270 C. proc. civ. până la înscrierea în fals cu privire la constatările agentului instrumentator şi producând, totodată, o inversare a sarcinii probei, care în speţă trebuie să revină intimatei pârâte ANRP.

Această critică este nefondată, având în vedere în primul rând că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din C. proc. civ., înscrisul este autentic atunci când este întocmit de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, iar autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătură şi data înscrisului, iar în al doilea rând că, referitor la puterea doveditoare a înscrisului autentic, reglementată de art. 270 din C. proc. civ., acesta face dovada deplină faţă de orice persoană doar cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul în condiţiile legii; în schimb, declaraţiile părţii cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă numai până la proba contrară.

În speţă, rapoartele de evaluare întocmite în cauză nu sunt acte autentice, întrucât nu sunt întocmite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor sale (art. 1171 din vechiul C. civ., cu privire la înscrisurile întocmite sub imperiul său) şi nici de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică (art. 269 C. proc. civ.), ci de experţi evaluatori privaţi, contractaţi în acest scop de pârâtă.

Doar expertizele judiciare pot căpăta caracter autentic, ca urmare a unui împrumut de autoritate de la instanţă către expertul ce acţionează din însărcinarea ei, însă nu în privinţa evaluărilor făcute şi a opiniilor exprimate de expert, ci doar în privinţa faptelor constatate personal de acesta (de ex., cu privire la prezenţa unei părţi la constatarea făcută de expert la faţa locului). Estimarea făcută de expert judiciar cu privire la valoarea unui imobil reprezintă o opinie a acestuia, pe care o declară ca atare, iar nu un fapt constatat personal, fiind un aspect care poate fi supus controlului şi cenzurii de către instanţele de judecată.

În speţă, însă, rapoartele de evaluare nu au caracter autentic, iar opinia expertului este doar o probă supusă aprecierii judecătorului, astfel că în mod corect instanţa de apel a considerat că este îndreptăţită să analizeze rapoartele de evaluare din perspectiva actelor normative care reglementează activitatea de evaluare, ajungând în final la concluzia inexistenţei unui prejudiciu.

În virtutea aceloraşi argumente nu poate fi primită nici critica cu privire la inversarea sarcinii probei şi obligativitatea contestării rapoartelor de către partea adversă, întrucât opinia expertului evaluator nu echivalează declaraţiei părţii care se obligă printr-un înscris, în sensul art. 270 alin. (2) C. proc. civ., cum pare să considere recurenţii. Evaluarea de către judecătorii fondului a opiniei expertului, ca probă propusă de reclamanţi, şi înlăturarea acesteia nu încalcă principiul disponibilităţii.

S-a mai criticat împrejurarea că judecătorii cauzei nu au exercitat un rol activ în aflarea adevărului după ce au înlăturat rapoartele de evaluare depuse în cauză, fapt ce echivalează, în opinia recurenţilor, cu o denegare de dreptate.

Nici această critică nu este fondată.

Art. 22 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală pentru aflarea adevărului în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, ţinând cont, în evocarea fondului după admiterea apelului, de limitele determinate de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă, limite prevăzute de art. 478 C. proc. civ.

Instanţa avea, deci, obligaţia de a face propria sa analiză cu privire la concluziile rapoartelor de evaluare pentru a se pronunţa asupra obiectului cererii cu care a fost investită, iar această analiză a fost făcută, doar că rezultatul nu a fost cel sperat de recurenţi, ceea ce nu înseamnă că principiul rolului activ ar fi fost încălcat.

Principiul rolului activ, menţionat de art. 22 C. proc. civ. este nuanţat de prevederile art. 254 alin. (5) şi (6) din cod, potrivit cu care părţile nu pot invoca în calea de atac omisiunea instanţei de a ordona probe pe care nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, atunci când instanţa le-a înlăturat pe cele administrate sau le-a considerat neîndestulătoare, fără a mai uza de dreptul ei de a cere sau dispune completarea probatoriului.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aprecierea instanţei de apel în sensul că nu există un raport de prepuşenie între expertul evaluator şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ci unul contractual, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 1000 din vechiul C. civ. şi au susţinut că acesta este temeiul de drept al antrenării răspunderii juridice a ANRP faţă de Ministerul Finanţelor.

În cauză sunt, într-adevăr, incidente sub acest aspect dispoziţiile vechiul C. civ., întrucât faptele s-au imputat a fi fost săvârşite în anul 2009, când vechiul cod era în vigoare, însă raport de prepuşenie exista doar între intimata-pârâtă ANRP şi consilierii angajaţi ai acesteia cu atribuţii în evaluare ce au avizat raportul de expertiză, dar nu şi intimata-pârâtă şi expertul evaluator, aşa cum corect s-a observat în hotărârea supusă verificării.

Raportul de prepuşenie implică o subordonare a prepusului faţă de comitent, acesta din urmă având autoritatea de a da instrucţiuni şi directive prepusului, ceea ce nu e cazul raportului contractual încheiat între pârâtă şi expert, ce implică autonomia acestuia în efectuarea lucrării încredinţate.

Celelalte critici ale recurenţilor, respectiv cea referitoare la faptul că în mod greşit curtea de apel a reţinut că nu s-a dovedit prejudiciul invocat, că al doilea raport nu ar fi respectat Standardele Internaţionale de Evaluare şi că folosindu-se aceeaşi metodă, utilizându-se date din aceeaşi piaţă şi raportându-se la aceeaşi perioadă de timp, a rezultat o diferenţă semnificativă de valoare care nu poate fi explicată logic decât prin deficienţe ale rapoartelor de evaluare generate de comparabilele folosite şi de nerespectarea principiilor metodologice asumate, vor fi de asemenea înlăturate.

Aşa cum deja s-a arătat mai sus, Înalta Curte reiterează că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, iar orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în evaluarea acestui demers se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care recurentul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu si în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 67 A din 19 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 67 A din 19 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.