Double Recovery Risk Fails to Revive Perempted Appeal; Peremption Ruling Affirmed

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin decizia civilă nr. 1850A din 08 decembrie 2022, pronunţată de Curtea Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost constatat perimat apelul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 2101 din 20 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 17 ianuarie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei instanţei de apel, pentru repunerea pe rol şi continuarea judecăţii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că instanţa a aplicat în mod nelegal sancţiunea perimării, deşi aceasta a formulat şi depus note de şedinţă, împrejurare din care reiese fără dubiu că au fost depuse diligenţe pentru judecarea căii de atac a apelului.

Totodată, arată că, dintr-o eroare materială a omis să solicite judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 223 din C. proc. civ., intenţia de continuare a judecării apelului fiind evidentă şi reieşind cu certitudine, în opinia recurentei, din toate demersurile efectuate în cauză.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta a susţinut că instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat, arătând că Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2101 din 20 septembrie 2019, a obligat recurenta să emită decizie de compensare pentru cele două imobile în litigiu, deşi reclamantul a depus înscrisuri din care rezultă că CEDO s-a pronunţat cu privire la despăgubirile la care este îndreptăţit reclamantul, respectiv 275.000 euro, pentru apartamentul nr. x şi 270.000 euro, pentru apartamentul nr. x.

Drept urmare, în opinia recurentei, repararea dreptului persoanei îndreptăţite poate conduce la o dublă reparaţie acordată de stat, atât prin despăgubirile acordate de CEDO, cât şi prin eventualele măsuri compensatorii ce ar putea fi acordate în acest dosar.

Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi repunerea cauzei pe rol.

5. Procedura derulată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 septembrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 25 ianuarie 2024.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2023, Înalta Curte a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit în dosar din data de 25 ianuarie 2024, la data de 31 ianuarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin argumentele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursului se critică soluţia de constatare a perimării pronunţată de către instanţa de apel în condiţiile în care suspendarea judecăţii în raport de care s-a adoptat o astfel de măsură procesuală s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa părţilor legal citate.

Acest motiv se înscrie în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât supune dezbaterii analizarea condiţiilor prevăzute de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se verifica dacă, într-adevăr, a operat sancţiunea perimării, şi este găsit întemeiat de Înalta Curte, urmând a conduce la casarea deciziei atacate.

În esenţă, s-a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit asupra împlinirii termenului de perimare din perspectiva dispoziţiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., fără a fi îndeplinită condiţia ca lăsarea cauzei în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile părţii, recurenta afirmând că a depus în data de 19.07.2021 note de şedinţă, formulate în faza de atac a apelului, aspect din care reiese fără dubiu intenţia de continuare a judecăţii.

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.’’

Perimarea este definită drept sancţiunea procedurală care determină stingerea procesului în faza în care se găseşte, dacă acesta a rămas în nelucrare, din vina părţii, în intervalul de timp prevăzut de lege. Totodată, perimarea are o natură juridică mixtă, ea reprezentând, în acelaşi timp, o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei, vreme îndelungată în judecată.

Pentru a opera perimarea, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii, respectiv: să existe pe rol un proces în primă instanţă sau în căile de atac, pricina să rămână în nelucrare în termenul prevăzut de lege, iar lăsarea pricinii în nelucrare să fie consecinţa culpei părţii.

Rezultă că perimarea intervine dacă în intervalul de timp prevăzut de norma de drept nu s-a săvârşit în cauză niciun act de procedură din cauza lipsei de diligenţă a părţii, care nu a acţionat în acest scop, deşi avea posibilitatea să o facă.

Examinarea primelor două cerinţe nu comportă discuţii, deoarece sunt îndeplinite, instanţa de recurs având a se apleca asupra celei de-a treia cerinţe în condiţiile particulare ale cauzei, anume ca pricina să fi rămas în nelucrare din vina părţii.

În speţă, instanţa de apel a dispus suspendarea judecării litigiului, în apel, la 21 aprilie 2022, în virtutea dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa nejustificată a părţilor legal citate, dată de la care a început să curgă termenul de perimare de 6 luni, calculat potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care s-a împlinit la 21 octombrie 2022.

Ulterior, prin decizia atacată, a constatat perimată cererea de apel, stabilind că rămânerea în nelucrare a pricinii se datorează culpei părţii, care deşi a avut cunoştinţă de motivul suspendării, nu a întreprins nici un demers pentru repunerea cauzei pe rol şi pentru continuarea judecăţii.

Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Întrucât cauza a fost suspendată pentru lipsa nejustificată a părţilor la strigarea pricinii şi pentru că niciuna dintre părţi nu a cerut judecarea cauzei în lipsă, pentru redeschiderea procesului este necesară formularea unei cereri de către partea interesată, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 417 C. proc. civ.

În cauză, nu a fost formulată o astfel de cerere de către părţi, care să arate intenţia de a continua judecata, anterior împlinirii termenului de perimare. Deşi recurenta susţine că a depus note de şedinţă la dosar în data de 22 septembrie 2021, împrejurarea care reflectă intenţia acesteia de a se continua judecata, se constată că aceste note scrise au fost depuse înainte ca instanţa de apel să suspende judecata cauzei.

Aşa fiind, se constată că de la data suspendării judecăţii (21 aprilie 2022) şi până la data împlinirii termenului de perimare (21 octombrie 2022), partea interesată nu a efectuat niciun act procedural în virtutea căruia cursul perimării ar fi putut fi întrerupt, astfel cum impun dispoziţiile imperative ale art. 417 C. proc. civ.

Cu referire la cea de-a doua critică formulată, în sensul că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat prin obligarea recurentei să emită decizie de compensare pentru cele două imobile în litigiu, deşi reclamantul a depus înscrisuri din care rezultă că CEDO s-a pronunţat cu privire la despăgubirile la care este îndreptăţit reclamantul, respectiv 275.000 euro, pentru apartamentul nr. x şi 270.000 euro, pentru apartamentul nr. x, se constată că aceasta nu se grefează pe soluţia de perimare a apelului, privind fondul litigiului, astfel că nu poate fi analizată în cadrul acestei căi de atac.

În raport cu toate cele reţinute anterior, văzând că termenul de perimare de prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. a început să curgă la data de 21 aprilie 2022, şi nu a fost afectat de vreo cauză de suspendare/întrerupere, împlinindu-se la data de 21 octombrie 2022, în mod legal Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia atacată, a constatat că pricina a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din motive imputabile părţilor, care nu au îndeplinit un act de procedură valabil de natură a întrerupe cursul perimării.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondate criticile aduse de recurentă deciziei atacate, urmând a se dispune respingerea recursului astfel susţinut.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva deciziei nr. 1850A din 08 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2024.