Starting date of prescriptive period for civil liability claim against state institution: objective knowledge of damage and liable party at time of compensation decision.

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2021, la 23 septembrie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 2.048.567 RON, reprezentând o parte din diferenţa dintre valoarea de 2.548.567 RON, constând în preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 13 martie 2009 întocmit de expertul evaluator A. şi valoarea de 53.787 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 46.312 mp, situat în Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinarea depusă la 18 ianuarie 2022 pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiate.

La 14 martie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a PFA A. şi B., solicitând introducerea în cauză a acestora, iar, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea lor la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 781 din 23 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie, ca tardivă. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă. A obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească persoanei chemate în garanţie B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus. A respins cererea persoanei chemate în garanţie PFA A. privind obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1500 A din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, precum şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 781 din 23 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-chemat în garanţie B., ca nefondate.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1500 A din 22 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, în sensul că, deşi instanţa de apel a reţinut că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoştinţa reclamantului Ministerul Finanţelor existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea reală a acestor imobile, stabilită ca urmare a reevaluării făcute cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare, a apreciat că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului prescripţiei este data finalizării controlului Curţii de Conturi din 2013, prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, ce a fost validat prin sentinţa civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a menţionat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitoare la prescripţia extinctivă, referitor la stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind cel al emiterii titlului de conversie, respectiv 15 septembrie 2009.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Recurentul a învederat că instanţa de apel a apreciat eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, în sistemul Decretului nr. 167/1958, începutul prescripţiei are caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv, după caz, mixt, de vreme ce art. 7 prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune."

A susţinut că, din interpretarea normei menţionate rezultă că naşterea dreptului la acţiune are loc la data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este reprezentat de momentul la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

De asemenea, a arătat că regula prevăzută de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, dar şi pe cel care răspunde de ea, precum şi unul obiectiv, reprezentat de momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici dacă, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, având doi reprezentanţi în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie), aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Pe de altă parte, la data întocmirii raportului iniţial de evaluare sau ulterior, nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

A arătat că nu avea cum să cunoască despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În acest sens, a menţionat că intimata este o persoană juridică distinctă de recurent, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor Publice şi aceasta.

A învederat că nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, astfel cum a indicat curtea de apel, deoarece, la acel moment se cunoştea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube. Or, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei.

Recurentul a afirmat că, din considerentele deciziei recurate rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul Lege nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Aşadar, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamantul nu doar că putea să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a prejudiciului, dar avea şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze din acel moment dacă au existat anumite neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare.

Referitor la răspunderea statului, a apreciat că în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

De asemenea, a susţinut că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Chiar dacă Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, în sine, existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurenţii erau în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.

Recurentul a arătat că din circumstanţele cauzei reies raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18.01.2021 emise de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 5 februarie 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat inadmisibilitatea recursului, susţinând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 2 aprilie 2024, intimatul-chemat în garanţie B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca inadmisibil sau ca nefondat.

Înalta Curte, la termenul din 26 septembrie 2024, a calificat chestiunea inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind o apărare de fond, care nu reprezintă o excepţie procesuală ce vizează condiţiile de exercitare ale recursului.

Totodată, la acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, ridicată de intimatul-chemat în garanţie B. prin întâmpinare, reţinând că prin memoriul de recurs recurentul a pus în discuţie aspecte care se referă la interpretarea normelor aplicabile judecăţii, cu precădere la momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie, în considerarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar aceste aspecte permit examinarea recursului prin prisma art. 488 C. proc. civ.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât, curtea, deşi a menţinut soluţia instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune (prin care s-a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel al pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), prin care a fost validat raportul Curţii de Conturi, iar nu cel al emiterii adresei nr. x din 18 ianuarie 2021), în apel s-a constatat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data emiterii titlului de conversie/deciziei de despăgubiri (decizia nr. 8392/FF din 23 iulie 2009).

Contrar susţinerilor recurentului, considerentele enunţate nu sunt contradictorii şi nu se circumscriu motivului de recurs invocat.

În sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele contradictorii sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce fundamentează soluţia instanţei, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

În cauză, instanţa de apel a redat într-o manieră clară argumentele pe care le-a avut în vedere la adoptarea soluţiei asupra apelului declarat de recurent împotriva hotărârii primei instanţe şi, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reţinute de tribunal în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, oferind propria motivare care să susţină soluţia de menţinere a hotărârii pronunţate în primă instanţă (de respingere a acţiunii formulate, ca prescrisă).

Astfel, curtea a reţinut, spre deosebire de prima instanţă, că paguba este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control, apreciind că relevant este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, care în speţă este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului, respectiv 23 iulie 2009.

Înalta Curte reţine că pretinsa contradictorialitate invocată de recurent nu este cea vizată de textul legal menţionat, neputându-se circumscrie ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca atare, reţinerea de către instanţa de apel, ca moment obiectiv de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind data emiterii deciziei de despăgubire, nu reprezintă o motivare contradictorie, de natură să atragă casarea deciziei atacate prin prisma cazului de casare invocat, de vreme ce acest aspect nu a condus la pronunţarea unei soluţii diferite faţă de cea a instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, termenul de prescripţie fiind considerat, în raport de acest reper, împlinit anterior, titlul de despăgubiri fiind cel care a stat la baza emiterii titlurilor de conversie.

Pentru aceste considerente, criticile recurentului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

6.2 Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În esenţă, criticile de nelegalitate invocate pe acest temei vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondată şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă.

În ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile delictuale - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 46.312 mp, situat în Sighetu Marmaţiei, str. x, jud. Maramureş, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 13 martie 2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 13 martie 2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 8392/FF din 23 iulie 2009, beneficiarului fiindu-i eliberat titlul de conversie aferent.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 781 din 23 mai 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin decizia nr. 1500 A din 22 noiembrie 2023, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei menţionate fiind respins ca nefondat, reţinându-se că un termen de 3 ani de la emiterea deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât la acea dată recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, emiţând decizia nr. 8392/FF din 23 iulie 2009, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie aferent.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi persoana care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 9 septembrie 2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu pentru stabilirea momentului de început a curgerii termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 9 septembrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi persoana care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 8392/FF din 23 iulie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la despăgubiri şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte nu va reţine criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparţinând instituţiilor sale.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 8392/FF din 23 iulie 2009, respectiv a titlului de conversie aferent.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.

Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaţionale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1500A din 22 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant, aflat în culpă procesuală, la plata către intimatul-chemat în garanţie B. a sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform dovezii de plată aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1500A din 22 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimatul-chemat în garanţie B. a sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Dată

Tip

Sursă

03/12/2021

Cerere de chemare în judecată

D. 21/01/2022

Cerere

Reclamant - D.

05/07/2022

Cerere de apel

Reclamant - D.

12/01/2023

Cerere de recurs

Apelant - D.

21/02/2023

Dovadă de achitare taxa de timbru

Recurent - D.

27/03/2023

Precizări

Recurent - D.

22/09/2023

Proces-verbal de îndeplinire a procedurii de citare

Intimat - PARCHETUL DE PE LANGA JUDECĂTORIA CHIŞINEU CRIŞ, Recurent - D.

27/09/2023

Proces-verbal de îndeplinire a procedurii de citare

Intimat - PARCHETUL DE PE LANGA JUDECĂTORIA CHIŞINEU CRIŞ, Recurent - D.

10/05/2024

Cerere judecare în lipsă

E. Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.