State recovery of restitution compensation excess: statute of limitations start date for civil liability against National Property Restitution Authority and appraisal errors.

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 31 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 1.029.835 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.330.769 RON, constând în preţul imobilului stabilit în dosarul nr. x C. civ., prin raportul de evaluare nr. x din 1 decembrie 2009, întocmit de expertul evaluator S.C. A. S.R.L., şi valoarea de 300.934 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a terenului intravilan (construibil) în suprafaţă de 559 mp, situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie, până la data plăţii.

Prin întâmpinarea depusă la 13 decembrie 2021, pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La 7 aprilie 2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L. şi numitului B..

Prin întâmpinarea depusă la 12 august 2022, chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, respingerea, pe cale de excepţie, ca tardivă, a cererii de chemare în garanţie şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1353 din 20 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu numitul B., precum şi cu S.C. A. S.R.L., ca inadmisibilă. A admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1494 A din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 1353 din 20 septembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-chemaţi în garanţie C., D., E. (moştenitori ai defunctului B.), precum şi cu S.C. A. S.R.L..

4. Recursul

Împotriva decizia nr. 1494 A din 22 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte hotărârii recurate (cu privire la soluţia de respingere a apelului pe care l-a promovat în cauză) şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reclamat încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, din perspectiva stabilirii momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, în sensul că partea reclamantă a avut posibilitatea efectivă de a cunoaşte existenţa faptei ilicite, precum şi a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire către beneficiar, întrucât titlul de conversie eliberat pe baza acesteia a fost comunicat şi Fondului "Proprietatea", unde statul deţinea calitatea de acţionar unic, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Recurentul a făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la aspectele statuate prin această hotărâre, în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia este cel al emiterii deciziei de despăgubire nr. 4300 din 23 aprilie 2009.

A învederat că, o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale este existenţa prejudiciului, care trebuie să fie cert, direct, să nu fi fost reparat încă, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, a arătat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea sa, a apreciat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

De asemenea, a arătat că statul nu poate fi responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Chiar dacă intimata şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Deşi ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, existenţa pagubei nu a fost stabilită, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia se putea face doar printr-o nouă evaluare.

Recurentul a susţinut că, din analiza circumstanţelor cauzei reies, pe de o parte, raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, iar, pe de altă parte, raportul de prepuşenie generat în temeiul relaţiilor de muncă, între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

A afirmat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că recurentul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, respectiv la 19.01.2021, emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Totodată, a susţinut că raţionamentul instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune rezidă în interpretarea eronată a unor paragrafe din decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care se circumscria altei materii de drept (dreptului muncii), fiind în mod greşit aplicat în cauza pendinte.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 15 martie 2024, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât recurentul a înţeles să folosească un argument statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 513 din 7 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata a învederat că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au figurat numeroase speţe similare, prin care hotărârile Tribunalului Bucureşti şi ale Curţii de Apel Bucureşti au fost menţinute, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Invocând argumente similare, prin întâmpinarea depusă la 29 martie 2024, intimaţii-chemaţi în garanţie D., E. şi C. au ridicat excepţia inadmisibilităţii recursului din aceeaşi perspectivă.

La 8 aprilie 2024, intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, a formulat concluzii de respingere a recursului ca nefondat.

În esenţă, referitor la excepţia invocată, apărările acestei părţi s-au axat pe o pretinsă invocare de către recurentul-reclamant a unor motive de netemeinicie, ce vizau modalitatea de evaluare a probatoriului de către instanţa de apel, iar în ceea ce priveşte fondul căii extraordinare de atac, pe o corectă constatare a aplicabilităţii considerentelor deciziei nr. 19/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Intimaţii-chemaţi în garanţie D., E. şi C. au depus răspuns la întâmpinarea intimatei-chemate în garanţie S.C. A. S.R.L. la data de 23 aprilie 2024, învederând că se raliază aspectelor susţinute de intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. în întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 23 mai 2024, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 26 septembrie 20204.

În şedinţa publică din 26 septembrie 2024 au fost puse în discuţie excepţiile invocate în această fază procesuală, Înalta Curte respingând, pentru considerentele expuse în partea introductivă a deciziei, excepţia nulităţii recursului ca neîntemeiată, şi calificând excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac drept o apărare de fond, pe motiv că aceasta nu reprezintă o excepţie procesuală ce vizează condiţiile de exercitare a recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 559 mp, situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 1 decembrie 2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x din 1 decembrie 2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 4300 din 23 aprilie 2009, beneficiarului B. (autorul chemaţilor în garanţie D., E. şi C.) fiindu-i eliberat titlul de conversie aferent.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1353 din 20 septembrie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin decizia nr. 1494 A din 22 noiembrie 2023, apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei menţionate fiind respinse ca nefondate, reţinându-se că un termen de 3 ani de la emiterea deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei şi a prejudiciului.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Astfel, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 1 decembrie 2009, emiţând decizia nr. 4300 din 23 aprilie 2009, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie aferent.

Ca atare, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 1 decembrie 2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 1 decembrie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. F. S.R.L. la 22 septembrie 2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 1 decembrie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. F. S.R.L. la 22 septembrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 4300 din 23 aprilie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la despăgubiri şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte nu va reţine criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparţinând instituţiilor sale.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 1 decembrie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 4300 din 23 aprilie 2009, respectiv a titlului de conversie aferent.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.

Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaţionale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1494A din 22 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1494A din 22 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Dată

Tip

Sursă

03/12/2021

Cerere de chemare în judecată

G. 21/01/2022

Cerere

Reclamant - G.

05/07/2022

Cerere de apel

Reclamant - G.

12/01/2023

Cerere de recurs

Apelant - G.

21/02/2023

Dovadă de achitare taxa de timbru

Recurent - G.

27/03/2023

Precizări

Recurent - G.

22/09/2023

Proces-verbal de îndeplinire a procedurii de citare

Intimat - PARCHETUL DE PE LANGA JUDECĂTORIA CHIŞINEU CRIŞ, Recurent - G.

27/09/2023

Proces-verbal de îndeplinire a procedurii de citare

Intimat - PARCHETUL DE PE LANGA JUDECĂTORIA CHIŞINEU CRIŞ, Recurent - G.

10/05/2024

Cerere judecare în lipsă

H. Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.