Tax recovery action against restitution authority: prescription of tort claim commences at issuance of restitution decree, not upon later audit notification of overvaluation

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 20 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 94.484 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 500 mp şi construcţii demolate, în suprafaţă de 488 mp, situat în Bucureşti, Şos. x, şi valoarea de 1.488.795 RON, constând în preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 18 mai 2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată, în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, până la data plăţii efective.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

La 11 martie 2022, pârâta a depus cerere de chemare în garanţie a PFA A. şi a numitei B.. Prin întâmpinare, aceasta din urmă a invocat inadmisibilitatea şi tardivitatea cererii de chemare în garanţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1205 din 27 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca tardivă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1181 A din 10 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 1205 din 27 iulie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1181 A din 10 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât instanţa de apel nu a expus argumentele pentru care termenul de prescripţie nu ar începe să curgă de la data înregistrării în evidenţele autorităţii statale a adresei nr. x/18.01.2021.

Totodată, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia recurată pentru pretinsa aplicare greşită, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum şi a celor ale art. 2528 C. civ.

Recurentul a făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la aspectele statuate prin această hotărâre, argumentele instanţei de apel nu converg cu cerinţele normei materiale prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili existenţa pagubei, eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare negenerând, per se, un prejudiciu.

A susţinut că, în sistemul Decretului nr. 167/1958, începutul prescripţiei are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, dup caz, mixt, de vreme ce art. 7 alin. (1) prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".

A apreciat că, din interpretarea normei menţionate rezultă că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este reprezentat de momentul la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a efectua acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

De asemenea, a menţionat că regula prevăzută la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, dar şi pe cel care răspunde de ea, precum şi unul obiectiv, reprezentat de momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, a fost apreciată că nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici dacă, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

În cazul în care titularul dreptului la acţiune nu cunoaşte elementele minime care îi fundamentează dreptul, respectiv actul sau faptul juridic licit sau ilicit, precum şi cel care este ţinut să răspundă, s-a considerat că acesta nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot fi cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv.

Recurentul a învederat că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce, în mod necesar, la o supraevaluare a imobilului, iar, în absenţa unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Astfel, în opina sa, nu exista posibilitatea obiectivă de a identifica existenţa prejudiciului într-un termen de trei ani de la emiterea documentelor contestate, astfel cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel.

Recurentul a arătat că, din circumstanţele cauzei reies raportul de prepuşenie între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi întemeiat pe raporturile de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 11 martie 2024, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât recurentul a înţeles să se prevaleze de un argument statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 513 din 17 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata a învederat că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au figurat numeroase speţe similare, prin care hotărârile Tribunalului Bucureşti şi ale Curţii de Apel Bucureşti au fost menţinute, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 23 mai 2024, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 26 septembrie 20204.

În şedinţa publică din 26 septembrie 2024, a fost pusă în discuţie excepţia invocată în această fază procesuală, Înalta Curte calificând excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac drept o apărare de fond, pe motiv că aceasta nu reprezintă o excepţie procesuală ce vizează condiţiile de exercitare a recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Un prim motiv de critică, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează motivarea insuficientă a deciziei recurate, ca urmare a neexpunerii, de către instanţa de apel, a argumentelor privitoare la motivele pentru care a considerat că termenul de prescripţie nu începe să curgă de la data înregistrării în evidenţele autorităţii statale a adresei nr. x/18.01.2021.

Critica este nu este fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Sub aspectul condiţiilor procedurale de motivare a hotărârii, se constată că acestea sunt îndeplinite chiar dacă instanţa nu a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că toate susţinerile acestora au fost analizate în mod implicit, prin raţionamente logice, judecătorul având obligaţia de a motiva soluţia dată asupra cererii deduse judecăţii, iar nu pe aceea de a răspunde în mod distinct diferitelor aspecte pe care aceasta se fundamentează.

În speţă, hotărârea recurată cuprinde menţiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., curtea pronunţându-se motivat asupra criticilor invocate prin cererea de apel, care au vizat, în esenţă, modalitatea de aplicare, de către instanţa de fond, a normelor în materia prescripţiei extinctive, respectiv reţinerea eronată a faptului că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, emise de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au format obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.

Considerându-se legal învestită cu soluţionarea apelului, curtea a precizat că, potrivit dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ., urma a examina cauza în limitele criticilor invocate în cererea de apel, atât din punctul de vedere al situaţiei de fapt, cât şi din cel al dispoziţiilor legale aplicabile.

Constatând că se formulaseră critici referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către prima instanţă, curtea a reţinut caracterul nefondat al acestora, considerând că prima instanţă apreciase corect prescrierea pretenţiilor deduse judecăţii.

Argumentând această concluzie, instanţa de apel a arătat că, fiind incidente dispoziţiile răspunderii civile delictuale, în mod corect s-a raportat tribunalul la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care instituie regula conform căreia în ipoteza acestei răspunderi civile termenul de prescripţie extinctivă curge de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de ea.

Curtea a specificat că, prin stabilirea unui moment subiectiv al curgerii prescripţiei, legiuitorul a disociat naşterea dreptului la acţiune şi a dreptului subiectiv la reparaţie, determinate de momentul producerii prejudiciului de cel al curgerii termenului de prescripţie pentru a oferi un caracter real şi concret posibilităţii victimei de a acţiona.

Însă, pentru a nu permite trenarea unei situaţii litigioase nerezolvate, curtea a remarcat că legiuitorul a introdus şi un moment obiectiv, reprezentat de data la care victima putea şi trebuia să cunoască aceste elemente, fiind realizat, în această manieră, un just echilibru între necesitatea ocrotirii efective a victimei şi necesitatea asigurării finalităţii instituţiei juridice a prescripţiei extinctive.

Valorificând aceste aspecte teoretice şi aplicând, mutatis mutandis, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 19/2019, pronunţată în recurs în interesul legii (conform cărora prejudiciul apare ca rezultatul exclusiv al culpei cu privire la modul în care s-au gestionat resursele financiare ale entităţii controlate, care trebuia să-şi asigure mecanisme adecvate de control), instanţa de apel s-a raportat în analiza sa la dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în forma în vigoare la nivelul anului 2009 (când a fost emisă decizia nr. 6246/2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi titlul de plată aferent de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor).

Interpretând coroborat dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 11 şi art. 28 din Legea nr. 90/2001, curtea a reţinut că statul, reprezentat de Guvern, avea atribuţia şi, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control prin care să verifice activitatea entităţii subordonate, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, având dreptul să constituie orice fel de organisme (comisii) în acest scop.

Instanţa de apel a apreciat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat, pe de o parte, la durata şi conţinutul concret al demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei (verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare şi reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs), la mijloacele juridice, financiare şi logistice de care dispunea Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive, cât şi, pe de altă parte, la posibilitatea reclamantului de a acţiona în instanţă în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la aceste considerente ale instanţei de apel, reiese, contrar susţinerilor recurentului, că a fost argumentat motivul pentru care s-a reţinut, ca element de reper, în ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, data la care recurentul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, iar nu cea a comunicării adresei nr. x/18.01.2021 către Ministerul Finanţelor.

Chiar dacă în cuprinsul deciziei recurate curtea nu a menţionat explicit adresa respectivă, motivele expuse în sprijinul soluţiei adoptate sunt elocvente şi reflectă raţionamentul pentru care a luat în considerare alte repere pentru stabilirea momentului de debut al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, răspunsul la apărările reclamantului rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile dezbătute.

Prin urmare, nu se poate reţine o nemotivare a hotărârii recurate, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil.

7.2 Asupra motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, instanţa remarcă faptul că, prin motivele de recurs circumscrise acestui caz de casare, recurentul a invocat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum şi a celor ale art. 2528 din C. civ.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, la un termen de 3 ani de la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate şi nu la data emiterii deciziei de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor/titlului de conversie de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel cum precedase tribunalul.

Deşi soluţia pronunţată de curtea de apel asupra prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă, în viziunea Înaltei Curţi termenul de prescripţie are o dată de începere diferită faţă de cea reţinută prin hotărârea recurată, respectiv de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 6246 din 30 iunie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie aferent, împrejurare ce nu poate conduce, însă, la reformarea hotărârii atacate din perspectiva modalităţii de soluţionare a excepţiei procesuale.

Examinând, pe acest palier, decizia recurată, şi suplinind motivarea curţii de apel, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (aplicabile în cauză în raport de data la care pretinsele fapte ilicite ar fi fost săvârşite, 18 mai 2009, respectiv de data emiterii deciziei de despăgubire, 23 aprilie 2009), "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 500 mp şi construcţii demolate în suprafaţă de 488 mp, situat în Bucureşti, Şos. x, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 18 mai 2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a învederat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5222 din 23 aprilie 2009, beneficiarului fiindu-i eliberat titlul de conversie aferent.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1205 din 27 iulie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin decizia nr. 1181 din 10 octombrie 2023, apelul declarat de reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei menţionate fiind respins ca nefondat, reţinându-se că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate marchează începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât la acea dată recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Astfel, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul A. la 18 mai 2009, emiţând decizia nr. 6246 din 30 iunie 2009, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie aferent.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul A. la 18 mai 2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, în anul 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 3 noiembrie 2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de evaluatorul A. în 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 3 noiembrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5222/23.04.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlului de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la despăgubiri şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. la 18 mai 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 6246 din 30 iunie 2009, respectiv a titlului de conversie aferent.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, se constată că poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.

Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaţionale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1181A din 10 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1181A din 10 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Dată

Tip

Sursă

03/12/2021

Cerere de chemare în judecată

D. 21/01/2022

Cerere

Reclamant - D.

05/07/2022

Cerere de apel

Reclamant - D.

12/01/2023

Cerere de recurs

Apelant - D.

21/02/2023

Dovadă de achitare taxa de timbru

Recurent - D.

27/03/2023

Precizări

Recurent - D.

22/09/2023

Proces-verbal de îndeplinire a procedurii de citare

Intimat - PARCHETUL DE PE LANGA JUDECĂTORIA CHIŞINEU CRIŞ, Recurent - D.

27/09/2023

Proces-verbal de îndeplinire a procedurii de citare

Intimat - PARCHETUL DE PE LANGA JUDECĂTORIA CHIŞINEU CRIŞ, Recurent - D.

10/05/2024

Cerere judecare în lipsă

E. Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.