Competence for validating seizure of third-party assets: execution court exclusivity versus statutory alternative jurisdiction

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 26.05.2023 cu numărul x/2023, creditorii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimaţii- debitori şi terţul poprit, validarea popririi înfiinţată în dosarul de executare nr. 2168/SS/2022 şi obligarea terţului poprit să plătească creditorilor suma poprită.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 139 din 30 ianuarie 2024, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.

Făcând trimitere la prevederile art. 790 alin. (1) şi art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a reţinut că în prezenta cauză au calitatea de reclamanţi grefieri care activează în cadrul Tribunalul Bucureşti, instanţă ierarhic superioară Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, precum şi faptul că Tribunalul Bucureşti are calitate de debitor. Din aceste considerente, instanţa a constatat că Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti este necompetentă teritorial în soluţionarea cererii de validare a popririi, în temeiul art. 127 alin. (21) coroborat cu art. 127 alin. (2) şi 127 alin. (3) raportat la alin. (1) C. proc. civ.

2.2. Prin sentinţa nr. 791 din data de 30.04.2024, Judecătoria Răcari a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, a constatat conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii şi a înaintat dosarul pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 790 alin. (1) şi art. 653 alin. (3), precum şi a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. precum şi faptul că instanţa de executare a fost stabilită odată cu pronunţarea încheierii de încuviinţare a executării silite, iar acest aspect nu mai poate fi reapreciat în cadrul cererii de validare poprire.

Instanţa care a încuviinţat executarea silită în cauză este Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, iar prin noua reglementare s-a instituit principiului unicităţii instanţei de executare, voinţa legiuitorului fiind în sensul existenţei unei singure instanţe de executare care să soluţioneze toate incidentele ivite în cursul executării silite. În acelaşi sens (unicitatea instanţei de executare) a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 20/2021.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din minuta Întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel din iunie 2023 în (pct. I,D,6).

Aplicând dispoziţiile legale menţionate la cauza de faţă, în modalitatea interpretată de instanţa supremă prin decizia nr. 20/2021, Judecătoria Răcari a constatat că instanţa de executare a fost deja determinată ca fiind Judecătoria Sector 3 Bucureşti (care s-a pronunţat asupra cererii de încuviinţare a executării silite), orice critică sub aspectul unei eventuale necompetenţe a instanţei care a încuviinţat executarea putând fi făcută exclusiv în cadrul contestaţiei la executare, în ipoteza în care se formulează un astfel de motiv de contestaţie.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei având ca obiect "validare poprire", identificând distinct instanţa de executare la care se referă dispoziţiile art. 790 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti s-a raportat la calitatea părţilor şi a reţinut incidenţa prevederilor art. 127 C. proc. civ. în contextul în care creditorii au calitatea de grefieri în cadrul Tribunalului Bucureşti, instanţă ierarhic superioară Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, iar Tribunalul Bucureşti are calitate de debitor.

Pe de altă parte, Judecătoria Răcari, învestită prin declinare, a reţinut dezlegările obligatorii statuate prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în legătură cu principiul unicităţii instanţei de executare, precum şi faptul că Judecătoria Sectorului 3 a pronunţat încheierea de încuviinţare a executării silite.

Având în vedere obiectul cererii deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că validarea popririi reprezintă mijlocul procedural prin care creanţa pe care debitorul poprit o deţine asupra terţului poprit se transferă creditorului urmăritor. Aşa cum rezultă din dispoziţiile alin. (1) al art. 790 C. proc. civ., validarea popririi intervine numai atunci când terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile de consemnare sau plată a bunurilor/sumei indisponibilizate, inclusiv în cazul în care, în loc să se consemneze suma urmăribilă, o liberează debitorului poprit.

Validarea popririi este o procedură facultativă, cu caracter excepţional, care intervine numai la cererea creditorului, debitorului sau executorului judecătoresc.

Competenţa cererii de validare a popririi revine instanţei de executare, potrivit dispoziţiilor art. 651 C. proc. civ., instanţă care soluţionează contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, ca validarea popririi.

Astfel, aşa cum s-a reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din data de 11 noiembrie 2021), încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ.. Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei la titlu, spre exemplu - toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa aceleiaşi instanţe de executare.

În cazul de faţă, se reţine că executarea silită a fost încuviinţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin încheierea din data de 2 septembrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022 . Deci, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti este instanţa de executare pe parcursul întregii durate a procedurii execuţionale.

Cu privire la considerentele Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. (faţă de calitatea de grefieri a creditorilor), Înalta Curte reţine că norma instituie o competenţă teritorială alternativă (facultativă) - ceea ce corespunde denumirii marginale a textului-, iar alegerea uneia dintre instanţele competente dintre dintre cele prevăzute de norma analizată (art. 127 C. proc. civ.) trebuie exercitată de creditori cu ocazia stabilirii instanţei de executare.

În egală măsură, concluzia conform căreia o singură instanţă ar fi desemnată drept instanţă de executare rezultă şi din obligativitatea aplicării prevederilor art. 529 alin. (1) din C. proc. civ. de către instanţa sesizată cu cererea de încuviinţare a executării silite, în ipoteza în care aceasta ar fi necompetentă teritorial a soluţiona cererea, situaţie în care aceasta este ţinută să trimită dosarul instanţei competente, care devine astfel instanţă de executare.

Referitor la considerentele privind incidenţa prevederilor art. 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ. (calitatea de debitor a instanţei de judecată), caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul oferit de lege.

Or, de vreme ce creditorii nu au uzat de prevederile art. 127 C. proc. civ., alegând să introducă cererea de încuviinţare a executării silite pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, se înţelege că au ales să aibă încredere şi să accepte o prezumată imparţialitate obiectivă a acelei instanţe, renunţând la facultatea oferită de legiuitor de a se adresa unei instanţe de acelaşi grad dintr-o curte de apel învecinată.

Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 790 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea de validare a popririi dedusă judecăţii este Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, urmând ca în temeiul art. 135 C. proc. civ. să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.