Defamatory zoning-report tort claims fail; journalistic good faith and public interest prevail on ECHR balancing.

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului civil dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 29 mai 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantele A. S.R.L. şi B. i-au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D. S.R.L., solicitând instanţei obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamanta A. S.R.L.; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 400.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamanta B.; obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii care urmează a fi pronunţată într-un ziar de circulaţie naţională; obligarea pârâţilor la retragerea articolului vătămător de pe www.x.ro, precum şi de pe reţeaua de socializare E.; obligarea pârâţilor în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 61 din 1 februarie 2021, Tribunalul Cluj a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. S.R.L.. Pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească reclamantei B. suma de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi să retragă articolul care face obiectul litigiului de pe site-ul www.x.ro şi de pe reţeaua de socializare E. şi să publice hotărârea într-un ziar de circulaţie naţională.

Au fost respinse pretenţiile formulate de reclamanta A. S.R.L. şi de reclamanta B. ca neîntemeiate.

Au fost compensate cheltuielile de judecată, constând în onorariu avocaţial, până la concurenţa sumei de 1.785 RON.

Pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei B. cheltuieli de judecată în cuantum de 1.640 RON.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 300/A din 28 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantele B. şi A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 61 din 1 februarie 2021 a Tribunalului Cluj.

A admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 61 din 1 februarie 2021 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. S.R.L. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. S.R.L..

Reclamantele au fost obligate, în mod egal, la plata sumei de 1.785 RON, cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei D. S.R.L..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 300/A din 28 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. şi B..

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate criteriile specifice pentru a lămuri dacă au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, formulând următoarele critici:

În primul rând, instanţa de apel nu a avut în vedere criteriul privind calitatea şi funcţia persoanei criticate, respectiv nu a făcut distincţia între calitatea celor care invocă dreptul de liberă exprimare şi, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă. Din această perspectivă, se impunea efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, întrucât în funcţie de această distincţie se apreciază limitele în care persoană în cauză pretinde o protecţie deosebită a dreptului său. Corelativ, se impunea a fi reţinută calitatea de jurnalist a autorului articolului defăimător şi particularităţile analizei dreptului la liberă exprimare în cazul jurnaliştilor, raportat la dreptul publicului de a fi informat în mod corect despre subiectele de interes general, deci subordonarea elaborării articolelor eticii jurnalistice.

În al doilea rând, instanţa nu a analizat în mod complet criteriul privind interesul public pentru tema dezbătută. Instanţa de apel a reţinut că articolul supus analizei tratează un subiect de interes public pentru comunitatea locală, respectiv intenţia unor oameni de afaceri de a construi în cartierul Zorilor un bloc de locuinţe fără a respecta regulile de urbanism privind regimul de înălţime. Totuşi, în cuprinsul articolului au fost prezentate informaţii privind implicarea recurentei-reclamante B. într-un dosar penal, sens în care se impunea ca instanţa de judecată să analizeze dacă şi acestea reprezintă aspecte care se circumscriu interesului public local. Era esenţial de determinat, prin probe specifice şi concludente, dacă referirile la reclamante au fost făcute cu intenţia de a informa publicul despre un anumit subiect de interes local.

În al treilea rând, instanţa de apel nu a analizat în mod corect şi complet criteriul privind buna-credinţă a jurnalistului, conţinutul articolului reflectând în mod direct reaua sa credinţă.

De asemenea, nu a fost analizat în mod corect şi complet criteriul privind raportul dintre judecăţile de valoare şi imputările factuale. Întrucât articolul cuprinde afirmaţii factuale, era necesară proba verităţii, iar nu doar existenţa unei baze factuale suficiente ca în cazul judecăţilor de valoare, sens în care instanţa trebuia să analizeze dacă intimaţii au făcut proba verităţii şi dovada verificării informaţiilor anterior publicării articolului.

Totodată, nu a fost analizat criteriul reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că la momentul derulării urmăririi penale (2015), în presa locală au fost redate fragmente din actele procesuale întocmite de procurori, iar readucerea acestora în atenţia opiniei publice, în lipsa altor elemente (cum ar fi trimiterea în judecată, condamnarea în primă instanţă sau apel) este lipsită de orice justificare sau de vreun interes actual la momentul publicării articolului şi atestă intenţia vădită a autorului de vătăma drepturile reclamantelor.

Instanţa de apel nu a luat în considerare probele existente la dosar, respectiv toate înscrisurile şi declaraţiile martorilor audiaţi, decizia fiind afectată de viciul nemotivării, fiind bazată pe considerente generale, teoretice, fără o analiză punctuală a datelor speţei, ignorând criteriile pe baza cărora se apreciază depăşirea limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţă privată, la onoare, demnitate şi reputaţie, precum şi elementele de probaţiune.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 72, art. 73, art. 75, art. 252, art. 253 şi art. 1.349 coroborat cu art. 1.357 C. civ. şi normele convenţionale prevăzute de art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, formulând următoarele critici:

Instanţa de apel nu a aplicat criteriul privind calitatea şi funcţia persoanei criticate, respectiv nu a făcut distincţia între calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare şi a celor care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.

Criteriul privind interesul public pentru tema dezbătută a fost aplicat eronat, în condiţiile în care articolul de presă tratează două subiecte, şi anume intenţia de construi un bloc de locuinţe (interes public) şi calitatea reclamantei într-un dosar penal (interes privat). În acest sens, era important de determinat, prin probe concludente, dacă intenţia a fost de a informa publicul despre un anumit subiect de interes local sau demersul jurnalistic a fost subordonat altor interese.

Instanţa de apel a aplicat greşit criteriul privind buna-credinţă a jurnalistului, deoarece a statuat că nu se poate reţine reaua sa credinţă strict prin raportare la lipsa unui punct de vedere referitor la articolul denigrator, o asemenea obligaţie nefiind impusă de lege. În acest sens prezintă relevanţă jurisprudenţa CEDO, care stabileşte că, raportat la obligaţiile ce revin jurnaliştilor, aceştia trebuie să îşi exercite profesia cu bună-credinţă, să ofere informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, respectând întru-totul deontologia profesională. Protecţia oferită de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului este subordonată condiţiei ca partea interesată să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere. Printre principiile de bază ale eticii jurnalismului se regăseşte şi condiţia ca difuzarea ştirilor să se facă cu respectarea adevărului, după ce acestea au fost riguros verificate, iar faptele trebuie să fie expuse şi prezentate cu imparţialitate. În speţă, autorul a publicat o serie de informaţii fără a fi fundamentate pe o bază factuală solidă. Menţionarea fostului proprietar al proiectului imobiliar şi a implicării acestuia în fapte penale grave, menţionarea calităţii de inculpat a reclamantei la momentul la care această informaţie nu era de actualitate, folosirea unor informaţii false, prezentarea ascunsă în articol a faptului că proiectul iniţial a fost retras reprezintă aspecte care conduc la concluzia că articolul prezintă o construcţie inadecvată unei comunicări de presă, împrejurare ce reflectă în mod vădit reaua-credinţă a autorului.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit criteriul reprezentat de raportul dintre judecăţile de valoare şi imputările factuale. Autorul articolului nu a dovedit faptul că reclamantele ar fi depus spre avizare un proiect imobiliar prin care să fie încălcat regimul de înălţime al zonei sau că, anterior publicării articolului, ar fi solicitat informaţii în acest sens de la autorităţile locale, aspect din care ar fi reieşit buna sa credinţă. De asemenea, în cuprinsul articolului se evidenţiază că anumite informaţii ar fi rezultat dintr-un rechizitoriu, deşi până la acest moment nu s-a întocmit actul de sesizare a instanţei. Astfel, având în vedere că articolul în discuţie cuprinde afirmaţii factuale era necesară proba verităţii, iar nu doar existenţa unei baze factuale suficiente ca în cazul judecăţilor de valoare, sens în care instanţa de apel trebuia să analizeze dacă intimaţii au făcut dovada verificării informaţiilor anterior publicării articolului.

Instanţa de apel nu a analizat criteriul reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză, astfel că nu a ţinut cont de faptul că la momentul derulării urmăririi penale în presa locală au fost redate într-o formă asemănătoare fragmente din actele procesuale întocmite de procurori, iar readucerea acestora în atenţia opiniei publice în lipsa altor elemente este lipsită de orice justificare sau de vreun interes actual la momentul publicării articolului.

Instanţa de apel a încălcat normele convenţionale prevăzute de art. 10 şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece intimaţii au depăşit limitele admisibile ale dreptului la liberă exprimare, fiind încălcat dreptul la demnitate, onoare, reputaţie, viaţă privată şi imagine.

Instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 252, art. 26 din Constituţie şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, reţinând că prin aplicarea criteriilor derivate din jurisprudenţa CEDO nu ar exista o încălcare a dreptului la imagine, reputaţie şi la viaţă privată. Pentru a ajunge la această concluzie, recurentele-reclamante au învederat că prezintă relevanţă următoarele aspecte:

- contrar opiniei instanţei de apel, articolul nu tratează un subiect de interes public, respectiv intenţia de a construi un bloc de locuinţe, ci un subiect ce aparţine sferei private, respectiv dosarul penal nr. x/2015;

- informaţiile privind imobilul în discuţie nu erau de actualitate la momentul publicării articolului (aprilie 2020), în condiţiile în care acestea aveau la bază plângerile unor vecini nemulţumiţi, reclamanţii formulate în anul 2017, respectiv în anul 2019, iar proiectul imobiliar era retras;

- informaţiile privind dosarul penal nu erau de actualitate, deoarece la momentul demarării urmăririi penale (2015) în presa locală au fost redate fragmente din actele procesuale întocmite de procurori, iar readucerea acestor aspecte în atenţia opiniei publice, în lipsa unui act de sesizare a instanţei sau a unei soluţii de condamnare, nu prezenta interes actual la momentul publicării articolului. În acest sens, se poate remarca faptul că instanţa de apel a recunoscut, indirect, lipsa unui interes actual în prezentarea acestor informaţii;

- articolul conţine afirmaţii factuale, iar conform jurisprudenţei CEDO acestea sunt susceptibile de proba verităţii, însă autorul articolului nu a dovedit că reclamantele au depus spre avizare un proiect imobiliar care să încalce regimul de înălţime al zonei sau că anterior publicării articolului ar fi solicitat informaţii în acest sens de la autorităţile locale, aspect din care ar fi reieşit buna-credinţă. Separat de această împrejurare, instanţa de apel a reţinut că informaţiile sunt redate într-un mod informal, obiectiv, chiar folosind ghilimelele prin redarea unor pasaje din comunicatele de presă ale parchetului referitor la dosarul penal nr. x/2015, deşi nu a identificat care ar fi aceste comunicate de presă. Tot în acest sens, instanţa nu a luat în considerare faptul că urmărirea penală are caracter secret. Or, pe lângă informaţiile relatate în articol, la primul termen de judecată din apel intimaţii au depus la dosarul citaţii emise în dosarul penal amintit, privind o audiere ce urma să aibă loc la 18 mai 2022, împrejurare care atestă faptul că intimaţii au acces la dosarul penal chiar dacă nu au nicio calitate.

- instanţa de apel a reţinut în mod greşit că informaţiile privind implicarea reclamantei B. într-un dosar penal nu ar încălca prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul la imagine, reputaţie, onoare sau demnitate, deşi afirmaţiile din cuprinsul articolului conturează o imagine negativă a reclamantei, aceea a unei persoane vinovate de săvârşirea unor infracţiuni grave, care doreşte să construiască un imobil fără a ţine cont de dispoziţiile legale, publicul fiind indus în eroare. În susţinerea acestui aspect, prezintă relevanţă titlul stabilit pentru articolul în discuţie, utilizarea unor expresii precum: "traficul de carne din România", "grup organizat şi structurat", "în scopul comiterii mai multor infracţiuni fiscale şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată", "tranzacţii fictive", "în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat". Aceste acuzaţii grave, care nu sunt dovedite, au condus la vătămarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei recurentei-reclamante

Instanţa de apel nu a interpretat corect dispoziţiile art. 1.349 raportat la articolul 253 şi art. 252 din C. civ., stabilind în mod eronat că nu ar putea fi reţinută existenţa unei fapte ilicite faţă de reclamanta B.. Aşa cum rezultă din adresa formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Cluj, în dosarul penal nr. x/2015 nu a fost întocmit rechizitoriul, drept urmare, autorul articolului foloseşte informaţii care nu corespund realităţii tocmai pentru a induce în eroare publicul. Scopul articolului este evident discriminarea reclamantei prin prezentarea unor informaţii într-un mod pur speculativ, fără a fi verificată veridicitatea acestora şi într-o modalitate care creează dubii asupra modului în care îşi desfăşoară activitatea.

În ceea ce priveşte situaţia recurentei-reclamante A. S.R.L., instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.349 din C. civ., reţinând că pârâtul C. nu i-a încălcat dreptul la reputaţie sau la onoare, respectiv că nu a săvârşit o faptă ilicită prin raportare la dreptul la liberă exprimare. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, fapta ilicită săvârşită constă în diseminarea unor informaţii în mediul public cu privire la o presupusă nerespectare a regulilor zonale de urbanism, fără existenţa vreunei probe din care să rezulte aceste aspecte şi fără a oferi publicului elemente faptice veridice şi susţinute de documente actuale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi C. şi D. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Instanţa de apel a făcut o aplicare riguroasă şi o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente, concluzionând corect că nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, atât timp cât cele arătate în cuprinsul articolului sunt informaţii reale, redate în mod obiectiv şi informal şi care au fost verificate.

Criteriul interesului public a fost analizat în mod amplu, sens în care prezintă relevanţă că urmărirea penală nu era finalizată, astfel că interesul subzistă raportat la gravitatea infracţiunilor ce fac obiectul dosarului penal, faptele fiind de notorietate şi cu impact evident asupra publicului. Curtea de apel a reţinut în mod corect că exprimarea folosită de jurnalist nu cuprinde judecăţi de valoare privind săvârşirea vreunei infracţiuni de către recu renta-reclamantă B., nefiind încălcată prezumţia de nevinovăţie, deoarece nu au fost făcute afirmaţii privind vinovăţia sau condamnarea sa. Din adresa emisă de DIICOT Cluj în dosarul penal nr. x/2015, reiese că recurenta-reclamantă are calitatea de inculpată într-un număr de cinci infracţiuni, printre care evaziune fiscală şi fals în înscrisuri sub semnătură privată şi calitatea de suspectă pentru o altă infracţiune de evaziune fiscală. Totodată, au fost expuse situaţii de fapt bazate pe informaţii reale şi clare, relatate de către proprietarii imobilelor aflate în vecinătatea locului unde reclamantele doresc să construiască imobilul, precum şi de către procurorii care au instrumentat dosarul.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile, au susţinut, în esenţă, că soluţia pronunţată de curtea de apel este legală, neputând fi reţinută săvârşirea unor fapte ilicite în sarcina intimaţilor-pârâţi.

Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor invocate de intimaţii-pârâţi ca neîntemeiate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Acţiunea dedusă judecăţii presupune soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantelor la imagine şi reputaţie, reglementat prin art. 72 alin. (1), art. 73 alin. (1) din C. civ. şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul pârâtului C. la liberă exprimare, recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerinţe sau limitări din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) şi respectiv, art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Faptele reclamate privesc conţinutul articolului publicat la 2 aprilie 2020 de pârâtul C. pe site-ul www.x.ro, intitulat "O femeie de afaceri, implicată în evaziune fiscală cu maşini, vrea să construiască lângă şcoala F. din Zorilor un mastodont imobiliar care nu respectă regimul de înălţime". Astfel, în privinţa reclamantei B., s-a invocat încălcarea dreptului la imagine şi reputaţie prin acuzaţiile nefondate inserate în cuprinsul articolului de presă cu privire la participarea sa la săvârşirea unor fapte cu caracter infracţional, situaţia fiind prezentată în aşa fel încât ar rezulta că aceasta ar fi vinovată de săvârşirea unor infracţiuni, ignorându-se incidenţa prezumţiei de nevinovăţie şi inexistenţa unei soluţii de condamnare a acesteia din urmă. Cât priveşte fapta ilicită imputată de reclamanta A. S.R.L., aceasta ar consta în diseminarea unor informaţii cu privire la depunerea unui proiect imobiliar care nu respectă regulile zonale de urbanism, fără a exista probe din care să rezulte aceste aspecte, fiind astfel afectat dreptul la imagine al acestei societăţi.

În raport cu aceste susţineri, instanţa de apel a concluzionat că nu pot fi reţinute faptele ilicite reclamate în sarcina intimatului-pârât C., caz în care, nefiind întrunită această premisă esenţială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, s-a considerat că nu mai este necesară verificarea celorlalte cerinţe legale ale acestui tip de răspundere - prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui căruia i se impută săvârşirea faptei reclamate.

În dezacord cu soluţia primei instanţe, punând în balanţă cele două drepturi aflate în conflict, curtea de apel a constatat că pârâţii nu au săvârşit faptele ilicite imputate, iar articolul de presă incriminat, prin raportare la conţinutul său, intră în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţie şi se înscrie în exerciţiul normal al dreptului la liberă exprimare, informaţiile prezentate reprezentând abordarea jurnalistică a unei teme de interes general pentru comunitatea locală, prin care s-a dus în atenţia publicului îngrijorarea oamenilor legată de posibilitatea schimbării planului urbanistic zonal.

Criticile formulate de recurentele-reclamante pun în discuţie legalitatea deciziei recurate atât sub aspectul nemotivării, cât şi din perspectiva aplicării greşite a normelor legale interne şi a celor convenţionale, iar chestiunile vizate sunt comune ambelor motive de recurs, întrucât se raportează la criteriile relevante pentru înclinarea balanţei între dreptul la respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare atunci când instanţa este învestită cu o acţiune în răspundere delictuală pentru defăimare. Ca atare, instanţa de recurs va analiza fiecare criteriu în mod concomitent, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8, urmând a arăta argumentele pentru care hotărârea nu este afectată de viciul nemotivării, iar normele de drept incidente au fost interpretate şi aplicate corect de către curtea de apel, în acord cu reperele trasate de Curtea europeană a drepturilor omului.

Prin criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante au invocat că instanţa de apel nu a analizat toate criteriile specifice pentru a lămuri dacă au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, iar prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au susţinut că o parte din criterii au fost interpretate şi aplicate greşit, cu nerespectarea standardului convenţional în materie.

În contextul punerii în balanţă a drepturilor în discuţie, Curtea europeană a enunţat principiile relevante care trebuie să ghideze examinarea sa - şi, mai ales, a instanţelor naţionale, stabilind o serie de criterii. Cele cinci criterii relevante sunt: contribuţia la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei în cauză; obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei în cauză; conţinutul, forma şi repercusiunile publicaţiei şi, după caz, circumstanţele realizării fotografiilor [Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 109-113; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 3), pct. 46; Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 89-95; Tănăsoaica împotriva României, pct. 41]. În contextul unei cereri formulate în temeiul art. 10, Curtea a verificat, de asemenea, metoda de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, precum şi gravitatea sancţiunii aplicate jurnaliştilor sau editorilor [Couderc şi Hachette Filipacchi Associes împotriva Franţei (MC), pct. 93; Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 90-95].

Instanţa de contencios european examinează, în fiecare cauză, dacă criteriile astfel definite pot fi transpuse acesteia şi dacă unele dintre acestea pot fi mai relevante în raport cu circumstanţele excepţionale ale cauzei [Satakunnan Markkinaporssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), pct. 166]. Aşadar, criteriile pe care judecătorul naţional trebuie să le analizeze, pentru a pronunţa o hotărâre compatibilă cu standardul convenţional, pot fi grupate în funcţie de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conţinutul mesajului; c) modalitatea de obţinere a informaţiei; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmaţiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmaţiilor; g) aspecte referitoare la consecinţele afirmaţiilor - repercusiuni; h) evaluarea severităţii sancţiunii ce se solicită a fi aplicată.

Sub un prim aspect, esenţial în combaterea criticilor, Înalta Curte reţine că factorii enumeraţi devin relevanţi în metodologia de punere în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private în funcţie de circumstanţele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puţin impact.

Contrar alegaţiilor recurentelor-reclamante, instanţa de apel a analizat limitele legale ale libertăţii de exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 al Convenţiei şi art. 75 alin. (2) din C. civ., prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că nu au fost depăşite, fiind astfel asigurate proporţionalitatea şi justul echilibru între drepturile şi interesele contrapuse de părţile litigante, proteguite în egală măsură atât de dispoziţiile Convenţiei, cât şi de legislaţia internă.

Astfel, în primul rând, a avut în vedere că articolul tratează un subiect de interes general, calificare care nu are rol teoretic, ci prezintă importanţă practică, întrucât, pe de-o parte, în cazul unui subiect de interes public, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi, ceea ce antrenează consecinţe directe asupra analizei proporţionalităţii, iar, pe de altă parte, temele de interes general se subsumează dreptului publicului de a primi astfel de informaţii. Ca regulă, calificarea unei afirmaţii ca fiind de interes public depinde de o evaluare în concret a subiectului abordat, dar şi a contextului în care a fost realizată, fiind de interes public tot ceea ce ţine de mersul general al comunităţii şi face parte din preocupările acesteia.

Din această perspectivă, Curtea europeană a statuat că, pentru a verifica dacă o publicaţie referitoare la viaţa privată a altor persoane nu are ca scop exclusiv satisfacerea curiozităţii unui anumit segment al publicului, ci cuprinde, de asemenea, informaţii de importanţă generală, este necesar să se evalueze întreaga publicaţia şi să se analizeze dacă aceasta, considerată în ansamblul său şi având în vedere contextul în care a apărut, se raportează la o problemă de interes general. În această privinţă, a precizat că au legătură cu interesul general problemele care afectează publicul într-o asemenea măsură încât poate să aibă un interes legitim faţă de acestea, care îi captează atenţia sau îl preocupă în mod semnificativ, în special pentru că probleme respective se referă la bunăstarea cetăţenilor sau la viaţa comunităţii. Acest lucru este valabil şi pentru aspectele care pot să genereze controverse considerabile, care vizează o temă socială importantă sau care au legătură cu o problemă despre care publicul are interesul de a fi informat (Cauza Couderc şi Hachette Filipacchi Associés c. Franţei, paragrafele 102, 105).

Este util a sublinia că decisiv este dacă un articol de presă/reportaj poate să contribuie la o dezbatere de interes general, nefiind necesar să fie consacrat în întregime acestui scop, astfel că poate fi suficient ca acesta să aibă legătură cu o astfel de dezbatere şi să conţină unul sau mai multe elemente în acest sens (Cauza Couderc şi Hachette Filipacchi Associés c. Franţei, paragraful 110).

Prin urmare, întrucât evaluarea articolului de presă s-a realizat prin raportare la ansamblul său şi având în vedere contextul în care a apărut, reiese că instanţa de apel a avut în vedere în mod corect reperele jurisprudenţiale statuate de Curtea europeană în ceea ce priveşte calificarea conţinutului mesajului, stabilind printr-o aprecierea globală că articolul în cauză se raportează la o problemă de interes pentru comunitatea locală, ceea ce înseamnă că articolul era de actualitate (de interes) la momentul publicării. Astfel, în considerentele hotărârii atacate se regăsesc explicaţiile pentru care tema articolului era una de actualitate, reţinându-se că au fost aduse la cunoştinţa publicului îngrijorările vecinilor afectaţi de o eventuală schimbare a regimului de înălţime, având la bază plângerile vecinilor nemulţumiţi de încălcarea regimului urbanistic, retragerea acestui proiect imobiliar, consecutiv cu vânzarea terenului către societatea A. S.R.L., care intenţiona să construiască în acea zonă, fără a se cunoaşte conţinutul noului proiect imobiliar, concomitent cu depunerea la Primăria Cluj-Napoca a unui proiect de modificare a planului urbanistic, prin care se intenţiona majorarea regimului de înălţime al construcţiilor noi.

În egală măsură, a fost apreciat că informaţiile privind implicarea reclamantei B. într-un dosar penal au contribuit la crearea unei presiuni mediatice suplimentare, pârâtul jurnalist folosindu-se de o doză de exagerare sau de provocare de natură a atrage atenţia asupra subiectului evocat, motiv pentru care, contrar opiniei recurentelor-reclamante, curtea de apel a demonstrat în ce mod acestea aveau importanţă în economia articolului de presă, informaţiile vizând chiar un proces penal în curs de desfăşurare.

Aşadar, nu pot fi validate criticile prin care recurentele-reclamante au susţinut, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanţa de apel nu a analizat în mod complet criteriul privind interesul public, iar, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că acesta ar fi fost aplicat eronat, deoarece ar trata două subiecte, intenţia de a construi un bloc de locuinţe (interes public) şi calitatea reclamantei într-un dosar penal (interes privat).

Drept consecinţă a valorificării criteriului privind interesul public, limitele criticii admisibile sunt mai largi, fiind circumstanţiate astfel ca urmare a constatării că afirmaţiile litigioase contribuie la o dezbatere de interes general şi corespund dreptului publicului de a fi informat, acest criteriu fiind de impact în litigiul pendinte.

Nu pot fi primite nici alegaţiile prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat criteriul privind calitatea/funcţia persoanei vizate de articol, întrucât, în primul rând, acestea nu deduc analizei instanţei de recurs o critică punctuală, nu arată care ar fi greşeala concretă imputată instanţei, având caracter de generalitate.

Verificând considerentele hotărârii atacate, reiese că, pentru a constata că nu există o ingerinţă în dreptul la reputaţie şi onoare al reclamantei B., instanţa de apel a ţinut seama de limitele libertăţii de exprimare aplicabile atunci când persoana vizată este un simplu particular, concluzionând că afirmaţiile din cuprinsul articolului nu sunt injurioase sau defăimătoare, deoarece nu încalcă prezumţia de nevinovăţie.

Pe un alt palier de analiză al acestor critici, în mod corect s-a reţinut că relatările despre litigiul penal în curs nu afectează dreptul la imagine al reclamantei, întrucât, chiar dacă aceasta are calitatea de simplu particular, informaţiile prezentate se încadrează în limitele libertăţii de exprimare a jurnaliştilor, care include dreptul de a prezenta şi de a comenta procedurile judiciare în limitele determinate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie a persoanei vizate, ce face obiectul cercetărilor penale, cât şi de respectarea imaginii publice a justiţiei. În plus, nu poate trece neobservat faptul că informaţiile referitoare la dosarul penal nr. x/2015 nu ţin exclusiv de sfera privată a reclamantei, ci au şi o dimensiune publică, legată de funcţia preventivă pe care o are legea penală, iar pe de altă parte, raportat la infracţiunile investigate, publicul are în mod legitim un interes să fie informat.

Drept urmare, cât priveşte nemulţumirea recurentei-reclamante în sensul că în conţinutul articolului au fost prezentate informaţii din dosarul penal nr. x/2015, se constată că instanţa de apel a fost chemată să analizeze dacă articolul i-a adus sau nu atingere prezumţiei de nevinovăţie.

În cauza de referinţă Allenet de Ribemont împotriva Franţei, Curtea europeană a remarcat că "libertatea de exprimare garantată de articolul 10 al Convenţiei include libertatea de a primi şi de a transmite informaţii. Articolul 6 paragraful 2 nu poate împiedica, prin urmare, autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale aflate în derulare, însă trebuie să facă acest lucru cu toată discreţia şi circumspecţia necesare pentru a respecta prezumţia de nevinovăţie".

Din acest unghi al analizei, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii europene, instanţa de apel a analizat conţinutul concret al articolului, constatând că exprimările utilizate de jurnalist nu încalcă prezumţia de nevinovăţie a reclamantei şi nici dreptul la reputaţie şi onoare, întrucât, pe de-o parte, nu au fost făcute afirmaţii privind vinovăţia sau condamnarea sa, iar, pe de altă parte, aspectele de fapt relatate au fost confirmate prin adresa emisă de DIICOT Cluj. Ca atare, cum informaţiile prezentate descriu doar o stare de suspiciune în ceea ce priveşte săvârşirea unor fapte penale, acestea nu au aptitudinea de a transmite ideea unei culpabilităţi, astfel că, în acord cu concluzia instanţei de apel, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt injurioase sau defăimătoare. Din această perspectivă, validând concluzia curţii de apel, Înalta Curte mai reţine că nu poate aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie simpla menţionare în mod greşit a termenului "rechizitoriu" în cuprinsul articolului, care oricum reprezintă doar un act de sesizare a instanţei penale, din moment ce expresiile utilizate de intimatul-pârât nu devoalează decât calitatea reclamantei de inculpat/suspect în cadrul unui proces penal nefinalizat, neavând aptitudinea de a induce în eroare publicul, cum susţin în mod nefondat recurentele-reclamante.

Totodată, în acest context se poate observa că analiza curţii de apel a avut în vedere calificarea afirmaţiilor referitoare la dosarul penal, făcând distincţia între judecăţi de valoare, care reflectă opinia că persoana în cauză este vinovată, şi fapte. Ca atare, calificând respectivele afirmaţii în fapte, curtea de apel a respectat şi cerinţa privind proba verităţii, sens în care a reţinut că acestea se întemeiau pe existenţa unei anchete penale în curs, astfel cum reiese din adresa emisă de DIICOT Cluj în dosarul penal nr. x/2015, potrivit căreia reclamanta B. are calitatea de inculpată privind cinci infracţiuni, printre care cea de evaziune fiscală şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată, şi calitatea de suspectă în legătură cu altă infracţiune de evaziune fiscală. În plus, informaţiile dezvăluite erau cunoscute anterior de către public, după cum chiar recurentele-reclamante afirmă atunci când menţionează că în presa locală au fost redate (într-o formă asemănătoare) fragmente din actele procesuale întocmite de procurori.

În ceea ce priveşte distincţia fapte - judecăţi de valoare, criticile relative la proba verităţii în ceea ce priveşte depunerea spre avizare a proiectului imobiliar sunt, de asemenea, nefondate. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că articolul incriminat urmăreşte să transmită publicului îngrijorarea unor terţi direct interesaţi în ceea ce priveşte intenţia reclamantelor de a construi un imobil prin care să se încalce regimul de înălţime al zonei. Urmărind această linie de raţionament, se impune concluzia că instanţa de apel nu le putea solicita pârâţilor să dovedească faptul depunerii spre avizare a unui proiect imobiliar de către reclamante, întrucât o asemenea împrejurare reprezintă o manifestare certă a planului de a construi, concretizată în iniţierea demersurilor legale, care depăşeşte sfera noţiunii "intenţie".

Prin urmare, sunt nefondate criticile de nelegalitate privind abordarea instanţei de apel în ceea ce priveşte calificarea afirmaţiilor din cuprinsul articolului de presă şi proba verităţii. Referitor la susţinerile în sensul că instanţa nu ar fi analizat probele administrate, respectiv toate înscrisurile şi declaraţiile martorilor, acestea nu pot fi analizate de instanţa de recurs, întrucât, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt. Scopul recursului transcende, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). Astfel, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

De asemenea, se constată că raţionamentul curţii de apel cuprinde şi analiza aspectelor referitoare la calitatea autorului articolului, în considerentele deciziei recurate fiind expuse particularităţi ale libertăţii de exprimare a jurnaliştilor. Argumentele prezentate în continuare reflectă preocuparea instanţei de apel pentru stabilirea poziţiei subiective a jurnalistului, limitele exprimării fiind evaluate şi în raport cu statutul pârâtului, prin urmare, nici cu privire la acest aspect nu pot fi reţinute deficienţe în motivarea deciziei recurate, iar evaluarea bunei-credinţe, care de altfel se prezumă, respectă coordonatele trasate de normele convenţionale.

În etapa de evaluare a atitudinii subiective a pârâtului jurnalist, au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic (modul de exprimare şi tehnica de relatare), stilul jurnalistic, privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, exigenţele deontologiei profesionale privind obligaţia de documentare, asigurarea dreptului la replică şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie, precum şi elementele concrete din situaţia de fapt. Determinantă sub acest ultim aspect este concluzia că articolul incriminat urmăreşte să transmită publicului îngrijorarea unor terţi direct interesaţi în ceea ce priveşte intenţia reclamantelor de a construi un imobil prin care să se încalce regimul de înălţime al zonei. Raportat la această circumstanţă, asigurarea dreptului la replică a devenit cu atât mai importantă pentru respectarea eticii profesionale de către jurnalist, din moment ce nu putea fi impus pârâtului să facă dovada depunerii proiectului imobiliar spre avizare. Este adevărat că reclamantele nu aveau obligaţia de a oferi un punct de vedere cu privire la articol, însă curtea de apel nici nu a dat o asemenea valoare juridică dreptului la replică. Diferit de această perspectivă a recurentelor-reclamante, instanţa de apel a reţinut că pârâtul a manifestat diligenţă pentru asigurarea acestui drept, chestiune interpretată în mod corect ca reprezentând dovadă în sensul că nu se certifică reaua-credinţă invocată de reclamante şi care întăreşte convingerea că s-a dorit o informare corectă şi obiectivă a publicului.

Cât priveşte stilul jurnalistic, în acord cu instanţa de apel, se reţine că este normală folosirea anumitor expresii destinate să capteze atenţia publicului, titlul având chiar rolul acesta. Utilizarea unor termeni cu conotaţie juridică în materie penală, precum "traficul de carne din România", "grup organizat şi structurat", "în scopul comiterii mai multor infracţiuni fiscale şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată", "tranzacţii fictive", "în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat" nu ridică, în sine, o problemă privind depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, cât timp reprezintă o simplă reiterare a acuzaţiilor oficiale formulate în cadrul dosarului penal, constatându-se că nu a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie, iar limbajul general este unul echidistant, care nu induce ideea unei culpabilităţi.

Procedând astfel, instanţa de apel a acordat importanţă aspectelor ce ţin de calitatea de jurnalist a autorului afirmaţiilor incriminate, în dezlegarea speţei deduse judecăţii fiind luate în considerare reperele trasate de Curtea europeană pentru conturarea limitelor licite ale libertăţii la exprimare, hotărârea fiind legală şi în ceea ce priveşte analiza aspectelor referitoare la autorul afirmaţiilor (statutul de jurnalist şi buna-credinţă).

În plus, criticând considerentele prin care s-a reţinut că pârâtul jurnalist nu a acţionat cu rea-credinţă, se observă că recurentele-reclamante şi-au exprimat nemulţumirea în sensul că articolul incriminat conţine informaţii privind calitatea de inculpat/suspect a reclamantei B., deşi acestea nu mai erau de actualitate, menţionează în mod greşit termenul "rechizitoriu", menţionează că fostului proprietar al imobilului este implicat în săvârşirea unor fapte penale grave, precum şi că informaţia privind retragerea proiectului imobiliar a fost prezentată într-un mod ascuns. Or, în coordonatele acestor critici, aprecierea asupra poziţiei subiective a intimatului-pârât reprezintă o chestiune de fapt, asupra căreia instanţele de fond deţin marja de apreciere în urma examinării probelor administrate, şi pe care instanţa de recurs nu o poate reevalua faţă de structura recursului, astfel cum este reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criteriul reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză, în privinţa căruia recurentele-reclamante reproşează, în mod formal, instanţei de apel că a omis să îl analizeze, Înalta Curte reţine că acesta intră în categoria aspectelor care ţin de persoana vizată de articolul de presă, însă nu are aplicabilitate în cauză, întrucât acesta presupune cercetarea modului în care persoana vizată de afirmaţiile litigioase a cooperat anterior cu presa sau s-a expus voluntar în presă, în contexte similare, apte a atrage atenţia publicului, ipoteză în care protecţia vieţii private nu este complet anihilată, dar speranţa legitimă sub aspectul acestei protecţii este mai mică. Cu toate acestea, în dezvoltarea criticilor relative la omisiunea analizei acestui criteriu, recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de faptul că la momentul derulării urmăririi penale (2015), în presa locală au fost redate (într-o formă asemănătoare) fragmente din actele procesuale întocmite de procurori, astfel că readucerea acestora în atenţia opiniei publice, în lipsa altor elemente, nu are justificare, neexistând un interes actual la momentul publicării articolului şi atestă intenţia vădită de a le vătăma drepturile nepatrimoniale. Contrar aprecierii părţilor recurente, aceste susţineri au legătură cu conţinutul articolului, iar nu cu persoana vizată de articol, şi au fost analizate deja de instanţa de recurs.

Luând în examinare şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma cărora s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 1.349 şi art. 1.357 raportat la art. 252 şi art. 253 din C. civ., atunci când instanţa a considerat că nu există fapte ilicite în cauză pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, Înalta Curte reţine următoarele:

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptelor ilicite, pe lângă criticile care privesc criteriile utilizate de instanţa de apel în metodologia de punere în balanţă a celor două drepturi aflate în conflict, care au fost deja examinate, recurentele-reclamante redau, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăsesc, nemulţumirea faţă de temeinicia soluţiei, arătând că instanţa de apel trebuia să ajungă la o altă concluzie, respectiv aceea articolul de presă conţine acuzaţii grave, având scopul de a le defăima, fiind astfel de natură să aducă atingere dreptului la viaţa privată (la onoare şi reputaţie).

Verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinţei referitoare la existenţa unor fapte ilicite ale pârâtului apte să angajeze răspunderea civilă delictuală a acestuia, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Or, pornind de la această premisă, a elementelor de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanţelor de fond, se reţine că prin decizia din apel s-a constatat, ţinând seama de specificul faptelor ilicite reclamate - atingerea demnităţii prin informaţii denigratoare, defăimătoare aduse în spaţiul public, cu depăşirea libertăţii de exprimare - că prima instanţă a făcut o nelegală aplicare a normelor privind răspunderea civilă delictuală în raport cu libertatea de exprimare a unui jurnalist. Sesizând în mod corect particularitatea faptelor ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a analizat toate criteriile esenţiale pentru respectarea echilibrului just dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, onoare şi demnitate, respectând standardul convenţional în materie, astfel cum s-a argumentat anterior.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere implică şi cheltuielile de judecată solicitate de recurentele-reclamante, care fiind căzute în pretenţii, în condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu pot beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. S.R.L. şi B. împotriva deciziei civile nr. 300/A din 28 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2023.