Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1812/2023 AI generated

Nullity of communist-era real estate donation: State's passive procedural standing and the authentic instrument status of local council acts

Case Number Decizia nr. 1812/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals of both the State (via the Ministry of Finance) and the plaintiff, upholding the appellate court's decision to annul a 1976-1977 donation agreement concerning a specific real estate property. The case involved a challenge by an heir to the partial absolute nullity of a donation offer and its acceptance by the local Popular Council, arguing lack of legal capacity and form. The Court ruled that the State possessed valid passive procedural standing because it was the original donee represented by the local council under Decree No. 478/1954, and the Ministry of Finance is the current legal representative for the State in judicial proceedings under Article 223 of the Civil Code and H.G. No. 34/2009. Furthermore, the Court confirmed that the acceptance decision issued by the local council constituted a "public instrument" (act autentic) under Article 1171 of the 1864 Civil Code, as it was signed by public officials with the requisite authority, distinguishing it from a notarial deed and rejecting the argument that such acts were incompetent to handle donations under the 1960 Notary Decree.

Legislator headnote

AI generated

art. 948 din C. civ, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 123 din Legea nr. 215/2001, art. 451 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ; Nullity of communist-era real estate donation: State's passive procedural standing and the authentic instrument status of local council acts: The case involved a challenge by an heir to the partial absolute nullity of a donation offer and its acceptance by the local Popular Council, arguing lack of legal capacity and form. The Court ruled that the State possessed valid passive procedural standing because it was the original donee represented by the local council under Decree No. 478/1954, and the Ministry of Finance is the current legal representative for the State in judicial proceedings under Article 223 of the Civil Code and H.G. No. 34/2009. Furthermore, the Court confirmed that the acceptance decision issued by the local council constituted a "public instrument" (act autentic) under Article 1171 of the 1864 Civil Code, as it was signed by public officials with the requisite authority, distinguishing it from a notarial deed and rejecting the argument that such acts were incompetent to handle donations under the 1960 Notary Decree.

Keywords

AI generated
nullity of agreements and decisions legal status passive legal standing real property notary legal capacity to act

Cited Legislation

AI generated
art. 948 din C. civ
942, art. 948 din C. civ.
art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991
În susţinerea criticilor a redat prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispoziţiile art.
art. 6 din Legea nr. 213/1998
4 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, art.
art. 123 din Legea nr. 215/2001
119 şi art. 123 din Legea nr. 215/2001.
art. 451 C. proc. civ
O altă critică priveşte obligarea pârâtului, în solidar, cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.887,17 RON, recurentul-pârât susţinând că nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, faţă de prevederile art. 451 C.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Recurentul-pârât a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 269 C. proc. civ
De asemenea, a susţinut că dispoziţiile art. 269 C. proc. civ.
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001
Nu se poate vorbi despre consimţământ sau cauză valabilă pentru realizarea donaţiei, atât timp cât prin actele juridice rezultate s-a realizat o preluare abuzivă a imobilului de către stat, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Main ground for dismissing the appeals as unfounded and upholding the lower court's decision.

art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis for imposing costs on the losing party in the appeals.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 15 octombrie 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general:

- constatarea nulităţii absolute parţiale a ofertei de donaţie autentificate sub nr. x din 5 octombrie 1976, privind donarea imobilului situat în Bucureşti, şos. x, către "Statul Român - Consiliul Popular al Sectorului 5", respectiv cu privire la cota donatoarei B.; şi

- constatarea nulităţii absolute parţiale a deciziei nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti privind acceptarea ofertei de donaţie autentificate sub nr. x din 5 octombrie 1976, respectiv cu privire la cota donatoarei B..

În drept, au fost indicate prevederile art. 823, art. 942, art. 948 din C. civ. de la 1864.

Prin cererea formulată la 21 mai 2020, reclamantul a completat cadrul procesual pasiv, arătând că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Reclamantul a completat cauza cererii de chemare în judecată, indicând ca motive de nulitate: încălcarea prevederilor art. 813 şi următoarele din C. civ. de la 1864, referitoare la forma autentică obligatorie a actelor de perfectare a donaţiei, şi încălcarea prevederilor art. 966-968 din C. civ. de la 1864, respectiv lipsa unei cauze licite a ofertei de donaţie nr. 6717 din 5 octombrie 1976.

Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a invocat excepţia lipsei de interes în formularea cererii, faţă de soluţionarea notificării reclamantului formulată cu privire la acelaşi imobil, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. 13289 din 16 noiembrie 2010 fiind propusă acordarea de măsuri reparatorii.

Prin întâmpinarea formulată la cererea completatoare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor, aceasta fiind calificată de tribunal drept excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin încheierea din 19 iunie 2020, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1515 din 5 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

A constatat nulitatea absolută parţială a ofertei de donaţie autentificate sub nr. x din 5 octombrie 1976 şi a deciziei nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emise de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, ambele în ceea ce priveşte cota de 1/2 din dreptul de proprietate aparţinând numitei B., asupra imobilului situat în Bucureşti, şos. x, sector 4 (fost sector 5), teren în suprafaţă 3.184 mp.

Pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 8.201,05 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 848A din 3 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1515 din 5 noiembrie 2021 şi încheierii din 19 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Apelanţii-pârâţi au fost obligaţi, în solidar, să plătească intimatului-reclamant suma de 5.887,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Recursurile declarate în cauză

4.1. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat casarea deciziei recurate, formulând următoarele critici:

A susţinut că, potrivit actelor depuse la dosar, rezultă că B. şi C. au încheiat actul juridic intitulat ofertă de donaţie, prin care donează Statului Român imobilul teren în litigiu, donaţia fiind acceptată prin decizia nr. 29 din 14 iunie 1977 de către Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti şi al Sectorului 5 Bucureşti. Demolarea construcţiilor aflate pe terenul în litigiu s-a efectuat în baza autorizaţiei nr. x din 4 octombrie 1976, emise de către acelaşi comitet.

În aprecierea sa, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, la încheierea contractului de donaţie, Statul Român a fost reprezentat de Consiliul Popular al Sectorului 5. Prin urmare, nu se realizează identitatea dintre pârâtul Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, şi cel ce poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, astfel că nu se probează legitimitatea procesuală pasivă a acestuia. Cererea de chemare în judecată trebuia să fie formulată în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, în speţă Municipiul Bucureşti, prin primarul general. În susţinerea criticilor a redat prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispoziţiile art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, art. 119 şi art. 123 din Legea nr. 215/2001.

A mai apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, întrucât Statul Român este reprezentat prin Ministerul Finanţelor, în afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Coroborând dispoziţiile legale enunţate, a concluzionat în sensul că, în litigiul pendinte, este incidentă o situaţie de excepţie, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de Ministerul Finanţelor, ci de unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, şi anume Municipiul Bucureşti, acesta fiind donatarul.

De asemenea, a susţinut că atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea acesteia au fost făcute în condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donaţie, iar în cauză nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului sau dovada violenţei morale, ca viciu de consimţământ. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a invocat, drept cauză de nulitate absolută, lipsa intenţiei de a gratifica. A învederat că au fost respectate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 948 din C. civ. cu privire la încheierea donaţiilor făcute statului, întrucât ofertă de donaţie a fost semnată şi acceptată în forma autentică, motiv pentru care titlul statului este valabil.

O altă critică priveşte obligarea pârâtului, în solidar, cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.887,17 RON, recurentul-pârât susţinând că nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, faţă de prevederile art. 451 C. proc. civ., atât timp cât nu se poate reţine o culpă procesuală în sarcina sa, întrucât nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului. În ceea ce priveşte onorariul de avocat, a susţinut că suma este nejustificată în raport cu complexitatea şi dificultatea litigiului, ce a avut ca obiect "validare poprire", motiv pentru care solicită cenzurarea acestor cheltuieli de judecată, în temeiul articolului 451 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-pârât a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.2. Prin recursul incident declarat, reclamantul A. a solicitat casarea parţială a deciziei recurate, în sensul înlăturării considerentelor instanţei de apel cu privire la calificarea deciziei nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emise de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, ca fiind act autentic şi înlocuirii acestor considerente cu considerentele instanţei de recurs, solicitând a fi menţinută soluţia pronunţată de curtea de apel.

A învederat că instanţa de apel nu a prezentat temeiurile legale pentru fundamentarea raţionamentului în baza căruia decizia nr. 29 din 14 ianuarie 1977 a fost calificată ca fiind act autentic. De asemenea, a susţinut că dispoziţiile art. 269 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, prin raportare la art. 26 din acelaşi cod.

În opinia sa, decizia de acceptare a ofertei de donaţie nu poate fi calificată drept act autentic faţă de dispoziţiile art. 4 din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960 pentru organizarea şi funcţionarea Notariatului de stat, care reglementau regula autentificării înscrisurilor de către notariatele de stat, şi prevederile art. 9 din acelaşi act normativ, care stipulau excepţiile de la această regulă.

Comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orăşeneşti puteau îndeplini acte notariale exclusiv în cazul în care erau situate în localităţi unde nu funcţionau notariate de stat, dar în Municipiul Bucureşti funcţionau notariate de stat. Independent de această condiţie, donaţiile de orice fel erau excluse din competenţa Comitetelor executive ale sfaturilor populare prin prevederile art. 9 lit. c) din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960.

Recurentul-reclamant nu a indicat motivul de recurs căruia i se subsumează criticile prezentate.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român ca nefondat, formulând următoarele apărări.

În esenţă, a susţinut că Statul Român deţine calitate procesuală pasivă, deoarece a fost beneficiarul actelor juridice contestate în prezenta cauză, iar prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 instituie regula reprezentării Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, legiuitorul a instituit prezumţia legală absolută a caracterului nelegal al donaţiilor încheiate în temeiul Decretului nr. 478/1954, operaţiuni incluse în sfera de cuprindere a sintagmei "imobile preluate abuziv", prin art. 2, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Nu se poate vorbi despre consimţământ sau cauză valabilă pentru realizarea donaţiei, atât timp cât prin actele juridice rezultate s-a realizat o preluare abuzivă a imobilului de către stat, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. O atare calificare atrage consecinţa nevalabilităţii titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat, făcând inaplicabile prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pe care se întemeiază Statul Român.

În opinia sa, cheltuielile de judecată solicitate au fost în mod corect admise integral, fiind nefondate susţinerile privind complexitatea redusă a cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere cele ce succed.

Printr-o primă critică, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că soluţia dată de către instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, este greşită în raport cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi cu cele ale art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, ale art. 4 şi 6 din Legea nr. 213/1998, ale art. 119 şi art. 123 din Legea nr. 215/2001 şi ale art. 25 din Decretul nr. 31/1954. În acest sens, a apreciat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât beneficiar al ofertei de donaţie este, în acest moment, unitatea administrativ-teritorială, fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, ca donatar, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care este un terţ faţă de acest raport juridic. De asemenea, a apreciat că Ministerul Finanţelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în litigiul dedus judecăţii.

Criticile concrete formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, precum şi calitatea Ministerul Finanţelor de reprezentant al statului în faţa instanţei.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată au fost în mod corect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente, hotărârea instanţei de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate, întrucât Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic civil dedus judecăţii şi presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în cadrul raportului juridic (calitate procesuală pasivă).

Particularizând pentru ipoteza acţiunii în anularea contractului de donaţie, în aplicarea principiului forţei obligatorii a efectelor contractului în raporturile dintre părţile contractante, reglementat prin dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", reiese că nulitatea absolută a actului juridic, care are drept consecinţă desfiinţarea acestuia dacă nu sunt respectate condiţiile de validitate prevăzute de lege, trebuie analizată şi constatată între părţile ce au participat la încheierea respectivului act. Astfel, părţi la încheierea contractului de donaţie au fost, în calitate de donatori, autoarele reclamantului, şi Statul Român, în calitate de donatar, acesta fiind reprezentat de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti. Calitatea de donatar a Statului Român determină legitimarea sa procesuală pasivă în cadrul acţiunii în anulare iniţiate de reclamantul A., în calitate de succesor al donatoarei B., astfel că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, raportat totodată la prevederile din oferta de donaţie şi din decizia nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti.

La data întocmirii actului juridic contestat erau in vigoare dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 478/1954, care stipulează astfel:

"Donaţiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituţiile sau organizaţiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donaţiunii, în condiţiile prezentului decret." De asemenea, potrivit art. 2 din acelaşi act normativ "Donaţiunile oferite ministerelor, altor organe de stat, instituţiilor centrale care depind de Consiliul de Miniştri al D., precum şi unităţile bugetare care fac parte din sistemul acestora, se acceptă de către ministru sau conducătorul organului ori instituţiei centrale de stat. Donaţiunile oferite sfaturilor populare se acceptă, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei D.." Interpretând aceste prevederi legale, se impune concluzia că donaţiile nu erau acceptate direct de către stat, ci prin intermediul organelor, instituţiilor de stat. Aşadar, calitatea Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a fost de reprezentant al statului în teritoriu, fiind limitată strict la acceptarea donaţiilor făcute statului.

Sancţiunea nulităţii trebuie să opereze în contra părţilor actului juridic, independent de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziţie a legii ori printr-un act juridic subsecvent şi voluntar, bunul donat a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept. A se cerceta dacă, la momentul actual, terenul se află în proprietatea statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 123 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001, nu este o chestiune care să poată fi dezlegată în cercetarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în cererea de constatare a nulităţii contractului de donaţie, problema cadrului procesual, sub raport subiectiv, primindu-şi dezlegarea prin observarea părţilor contractante, cum corect a statuat instanţa de apel.

În referire la reprezentarea legală a Statului Român în faţa instanţei, Înalta Curte constată că participarea Ministerului Finanţelor în proces este reglementată, în prezent, de dispoziţiile art. 223 alin. (1) din C. civ., prin care a fost preluat conţinutul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, şi care stipulează astfel:

"În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens." Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, conform cărora Ministerul Finanţelor "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

Dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 478/1954, care reglementau reprezentarea cu caracter special a statului nu îşi mai găsesc corespondent în legislaţia actuală, aplicabilă în litigiul pendinte. În lipsa unei astfel de reglementări şi având în vedere că problema reprezentării este o chestiune de ordin procesual, care atrage incidenţa obligatorie şi imediată a normelor în vigoare la momentul învestirii instanţei, raportat la dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., rezultă că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 şi ale art. 223 alin. (1) din C. civ., în temeiul cărora reprezentantul legal al Statului Român în procedura judiciară este Ministerul Finanţelor.

Cât priveşte afirmaţia recurentului-pârât în sensul că donaţia îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic, nefiind dovedită lipsa consimţământului sau violenţa morală, ca viciu de consimţământ, aceasta nu constituie o critică propriu-zisă de nelegalitate a deciziei recurate, deoarece face trimitere la cauze de nulitate neanalizate în prezentul litigiu (lipsa consimţământului, violenţa morală), instanţa de apel constatând nulitatea absolută parţială a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a gratifica.

Al doilea motiv de recurs dedus analizei priveşte cheltuielile de judecată la care instanţa de apel l-a obligat pe apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în solidar cu apelantul-pârât Municipiul Bucureşti. În primul rând, recurentul-pârât a invocat că nu poate fi reţinută culpa sa procesuală pentru a fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar în al doilea rând a criticat cuantumul cheltuielilor de judecată, fiind subliniată disproporţionalitatea acestora în raport cu complexitatea cauzei şi munca efectiv depusă de avocat.

Cu toate că recurentul-pârât a indicat prevederile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., prima critică, relativă la culpa sa procesuală în etapa apelului, urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece priveşte aplicarea normelor de procedură civilă prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, care stipulează că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Aceste norme de procedură determină debitorul (partea care pierde procesul) şi creditorul (partea care câştigă) obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, fundamentul suportării cheltuielilor de judecată fiind culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare, astfel că buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul enunţat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului.

Faţă de soluţia de respingere a apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte observă că apelantul-pârât se află în culpă procesuală, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare, în mod corect a fost obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de intimatul-reclamant A. în etapa apelului, în solidar cu celălalt apelant-pârât.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, criticile expuse reprezintă chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate a deciziei recurate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul urmând a ţine cont de circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Aşadar, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe interpretarea normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea efectiv desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

2.2. În ceea ce priveşte recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva considerentelor deciziei civile nr. 848A din 3 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere următoarele considerente.

Recurentul-reclamant a solicitat înlocuirea considerentelor prin care instanţa de apel a reţinut că decizia nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, prin care a fost acceptată oferta de donaţie, are valoarea unui act autentic, criticile expuse încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât pun în discuţie interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1171 din C. civ. de la 1864, raportat la prevederile art. 4 şi art. 9 din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960.

Chiar dacă instanţa de apel nu a indicat textul de lege în baza căruia a calificat decizia menţionată ca fiind act autentic, a reţinut ca argument de drept împrejurarea că aceasta emană de la autorităţile statului, astfel că examinarea legalităţii substanţiale a hotărârii sub acest aspect este posibilă, din aceste considerente fiind dedusă concluzia că au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1171 din C. civ. de la 1864, conform cărora "Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut.", aplicabile în cauză prin raportare la prevederile art. 26 C. proc. civ., care reglementează legea aplicabilă mijloacelor de probă.

Raportat la prevederile art. 1171 din C. civ. de la 1864, validând concluzia instanţei de apel, Înalta Curte constată că decizia nr. 29 din 14 ianuarie 1977, prin care a fost acceptată şi oferta de donaţie făcută de B., a fost întocmită şi semnată de funcţionarii publici - preşedintele şi secretarul Comitetului executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti, având competenţa să funcţioneze în locul unde actul s-a întocmit şi cu atribuţii în acest sens, astfel că forma autentică a acceptării ofertei a fost asigurată şi, în felul acesta, au fost respectate dispoziţiile art. 813 din C. civ. de la 1864.

De asemenea, nu pot fi valorificate nici susţinerile recurentului-reclamant în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor art. 4 şi art. 9 din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960, întrucât autenticitatea nu este un atribut exclusiv al înscrisurilor notariale, astfel că nu se poate pune semnul egalităţii între înscrisul autentic şi înscrisul notarial, acesta din urmă reprezentând doar o categorie/varietate de înscris autentic, alături de hotărârile judecătoreşti, actele executorilor judecătoreşti, actele întocmite de funcţionarii publici în limitele atribuţiilor de serviciu (ofiţeri de stare civilă, secretari de primării, prefecturi etc.), dar şi alte acte emise de organele centrale sau locale ale administraţiei de stat etc.

În plus, se poate observa că prevederile art. 9 din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960, la care recurentul-reclamant face trimitere, reglementau cazurile în care comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orăşeneşti din localităţile unde nu funcţionau notariate de stat erau abilitate să îndeplinească acte notariale, motiv pentru care acestea nu pot infirma concluzia instanţei de apel, din moment ce calificarea dată deciziei nr. 29 din 14 ianuarie 1977 nu a fost de act notarial, ci de act autentic în sensul prevederilor art. 1171 din C. civ. de la 1864.

Prin urmare, întrucât dezlegarea dată de curtea de apel naturii juridice a înscrisului prin care a fost acceptată oferta de donaţie este corectă prin raportare la normele de drept material incidente, considerentele din decizia recurată nu pot fi înlocuite în sensul solicitat de recurentul-reclamant, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi respins, ca nefondat, şi recursul incident.

În condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluţia de respingere a recursului incident implică şi cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-reclamant, care nu poate beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu, fiind parte căzută în pretenţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 848A din 3 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2023.