Abusive unilateral termination of broadcast contract: compatibility of compensatory penalty clause with legal penal interest

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 23.10.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Societatea Română de Televiziune să se constate că nu a intervenit/operat rezilierea/denunţarea unilaterală a contractului de cesiune nr. x/27.09.2017 în baza notificării nr. c/481 din 25.06.2018; să se dispună rezilierea contractului începând cu data de 27 iulie 2018, urmare a neîndeplinirii în mod culpabil a obligaţiilor contractuale din partea pârâtei; obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum de 161.100 RON, echivalentul în RON al sumei de 34.539 euro, reprezentând penalităţi de reziliere evaluate anticipat prin prevederile art. 13 alin. (3) din contract; obligarea SRTv la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă de timbru şi onorariu avocaţial, conform dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2175 din data de 27.09.2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă a admis în parte acţiunea; a constatat caracterul abuziv al rezilierii unilaterale potrivit notificării c/481 din 25.06.2018; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 141.790 RON - echivalentul sumei de 29.850 euro - penalităţi de reziliere; a respins cererea de reziliere a contractului, ca rămasă fără obiect; a respins cererea de plată a dobânzii legale ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr1112A din 16 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au decis următoarele:

"Respinge apelul principal formulat de apelanta-pârâtă Societatea Română de Televiziune cu sediul ales la B. în Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2175/27.09.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat. Admite apelul incident formulat de apelantul-reclamant A. cu domiciliul ales la C., str. x, împotriva aceleiaşi instanţe. Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că: Admite în tot acţiunea modificată. Dispune rezilierea contractului de cesiune nr. Al063/27.09.2017 din culpa pârâtei începând cu data de 27.07.2018. Obligă pârâta şi la plata dobânzii penalizatoare calculate de la data de 27.07.2018 şi până la data plăţii efective. Înlătură considerentele solicitate:

"(...) includerea de către pârâtă a datei de încetare a contractului ca fiind data anunţării deciziei de reziliere - cu nerespectarea termenului convenit de 60 de zile aşadar - nu este de natură să producă lipsirea de efecte a notificării, în tot. Tribunalul reţine că intenţia de reziliere este clar exprimată, iar aplicarea termenului de 60 de zile nu este de esenţa notificării, ci îşi are temeiul în clauza contractuală, căreia urmează a i se da efect. Reclamantul ar fi justificat un interes în anularea notificării de reziliere pentru acest motiv dacă în termenul de 60 de zile - nesocotit de pârâtă - ar fi formulat cerere de reziliere pentru obţinerea unor despăgubiri mai mari decât penalităţile convenite la art. 13 alin. (3)". Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei. Obligă apelanta pârâtă la plata a sumei de 5276,71 RON cheltuieli de judecată în apel către apelantul reclamant".

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, pârâta Societatea Română de Televiziune a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii sau motive străine de cauză. Astfel, prin instituirea unei obligaţii de plată a unei sume de bani suplimentare, dobânda legală penalizatoare, hotărârea pronunţată este de natură a se circumscrie unei motivări contradictorii, având în vedere pe de o parte faptul că reclamantului i se acordă deja o despăgubire, iar pe de altă parte, având în vedere natura juridică a acestei despăgubiri, de aici rezultând imposibilitatea de a cumula despăgubirea cu actualizarea cu dobânda legală penalizatoare, aceasta fiind şi optica instanţei de fond, respectiv faptul că nu se pot cumula.

Instanţa de apel nu efectuează o analiză concretă sub acest aspect, ci doar reţine că este o sumă ce poate fi actualizată cu dobânda legală, sens în care în mod neîntemeiat procedează la modificarea sentinţei instanţei de fond.

Invocă imposibilitatea cumulării penalităţii contractuale cu dobânda legală penalizatoare.

Raţionamentul intimatului-reclamant este greşit, acesta ignorând împrejurarea că penalitatea contractuală a fost aplicată urmare a supunerii spre analiza instanţei a notificării de reziliere unilaterală, pretins nejustificată. Astfel, titlul în baza căruia recurenta ar datora penalitatea pretinsă de intimatul reclamant este hotărârea instanţei, ceea ce face ca despăgubirea să devină scadentă de la data pronunţării unei soluţii definitive în prezenta cauză.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că obligaţia neexecutată pentru care părţile au convenit penalitatea contractuală acordată nu este obligaţia de plată a unei sume de bani, care ar fi purtătoare de dobânzi, prin raportare la o scadenţă contractuală, ci (ne)asigurarea spaţiului pentru difuzarea emisiunii, respectiv (ne)realizarea emisiunii conform contractului.

Penalitatea contractuală este menită să acopere daunele-interese suferite de intimatul-reclamant ca urmare a rezilierii unilaterale nejustificate. Iar caracterul nejustificat al rezilierii face obiectul analizei instanţei din prezenta cauză, sumele nefiind datorate de drept.

Or, dobânda legală penalizatoare este datorată pentru întârzierea la plata unor sume de bani, aşa cum prevede fără echivoc art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2011: "Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut ai unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti".

Prin urmare, în speţă nu există niciun temei pentru a aplica dobânda penalizatoare de la data pretinsă de intimatul-reclamant cu privire la despăgubirile contractuale.

În continuare, după prezentarea istoricului cauzei, pârâta arată că instanţa de fond a considerat în mod neîntemeiat ca fiind abuzivă notificarea acesteia de denunţare unilaterală, cu consecinţa obligării la penalităţi de reziliere. Instanţele au reţinut în mod greşit că afirmaţiile şi acţiunile imputate reclamantului s-ar încadra în noţiunea de interes public prevăzută în contract, având în vedere că nu a fost îndeplinită condiţia bunei-credinţe în analiza noţiunii de interes public. Reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în scopul protejării propriilor interese private.

Pentru a putea stabili în ce măsură se poate reţine excepţia din cuprinsul art. 8 lit. d) pct. i şi art. 9 lit. g) din Contract care prevăd că nu se poate considera o încălcare atunci când actele şi faptele ar urmări protejarea interesului public, instanţa era obligată să definească noţiunea si limitele sale.

În lipsa unor prevederi contractuale care să expliciteze noţiunea, instanţa trebuia să apeleze la dispoziţiile generale.

Or, în această materie, sunt relevante şi se impun cu forţă juridică superioară legislaţiei naţionale dispoziţiile art. 10 din CEDO (libertatea de exprimare).

În analiza limitelor libertăţii de exprimare, în jurisprudenţa europeană şi naţională s-a reţinut buna-credinţă drept principiu de bază în analiza încadrării libertăţii de exprimare în linia stabilită de art. 10 CEDO:

"Totuşi, pentru a se bucura de protecţia oferită de Convenţie, judecăţile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte (per a contrario cauza Ieremiov contra României, par. 43); în plus, în ceea ce priveşte afirmaţiile verificabile, trebuie luat în considerare nu numai adevărul obiectiv al acestora, ci şi atitudinea subiectivă a persoanelor care uzitează de dreptul la libera exprimare, buna-credinţă fiind un criteriu folosit mereu de Curte pentru a determina dacă libertatea de exprimare se menţine sau nu în linia stabilită de art. 10.

Astfel cum s-a precizat (în cauza I. contra României) din cauza datoriilor şi răspunderilor legate de exercitarea dreptului la liberă exprimare, protecţia oferită de acest articol este subordonată condiţiei ca acei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere (iar lipsa bunei-credinţe este, uneori, de natură să înlăture posibilitatea recurgerii la doza de exagerare sau de provocare permise în cadrul libertăţii de exprimare - criterii ce au constituit mereu pietre de temelie ale analizei încălcării art. 10).

Se va putea concluziona deci, că s-au depăşit limitele art. 10 atunci când persoana nu îndeplineşte cu bună-credinţă sarcina de a informa opinia publică, când manifestarea acestor persoane nu poartă asupra unor chestiuni de interes public sau când pare a fi determinată în demersul său de existenţa unei animozităţi personale sau de intenţia de a leza în mod gratuit şi nejustificat reputaţia părţii lezate" (Decizie nr. 418/2011 din 27-oct-2011, Curtea de Apel Constanta).

Condiţia esenţială a bunei-credinţe reprezintă o limită recunoscută de CEDO şi în raport cu drepturile jurnaliştilor:

"În mod constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, în cauze legate de libertatea de exprimare în presa, că art. 10 din Convenţie permite publicarea/tratarea unor materiale de presa care ar putea fi catalogate ca aducând atingere demnităţii unei persoane, dacă subiectul este de interes public şi a fost tratat cu bună-credinţă.

De asemenea, în cazul în care ideile au fost exprimate prin intermediul presei, practica CEDO a recunoscut jurnaliştilor o mai mare libertate de mişcare în zona exprimării critice a unor păreri, ca parte componenta esenţială a libertăţii presei. Aşadar, Curtea a recunoscut în mod constant dreptul jurnaliştilor de a include în materialele prezentate o anumita doză de exagerare şi provocare (Prager si Oberschlick versus Austria, Cumpănă si Mazăre versus România) condiţia esenţială fiind aceea a bunei-credinţe" (Sentinţa civila nr. 7661/2016 din 27-apr-2016, Judecătoria Bucureşti Sectorul 1).

De altfel, necesitatea existenţei bunei-credinţe este reglementată şi în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 571/2004 de care domnul A. s-a prevalat în mod indirect, prin definirea sa drept "avertizor public" în cadrul montajului din data de 3 mai 2018. Astfel, obiectul protecţiei legii este avertizarea în interes public, care potrivit art. 3 din lege înseamnă "sesizarea făcută cu bună-credinţă cu privire la orice fapta care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii, economicităţii şi transparenţei". Deşi reclamantul nu îndeplineşte cerinţele legale pentru a intra în categoria avertizorilor publici, nefiind angajat conform dispoziţiilor Codului Muncii şi/sau numit conform dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici în cadrul acesteia, pârâta consideră că sunt incidente prevederile sale în ceea ce priveşte regimul juridic şi limitele sale în ceea ce priveşte libertatea de exprimare subsumată interesului public.

Or, din probatoriul administrat rezultă că reclamantul nu a acţionat cu bună-credinţă în scopul protejării interesului public, ci acesta a făcut cu rea-credinţă o serie de afirmaţii denigratoare şi a făcut publice mai multe informaţii obţinute în mod nelegal, prin înregistrarea unor discuţii private ale reprezentanţilor pârâtei fără acordul acestora, cu unicul scop de a-şi proteja propriul interes privat derivat din raporturile contractuale cu pârâta.

Astfel, instanţa nu a analizat în niciun fel contextul în care au fost făcute aceste afirmaţii şi nici modalitatea în care parte din informaţiile făcute publice de reclamant au ajuns în posesia sa, respectiv în contextul unor discuţii private cu privire la raporturile sale contractuale cu pârâta.

Prin raportare la conţinutul informaţiilor denigratoare transmise de către reclamant, rezultă că acestea se referă în principal la chestiuni private şi prea puţin la aspecte ce ţin de interesul public.

Mai mult, intimatul însuşi a recunoscut public că a făcut înregistrările pentru a proba derularea contractului său cu SRTv, contract eminamente privat - a se vedea în acest sens declaraţiile publicate la data de 4 mai 2018, imediat după ce acesta a făcut publice înregistrările obţinute fără acordul reprezentanţilor pârâtei.

Înseşi afirmaţiile evocate de pârâtă în cuprinsul notificării de reziliere dovedesc teza interesului privat, reclamantul evocând pretinse piedici în producerea emisiunii D., ceea ce ar fi condus la periclitarea investiţiilor financiare ale acestuia:

"am investit aici aproape 50.000 de euro (...)".

În ceea ce priveşte evocarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 41/1994, menţionează că acest text consacră o obligaţie generală legală a pârâtei (ce a fost şi este respectată) dar care nu are nicio relevanţă din perspectiva răspunderii contractuale ce i se impută.

În ceea ce priveşte menţiunea instanţei în sensul că "imaginea unei persoane nu este un atribut al imaginii instituţiei publice, această imagine putând fi apărată printr-o acţiune care să aparţină persoanei fizice, iar nu în prezentul litigiu", instanţa dă un sens greşit acţiunilor pârâtei. Atâta vreme cât contractul dintre părţi prevedea obligaţia contractuală ca realizatorul emisiunii să nu afecteze imaginea SRTv şi bunul renume al acesteia, este evident că singura modalitate în care se putea încălca această obligaţie era prin afirmaţii defăimătoare la adresa reprezentanţilor şi/sau a angajaţilor săi, persoana juridică reprezentând o simplă ficţiune juridică.

Iar prin maniera de comunicare aleasă, atacul reclamantului a fost concentrat pe imaginea televiziunii publice, pe care, prin asocierea cu pretinse situaţii cu conotaţie negativă, a afectat-o contrar obligaţiei contractuale asumate.

Acţiunea a fost întemeiată pe tărâmul răspunderii contractuale, într-un cadru ales de bunăvoie de reclamant, în care drepturile si obligaţiile acestuia erau subsumate intereselor celui care 1-a contractat.

Prin urmare, decizia de încetare a contractului având ca obiect realizarea emisiunii D. a fost determinată de afirmaţii defăimătoare repetate la adresa televiziunii publice şi a managementului acesteia, o atitudine zeflemitoare şi batjocoritoare la adresa postului de televiziune care producea şi difuza emisiunea reclamantului. În acest context, nicio parte contractuală - indiferent de statut sau de tipul raportului juridic - nu poate fi obligată a rămâne într-o relaţie contractuală care o lezează, care îi produce prejudicii de orice fel. Contractul încheiat cu reclamantul conţinea clauze exprese prin care acestuia îi erau interzise atitudini, afirmaţii defăimătoare la adresa SRTv - clauză generată tocmai de comportamentul similar al domnului A. pe durata contractului anterior încheiat cu SRTv, având ca obiect tot emisiunea D..

În condiţiile în care decizia de încetare a contractului cu reclamantul a fost fundamentată pe încălcarea în mod repetat a clauzelor contractuale şi nu în ultimul rând a eticii care ar trebui să guverneze orice raport juridic/social, solicită schimbarea soluţiei instanţei de apel şi respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate, dar şi pentru că au fost reiterate ad litteram - cuvânt cu cuvânt motivele de apel. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07 martie 2023, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

A admis în principiu recursul declarat de pârâta Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 1112A din 16 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2023, ora 930, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte prima critică formulată de recurenta pârâtă Societatea Română de Televiziune, relativă lipsei de interes a intimatului reclamant în a critica considerentele redate ale tribunalului aferente termenului de 60 zile, Înalta Curte constată că ea este lipsită de obiect, atât timp cât în devoluţiunea cauzei, instanţa de apel a apreciat că "termenul de preaviz 60 de zile nu era de esenţa notificării", iar din perspectiva situaţiei de fapt a cauzei, "în raport de probele administrate (notificările reciproce ale părţilor) apreciază că ambele părţi au înţeles să renunţe la acest termen, solicitând ca rezilierea să opereze de la data notificării proprii.

Se impune a se recunoaşte efect voinţei concordante a ambelor părţi în sensul renunţării la termenul de preaviz, în condiţiile în care aceasta este permisă de contract, nefiind relevant faptul că exprimarea voinţei fiecărei părţi a survenit succesiv iar nu concomitent şi prin acte diferite iar nu prin acelaşi act".

Mai mult, în condiţiile în care instanţa de apel a menţinut aprecierea primei instanţe de judecată asupra caracterului neesenţial al termenului de preaviz de 60 zile în privinţa notificării de reziliere unilaterală, această critică din recurs este şi lipsită de interes.

Indiferent, Înalta Curte, lecturând apelul incident, constată că intimatul reclamant a înţeles prin respectivul apel să invoce nerespectarea de către recurenta pârâtă a termenului de preaviz de 60 zile prevăzut iniţial ca şi un alt motiv al caracterului abuziv al notificării de reziliere unilaterală a recurentei pârâte. Din această perspectivă, atât timp cât obiectul principal al cererii de chemare în judecată era constatarea caracterului abuziv al notificării nr. x/25.06.2018 emise de recurentă, nu se poate invoca o lipsă de interes a reclamantului în a indica un motiv în susţinerea caracterului abuziv al respectivului act juridic.

De asemenea, întrucât în cadrul situaţiei de fapt stabilite în mod definitiv de către instanţa de apel - situaţie de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicţional prezent, configurate de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ. - s-a reţinut caracterul nejustificat al notificării de reziliere unilaterală emise de recurentă, rezultă că nu se pot invoca cu succes în referire la această notificare nici prevederile art. 1552 C. civ. coroborat cu art. 1523 alin. lit. b) teza finală C. civ. care se grefează pe o încălcare culpabilă a obligaţiei juridice.

Nu este fondat nici ansamblul de critici al recurentei relativ motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, contrar susţinerilor acestei părţi procesuale, se observă că instanţa de apel a realizat o analiză riguroasă în privinţa dobânzii legale penalizatoare pe care a apreciat-o a fi aplicabilă raportului juridic dintre părţile procesuale, curtea de apel prezentând raţionamentul juridic adoptat în această privinţă, grefându-se atât pe clauzele contractului încheiat de părţi, stabilind în mod argumentat existenţa acestei obligaţii juridice accesorii, data exigibilităţii sale şi ilustrând norma juridică incidentă.

Nu mai puţin, Înalta Curte apreciază că raţionamentul juridic al curţii de apel sub acest aspect, este unul coerent, motivarea instanţei de apel nefiind, în temeiul acestor argumente, viciată nici de deficienţa lipsei de motivare şi de cea a contradictorialităţii motivării, invocată de recurentă.

Astfel, este de principiu că evaluarea despăgubirilor sau daunelor-interese ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, se poate realiza pe cale judecătorească (evaluarea judiciară), prin lege (evaluarea legală) sau prin convenţia părţilor (evaluarea convenţională).

Evaluarea daunelor-interese prin convenţia părţilor poate avea loc după ce s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate, deci după producerea prejudiciului, sau înainte de acest moment, chiar în cuprinsul contractului ori printr-o convenţie separată. Aşadar, prin acordul lor de voinţă, părţile pot determina întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor-interese, înainte de intervenţia faptului neexecutării sau executării necorespunzătoare ori cu întîrziere, fapt ce determină prejudiciul.

Clauza penală reprezintă aşadar, acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întîrziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

În cauză, potrivit situaţiei de fapt stabilite definitiv de către instanţa de apel - situaţie de fapt pe care se grefează prezentul control exclusiv de legalitate realizat de instanţa de recurs - s-a reţinut că părţile procesuale au încheiat în cadrul contractului de cesiune nr. x/27.09.2017 o clauză penală ce "are caracter compensatoriu, iar nu moratoriu. Astfel, potrivit art. 13 alin. (3) din contractul părţilor "În cazul în care una dintre părţi reziliază unilateral şi nejustificat contractul, partea în culpă va datora penalităţi de reziliere în cuantum cu valoarea maximă a contractului pe 3 luni". Această clauză stabileşte cu anticipaţie echivalentul pentru prejudiciul pe care o parte o poate cere în caz de reziliere abuzivă din partea celeilalte părţi" (pagina 18 a deciziei recurate).

Aşadar, curtea de apel a reţinut în mod expres că clauza penală din cuprinsul contractului de cesiune are caracter compensatoriu.

Or, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai reglementează însă, în cadrul art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală şi teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunţată din vechiul C. proc. civ.) concluzia că eventuala greşită calificare a unui act juridic, a unei clauze contractuale, nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Concluzia este firească deoarece calificarea juridică a conţinutului concret al unui act civil nu reprezintă o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, respectiv de decelare a voinţei concordante a părţilor contractuale pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Or, atât timp cât instanţa de apel a stabilit în mod definitiv caracterul compensatoriu al clauzei penale menţionate, rezultă că această clauză nu a avut ca obiect stabilirea daunelor - interese pentru întârzierea în executare, întârziere în executare care reprezintă fundamentul acordării daunelor - interese moratorii în rândul cărora se înscrie şi dobânda legală reglementată de art. 1535 alin. (1) C. civ. şi de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Aşadar, din această perspectivă, nu se poate invoca o contradictorialitate în cadrul motivării deciziei recurate ca urmare a acordării de către instanţa de apel atât a daunelor - interese compensatorii cât şi a dobânzii legale.

Nu sunt fondate (din unghiul de vedere al motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) nici criticile recurentei pârâte aferente datei de la care a fost impusă plata dobânzii legale de către curtea de apel.

Astfel, în primul rând Înalta Curte notează atributul nefondat al susţinerii caracterului judiciar al izvorului obligaţiei de plată a penalităţii de reziliere, obligaţia principală purtătoare de accesoriul dobânzii legale, caracter care se constituie în eşafodajul construcţiei juridice a recurentei sub acest aspect.

Aşa cum a stabilit instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, obligaţia de plată a penalităţii de reziliere (daunele - interese compensatorii) izvorăşte din cuprinsul clauzei penale conţinute în cadrul contractului de cesiune încheiat între părţile procesuale şi deci, nu din hotărârea judecătorească pronunţată în cauză. Adoptarea punctului de vedere advers, invocat de recurentă, ar echivala cu eliminarea din silogismul juridic al cauzei, a înseşi convenţiei bilaterale civile încheiate între părţi. Or, tocmai această convenţie este cauza juridică a prezentei cereri de chemare în judecată, fundamentul dreptului reclamat de intimat. Pe cale de consecinţă, aprecierea recurentei sub acest aspect este nefondată.

De asemenea, contrar aserţiunii recurentei, obligaţia de plată a dobânzii legale în discuţie a fost stabilită de instanţa de apel ca fiind accesorie obligaţiei de plată a daunelor - interese compensatorii stabilite de părţile contractuale prin clauza penală încheiată, obligaţie juridică a cărei scadenţă concretă a fost stabilită de instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, pe baza analizei convenţiei juridice încheiate de părţi, deci pe baza voinţei concordante a părţilor contractuale.

Or, atât timp cât instanţa de apel a statuat în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei că scadenţa obligaţiei de plată a daunelor-interese compensatorii este la data de 27.07.2018, atunci în temeiul art. 1535 alin. (1) C. civ. conform căruia "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", în mod legal a fost stabilită de către curtea de apel data de început a curgerii dobânzii legale ca fiind 27.07.2018.

Înalta Curte mai notează sub acelaşi aspect, că se realizează în susţinerea acestui motiv de recurs, o confuzie evidentă între cauza naşterii obligaţiei de plată a penalităţilor de reziliere (cauză reprezentată de rezilierea unilaterală şi nejustificată a contractului de către una dintre părţile contractante, potrivit art. 13 alin. (3) din contractul de cesiune) şi cauza dreptului de reziliere unilaterală (cauză reprezentată de încălcarea sau îndeplinirea necorespunzătoare a uneia sau a mai multor obligaţii contractuale asumate, astfel cum rezultă din art. 13 alin. (1) lit. b) din contractul încheiat de părţi).

Raportat la ansamblul acestor considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, prin decizia recurată aplicându-se în mod corect în cauză dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi ale art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti.

Continuând analiza motivelor de recurs din cererea de recurs, Înalta Curte constată că nu poate primi ca fondat nici ansamblul criticilor afectate invocatei eronate aprecieri de către curtea de apel asupra caracterului abuziv al rezilierii unilaterale operate de recurentă.

Astfel, Înalta Curte notează preliminar că, aşa cum a expus şi supra, controlul său este unul exclusiv de legalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)"). Aceasta înseamnă că instanţa de recurs nu poate să reevalueze situaţia de fapt a cauzei, configurată de instanţa de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situaţie ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanţei de recurs trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stablită în mod definitiv de instanţa de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei.

Or, în cadrul acestui amplu motiv de recurs formulat de recurenta pârâtă din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi dezvoltat printr-o multitudine de critici, această parte procesuală solicită practic, instanţei de recurs să procedeze la reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, în temeiul probelor administrate, pentru a ajunge la concluzia existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea creionată de curtea de apel. Or, această reevaluare solicitată Înaltei Curţi excede coordonatelor controlului său jurisdicţional, delimitate potrivit celor expuse anterior.

Astfel, Înalta Curte notează că noţiuni precum buna sau reaua - credinţă în realizarea unor afirmaţii sau caracterul de interes public al unor aserţiuni reprezintă indiscutabil din punct de vedere juridic, elemente factuale, împrejurări de fapt care se determină pe baza dovezilor administrate într-o cauză şi care drept urmare, sunt circumscrise situaţiei de fapt a litigiului.

Buna sau reaua-credinţă reprezintă poziţia psihică a unei persoane în realizarea unor fapte lato sensu (acte materiale sau juridice) şi reprezintă un element subsumat situaţiei de fapt (care include atât aspecte de ordin material, cât şi de ordin subiectiv).

Caracterul de interes public al unor aserţiuni este recunoscut inclusiv în cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă care face corp comun cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cadrul blocului de convenţionalitate prioritar în aplicare pentru statele membre, potrivit art. 46 din Convenţie şi art. 20 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), cererile nr. 40660/08 şi 60641/08, hotărâre din 7 februarie 2012, Curtea europeană a arătat în mod expres din perspectiva art. 10 din Convenţie referitor la Libertatea de exprimare, că "Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanţele cauzei" (paragraful 109).

Or, în cadrul situaţiei de fapt, instanţa de apel a statuat în mod definitiv faptul că intimatul recurent nu a dat dovadă de rea - credinţă la momentul realizării afirmaţiilor realizate în spaţiul public, imputate acestuia de recurentă prin notificarea de reziliere unilaterală şi că afirmaţiile acestuia s-au subsumat interesului public, rezilierea unilaterală operată de recurenta pârâtă fiind pe cale de consecinţă, apreciată de instanţa de apel a fi fost nejustificată.

Întrucât în cadrul controlului său exclusiv de legalitate, Înalta Curte se grefează pe situaţia de fapt stabilită de curtea de apel, rezultă că întreg ansamblul de critici orientat de către recurentă către reevaluarea şi modificarea acestor statuări în fapt ale instanţei de apel devolutive a fondului cauzei nu poate fi primit.

Sub acelaşi aspect, Înalta Curte mai notează şi că în cadrul evaluării sale factuale enunţate, curtea de apel a avut în vedere şi a analizat împrejurările invocate de recurentă şi prin prezentul recurs, inter alia: împrejurarea că de fapt, intimatul ar fi urmărit prin realizarea afirmaţiilor imputate doar să îşi protejeze propriul interes privat derivat din raporturile contractuale în desfăşurare cu recurenta, fiind aşadar de rea-credinţă; contextul concret în care ar fi fost realizate aserţiunile de către intimat, precum şi modalitatea în care parte din informaţiile făcute publice de intimat a ajuns în posesia acestuia, respectiv prin înregistrarea audio a reprezentanţilor recurentei, fără acordul acestora, fapt care ar putea determina - în aprecierea recurentei pârâte - incidenţa art. 226 C. pen. şi art. 71 - art. 74 C. civ. cu naşterea astfel, a unui drept la despăgubiri într-o altă cauză; împrejurarea că intimatul a precizat că îi sunt periclitate investiţiile financiare de circa 50.000 euro realizate în cadrul emisiunii; legătura invocată de recurentă dintre aserţiunile alegat defăimătoare aduse de intimat conducerii recurentei şi imaginea recurentei înseşi sau invocata existenţă a unor afirmaţii defăimătoare ale intimatului la adresa recurentei şi a managementului acesteia, a unei atitudini zeflemitoare şi batjocoritoare la adresa postului de televiziune în contrast cu obligaţiile contractuale asumate de intimat prin contractul de cesiune încheiat.

Astfel, lecturând motivarea deciziei recurate, se observă că în evaluarea sa asupra situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel s-a raportat la ansamblul acestor critici invocate de apelantul reclamant, reiterat şi în prezenta cale de atac a recursului, ansamblu căruia i-a răspuns în mod efectiv şi argumentat.

Recurenta pârâtă reproşează de asemenea, instanţei de apel faptul că aceasta nu s-ar fi raportat în cadrul deciziei sale, la noţiunea şi limitele interesului public, din perspectiva art. 10 privind Libertatea de exprimare din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta citând în acest sens mai multe statuări referitoare la limita libertăţii de exprimare constând în necesitatea existenţei bunei - credinţe în exercitarea acestei libertăţi fundamentale, statuări realizate în jurisprudenţa europeană şi naţională sau chiar în cadrul Legii nr. 571/2004 (în vigoare la data realizării afirmaţiilor imputate intimatului).

Contrar acestei critici exprimate de recurenta pârâtă, Înalta Curte notează că în cadrul deciziei sale pronunţate instanţa de apel a rezervat ample paragrafe delimitării şi exemplificării noţiunii relevante de informaţii de interes public, chiar prin prisma jurisprudenţei CEDO pronunţate pe marginea art. 10 referitor la Libertatea de exprimare din Convenţia europeană. Astfel, se observă că instanţa de apel a afectat nu mai puţin de o pagină şi jumătate (paginile 12 - 13 din decizia recurată) acestei evaluări, prezentând atât înţelesul noţiunii, cât şi numeroase exemple din jurisprudenţa instanţei de contencios european.

De asemenea, contrar criticii recurentei, trimiterea instanţei de fond la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune are relevanţă în cauză, din perspectiva faptului că potrivit situaţie de fapt a cauzei stabilite de către instanţele devolutive ale fondului cauzei, intimatul reclamant şi-a justificat în esenţă, realizarea aserţiunilor curprinse în notificarea de reziliere unilaterală a recurentei, pe interesul public determinat de invocata periclitare a realizării de către recurenta pârâtă a propriilor sale deziderate legale instituite prin respectiva normă juridică:

"Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune au obligaţia să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor şi opiniilor, libera comunicare a informaţiilor, precum şi informarea corectă a opiniei publice".

Înalta Curte respinge ca nefondată şi critica recurentei pârâte referitoare la invocata confuzie a instanţei de apel asupra cauzei prezentei cereri de chemare în judecată, aceasta nefiind răspunderea civilă delictuală, ci cea contractuală, derivată din contractul încheiat între părţi. Astfel, se observă că instanţa de apel a cercetat cauza pendinte din perspectiva răspunderii civile contractuale, dezbaterea asupra aserţiunilor concrete realizate de intimatul reclamant, imputate acestuia de recurentă prin notificarea de reziliere unilaterală emisă, fiind realizată de instanţa de apel din perspectiva necesităţii determinării caracterului justificat al rezilierii unilaterale, prin raportare la cercetarea incidenţei cauzei exoneratoare (referitoare la subsumarea interesului public) reglementate prin art. 8 lit. d) punctul i) partea finală şi art. 9 lit. g) parte finală din contractul de cesiune încheiat între părţi.

Drept urmare a ansamblului acestor considerente conjugate expuse, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident aşadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nici din această perspectivă invocată distinct şi amplu de către recurenta pârâtă.

În baza tuturor acestor argumente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatului, suma de 5355 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, respectiv onorariu avocat ales, întrucât culpa procesuală în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac îi aparţine.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 1112A din 16 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5355 RON către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2023.