Expropriation compensation delay damages upheld; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 01.04.20210, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.388.120,42 RON, reprezentând: 2.014.904,37 RON, dobânda legală calculată pentru perioada septembrie 2013 - decembrie 2019; 1.324.254,72 RON inflaţie calculată pentru perioada 2013 - 2019 şi 48.961,32 RON impozit teren plătit în plus pentru perioada 2013 -2019.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1349 C. civ., art. 1381 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1346/22.09.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regionala de Drumuri şi Poduri Bucureşti, a fost obligată pârâta la plata sumei de 3.339.159,09 RON, compuse din 2.014.904,37 RON, reprezentând daune moratorii (dobânda legală calculată pentru perioada septembrie 2013 - decembrie 2019) şi 1.324.254,72 RON, reprezentând daune compensatorii (actualizarea sumei de 13.734.349,81 RON cu rata inflaţiei, pentru aceeaşi perioadă) şi a fost respinsă în rest, cererea ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 861A din 31 mai 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1346/22.09.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1346/22.09.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată şi în consecinţă suma la care va fi obligată pârâta este în cuantum de 3.094.213,13 RON, compusă din 1.895.186,19 RON reprezentând daune moratorii pentru perioada decembrie 2013- decembrie 2019 şi 1.199.026,94 RON reprezentând actualizarea sumei cu rata inflaţiei pentru aceeaşi perioadă; a păstrat restul dispoziţiilor.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 861A din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 06 octombrie 2022, fiind repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 9.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum de 3.094.213,13 RON, compuse din 1.895.186,19 RON reprezentând daune moratorii pentru perioada decembrie 2013- decembrie 2019 şi 1.199.026,94 RON reprezentând actualizarea sumei cu rata inflaţiei pentru aceeaşi perioadă, cu consecinţa admiterii apelului formulat de pârâtă în integralitate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, s-a solicitat reţinerea cauzei spre rejudecare.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt şi a parcursului dosarului la instanţe, recurenta-pârâtă, invocând drept motive de casare motivele cuprinse în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. a învederat următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant fiind într-o contradicţie totală, lipsind astfel raţionamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat soluţia adoptată.

Expunând elemente de ordin teoretic cu privire la motivarea unei hotărâri judecătoreşti, recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea atacată nu cuprinde nici temeiul de drept pe care s-a fundamentat soluţia instanţei de apel, dar nici motivele care au format propria convingere a judecătorului pentru a pronunţa soluţia şi implicit motivele pentru care au fost înlăturate argumentele pârâtei şi probele administrate în dovedirea acestor argumente, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Totodată, a susţinut că nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. O astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanţa s-a pronunţat pe "fond", respingând acţiunea nu pe excepţie, ci ca "neîntemeiată" sau, după caz, s-a pronunţat prin admiterea acţiunii, în integralitate sau în parte.

Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat în art. 22 C. proc. civ., presupune aflarea adevărului juridic, ceea ce obligă instanţa ca înainte de toate să asigure calificarea exactă a acţiunii reclamantei, iar judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

Astfel, instanţa de apel a statuat şi reţinut următoarele:

"în mod judicios a reţinut instanţa de fond că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri din partea pârâtei reprezentând dobânda legală şi inflaţia"; "art. 1531 C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor"; "Totodată dispoziţiile art. 1535 C. civ. reglementează ca "în cazul în care o suma de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a fi trebuit să dovedească vreun prejudiciu, în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic", articol pe care instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea civila nr. 1346/22.09.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-V-a la data de 22 septembrie 2021; "concluzia nu poate fi decât aceea că persoana expropriată nu este îndreptăţită să pretindă daune-interese moratorii pentru perioada în care se desfăşoară procesul privind contestarea cuantumului despăgubirilor, pentru că obligaţia expropriatorului de a realiza plata nu devine scadenta înainte de a finaliza respectivul proces"; "Prevederile art. 1535 C. civ. reglementează situaţia în care "o sumă de bani nu este plătită la scadenţă", situaţie care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluţionării litigiului".

Or, scadenta plăţii, în cauza dedusă judecăţii a intervenit la momentul pronunţării hotărârii definitive din litigiul anterior şi implicit la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii, neavând relevanţă dacă s-a contestat suma sau nu, întrucât suma a devenit certă şi exigibilă abia la acel moment din anul 2019, nu din anul 2013.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că "nu poate fi reţinută altă concluzie decât aceea că incidenţa reglementarii de drept comun conţinută de art. 1535 din C. civ. nu este compatibilă cu art. 22 şi 34 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în situaţia în care se solicită, ulterior momentului la care despăgubirile au fost deja stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, daune-interese moratorii pentru perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească (...)".

Astfel, instanţa de apel deşi a ajuns la anumite considerente corecte în accepţiunea recurentei-pârâtei (" ... respectiva obligaţie devine scadentă la data la care a luat sfârşit procedura specială de cuantificare a despăgubirilor reglementată prin Legea specială nr. 255/2010. În consecinţă, de la această dată pot fi cerute daune-interese moratorii în temeiul prevederilor art. 34 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu art. 1535 C. civ., pentru că dreptul de creanţă al expropriatorului are ca obiect o sumă certă şi exigibilă, stabilită printr-un titlu executoriu ..."), instanţa de apel în mod greşit statuează, motivând contradictoriu:

"este imputabilă pârâtei neemiterea hotărârii privind stabilirea despăgubirilor, aspect reţinut cu putere de lucru judecat", astfel că aceasta ar datora daune-moratorii pentru această perioadă, mai ales că aceste despăgubiri au fost stabilite în anul 2013 şi nu au fost contestate de reclamantă, însă aceasta deşi a fost privată de dreptul de proprietate de la acel moment, nu ar fi avut posibilitatea sa încaseze despăgubirile cuvenite pentru aceasta expropriere.

Prin urmare, instanţa de apel în mod eronat nu a observat faptul că nu întâmplător s-a adus în discuţie Decizia ÎCCJ nr. 31/2020 în raport de prevederile art. 1535 C. civ., dispoziţii în baza cărora a fost motivată în mod greşit hotărârea civilă din fond nr. 1346/22.09.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-V-a la data de 22 septembrie 2021 în cauza dedusă judecăţii şi s-au preluat cu putere de lucru judecat considerentele greşite din hotărârea din fond, modificând în parte această hotărâre.

Instanţa de apel nu a observat faptul ca instanţa de fond a acordat în mod greşit reclamantei dobânda legală şi inflaţia la suma despăgubirii şi nu de la scadenţă, ci de la data emiterii deciziei de expropriere din anul 2013, în loc sa acorde, în cazul în care se considera că este îndreptăţită reclamanta, din anul 2019 (deşi procedura exproprierii şi posibilitatea contestării prejudiciului şi a despăgubirii exproprierii de către reclamanta-intimata s-a încheiat în anul 2019 - data pronunţării hotărârii civile nr. 1798/18.09.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin hotărârea civilă nr. 922A/20.06.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul cu nr. x/2017).

Deşi instanţa de apel statuează în mod corect de altfel:

"Prevederile art. 1535 C. civ. reglementează situaţia în care "o sumă de bani nu este plătită la scadenţă", situaţie care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluţionării litigiului", totuşi preia în mod eronat cu putere de lucru judecat considerentele greşite ale instanţei de fond.

Or, scadenţa în cazul dedus judecăţii a intervenit la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul anterior, întrucât obligaţia de plată a recurentei-pârâte s-a născut odată cu emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii ca urmare a pronunţării hotărârii civile nr. 1798/18.09.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, rămase definitivă prin hotărârea nr. 922A/20.06.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, aşa cum s-a arătat în apărările anterioare.

Mai mult, prevederile art. 1535 din C. civ. nu îşi găsesc aplicarea în speţă, având în vedere că exproprierea este o instituţie specială, guvernată de o lege specială de strictă interpretare.

De asemenea, deşi instanţa de apel în cuprinsul hotărârii recurate, la pag. 26, a reţinut faptul că:

"nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale cu privire la acest petit, neexistând nici fapta ilicită şi nici legătura de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul suferit de reclamantă", cu privire la ultimul petit din cererea de chemare în judecată, totuşi nu reţine şi cu privire la petitul principal din cererea introductivă formulată de către reclamanta-intimată în cauza dedusă judecăţii, deşi ambele petite provin/rezultă din aceeaşi cauză (presupusa faptă ilicită a pârâtei), existând o legătură de accesoritate între acestea.

Curtea reţine:

"acest petit întemeiat pe dreptul comun nu poate fi admis, nefiind o faptă ilicită a pârâtei şi nici legătura de cauzalitate între neemiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor şi plata impozitului . . . . . . . . . .".

Instanţa de apel constată:

"prima instanţă a explicat de ce apreciază că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat".

Or, răspunderea civilă delictuală nu se poate aplica doar pentru o parte a aceleiaşi fapte ilicite.

Deşi instanţa de apel, a constatat şi reţinut în mod clar şi fără echivoc că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale (cu privire la un petit din cererea de chemare în judecată, dar care este accesoriu petitului principal ca urmare a presupusei fapte ilicite), a constatat inexistenţa faptei ilicite (practic neexistând o faptă ilicită a pârâtei), precum şi a legăturii dintre "presupusa faptă ilicită" (chiar instanţa de apel recunoaşte că nu există fapta ilicită) şi prejudiciul suferit de reclamantă şi cu toate astea, deşi admite apelul pârâtei, schimbă în parte sentinţa din fond nr. 1346/22.09.2021, obligând pârâta la plata sumei către reclamanta-intimată în cuantum de 3.094.213.13 RON, compusă din 1.895.186.19 RON reprezentând daune-moratorii pentru perioada decembrie 2013- decembrie 2019 şi 1.199.026.94 RON reprezentând actualizarea sumei cu rata inflaţiei pentru aceeaşi perioadă, existând astfel chiar motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a omis data şi anul în care a fost emisă hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 4 din 12.11.2019 în cauza dedusă judecaţii, anume anul 2019 şi nu anul 2013 la care s-au raportat obiectivele expertizei şi implicit expertul.

Prin urmare se poate observa cu uşurinţă ambiguitatea şi motivarea contradictorie a hotărârii recurate, deşi s-a concluzionat în mod judicios asupra anumitor aspecte, soluţia fiind aşadar, contrară, cât şi motivele pe care o fundamentează.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a interpretat şi a aplicat dispoziţiile art. 1535 C. civ., articol aplicat similar de către instanţa de fond şi pe care s-a fundamentat prima hotărâre în cauza dedusă judecăţii. Deşi instanţa de apel a ajuns la anumite considerente corecte cu privire la aplicarea articolului menţionat, soluţia acesteia a fost de a menţine în mare parte considerentele greşite ale primei instanţe.

În acest sens, recurenta-pârâtă a solicitat a se observa că decizia de recurs în interesul legii nr. 31/2020 face trimitere la aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1535 C. civ., în sensul: prevederile art. 1535 C. civ. reglementează situaţia în care "o sumă de bani nu este plătită la scadenţă", situaţie care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluţionării litigiului". Dacă instanţele de fond şi de apel aplicau corect dispoziţiile art. 1535 C. civ., astfel cum a dispus instanţa supremă prin intermediul deciziei în interesul legii mai sus menţionate, prin raportare la situaţia în care reclamanta demonstra că este îndreptăţită la solicitarea şi obţinerea unor daune-moratorii, acestea nu puteau fi obţinute pentru perioada în care are loc judecarea cauzei, ci numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care expropriatorul a fost obligat la achitarea cuantumului corect al despăgubirii pentru imobilul expropriat.

Instanţa de apel în mod greşit a aplicat legea şi a preluat cu putere de lucru judecat considerentele hotărârii din fond din cauza dedusă judecăţii, considerente ce au fost de asemenea preluate cu putere de lucru judecat din hotărârile pronunţate în litigiul anterior din dosarul nr. x/2017, mai exact presupusa faptă ilicită şi presupusa culpă a pârâtei, astfel neluând în considerare dispoziţiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

În cauza dedusă judecăţii, ambele instanţe de fond şi de apel au dat reclamantei-intimate în mod greşit şi ce nu a cerut, fiind încălcate prevederile art. 397 C. proc. civ. coroborat cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ. atunci când a obligat pârâta să plătească acesteia cu titlu de prejudiciu decurgând din expropriere, deşi prejudiciul din expropriere a fost reparat odată cu pronunţarea hotărârii rămase definitivă în litigiul anterior şi punerea în executare a acesteia prin emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. 4/12.11.2019 şi implicit plata despăgubirii. Instanţa nu a fost investită cu un petit referitor la un prejudiciu cu caracter de continuitate şi nici solicitarea reclamantei în cuprinsul cererii introductive nu a fost în acest sens.

Or, acordarea dobânzii legale şi inflaţiei a despăgubirii exproprierii de la momentul transferului dreptului de proprietate, 18.09.2013 (data emiterii deciziei de expropriere nr. 1317/18.09.2013) şi până la pronunţarea hotărârii rămase definitive în dosarul anterior, este inadmisibilă câtă vreme suma despăgubirii a devenit certă, lichidă şi exigibilă abia la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1798/18.09.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, rămase definitivă prin decizia civilă nr. 922 A/20.06.2019 a Curţii de Apel Bucureşti din dosarul anterior nr. x/2017

De asemenea, instanţa trebuia să aibă în vedere faptul că obiectul litigiului anterior a fost expropriere, petitul cu care a fost învestită instanţa în dosarul nr. x/2017 fiind:

"Obligarea CNADNR la emiterea unei hotărâri de stabilire a despăgubirii, în urma exproprierii terenului, care se afla în proprietatea sa..." (hotărâre ce a fost pusă în executare conform legii), pe când în cauza dedusă judecăţii, obiectul decurge din pretenţii, dobânda legala şi inflaţie a unei sume ce nu era nici măcar certă şi exigibilă în raport de perioada pentru care a fost solicitată. Suma nici măcar nu a fost specificată în petitele cererii de chemare în judecată, petite cu care a fost învestită instanţa de judecată pentru a le soluţiona, dar se presupune că solicitarea dobânzii legale şi inflaţiei se referă la suma despăgubirii exproprierii.

S-a mai susţinut că prejudiciul este unul singur, iar instanţa nu a fost învestită cu petite distincte care să vizeze prejudiciul produs prin expropriere.

Referitor la prejudiciul prin care se solicită plata de daune-interese moratorii pentru suma stabilită în mod definitiv de instanţă cu titlu de despăgubire (fără relevanţă dacă a fost contestată sau nu) destinată reparării prejudiciului cauzat prin expropriere, acesta nu poate fi privit ca reprezentând un demers compatibil cu cel permis de legea specială prin art. 22 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, pentru că printr-o astfel de acţiune se tinde nu numai la utilizarea unor criterii suplimentare de determinare a cuantumului despăgubirii ce se datorează pentru expropriere, dar şi la formularea unei acţiuni noi pentru repararea prejudiciului cauzat de această măsură, în pofida faptului că s-a finalizat procedura specială care permitea expropriatului să îşi valorifice dreptul de a pretinde o despăgubire mai mare decât cea oferită de expropriator în condiţiile legii speciale.

Prin urmare, dobânda legală pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată nu poate intra în categoria prejudiciilor din expropriere.

În acelaşi sens, arată că în ceea ce priveşte petitul principal solicitat de intimata-reclamantă atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea de apel, presupusa faptă ilicită şi presupusa culpă sunt preluate în mod greşit de către ambele instanţe cu putere de lucru judecat din dosarul precedent nr. x/2017, fără a analiza în mod judicios existenţa tuturor condiţiilor răspunderii civile şi a legăturii de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită a pârâtei şi prejudiciul reclamantei, pentru ca acele două instanţe să acorde intimatei-reclamante ulterior, în cazul în care era îndreptăţită, dobânda legală pentru perioada septembrie 2013- decembrie 2019, dobânda legală aferentă sumei de 2.014.904,37 RON, cât şi suma de 1.324.254,72 RON reprezentând inflaţie calculată pentru perioada 2013-2019.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a considerat că pentru petitul principal referitor la dobânda legală şi inflaţie este aplicabilă răspunderea civilă delictuală, iar pentru un alt petit a considerat că nu se aplică, deşi ambele petite se presupune că provin ca urmare a aceleiaşi fapte ilicite imputate pârâtei pentru aceeaşi presupusă culpă şi vinovăţie, instanţa nefiind învestită cu petite diferite care să vizeze fapta ilicită şi culpa pârâtei.

Or, răspunderea civilă delictuală nu se poate aplica doar pentru o parte a aceleiaşi fapte ilicite.

Deşi instanţa de apel a constatat şi reţinut în mod clar şi fără echivoc că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, cu toate acestea, cu privire la petitul principal referitor la dobânda legala şi inflaţia despăgubirii, a constatat că există fapta ilicită şi culpa pârâtei.

Presupusa răspundere civilă delictuală (pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată în cauza dedusă judecăţii) nu este incidentă în materia exproprierii.

Totodată, conceptul specific răspunderii civile delictuale nu poate fi aplicat vreunui concept al vreunui litigiu guvernat de regulile speciale prevăzute de Legea specială nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994 actualizate şi modificate.

Instanţa de apel şi-a întemeiat şi raportat motivarea hotărârii atacate pe temeiuri de drept ale Legii speciale nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, deşi procedura exproprierii a fost finalizată definitiv prin sentinţa civilă nr. 1798/18.09.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 922 A/20.06.2019 a Curţii de Apel Bucureşti din dosarul anterior nr. x/2017 şi prin punerea în executare a acesteia, în timp ce obiectul litigiului prezent este pretenţii (dobânda legala), cererea de chemare în judecată, de altfel, fiind întemeiată pe temeiuri de drept comun, astfel că este vorba de materia dreptului comun şi nu de procedura exproprierii.

Instanţa de apel a reţinut:

"Practic această cerere a fost întemeiată pe temeiul de drept al răspunderii civile delictuale, nu în baza dispoziţiilor speciale ale Legii 255/2010, aspect ce a fost reţinut şi de către instanţa de fond prin încheierea din 04.11.2020, reţinând că participarea procurorului nu este obligatorie, iar încheierea respectivă nu a făcut obiectul prezentei căi de atac".

Tot instanţa de apel statuează, reţinând în mod eronat:

"CNAIR nu poate fi absolvit de obligaţia sa legală expresă şi foarte clară prevăzută în art. 20 din Legea nr. 255/2010, cât şi art. 16 alin. (1) din Norme, de a comunica expropriatului o hotărâre de stabilire a despăgubirii (...)".

Instanţa de apel precizează:

"Conform art. 16 alin. (1), (4) şi (6) din Normele metodologice, în toate cazurile comisia va emite o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, în termen de două zile de la încheierea procesului-verbal care va cuprinde menţiuni privitoare la: a) data emiterii şi componenţa comisiei; b) elemente de identificare a imobilului afectat: judeţul, localitatea, numărul cadastral şi numărul de carte funciară, după caz, suprafaţa şi numele proprietarului/deţinătorului; c) datele de identificare a titularului cererii, dacă a fost formulată cererea, numele şi prenumele persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri sau menţiunea conform căreia nu a fost depusă nicio cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din lege; d) acordul/dezacordul persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri cu privire la cuantumul despăgubirilor, exprimat în cuprinsul procesului-verbal, sau menţiunea referitoare la neprezentarea acestuia în faţa comisiei; e) valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora; f) documentele avute în vedere la emiterea hotărârii; g) concluzia comisiei şi textul de lege pe care se întemeiază; h) calea de atac împotriva hotărârii şi termenul în care poate fi exercitată".

Adiacent motivului prezentat, recurenta-pârâtă a învederat că însăşi instanţa arată în hotărârea recurată, la pct. c) al art. 16 din Norme, existenţa unei cereri pe care trebuia să o întocmească reclamanta-intimată pentru a se elibera suma despăgubirii exproprierii şi implicit a emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirii, deşi contrar apărărilor sale, ambele instanţe de fond şi de apel au considerat că reclamanta nu avea obligaţia respectării procedurii exproprierii, referitor la lipsa de diligenţă a reclamantei-intimate potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

De asemenea, a susţinut că nu putea emite hotărârea de eliberare a despăgubirilor fără să existe o cerere formulată de S.C. A.. Lipsa de diligenţă a reclamantei nu poate fi imputată expropriatorului, acesta neputând fi obligat să plătească dobânzi şi actualizare ale cursului raportat la rata de inflaţie.

Dacă reclamanta respecta prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, sumele cuvenite acesteia se puteau elibera într-un termen rezonabil, câtă vreme i-au fost consemnate la B. pe numele acesteia, conform legii. În mod deliberat reclamanta, în loc sa formuleze cererea de eliberare a sumelor, a formulat o cerere de chemare în judecată în cadrul dosarului nr. x/2017, tergiversând finalizarea procedurii de expropriere.

Deşi instanţa de apel constată, în mod corect de altfel, că nu este aplicabil în speţa art. 1535 C. civ., articol pe care s-a fundamentat hotărârea din fond, tot instanţa de apel consideră că al doilea motiv de apel este neîntemeiat, deşi aceasta era o despăgubire a unui drept real şi nu o creanţă pe care recurenta o datora şi cu toate acestea preia cu putere de lucru judecat argumentele instanţei de fond cu privire la acest aspect.

Instanţele de fond şi de apel ar fi trebuit sa facă diferenţa dintre despăgubirea ce a provenit dintr-un drept real al reclamantei şi o presupusă creanţă care ce s-a născut mai târziu ca urmare a drepturilor de creanţă pe care de altfel a fost şi plătită (la scadenţă), în interiorul celor 90 de zile conform legislaţiei.

Referitor la momentul acordării dobânzii s-a arătat că în ipoteza în care despăgubirea finală este stabilită prin hotărâre judecătorească, aceasta dobândeşte caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, neputând fi acordate daune moratorii de la data emiterii deciziei de expropriere, întrucât creanţa nu era certă, lichidă şi exigibilă atât timp cât a existat o contestare a acesteia, chiar daca nu sub aspectul cuantumului, în faţa instanţei de judecată.

Astfel, demersul expropriatorului de a elibera suma cuvenită expropriatului, fără deosebire după cum cuantumul ei este stabilit prin actul administrativ emis de comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 sau prin hotărârea judecătorească care reflectă soluţionarea în mod definitiv a contestaţiei (cererii de chemare în judecată, neavând relevanţă daca s-a contestat suma sau nu) prevăzute de art. 22 din acelaşi act normativ, constituie modalitatea în care acest debitor îşi execută obligaţia pe care legea i-o atribuie, având natura juridică de plată în sensul art. 1.615 teza întâi din C. civ., iar efectul plăţii constă în stingerea obligaţiei respective.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond şi de apel în mod greşit nu au înţeles că procedura exproprierii a fost încheiată odată cu pronunţarea sentinţei civile nr. 1798/18.09.2018 emise de Tribunalul Bucureşti, rămase definitivă prin decizia civilă nr. 922 A/20.06.2019 a Curţii de Apel Bucureşti din dosarul anterior nr. x/2017 şi prin punerea în executare a acesteia, respectiv a emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirii nr. 4/12.11.2019 şi implicit a despăgubirii titularului dreptului real a sumei cuvenite. Or, câtă vreme expropriatul nu şi-a valorificat dreptul de a pretinde o despăgubire mai mare decât cea oferită de expropriator în care sa cuprindă întreg prejudiciul (plata dobânzii legale şi inflaţia) pentru suma stabilită în mod definitiv de instanţă cu titlu de despăgubire destinată reparării prejudiciului cauzat prin expropriere în condiţiile legii speciale, instanţa nu poate interveni în procedura legii speciale, instanţa de apel dând eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dând astfel o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Prin urmare, instanţa de apel, trebuia sa analizeze temeinic şi judicios calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, asupra tuturor circumstanţelor cauzei, pronunţându-se asupra a ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii şi cu o proprie judecată fără a prelua cu putere de lucru judecat, nu înainte de analiza temeinicia hotărârii din fond în raport de hotărârile civile din litigiul anterior.

Pentru argumentele expuse recurenta-pârâtă a considerat ca fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Or, în aceste condiţii, a fost încălcat dreptul recurentei-pârâte la un proces echitabil şi i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ., respectiv casarea în totalitate a sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond a cererii formulate de reclamantă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483, 486, 488, 496 alin. (2) din C. proc. civ., Legea nr. 255/2010, C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

a) La data de 03 martie 2023, intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând admiterea acestei excepţii şi anularea recursului.

Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Astfel, referitor la solicitarea de casare a hotărârii recurate, intimata-reclamantă a învederat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ. indicate de recurentă, întrucât instanţa de apel a soluţionat pe fond calea de atac, iar nu prin admiterea vreunei excepţii procesuale.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

De asemenea, a susţinut că hotărârea atacată este temeinic motivată, instanţa de apel făcând o analiză întemeiată şi complexă, raportându-se pe larg atât la dispoziţiile legale aplicabile, cât şi la literatura de specialitate şi practica judiciară. Motivarea instanţei de apel este amplă, corectă şi legală, neexistând niciun motiv pentru a fi considerată incompletă ori conţinând motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte pretinsele contradicţii ale considerentelor instanţei de apel, intimata-reclamantă a arătat că afirmaţiile părţii adverse sunt total neîntemeiate, neexplicite, bazate pe o greşită înţelegere şi preluare a argumentelor instanţei de apel.

Sunt vădit neîntemeiate afirmaţiile recurentei-pârâte referitoare la existenţa de motive contradictorii privitoare la textele legale reţinute de instanţa de apel şi la conţinutul acestora, conţinutul textelor de lege neputând fi contradictoriu ori generând contradicţii în conţinutul unei hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte motivele contradictorii cu privire la pasaje din considerentele deciziei recurate pe care recurenta-pârâtă le preia în pagina 5 a motivelor de recurs, intimata-reclamantă a învederat că acestea nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nici în alt motiv de casare. Recurenta-pârâtă şi-a formulat aceste critici pe baza unor preluări citate din considerentele altor hotărâri judecătoreşti, menţionate ca atare în considerentele deciziei atacate.

Or, în cauza de faţă recurenta-pârâtă nu a indicat în mod coerent şi concret contradicţii în considerentele hotărârii, criticile aduse tinzând la o reluare a judecăţii pe fond.

Cu privire la scadenţa plăţii, intimata-reclamantă a susţinut că partea adversă indică critici care tind la rejudecarea fondului litigiului, susţinerile sale fiind neîntemeiate.

S-a mai susţinut de către intimata-reclamantă că nici pretinsa contradicţie între inexistenţa faptei ilicite reţinute de instanţa de apel şi prejudiciul reţinut de aceasta nu există în cauza de faţă, recurenta-pârâtă făcând confuzie şi prezentându-şi pretinsele motive de recurs într-un mod greşit, nelegal şi nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă - a susţinut partea adversă - a reluat, în cadrul acestui motiv de recurs, aceleaşi susţineri expuse în cadrul primului motiv de casare invocat formal.

De asemenea, a învederat că au fost preluate greşit referirile la Decizia instanţei supreme nr. 31/2020, iar confuziile recurentei au fost preluate şi în cadrul acestui motiv de recurs, aceasta făcând afirmaţii care contravin dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior.

Recurenta-pârâtă a reluat discuţii referitoare la pretinsa lipsă a cererii reclamantei pentru acordarea despăgubirilor, deşi aceste aspecte au fost deja tranşate în litigiul anterior, aspect reţinut în mod legal de instanţa de apel.

În consecinţă, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului.

b) La data de 21 martie 2023, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea recursului, precum şi cenzurarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul pentru expert si avocat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra excepţiei nulităţii recursului, Înalta Curte s-a pronunţat la termenul de judecată din data de 26.09.2024, respingând-o ca nefondată pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii civile de recurs.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului declarat, pentru următoarele considerente:

Pentru început, Înalta Curte constată faptul că soluţia de respingere pronunţată în privinţa apelului reclamantei nu a fost recurată, astfel încât analiza prezentei instanţe de recurs va fi circumscrisă de prevederile art. 477 şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., date fiind dispoziţiile art. 494 C. proc. civ.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte motivul de recurs invocat relativ nemotivării corespunzătoare a deciziei, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care curtea de apel a prezentat în mod coerent şi armonios, argumentele sale de fapt şi de drept care au justificat hotărârea pronunţată.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţile procesuale, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice. Este important aşadar, de reţinut faptul că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părţilor care sprijină această cerere.

Or, din analiza considerentelor instanţei de apel, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului său juridic grefat pe situaţia de fapt reţinută în cauză, ilustrându-se de către instanţa de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate.

Astfel, instanţa de apel a calificat în prealabil acţiunea reclamantei intimate, arătând în mod expres că aceasta este o acţiune întemeiată pe temeiul de drept al răspunderii civile delictuale, menţionând totodată, şi probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat situaţia de fapt a cauzei (precum ar fi hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior nr. x/2017 sau expertiza judiciară realizată în faza procesuală a fondului), a ilustrat de asemenea raţionamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că primele două capete ale cererii de chemare în judecată sunt întemeiate, expunând considerentele sale de fapt şi de drept într-o manieră armonioasă şi comprehensibilă, răspunzând în mod argumentat şi punctual criticilor invocate de pârâta apelantă în susţinerea căii sale de atac a apelului.

În legătură cu acest motiv de recurs, recurenta pârâtă invocă sub un prim aspect punctual, un caracter contradictoriu al anumitor pasaje redate din cuprinsul deciziei recurate, din perspectiva determinării scadenţei obligaţiei juridice de plată a despăgubirii cuvenite în urma exproprierii.

Ansamblul considerentelor citate de recurentă în această direcţie nu este afectat însă, de deficienţa de contradictorialitate invocată. Concluzia se justifică prin faptul că recurenta invocă un alt moment al scadenţei obligaţiei judiciare pecuniare menţionate decât cel stabilit în cadrul situaţiei de fapt, de către instanţa de apel. Astfel, recurenta invocă drept moment al scadenţei data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în litigiul anterior nr. x/2017, având ca obiect obligarea recurentei prezente la emiterea unei hotărâri administrative de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite în urma exproprierii terenului. Însă, curtea de apel a reţinut drept moment al scadenţei luna decembrie 2013, în temeiul art. 21 din Legea nr. 255/2010.

În plus, Înalta Curte notează că recurenta invocă în cadrul acestui punct, contradictorialitatea dintre anumite aprecieri ale instanţei de apel şi considerente redate din cuprinsul deciziei pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 31/2020, pronunţate de instanţa supremă. Or, curtea de apel a statuat asupra neincidenţei în cauză a acestei decizii a instanţei supreme.

Drept urmare, nu se poate invoca în mod fondat din această perspectivă existenţa unei motivări contradictorii în cadrul deciziei civile recurate.

Nici secundul aspect de contradictorialitate a motivării invocat de către recurentă în a doua parte a punctului I. 1 din cererea de recurs - respectiv cel referitor la faptul că daunele moratorii ar trebui aplicate de la data când procedura specială de cuantificare a despăgubirilor reglementată de Legea nr. 255/2010 a luat sfârşit, în comparaţie cu reţinerea instanţei de apel a comiterii faptei ilicite în temeiul autorităţii de lucru judecat - nu se confirmă.

Astfel, în primul rând se constată preliminar că acest al doilea aspect se grefează din nou, pe aceeaşi premisă greşită ca şi primul aspect de contradictorialitate invocat, respectiv decelarea şi indicarea de către recurenta pârâtă a unei alte date concrete a scadenţei obligaţiei juridice de plată a despăgubirii decât cea stabilită de curtea de apel.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că el este nefondat şi dintr-un alt unghi de vedere. Astfel, considerentul invocat de recurentă din cadrul deciziei recurate referitor la incompatibilitatea instituţiei juridice prevăzute de art. 1535 C. civ. cu art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010, reprezintă doar un paragraf redat din cadrul deciziei nr. 31/2020 pronunţate de instanţa supremă, de curtea de apel în argumentarea concluziei sale finale în sensul neincidenţei în cauză a acestei decizii pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept, datorită neîntrunirii premisei ca obiectul litigiului anterior să fi fost stabilirea efectivă sau contestarea cuantumului despăgubirilor cuvenite.

Aşadar, acest considerent de care se prevalează recurenta pârâtă şi pe care îşi întemeiază critica de contradictorialitate a motivării nu a servit construirii de către instanţa de apel a silogismului juridic concret de acordare a daunelor solicitate de intimata reclamantă, ci chiar justificării înlăturării criticilor şi apărărilor formulate din perspectiva deciziei nr. 31/2020 de această parte procesuală în apel.

Nici critica formulată de recurentă în aceeaşi direcţie a contradictorialităţii invocată, critică privitoare la neincidenţa în cauză a prevederilor art. 1535 C. civ., nu este fondată, ea neilustrând vreo deficienţă de contradictorialitate sau de motivare insuficientă sau străină de natura pricinii sau de omisiune a motivării, în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care, astfel cum s-a expus anterior, instanţa de apel a calificat cererea cu care instanţa a fost învestită ca reprezentând o cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale - drept comun cu care se asociază şi art. 1535 C. civ. - şi nu pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 255/2010.

Nici elementul de contradictorialitate a motivării invocat de recurentă la punctul I. 2 din cererea de recurs nu subzistă analizei. Astfel, împrejurarea că instanţele devolutive de fond şi apel au respins capătul de cerere privind acordarea impozitului achitat în continuare de vechiul proprietar, intimata reclamantă, în condiţiile în care celelalte două capete de cerere au fost admise, nu ilustrează vreo deficienţă din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, contrar aserţiunii recurentei pârâte, între acest capăt de cerere respins şi celelalte două admise nu a fost constatată în cadrul deciziei recurate, nici o legătură de accesorialitate în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ., precum a invocat recurenta pârâtă că ar exista.

Nereţinând o astfel de conexiune între capetele de cerere, nu se poate invoca în principiu, un caracter de contradictorialitate a hotărârii din apel, justificat pe argumentul invocat al caracterului unitar al faptei ilicite element al răspunderii civile delictuale. Cauza celor două petite admise - constând în neemiterea într-un termen rezonabil a hotărârii administrative de stabilire a cuantumului despăgubirii - este într-adevăr aceeaşi, însă motivul determinant, esenţial al respingerii celui de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată a fost, potrivit considerentelor redate de curtea de apel în dezbaterea apelului reclamantei, lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi achitarea în continuare a impozitului de către vechiul proprietar. Se observă că instanţa de apel, în cadrul situaţiei de fapt stabilite definitiv de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, a diferenţiat fapta ilicită imputată recurentei pârâte în privinţa celui de-al treilea tip de prejudiciu de fapta ilicită imputată ca şi fundament al primelor două petite ale cererii de chemare în judecată:

"Curtea reţine că fără o decizie de impunere de la Direcţia de Taxe si Impozite, care sa facă dovada clară ca reclamanta a plătit impozit pe acest teren, în perioada solicitată, fiind obligată de dispoziţiile legale, nu se poate reţine o faptă ilicită a pârâtei". Aşadar, nu se poate decela vreun element de contradictorialitate nici din acest unghi de vedere.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici ultimul aspect de motivare necorespunzătoare invocat de recurenta pârâtă şi regăsit la punctul I. 3 din cererea motivată de recurs. Împrejurarea că din trei motive de apel ale recurentei, instanţa de apel a considerat întemeiat doar unul nu este de natură ab initio a ilustra vreo divergenţă de motivare, atât timp cât cauzele producerii primelor două prejudicii reclamate au fost considerată distincte de cea fundament al celui de-al treilea prejudiciu, astfel cum s-a expus anterior. Mai mult, motivele de apel ale pârâtei au vizat exclusiv capetele de cerere admise de către prima instanţă de judecată, soluţia de respingere pronunţată de tribunal asupra celui de-al treilea capăt de cerere fiind criticată exclusiv în cadrul apelului formulat de reclamantă.

De asemenea, Înalta Curte notează că împrejurarea că în cadrul unui paragraf, instanţa de apel stabileşte că scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirii trebuie stabilită de la data când potrivit dispoziţiilor legale, recurenta avea obligaţia de a emite hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, hotărâre care în cazul de faţă a fost emisă în anul 2019, pentru ca în continuare aceeaşi instanţă de apel să determine data de referinţă ca fiind la expirarea a 90 zile de la momentul prevăzut de lege pentru eliberarea despăgubirilor, nu afectează calitatea motivării din perspectiva exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel cum greşit consideră recurenta.

Această concluzie se impune întrucât în cadrul raţionamentului său juridic sub acest aspect, instanţa de apel s-a grefat pe existenţa faptei ilicite a recurentei de a nu fi emis într-un termen rezonabil, în cadrul procedurii de expropriere, hotărârea de stabilire a despăgubirilor, aspect negativ care particulariza datele speţei şi pe cale de consecinţă, şi soluţia juridică faţă de situaţia tipică, standard, a emiterii acestei hotărâri administrative într-un termen rezonabil în cadrul procedurii exproprierii.

Pentru suma acestor argumente, Înalta Curte nu constată ca fiind incident cauzei motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta pârâtă din mai multe unghiuri de vedere, anterior dezbătute.

Nu este fondat nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că art. 1535 C. civ. a fost corect aplicat în cauză de către instanţa de apel.

Astfel cum în mod judicios a reţinut curtea de apel, prima teză a deciziei date pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 31/2020, pronunţate de instanţa supremă, conform căreia:

"Despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor", teză de care se prevalează recurenta pârâtă prin trimiterea sa la luarea în considerare a datei rămânerii definitive - 2019 - a hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul anterior nr. x/2017, se grefează pe premisa desfăşurării anterioare a unui litigiu având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii stabilite de expropriator.

Instanţa supremă a stabilit astfel în mod obligatoriu şi în mod expres în cadrul deciziei respective:

"71. Din această perspectivă se constată că instanţa de trimitere este învestită să se pronunţe cu privire la dreptul pretins de o persoană având calitatea de expropriat, de a obţine de la expropriator daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale aferente sumei care a fost acordată cu titlu de despăgubire pentru bunul imobil expropriat, sumă al cărei cuantum final a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în demersul contestării despăgubirii propuse de expropriator.

72. Această solicitare a reclamantului, de acordare a daunelor interese moratorii în temeiul prevederilor art. 1.535 din C. civ., se raportează atât la perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate ce s-a produs în condiţiile de excepţie reglementate prin Legea nr. 255/2010 şi data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat contestaţia relativă la cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, cât şi la perioada care s-a scurs de la data acestei din urmă hotărâri definitive şi până la momentul la care s-a realizat efectiv plata despăgubirii".

Or, astfel cum în mod corect a sesizat curtea de apel în decizia recurată, această premisă nu este întrunită în cauza pendinte, atât timp cât litigiul anterior a vizat exclusiv obligarea aceleiaşi pârâte la emiterea hotărârii administrative de stabilire a despăgubirilor, obiect distinct de cel avut în vedere în cadrul deciziei nr. 31/2020 a instanţei supreme.

Mai mult, în cauza prezentă a fost constatată în cadrul situaţiei de fapt stabilite definitiv de către curtea de apel, ca instanţă devolutivă a fondului cauzei - situaţie de fapt de care instanţa de recurs este ţinută, astfel cum se va ilustra infra -, săvârşirea unei fapte ilicite de către recurenta pârâtă, respectiv neemiterea într-un termen rezonabil, în cadrul procedurii de expropriere, a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii. Situaţia din prezenta cauză este aşadar, diferită de cea obiect al deciziei nr. 31/2020 care nu se grefează pe comiterea unei fapte ilicite de către expropriator în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor sale consacrate legal în cadrul procedurii de expropriere.

Aşadar, rezultă în aceste condiţii particulare expuse anterior, că determinarea datei scadenţei obligaţiei de plată a despăgubirii nu urmează acelaşi algoritm juridic specific primei părţi a deciziei nr. 31/2020 invocate de recurentă, situaţiile juridice fiind esenţial diferite.

Astfel cum s-a expus în cadrul Deciziei obligatorii pentru instanţe nr. 14/2019 privind examinarea recursului în interesul legii vizând admisibilitatea contestaţiilor introduse de proprietarii expropriaţi în temeiul Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se contestă cuantumul despăgubirilor estimate de expropriator în etapa administrativă, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 şi se solicită stabilirea pe cale judecătorească a despăgubirilor definitive cuvenite expropriatului, anterior emiterii hotărârii prevăzute de art. 20 din aceeaşi lege, prin care se stabilesc despăgubirile cuvenite în mod definitiv proprietarilor expropriaţi:

"43. Din perspectiva celor anterior subliniate pe tărâm constituţional şi convenţional, se observă că exerciţiul dreptului de acces la instanţă al expropriatului este afectat atunci când acesta nu poate deveni concret şi efectiv, din cauza conduitei nejustificate a expropriatorului/comisiei în îndeplinirea obligaţiilor în termenele legale sau, în lipsă, a unor termene rezonabile, durata procedurii putând fi apreciată ca fiind rezonabilă numai în măsura în care i se asigură eficacitate.

44. Expropriatorul/Comisia nu poate amâna sine die îndeplinirea obligaţiilor legale şi este necesar ca o astfel de conduită să fie sancţionată, întrucât produce efecte în detrimentul expropriatului, care este pus într-o situaţie de incertitudine privind proprietatea sa, de care este lipsit şi referitor la care, de cele mai multe ori, s-a şi finalizat obiectivul pentru care a fost deposedat. Altfel, acest drept este iluzoriu".

În cadrul aceleiaşi decizii obligatorii pentru instanţele de judecată, s-a stabilit că "48. În egală măsură, este necesar să se sublinieze şi că soluţia oferită de opinia contrară, de solicitare a despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă pe perioada de timp cât s-a întârziat emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, nu este un remediu suficient şi nu este de natură a paraliza drepturile cu caracter civil de care se poate prevala expropriatul", recunoscându-se aşadar, necesitatea şi posibilitatea sancţionării pe tărâm civil a faptei ilicite a expropriatorului de amânare sine die a îndeplinirii obligaţiilor sale legale prevăzute în cadrul procedurii de expropriere.

Toate acestea cu atât mai mult cu cât potrivit paragrafului nr. 53 din decizia nr. 31/2020 a instanţei supreme:

"Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 7 martie 2012, Curtea Constituţională a reţinut că "despăgubirea (...) este prealabilă măsurii de expropriere, (...) revine instanţei judecătoreşti sarcina de a stabili dacă valoarea despăgubirii consemnate este una justă, prin raportare la dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, aspect care, însă, nu pune în discuţie caracterul prealabil al despăgubirii"".

Din perspectiva tuturor acestor argumente expuse, nu se poate aşadar, invoca în mod fondat nici faptul că instanţa de apel ar fi încălcat art. 397 C. proc. civ. sau art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit criticilor expuse în acest sens de către recurentă, atât timp cât acordarea daunelor în prezenta cauză s-a realizat nu în cadrul sau temeiul procedurii de expropriere, deci ca şi parte a prejudiciului decurgând din expropriere, ci în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru repararea prejudiciului decurgând din realizarea unei fapte ilicite de către expropriator în legătură cu atribuţiile sale prevăzute legal în cadrul procedurii exproprierii, prejudiciu distinct din punct de vedere juridic, dar şi logic, de despăgubirea însăşi cuvenită în cadrul procedurii exproprierii.

Din acelaşi unghi de vedere nu se poate invoca în mod fondat nici critica relativă incompatibilităţii prezentului demers cu cel permis de legea specială, respectiv art. 22 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, care ar fi dat posibilitatea obţinerii unei despăgubiri într-un cuantum superior celui stabilit administrativ de recurenta pârâtă prin hotărârea de stabilire a despăgubirii cuvenite, pe care expropriatul nu a contestat-o în instanţă. Concluzia se impune întrucât prejudiciul invocat în prezenta cauză (relativ capetelor de cerere admise) nu este unul cauzat de măsura exproprierii, ci unul cauzat de fapta ilicită comisă de recurenta pârâtă prin neîndeplinirea într-un termen rezonabil a atribuţiei sale legale prevăzute în legătură cu procedura de expropriere. Drept urmare, nu sunt fondate nici aserţiunile acestei părţi procesuale că prin acţiunea prezentă s-ar permite astfel, utilizarea unor criterii suplimentare de determinare a cuantumului despăgubirii ce se datorează pentru expropriere sau chiar formularea unei noi acţiuni pentru repararea prejudiciului (eventual cu caracter de continuitate) decurgând din măsura exproprierii.

De altfel, însăşi recurenta pârâtă admite în finalul paginii nr. 8 a cererii sale de recurs, că dobânda legală pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată nu intră în categoria prejudiciilor din expropriere.

Raportat la ansamblul acestor elemente expuse în paragrafele anterioare ale deciziei prezente de recurs, rezultă în primul rând, că art. 1535 C. civ. este aplicabil litigiului prezent, litigiu privind repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a recurentei de neemitere într-un termen rezonabil a hotărârii administrative de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite şi întemeiat pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale.

În al doilea rând, rezultă că aprecierea curţii de apel că într-o astfel de situaţie, circumstanţiată de existenţa unei fapte ilicite a expropriatorului, data scadenţei obligaţiei juridice de plată este reprezentată de expirarea termenului legal stabilit pentru îndeplinirea obligaţiei juridice sau, în lipsa prevederii legale a unui astfel de termen, a termenului apreciat rezonabil pentru realizarea îndatoririi legale, este corectă.

Din această perspectivă expusă, este legală aşadar, aprecierea curţii de apel ce s-a raportat în operaţiunea de decelare a datei scadenţei obligaţiei juridice de plată a despăgubirilor, la prevederile art. 21 din Legea nr. 255/2010 conform cărora "În termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate sau consemnarea acestora, potrivit prevederilor prezentei legi", în condiţiile în care deci, legea specială nu instituie un anumit termen pentru emiterea hotărârii administrative de stabilire a cuantumului despăgubirilor în cadrul procedurii de expropriere.

A aplica în această direcţie prima parte a decizie instanţei supreme nr. 31/2020, astfel cum solicită în mod repetat recurenta pârâtă, ar echivala cu negarea existenţei faptei ilicite a recurentei a cărei săvârşire în cadrul procedurii de expropriere a fost constatată în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv de curtea de apel, faptă ilicită care constituie element esenţial diferit faţă de eşafodajul juridic al deciziei obligatorii menţionate.

În privinţa criticilor relative faptului că creanţa ar fi devenit certă, lichidă şi exigibilă de-abia la momentul soluţionării definitive a dosarului anterior nr. x/2017, 2019, Înalta Curte notează că o instanţă de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătoreşti, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)"). Aceasta înseamnă că instanţa de recurs nu poate să reevalueze situaţia de fapt a cauzei, configurată de instanţa de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situaţie ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanţei de recurs trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei.

Or, în cadrul acestui ansamblu de critici formulat de recurenta pârâtă din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., această parte procesuală solicită practic, instanţei de recurs să procedeze la reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, în temeiul probelor administrate, pentru a ajunge la concluzia existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea creionată de curtea de apel. Astfel, invocând aplicarea greşită a prevederilor art. 1535 C. civ. referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, recurenta pârâtă solicită de fapt, instanţei de recurs ca pe baza dovezilor administrate cauzei, această instanţă să constate că creanţa derivată din fapta ilicită reţinută a fi săvârşită ar fi devenit certă, lichidă şi exigibilă la o altă dată decât cea stabilită de curtea de apel. Or, această reevaluare solicitată Înaltei Curţi este una de temeinicie, de reconfigurare sub acest aspect a situaţiei de fapt a cauzei, fapt care excede însă, coordonatelor controlului jurisdicţional al instanţei de recurs, delimitate potrivit celor expuse anterior.

Mai mult, Înalta Curte constată că acest ansamblu de critici se fundamentează pe hotărârile pronunţate în litigiul anterior purtat între părţi. Or, astfel cum s-a enunţat anterior, obiectul cererii de chemare în judecată din litigiul precedent a fost doar o obligaţie de a face, respectiv de a emite hotărârea administrativă de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite.

De asemenea, recurenta pârâtă ignoră cu desăvârşire în această construcţie juridică, existenţa faptei ilicite care îi este imputată, faptă ilicită care particularizează esenţial datele speţei prezente.

Aşadar, pentru suma acestor elemente expuse, nu poate fi primit ca fondat nici acest ansamblu de critici formulat în cauză de recurenta pârâtă.

Nici argumentul recurentei pârâte relativ faptului că în privinţa unuia dintre prejudiciile reclamate de intimata reclamantă, instanţa de apel a stabilit că el nu poate fi pretins de reclamantă, astfel încât, dată fiind invocata unicitate a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate cu fapta ilicită, în condiţiile în care instanţa de judecată nu ar fi fost învestită cu petite distincte care să vizeze prejudiciul produs prin expropriere, atunci trebuiau respinse şi celelalte prejudicii invocate, nu este unul fundamentat.

Astfel cum s-a ilustrat deja supra, în dezbaterea motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în cadrul deciziei recurate nu s-a stabilit o legătură de accesorialitate între capetele cererii de chemare în judecată. Într-adevăr, caracteristicile diferite ale daunelor solicitate (respectiv daune moratorii: dobânda legală solicitată, daune compensatorii: actualizarea cu rata inflaţiei şi prejudiciul reprezentat de impozitul achitat în continuare de fostul proprietar) conjugate cu aspectul nederivării primelor două prejudicii din procedura exproprierii, potrivit celor ilustrate în precedent, determină concluzia inechivocă a lipsei unei atari legături juridice între primele două capete ale cererii de chemare în judecată prezente şi ultimul.

Acelaşi caracter cert vizează şi împrejurarea formulării de către reclamantă a trei capete de cerere, aferent fiecărui tip de prejudiciu reclamat. Astfel, în cererea de chemare în judecată, reclamanta intimată a defalcat fiecare prejudiciu în parte, cu ilustrarea a ceea ce reprezintă, observându-se că menţionarea şi a sumei totale în cerere este realizată de reclamantă exclusiv din considerente practice.

Aşadar, în mod corect a fost tratată juridic cererea şi de către tribunal, respectiv curtea de apel, prin prisma cuprinderii a trei capete de cerere.

Invocata derivare a prejudiciilor din aceeaşi omisiune ilicită a recurentei pârâte nu este o aserţiune corectă. Concluzia se impune întrucât astfel cum s-a expus anterior, în dezbaterea motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., curtea de apel a stabilit definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, o altă faptă ilicită în referire la cel de-al treilea prejudiciu în comparaţie cu fapta ilicită fundament al primelor două prejudicii exhibate.

În al doilea rând, se observă că din punct de vedere logico - juridic, cel puţin legătura de cauzalitate dintre o faptă ilicită şi fiecare tip de prejudiciu în parte trebuie verificată în mod distinct, neputându-se aşadar, nici din această perspectivă extrapola aprecierile realizate de curtea de apel în analiza ultimului capăt de cerere la evaluarea primelor două capete de cerere, astfel cum solicită recurenta pârâtă.

Continuând, Înalta Curte constată că inclusiv prin decizia obligatorie a instanţei supreme amintite în paragrafele precedente, nr. 14/2029, este recunoscută posibilitatea realizării de fapte ilicite de către expropriator în privinţa obligaţiilor sale legale din cadrul procedurii exproprierii:

"43. Din perspectiva celor anterior subliniate pe tărâm constituţional şi convenţional, se observă că exerciţiul dreptului de acces la instanţă al expropriatului este afectat atunci când acesta nu poate deveni concret şi efectiv, din cauza conduitei nejustificate a expropriatorului/comisiei în îndeplinirea obligaţiilor în termenele legale sau, în lipsă, a unor termene rezonabile, durata procedurii putând fi apreciată ca fiind rezonabilă numai în măsura în care i se asigură eficacitate. 44. Expropriatorul/Comisia nu poate amâna sine die îndeplinirea obligaţiilor legale şi este necesar ca o astfel de conduită să fie sancţionată, întrucât produce efecte în detrimentul expropriatului, care este pus într-o situaţie de incertitudine privind proprietatea sa, de care este lipsit şi referitor la care, de cele mai multe ori, s-a şi finalizat obiectivul pentru care a fost deposedat. Altfel, acest drept este iluzoriu", astfel încât nu se poate afirma cu succes faptul că răspunderea civilă delictuală nu poate fi aplicată în privinţa atribuţiilor legale stipulate prin Legea nr. 255/2010.

Contrar ansamblului de critici în continuare al recurentei pârâte, instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe Legea nr. 255/2010, nu a tratat juridic acţiunea ca fiind o cerere întemeiată pe normele juridice care reglementează procedura exproprierii, ci pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale. Ce a stabilit instanţa de apel, ca de altfel şi cea de fond, prin raportare la prevederile Legii nr. 255/2010, este doar configurarea faptei ilicite şi vinovăţiei imputate recurentei (evident în privinţa primelor două capete de cerere, soluţia curţii de apel în privinţa celui de-al treilea capăt de cerere fiind intrată prin nerecurare în autoritatea de lucru judecat şi nefăcând obiectul prezentului recurs), faptă ilicită care a vizat neîndeplinirea într-un termen rezonabil a obligaţiei sale prevăzute de Legea nr. 255/2010 de a emite hotărârea administrativă de stabilire a despăgubirii cuvenite, fără însă ca acest aspect să intervertească cauza celor două capete ale cererii de chemare în judecată, temeiul juridic ales de reclamanta intimată în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil conform art. 9 C. proc. civ., din acţiune în răspundere civilă delictuală în acţiune în cadrul procedurii de expropriere.

Din acest unghi de vedere expus, nu se poate reproşa aşadar, instanţei de apel că ar fi omis în raţionamentul său juridic împrejurarea că procedura de expropriere a fost finalizată în privinţa intimatei prin emiterea în 2019 a hotărârii de stabilire a despăgubirii, subsecvent finalizării litigiului judecat anterior între părţile procesuale.

Aserţiunile recurentei pârâte relative faptului că întârzierea imputată a fost rezultatul culpei intimatei reclamante ce potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 şi art. 16 alin. (1) lit. c) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local din 19.01.2011, parte integrantă din H.G. nr. 53/2011, ar fi trebuit să formuleze o cerere pentru eliberarea despăgubirii, sunt afectate situaţiei de fapt a cauzei, ele determinând un control al temeiniciei deciziei recurate şi nu al legalităţii acestea. Concluzia se impune întrucât culpa, vinovăţia unei persoane fizice sau juridice în realizarea unei fapte ilicite, reprezintă atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi de consecinţele acesteia. Or, atitudinea psihică a unei persoane este un element incontestabil factual, decelabil pe baza probelor administrate.

Or, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a stabilit în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, inclusiv prin aplicarea art. 430 C. proc. civ., că vinovăţia aparţine recurentei pârâte, instanţa prezentă de recurs nu ar putea ca prin prisma analizei acestor critici ale recurentei pârâte să stabilească o altă situaţie de fapt în privinţa primelor două capete ale cererii de chemare în judecată, respectiv în sensul că vinovăţia ar aparţine (şi) intimatei recurente, pentru că atunci şi-ar depăşi limitele jurisdicţionale ale controlului său exclusiv de legalitate, anterior ilustrate.

Înalta Curte mai notează, tot în evaluarea criticilor formulate de pârâtă prin cererea sa de recurs, că potrivnic aserţiunii recurentei, instanţa de apel nu a stabilit neincidenţa în cauză a art. 1535 C. civ., ci neincidenţa în cauză a deciziei instanţei supreme nr. 31/2020, concret a primei sale teze.

De asemenea, Înalta Curte constată că pasajul redat de către recurentă în cadrul punctului II. 4 al cererii de recurs, pasaj în cadrul căruia se menţionează că obligaţia devine scadentă la data la care a luat sfârşit procedura specială de cuantificare a despăgubirilor reglementată prin Legea nr. 255/2010, face parte din decizia instanţei supreme nr. 31/2020 care a fost apreciată a nu fi aplicabilă cauzei, întrucât unul dintre cele două elemente (expuse supra) de distincţie între situaţia reglementată prin respectiva decizie şi prezenta speţă este acela al realizării de către expropriator a unei fapte ilicite în legătură cu atribuţiile sale din cursul procedurii de expropriere silită.

Contrar criticii recurentei pârâte, în cauză despăgubirea finală nu a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, obiectul litigiului anterior finalizat între părţi, nefiind acela al contestării cuantumului despăgubirii, ci, astfel cum s-a expus deja, obligarea recurentei la emiterea hotărârii administrative de stabilire a cuantumului despăgubirii, adică o simplă obligaţie juridică de a face, fără individualizarea cuantumului despăgubirii. Pe cale de consecinţă, momentul dobândirii caracterelor cert, lichid şi exigibil ale creanţei nu poate fi legat de data finalizării respectivului proces anterior. Această concluzie este subliniată de aspectul - omis de recurentă - al săvârşirii unei fapte ilicite de întârziere nerezonabilă de către expropriator în îndeplinirea atribuţiilor sale legale.

Împrejurarea că într-un final, recurenta pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia legală (la care a fost obligată şi prin hotărâre judecătorească definitivă) de a emite hotărârea administrativă de stabilire a cuantumului despăgubirii, deşi reprezintă o cauză de stingere a respectivei obligaţii legale, nu este de natură însă, a stinge şi obligaţia civilă de despăgubire derivată, născută din faptul întârzierii ilicite în îndeplinirea obligaţiei legale iniţiale.

Astfel cum s-a ilustrat supra, despăgubirile acordate în prezenta cauză pentru faptul întârzierii ilicite, nu compensează prejudicii decurgând din procedura de expropriere, precum greşit invocă în mod repetat recurenta pârâtă în cererea de recurs, ci prejudicii generate de comiterea unei fapte ilicite de către expropriator în legătură cu atribuţiile sale legale stabilite în legătură cu procedura de expropriere silită, respectiv de întârzierea nerezonabilă a îndeplinirii unei obligaţii legale. Din această perspectivă, nu se poate imputa instanţei de apel că în privinţa primelor două capete de cerere de chemare în judecată ar fi intervenit în procedura specială a Legii nr. 255/2010, în temeiul unei norme generale pe care astfel, ar fi interpretat-o eronat sau că ar fi realizat o confuzie între despăgubirea pentru un drept real şi o creanţă pe care pârâta ar fi datorat-o.

Nici criticile aferente invocatei eronate aplicări în cauză a autorităţii de lucru judecat potrivit prevederilor art. 430 C. proc. civ., de către instanţele devolutive ale fondului cauzei, nu sunt fondate.

Astfel, pe de o parte, se observă că potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ. invocat în mod expres de către recurent:

"Autoritatea de lucru judecat - (...) 4). Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie". Or, ambele hotărâri pronunţate de instanţele devolutive ale fondului cauzei din prezentul proces, sentinţa civilă nr. 1346/2021 şi decizia civilă nr. 861/2022, sunt emise ulterior anului rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în litigiul anterior nr. x/2017, 2019, neputându-se aşadar invoca în mod fondat încălcarea acestei norme procesuale enunţate.

Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă faptul că potrivit Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunţate în cauza Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, instanţa de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenţie, că "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligaţia de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).

Din această perspectivă, Curtea EDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că "instanţele ar fi trebuit să ţină cont de constatările făcute anterior de instanţe, asupra situaţiei" imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că "instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanţelor precedente", concluzionând în sensul că "permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părţi, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice, instanţele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie" (paragraful 37).

În virtutea tuturor acestor argumente de ordin convenţional perfect aplicabile cauzei pendinte, prezenta instanţă de recurs apreciază că în mod legal instanţele devolutive ale fondului cauzei au aplicat în cauză în privinţa primelor două capete ale cererii de chemare în judecată, prevederile art. 430 C. proc. civ. în referire la statuările din litigiul anterior soluţionat definitiv nr. x/2017, atât timp cât acesta privea aceleaşi părţi procesuale şi avea legătură cu cauza prezentă, întrucât în cadrul său se conturaseră fapta ilicită şi vinovăţia în realizarea faptei ilicite, elemente ale răspunderii civile delictuale care fundamentează chiar aceste capete din prezenta cerere de chemare în judecată.

Aşadar, atât timp cât potrivit sentinţei civile nr. 1798/18.09.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a reţinut că "reclamanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile, manifestând o atitudine diligentă şi făcând demersuri pe lângă pârâtă, însă aceasta nu a procedat până în prezent la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, fiind depăşit orice termen ce ar putea fi apreciat ca rezonabil, în condiţiile în care de la emiterea deciziei de expropriere şi până în prezent au trecut mai bine de 5 ani, fără ca pârâtul să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor", iar potrivit deciziei civile de apel nr. 922 A/20.06.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, că "transferul dreptului de proprietate asupra loturilor de teren expropriate de la A. s-a realizat în anul 2013, iar obiectivul pentru care s-a făcut exproprierea a fost deja finalizat, fără ca proprietarul expropriat să primească despăgubirea cuvenită, despăgubire ce după 6 ani de zile nu a fost nici cel puţin stabilită în mod definitiv, cu toate că existenţa unei drepte şi prealabile despăgubiri, care să acopere întreaga pierdere suferită de persoana afectată de măsura exproprierii, reprezintă o condiţie esenţială a exproprierii", atunci o reevaluare a elementelor faptei ilicite şi vinovăţiei de către instanţele devolutive ale fondului cauzei din prezenta cauză dedusă judecăţii, astfel cum solicită recurenta pârâtă, ar fi fost de natură tocmai să încălce în privinţa primelor două capete ale cererii de chemare în judecată, principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul securităţii raporturilor juridice, reglementate naţional de art. 430 C. proc. civ. şi convenţional de art. 6 CEDO.

Aşadar, şi motivul de recurs invocat reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Din ansamblul elementelor expuse în prezenta decizie de recurs, privite în mod conjugat, nu se poate aprecia aşadar, că în cauză, curtea de apel nu ar fi analizat temeinic şi judicios calificarea juridica a actelor şi faptelor deduse judecăţii, din perspectiva tuturor circumstanţelor cauzei sau că s-ar fi pronunţat asupra a ceea ce nu s-ar fi cerut, deci cu depăşirea limitelor investirii sau că ar fi preluat în mod greşit cu putere de lucru judecat, statuări din hotărârile civile din litigiul anterior şi că astfel, ar fi încălcat dreptul recurentei pârâte la un proces echitabil, cauzându-i o vătămare procesuală care nu ar putea fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 861A din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., cu sediul procesual ales la C., cu sediul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2023.