Cassation appeal null and void in defamation and honor infringement suit, upholding appellate reduction of moral damages

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, în data de 10 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai fiului lor minor, C., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta D., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa: să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârâtă; să se interzică săvârşirea faptelor ilicite; să se dispună ştergerea comentariilor la adresa reclamanţilor şi a minorului de pe pagina de E. şi încetarea încălcărilor şi interzicerea pe viitor; să fie obligată pârâta, pe cheltuiala sa, la publicarea dispozitivului hotărârii pronunţate în cauză, după rămânerea definitivă, în cotidianul F. şi într-un cotidian naţional; obligarea pârâtei la despăgubiri în cuantum de 50.000 euro. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta D. a depus întâmpinare-cerere reconvenţională, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiuni, iar, pe fondul cauzei, a solicitat: respingerea acţiunii ca neîntemeiate; obligarea reclamanţilor la plata sumei de 1.000 euro, reprezentând prejudiciul moral creat minorei, cât şi acesteia în calitate de părinte; obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 162 din data de 15 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă: a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta-reclamantă D.; a admis în parte cererea formulată de reclamanţii-pârâţi A., B. şi C., prin reprezentanţi legali, A. şi B., în contradictoriu cu pârâtă-reclamantă D.; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă D. în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi A. şi B.; pe cale de consecinţă, a obligat pe pârâta-reclamantă să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 10.000 euro, respectiv suma de 5.000 euro reclamanţilor A. şi B., iar reclamantului C., suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale; a obligat pe pârâta-reclamantă să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus amânarea pronunţării asupra cauzei la data de 17 martie 2023.

Prin decizia civilă nr. 412A din data de 17 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamanţii-pârâţi A., B. şi C., prin reprezentanţi legali A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 162 din data de 15 decembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâta-reclamantă D. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A obligat-o pe pârâta-reclamantă la plata sumei de 1.500 RON către reclamanţii A. şi B. şi a sumei de 2.000 RON către reclamantul C..

A menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

A respins cererea apelanţilor-reclamanţi-pârâţi de obligare a apelantei-pârâte-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ca fiind neîntemeiată.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 412A din data de 17 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie (din care face parte integrantă şi încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2023) au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., prin reprezentanţi legali A. şi B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 21 noiembrie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei instanţei competente din punct de vedere material funcţional procesual a Curţii de Apel Bucureşti, prin admiterea excepţiei de necompetenţă funcţională a secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a judecat prezentul litigiu, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa competentă, secţia a IV-a civilă.

În subsidiar, în măsura în care se va respinge excepţia invocată, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea dosarului Curţii de Apel Bucureşti în vederea rejudecării cauzei şi a administrării probatoriilor în mod legal.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2023, ce face parte integrantă din decizia recurată, dar şi decizia atacată au fost emise cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv de către un complet din cadrul secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie, în a cărui competenţă prezentul litigiu a fost repartizat.

Astfel, au afirmat că hotărârea recurată a fost emisă nelegal de către secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, obiectul cauzei neavând legătură cu competenţa acestei instanţe, fiind în realitate o cauză generală de drept comun.

Au subliniat că încălcarea competenţei de ordine publică a instanţei, respectiv competenţa materială, procesuală şi funcţională, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 17/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din data de 16 octombrie 2018, poate fi analizată de instanţa de judecată în intervalul procesual cuprins între momentul delimitat de art. 200 alin. (1) şi art. 131 C. proc. civ.

Totodată, au arătat că, prin decizia nr. 4 din data de 24 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi 136 C. proc. civ., competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar se va determina cu respectarea specializării primei instanţe care se va aplica în mod corespunzător şi în calea de atac. Cu titlu de jurisprudenţă, au invoat şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1155 din data de 15 iunie 2023 (conflict negativ de competenţă, care se referă la dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti).

Recurenţii-reclamanţi au apreciat că relevanţă în prezenta cauză o are hotărârea Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, prin care instanţa civilă de drept comun s-a declarat competentă a soluţiona cauza.

Au susţinut că, odată cu înregistrarea şi repartizarea dosarului către completul din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a apreciat în mod netemeinic şi nelegal că, dacă recurentul-reclamant C. era minor, la data săvârşirii faptelor de către partea adversă, competenţa i-ar fi revenit în mod automat secţiei specializate pentru cauze cu minori.

Au menţionat că, în faţa primei instanţe de fond, ne-am aflat pe tot parcursul procesului civil, în cazul unui litigiu general, fiind vorba despre o cauză de răspundere civilă delictuală, ce a fost repartizată unei secţii generale, şi nu specializate în cauze cu minori.

Ca atare, au apreciat că nu suntem în prezenţa unei cauze de familie, iar instanţa de tutelă şi de familie este specializată să soluţioneze numai cererile şi să administreze probele în materia ocrotirii persoanei fizice şi în raporturile de familie.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că aspectul competenţei materiale funcţionale procesuale de soluţionare a prezentului litigiu a fost tranşat la prima instanţă, întrucât cauza a fost soluţionată în fond de către un complet civil de drept comun din cadrul Tribunalului Giurgiu.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, competenţa instanţei de apel, fiind una derivată, se stabileşte în raport cu instanţa, ori, după caz, secţia sau completul (specializat sau nu) care a judecat procesul în primă instanţă; în măsura în care necompetenţa materială funcţională, inclusiv cea procesuală, nu a fost invocată în termenul legal, respectiv la primul termen de judecată în faţa primei instanţe, la care părţile legal citate pot pune concluzii, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., ea se acoperă definitiv, iar instanţa sesizată devine competentă să judece litigiul, prin efectul unei derogări de competenţă sui generis, chiar dacă în mod normal nu ar fi competentă să judece astfel de litigii.

Prin urmare, au susţinut că, prin încălcarea unor norme de procedură imperative, decizia recurată a fost pronunţată de către o instanţă necompetentă, iar, potrivit art. 175 în referire la art. 178 C. proc. civ., suntem în prezenţa unui motiv de nulitate a hotărârii judecătoreşti.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat că instanţa de apel nu a efectuat o analiză completă a cauzei, cu argumentări precise, care să aibă la bază vastul probatoriu şi logica-juridică, ci a făcut o selecţie a faptelor.

Astfel, au afirmat că unele fapte au fost ignorate de către instanţa de apel, fiind considerate a fi exercitate cu bună-credinţă, contrar legislaţiei naţionale - art. 72 şi art. 75 C. civ., art. 11 alin. (2), art. 20 şi art. 30 din Constituţia României -, dar şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la art. 8 şi art. 10 din Convenţie, raportate şi la jurisprudenţa unitară pe care au depus-o, respectiv hotărâri ale instanţelor naţionale care au constatat că acelaşi gen de fapte sunt fapte similare celor ale grupului delictual de 6-7 persoane, inclusiv ale cotidianului F., pe care l-au condamnat la despăgubiri.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au apreciat că motivarea instanţei de apel reprezintă o reluare a susţinerilor formulate de către partea adversă, afirmaţii care nu sunt susţinute de un probatoriu, curtea de apel apreciind că toate faptele ar fi fost făcute cu bună-credinţă, raportat la dreptul la petiţionare, contrar probelor administrate şi legislaţiei naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Au menţionat că instanţa de apel, preluând cele susţinute de partea adversă, a reţinut în mod nelegal, fără să prezinte în hotărâre o cronologie a faptelor şi a întâmplărilor, că ar fi avut un comportament provocator şi, contrar legislaţiei naţionale dar şi Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a constatat că partea adversă şi-ar fi valorificat dreptul la petiţionare la instituţiile statului cu bună-credinţă.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a omis să precizeze că motivele/faptele din cuprinsul cererilor trebuie să fie verosimile şi să nu aducă atingere celorlalţi, conform art. 9 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin urmare, au afirmat că interpretarea instanţei de apel nu este motivată în fapt şi în drept, nefiind oferite explicaţii logico-juridice, toate cele arătate fiind presupuneri sau reluări din cuprinsul plângerilor intimatei-pârâte şi ale şcolii.

Au considerat recurenţii-reclamanţi că atât încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2023, cât şi decizia atacată cuprind motive contradictorii şi străine de natura cauzei, hotărârea recurată nerespectând exigenţele art. 425 C. proc. civ.

De asemenea, au apreciat că, în speţă, considerentele instanţei de apel sunt oscilante şi contradictorii, expunerea situaţiei de fapt reţinute nu corespunde cu motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, nici cu vastul probatoriu şi cu cele arătate în cererea de chemare în judecată.

În opinia recurenţilor-reclamanţi motivele de fapt şi de drept reţinute de către instanţa de apel sunt contradictorii şi copiate din cuprinsul plângerilor de la dosarul cauzei.

Au arătat că instanţa de apel nu a înţeles şi nu a delimitat interviurile la care a participat intimata-pârâtă, în care minorul a fost denigrat, de interviul susţinut de către recurenta-reclamantă B., care nu a pus la dispoziţia presei nicio înregistrare cu elevii clasei, nici cu profesoara, nici cu părinţii sau şcoala ori numele acestora, ci a prezentat la modul general cazul fiului său, în legătură cu comportamentul profesoarei.

Recurenţii-reclamanţi, au afirmat şi că, astfel cum rezultă din hotărârea instanţei de apel, în procesul cu cotidianul F., aceste aspecte au fost verificate inclusiv de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, şi s-a constatat că interviul recurentei-reclamante a constat în aducerea în atenţia opiniei publice a cazului fiului său, în legătură cu profesoara, fără a se indica vreun nume, şcoală sau profesor şi nici nu au fost arătate imagini din clasa minorului; în plus, postul G. nu ar fi putut să încalce deontologia profesională a jurnalistului şi statutul său, comparativ cu cotidianul F., şi să ofere publicului larg imagini cu elevi, profesori şi afirmaţii mincinoase, aşa cum sunt cele exprimate de intimata-pârâtă şi preluate de instanţa de apel, în motivarea hotărârii recurate.

Au susţinut că instanţa de apel a refuzat să observe rolul principal de factor perturbator pe care l-a avut partea adversă şi nici că, din declaraţia reporterului H. (din cuprinsul extrasului din întâmpinarea acesteia, formulată în dosarul cu cotidianul F.), rezultă că intimata-pârâtă a fost cea care a chemat presa, în cursul lunii mai 2017.

Au apreciat că, astfel, se poate constata că intimata-pârâtă a depăşit limitele art. 72-77 C. civ., raportate la cele stabilite prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Au subliniat că toate instanţele naţionale, prin hotărârile pronunţate (pe care le-au depus cu titlu de jurisprudenţă) au reţinut cronologia faptelor, în sensul că, după data de 13 aprilie 2023, chemarea în judecată a profesoarei (mai- iunie 2017), a fost urmată de o campanie de denigrare îndreptată împotriva lor.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat că excluderea din şcoală a minorului s-a datorat faptului că au dezvăluit adevăratul comportament al profesoarei, iar, instanţa de apel, fără baze faptice şi argumente concise, a ajuns la aceeaşi concluzie cu cea a părţii adverse, reluând argumentele acesteia.

Au susţinut că instanţa de apel nu a observat că însuşi liderul grupului delictual, respectiv şeful consiliului clasei, a fost cercetat şi sancţionat de către I.P.J. Giurgiu pentru aceleaşi fapte cu cele săvârşite de intimata-pârâtă, iar din declaraţiile martorilor rezultă tocmai contrariul celor reţinute de către curtea de apel, care a înlăturat contribuţia pe care intimata-pârâtă şi grupul delictual au avut-o în ceea ce priveşte plângerile vizând excluderea minorului din şcoală.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au apreciat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi au menţionat că, prin aceasta, au fost reluate afirmaţiile false ale intimatei-reclamante cum că toţi părinţii ar fi semnat cererile respective.

Au arătat şi că instanţa de apel a respins proba testimonială cu privire la numita I. argumentând că aceasta nu a fost solicitată, constatare contrară probelor solicitate prin cererea de apel şi prin întâmpinarea pe care au formulat-o.

Ca atare, au apreciat că, faţă de cronologia faptelor care au avut loc (aşa cum sunt prezentate în cererea de recurs) şi de probele administrate în cauză, decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În opinia recurenţilor-reclamanţi motivarea hotărârii recurate referitoare la înregistrările în mediul ambiental este în contradicţie cu dispoziţiile art. 341 C. proc. civ. şi, totodată, încalcă şi autoritatea de lucru judecat, întrucât aceste aspecte au fost cercetate în cadrul dosarului penal, urmare a plângerii penale formulate de partea adversă, împreună cu profesoara - înregistrările nu au constituit infracţiuni, cum pretinde intimata-pârâtă şi nici nu reprezintă un comportament provocator, cum a reţinut instanţa de apel (preluând această susţinere a intimatei-pârâte).

Au afirmat că, în raport cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să motiveze soluţia şi să aibă propriile opinii, nu să preia alegaţiile din cuprinsul apelului, a întâmpinării şi a cererii reconvenţionale formulare de către partea adversă, însă aceasta nu şi-a argumentat, în fapt şi în drept, soluţia adoptată şi nici în conformitate cu principiile echităţii şi proporţionalităţii, în sensul analizei per ansamblu a tuturor faptelor, în ordinea lor cronologică, fiind extrase numai probatoriile privind înregistrările lor, ca pretext pentru pretinsul comportament provocator şi al împrejurării că nu au ştiut să gestioneze situaţia.

Au subliniat că, iniţial, situaţia a fost gestionată chiar de directoarea şcolii, care a promis că o va sancţiona pe profesoară, însă acest lucru nu s-a întâmplat, datorită unei intervenţii de natură politică, iar, ulterior, intimata-pârâtă a început să formuleze plângeri, să organizeze greve şi să de-a interviuri.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a schimbat desfăşurarea evenimentelor, scoţându-le din context şi introducând altele care nu au legătură cu cadrul procesual, nesocotind, totodată, şi argumentele faptice şi cele expuse în drept de către instanţa de fond, dar şi de către toate celelalte instanţe prin hotărârile emise cu motivări unitare.

Au apreciat că hotărârea instanţei de apel este ambiguă, curtea de apel aplicând, în opinia recurenţilor-reclamanţi, propriile criterii în ceea ce îi priveşte şi reţinând că ar fi avut un pretins comportament provocator la săvârşirea actelor delictuale, cu toate că, ulterior, opinia a fost că nu ar fi săvârşit acte delictuale - toate contrar soluţiilor jurisprudenţiale relevante în materie, pe care le-au depus la dosar, dispoziţiilor legale incidente, dar şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului [relevată în toate hotărârile emise, prin care instanţele naţionale au avut în vedere aceleaşi fapte (sau similare), fiind administrat aceleaşi probatoriu ca în prezenta cauză].

De asemenea, au apreciat că decizia instanţei de apel nu este emisă în conformitate cu dispoziţiile art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., ci a preluat şi redat toate susţinerile din cuprinsul plângerilor formulate de către intimata-pârâtă, dar şi de şcoală şi de profesoară, precum şi pe cele din interviurile date de partea adversă cotidianului F., cotidian despre care a omis să observe că a fost condamnat şi executat silit.

Au afirmat că hotărârea este bazată doar pe presupunerile instanţei de apel, fără a fi arătate argumentele logico-juridice care au dus la adoptarea soluţiei, care să fi fost probate, dar nici argumente conforme jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia răspunderii civile delictuale, sau legislaţiei naţionale.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut şi că instanţa de apel nu s-a raportat la hotărârile judecătoreşti (depuse cu titlu de jurisprudenţă) de condamnare a grupului delictual din care a făcut parte şi intimata-pârâtă, inclusiv hotărârea de condamnare a cotidianului F., rămasă definitivă şi executată silit, în care instanţele naţionale nu au găsit nicio culpă în ceea ce îi priveşte.

Ca atare, au apreciat că hotărârea recurată nu oferă nici cele mai mici garanţii procesuale, în sensul că nu a oferit nicio explicaţie a opiniilor diferite pe care le-a avut faţă de cele 4 hotărâri judecătoreşti care au privit aceleaşi fapte delictuale (sau similare), date în pricini în care a fost administrat acelaşi probatoriu, astfel că acesta denotă subiectivism, favorizând partea adversă.

Au precizat că, la data de 3 martie 2023, au formulat cerere de recuzare a completului, întrucât le-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, prin lipsa de imparţialitate manifestată prin refuzul de a admite solicitarea de a nu fi audiată, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ., martora J. - fosta directoare a şcolii; solicitarea pe care au formulat-o a fost respinsă pe baza unor motive seci şi de ordin general; instanţa de apel a apreciat, contrar art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu nesocotirea dreptului la apărare, dar şi a celui de dispoziţie al părţilor, că ar fi avut un pretins comportament în cadrul şedinţei când au formulat recuzarea, iar ulterior au renunţat la aceasta.

Recurenţii-reclamanţi au considerat că instanţa de apel a confundat valorificarea tuturor drepturilor procesuale şi procedurale, prin formularea recuzării, şi a interpretat că ar fi ameninţat-o pe martoră cu formularea plângerii penale pentru mărturie mincinoasă, iar încheierea din data de 3 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti este lipsită de claritate şi previzibilitate, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de opunere la audierea martorei, instanţa de apel, opinând, în mod sec şi în termeni generali, că nu ar fi întrunite condiţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., din perspectiva relaţiei de duşmănie.

Totodată, au afirmat că motivele din încheierea de şedinţă, cât şi din decizia recurată, cu privire la respingerea cererii de încuviinţare a audierii martorului K., fostul inspector şcolar, sunt în contradicţie cu solicitarea pe care au formulat-o prin cererea de apel, fiind vorba despre o contraprobă cu referire la audierea martorului propus de către intimata-pârâtă J..

În opinia recurenţilor-reclamanţi, contrar dispoziţiilor art. 392 în referire la art. 216 C. proc. civ., instanţa de apel a dispus închiderea dezbaterilor şi a acordat cuvântul mai întâi intimatei-pârâte, încălcând, astfel, şi art. 6, art. 7, art. 8, art. 9 şi art. 13 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în esenţă, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel, chiar dacă a opinat, iniţial, că nu s-a dovedit că minorul ar fi fost violent, ulterior, a concluzionat că "se desprinde ideea că a intrat în conflict cu colegii şi a procedat la înregistrarea cu camera ascunsă a dirigintei şi a ameninţat colegii că îi va filma, iar aceştia s-au plâns" - aceste constatări ale instanţei sunt contrare aspectelor ce au fost tranşate prin hotărârea nr. 4947 din data de 19 iulie 2018 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă, de anulare a sancţiunii mustrare cu scăderea notei la purtare la nota 6, în cuprinsul căreia s-a reţinut că:

"instanţa nu poate nota decât că şcoala a acţionat prin abuz de putere şi că un copil nu trebuie să sufere pentru faptele părinţilor săi".

Au susţinut că, în situaţia în care instanţa care a anulat hotărârile de sancţionare a ajuns la concluzia că nu au fost dovedite faptele şi nu au fost arătate în concret de către şcoală, instanţa de apel din prezenta cauză nu putea ajunge la o altă concluzie cu privire la un aspect care a fost discutat şi judecat.

Au subliniat că prin hotărârile de anulare a sancţiunii s-a tranşat şi asupra aspectului vizând pretinsul comportament provocator al întregii familii, însă instanţa de apel, însuşindu-şi opinia intimatei-pârâte, a reţinut că întreaga familie a avut un comportament provocator.

Totodată, au arătat că instanţa de apel a refuzat că înţeleagă cronologia faptelor săvârşite de către partea adversă şi că aceasta nu a făcut dovada susţinerilor sale, iar, din cuprinsul hotărârii recurate, nu rezultă opinia clară şi motivată a instanţei de apel, argumentele, bazate pe probe, care au condus la soluţia adoptată.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat şi că instanţa de apel, contrar probelor administrate, a reţinut că afecţiunile medicale ale minorului nu s-au datorat faptelor intimatei-pârâte, ci modului în care părinţii şi-au educat fiul.

Au subliniat că, din cuprinsul probelor administrate (martori şi înscrisuri medicale), rezultă că minorul a fost prezentat la psiholog datorită traumelor pe care le-a suferit din cauza profesoarei şi a grupului delictual.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi, în esenţă, au susţinut că, deşi instanţa de apel a stabilit că nu au săvârşit fapte de natură delictuală, totuşi, în mod contrar acestei opinii, a concluzionat că ar fi avut un comportament provocator, datorită înregistrărilor şi filmărilor făcute profesorilor şi părinţilor.

Au mai arătat şi că instanţa de apel a respins cererea reconvenţională a părţii adverse, reţinând că nu s-a făcut dovada faptelor delictuale pretinse, în schimb, a admis apelul acesteia şi a redus cuantumul despăgubirilor, fără a întemeia în drept această reducere.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, curtea de apel a reţinut în mod nelegal că reducerea s-ar datora situaţiei economice a ţării, cu toate că nicio instanţă, în celelalte hotărâri judecătoreşti, nu a făcut o asemenea apreciere.

Au susţinut că instanţa de apel, contrar celorlalte hotărâri judecătoreşti şi prevederilor dispoziţiilor art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 74 şi art. 77 C. civ., în referire la art. 75 C. civ., dar şi celor ale art. 9 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru a apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a concluzionat că plângerile formulate de partea adversă, precum şi solicitarea de excludere a minorului din şcoală au fost făcute cu bună-credinţă, conform dreptului la petiţionare, această opinie încălcând dreptul la onoare şi demnitate al minorului, precum şi dreptul la învăţământ prevăzut de Constituţia României.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat şi că decizia recurată este contrară hotărârii nr. 602 din data de 13 noiembrie 2020 dată în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 419A din data de 16 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care au fost sancţionate faptele delictuale ale cotidianului F..

Totodată, recurenţii-reclamanţi au criticat cele reţinute de către instanţa de apel, în sensul că intimata-pârâtă nu a săvârşit fapte delictuale, ci culpa aparţine presei, arătând că partea adversă a susţinut interviul cu propriile afirmaţii şi, dacă presa a fost sancţionată, se impune şi sancţionarea acesteia.

În plus, au invocat că această opinie a instanţei de apel intră în contradicţie cu cea ulterioară prin care s-a arătat că "faptele reţinute ca fiind delictuale au fost săvârşite cu intenţie de către pârâta D., care a depăşit limitele art. 10 din Convenţie dar şi cele ale comportamentelor acceptate şi a cauzat prejudicii reclamanţilor constând în vătămarea dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, dar şi a integrităţii psihice a reclamantului C., care a suferit un prejudiciu mai important ca cel al reclamanţilor".

Au mai subliniat şi că instanţa de apel, deşi a apreciat, cu privire la întreaga familie, că nu s-a făcut dovada că ar fi săvârşit fapte de natură delictuală faţă de intimata-pârâtă, totuşi, în mod contrar, a constatat că ar fi avut un comportament provocator, argumentând în fapt peste logica juridică, cu greşita aplicare normelor de drept, că ar fi înregistrat elevii şi profesorii, aspecte care nu au legătură cu cauza de faţă.

Au considerat recurenţii-reclamanţi că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 343 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel preluând în motivarea deciziei susţinerile intimatei-pârâte şi motivând în drept comportamentul provocator conform art. 1371 C. civ., în condiţiile în care aceste prevederi nu vizează comportamentul provocator, ci vinovăţia comună, în referire la art. 1357 C. civ., care nu le-a fost atribuită în emiterea soluţiei.

Ca atare, au reluat susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu a făcut vreo analiză a faptelor în mod cronologic, ci doar s-a limitat la a prelua în hotărâre susţinerile părţii adverse, dând dovadă de subiectivism.

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, în termen legal, intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a apreciat că secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti era competentă material (funcţional şi procesual) să judece pricina, ca instanţă de control judiciar, potrivit dezlegărilor date prin decizia nr. 4 din data de 24 aprilie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din data de 26 iunie 2023.

A arătat că, din dezvoltarea acestui motiv de recurs, se deduce că recurenţii-reclamanţi s-au referit la necompetenţa materială funcţională a secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, iar, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 2 C. proc. civ., instanţa de apel de drept comun competentă funcţional să soluţioneze apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în primă instanţă este curtea de apel.

De asemenea, a susţinut că verificările asupra competenţei materiale procesuale se definitivează cel mai târziu la primul termen de judecată în faţa instanţei de fond, când părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, astfel că rezultatul lor se va opune inclusiv instanţei de control judiciar; în acest sens, sunt relevante prevederile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează natura juridică de ordine publică a excepţiei de necompetenţa materială, dar şi dispoziţiile art. 130 alin. (2), ale art. 131 alin. (1) şi art. 136 C. proc. civ., care determină cu caracter special, derogatoriu de la prevederile generale ale art. 247 alin. (1) din acelaşi cod, momentul procesual până la care părţile sau instanţa din oficiu sunt îndreptăţite să analizeze aspectele referitoare la competenţa materială (funcţională şi procesuală).

A subliniat că invocarea excepţiei de necompetenţă materială (funcţională ori procesuală) după acest moment nu mai este posibilă, competenţa fiind câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea, iar efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorant şi se impune şi în cazul repartizării la secţii sau completuri specializate, asimilate sub aspectul regimului competenţei materiale procesuale (Decizia nr. 31 din data de 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020).

A menţionat şi că învestirea instanţei de control judiciar cu soluţionarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de fond care nu este structurată în formaţiuni de judecată specializate şi verificarea competenţei materiale procesuale în calea de atac va avea în vedere obiectul şi natura pricinii, astfel cum au fost determinate de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii atacate, soluţia impunându-se în considerarea rolului excepţiilor în procesul civil şi a circumstanţelor în raport cu care acestea pot fi în mod obiectiv formulate.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că, din considerentele hotărârii recurate, rezultă că instanţa de control judiciar a sistematizat şi a examinat toate cererile şi susţinerile părţilor, fiind preocupată să identifice împrejurările de fapt care au constituit situaţia premisă a declanşării mecanismului judiciar.

A afirmat că, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor şi apărărilor invocate de părţi, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 pct. l din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu implică obligaţia instanţei de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligaţiei fiind variabilă, în funcţie de natura hotărârii şi de circumstanţele fiecărei cauze, cu luarea în considerare a pertinenţei, clarităţii, relevanţei în economia litigiului şi fundamentării respectivelor motive şi apărări (în acest sens, cauzele Ruiz Troja c. Spaniei şi Buzescu c. României).

În opinia intimatei-pârâte, instanţa de apel a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în prezenta cauză pe baza probelor administrate şi a analizat în cuprinsul considerentelor motivele de nelegalitate invocate de părţi, raţionamentul urmat fiind expus clar şi logic, hotărârea recurată fiind motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica prin care se pretinde existenţă a unor contradicţii între considerente, a apreciat că în realitate recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că motivarea hotărârii recurate este contrară probelor administrate, expunând pe larg fiecare probă administrată şi prezentarea modului în care ar fi trebuit interpretată de instanţa de apel.

A apreciat că o astfel de modalitate de abordare a criticilor de nelegalitate este incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, în care se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel.

În combaterea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a susţinut că motivarea pe care recurenţii-reclamanţii o fac în dezvoltarea acestuia nu are absolut nicio legătură cu ipoteza reglementată de aceste dispoziţii legale, nefiind indicat niciun dosar în care s-ar fi pronunţat, anterior hotărârii recurate, vreo hotărâre care să se bucure de autoritate de lucru judecat, iar aspectul constând în valoarea probatorie/aprecierea probelor realizată de instanţa de apel, nu reprezintă o chestiune litigioasă în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prin care se pretinde incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, instanţa, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, pe parcursul judecării cauzei în calea de atac a apelului, a asigurat respectarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este definit în art. 6 C. proc. civ., precum şi dreptul la apărare al părţilor adverse, recurenţii-reclamanţi având posibilitatea - de care au şi uzat - să ia la cunoştinţă de conţinutul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile oral şi în scris, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ.

A menţionat şi că instanţa de apel a aplicat şi a respectat dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., aprecierea asupra admisibilităţii probelor propuse şi a aptitudinii lor de a duce la soluţionarea procesului au fost puse în discuţia părţilor în şedinţa de judecată din data de 16 decembrie 2022, proba testimonială fiind administrată în şedinţa publică din data de 3 martie 2023, iar jurisprudenţa naţională la care fac trimitere recurenţii-reclamanţi, respectiv hotărâri judecătoreşti emise în favoarea acestora în alte dosare, nu constituie izvor de drept şi nici nu sunt obligatorii pentru alte instanţe.

În opinia intimatei-pârâte, instanţa de apel, dând eficienţă rolului judecătorului în aflarea adevărului consfinţit de art. 22 C. proc. civ. a soluţionat speţa conform regulilor de drept aplicabile, stabilind faptele şi aplicând corect normele de drept incidente.

I.6. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raport, s-a reţinut că, în opinia raportorului: recursul este legal timbrat; calea de atac este declarată şi motivată în termenul prevăzut de lege; cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate.

În ceea ce priveşte criticile formulate, raportorul a reţinut că recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., iar completul de filtru urmează să aprecieze dacă, în speţă, criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sau dacă este incidentă sancţiunea nulităţii reglementată de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Completul de filtru nr. 2, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia către părţi, pentru formularea punctelor de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor în data de 23 aprilie 2023.

Recurenţii-reclamanţi, la data de 8 mai 2024, au depus punct de vedere, prin care au adus critici deciziei recurate şi au precizat că au formulat susţineri apte de încadrare în motivele de casare reglementate de lege, precum şi că, aşa cum au adus anterior la cunoştinţa instanţei, nu au fost de acord ca recursul să treacă prin procedura de filtru.

Ulterior, la data de 14 mai 2024, recurenţii-reclamanţi au depus o completare la punctul de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, aducând argumente în susţinerea recursului.

Intimata-pârâtă nu a formulat punct de vedere cu privire la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluţia din data de 16 mai 2024, a fost fixat termen în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare prin prisma excepţie nulităţii recursului, invocată din oficiu.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În prealabil, faţă de susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu au înţeles să îşi exprime acordul pentru ca recursul să parcurgă procedura de filtrare, Înalta Curte reţine că, prin adresa emisă la data de 18 decembrie 2023, părţilor li s-a solicitat să precizeze dacă sunt de acord ca recursul, în situaţia în care este admisibil în principiu, să fie soluţionat în complet de filtru, în condiţii art. 493 alin. (6) C. proc. civ., şi nu dacă acesta să parcurgă procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., procedură care este obligatorie în prezenta speţă, în raport cu data iniţierii litigiului (10 octombrie 2018) şi cu prevederile art. 24 şi art. 25 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar cele în curs de judecată rămân supuse vechii legi.

Or, abrogarea normelor ce reglementează procedura de filtrare a recursurilor a avut loc odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, la data de 21 decembrie 2018, ulterior iniţierii prezentului litigiu.

Ca atare, Înalta Curte reţine că prezentei căi de atac îi sunt aplicabile prevederile art. 493 C. proc. civ., neavând niciun fel de influenţă împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu sunt de acord cu aceasta, legiuitorul nelăsând la aprecierea părţilor dacă recursul va fi sau nu supus procedurii de filtrare, ci a statuat în mod imperativ această etapă în soluţionarea recursurilor aflate în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, singurul aspect cu privire la care părţile sunt chemate să îşi exprime acordul vizând ipoteza soluţionării pe fond a căii de atac în complet de filtru, în situaţia în care, fiind admisibil recursul, problema de drept care se impune a fi rezolvată în această cale de atac nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme [ art. 493 alin. (6) C. proc. civ..].

De asemenea, Înalta Curte constată că, prin prezentul recurs, recurenţii-reclamanţi au precizat că atacă decizia civilă nr. 412A din data de 17 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018, ce cuprinde şi încheierea de şedinţă pronunţată în cauză la data de 3 martie 2023.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia civilă nr. 412A din data de 17 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018, din care face parte integrantă încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2023, având în vedere că, prin aceasta, s-a dispus amânarea pronunţării.

Examinând, în condiţiile art. 493 alin. (5) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C., în raport cu excepţia nulităţii, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., grefate pe cele reţinute în hotărârea recurată, obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Cum, recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Prin urmare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

În plus, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În speţă, sub un prim aspect, din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că recurenţii-reclamanţi au afirmat că secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti nu era competentă a soluţiona apelurile, ci secţia a IV-a civilă a aceleiaşi instanţe, întrucât nu suntem în prezenţa unui litigiu din materia raporturilor de familie şi a ocrotirii persoanei fizice.

Ca atare, au susţinut necompetenţa materială procesuală a instanţei care a pronunţat decizia recurată şi, respectiv, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În acord cu cele afirmate de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 17 din data de 17 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din data de 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică.

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În cazul în care excepţia a fost invocată în condiţiile art. 130 C. proc. civ., însă prima instanţă a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei, excepţia va putea fi invocată prin motivele de apel, iar, dacă o apreciază a fi întemeiată, instanţa de apel va anula sentinţa şi, după caz, va judeca pe fond sau va trimite cauza spre judecare instanţei competente.

În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte în recurs, art. 497 C. proc. civ. prevede că:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii."

Soluţia trimiterii cauzei spre judecare instanţei competente este valabilă şi în cazul recursului, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 497 din acelaşi act normativ, la care acesta face trimitere, casarea hotărârii pronunţate de către o instanţă necompetentă absolut dispunându-se doar dacă excepţia cu acest obiect a fost invocată în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 488 alin. (2) C. proc. civ., anterior redate.

Totodată, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 4 din data de 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din data de 26 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi 136 C. proc. civ., a statuat că competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar se va determina: cu respectarea specializării primei instanţe (complet/secţie), care se va aplica în mod corespunzător şi în calea de atac; în considerarea obiectului şi naturii litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanţa de fond, în cazul soluţionării în prim grad de jurisdicţie a litigiului de către o instanţă care nu cuprinde structuri specializate (secţii/completuri).

În considerentele decizie menţionate, s-a arătat că:

"în ipoteza în care litigiul a fost soluţionat în fond de o/un instanţă/secţie/complet specializată/specializat (potrivit reglementărilor din legi speciale sau legilor de organizare judecătorească), în cadrul verificărilor privind competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar aceasta va respecta specializarea primei instanţe, care se va aplica în mod corespunzător şi în calea de atac, fiind depăşit momentul procesual până la care, în mod obiectiv, putea fi verificată competenţa materială procesuală, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 131 alin. (1) raportat la art. 136 alin. (1) din C. proc. civ.. În cea de-a doua ipoteză analizată, a învestirii instanţei de control judiciar cu soluţionarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de fond care nu este structurată în formaţiuni de judecată specializate, verificarea competenţei materiale procesuale în calea de atac va avea în vedere obiectul şi natura pricinii, astfel cum au fost determinate de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii atacate, soluţia impunându-se în considerarea rolului excepţiilor în procesul civil şi a circumstanţelor în raport cu care acestea pot fi în mod obiectiv formulate."

Prin urmare, instanţa de apel este obligată să îşi verifice propria competenţă de soluţionare a căii de atac cu respectarea celor statuate prin decizia anterior evocată.

Or, singura solicitare formulată de către recurenţii-reclamanţi în faţa curţii de apel a fost calificarea căii de atac ca fiind apel şi nu recurs (cum s-a reţinut în dispozitivul sentinţei apelate şi cum şi-a intitulat calea de atac parte adversă), cu consecinţa trimiterii cauzei spre soluţionare unui complet specializat în soluţionarea apelului.

Ceea ce au susţinut recurenţii-reclamanţi în faţa instanţei de apel, astfel cum a fost consemnat şi în încheierea de şedinţă din data de 13 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost excepţia necompetenţei materiale a completului de recurs, calificarea căii de atac ca fiind apel şi repartizarea aleatorie a dosarului între secţiile civile specializate în soluţionarea apelurilor.

Prin aceeaşi încheiere, curtea de apel a dispus recalificarea căii de atac declarate de pârâta D. ca fiind apel şi nu recurs, urmând ca, în conformitate cu prevederile Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, calea de atac să fie soluţionată de completul compus de primii doi membrii al completului C14 recurs, reţinând şi că în acest dosar s-a realizat procedura de repartizare aleatorie, iar în situaţia recalificării căii de atac, calea de urmat este cea a constituirii legale a completului din primii judecători din completul de recurs, iar nu prin transpunerea către un alt complet de apel.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că necompetenţa materială procesuală a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost invocată de recurenţii-reclamanţi direct în faza procesuală a recursului, cu nesocotirea dispoziţiilor legale mai sus evocate şi, ca atare, nu poate face obiect al analizei prezentei instanţe, nici pe cale de excepţie şi nici pe calea unui motiv de recurs susţinut omisso medio.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii-reclamanţi au susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., acestea au fost invocate doar formal, din moment ce nu a adus critici concrete care să vizeze legalitatea hotărârii.

Dimpotrivă, criticile formulate prin memoriul de recurs privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu legalitatea acesteia, contestându-se valoarea dată probelor administrate în cauză şi situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel.

Deşi au susţinut că hotărârea instanţei de apel nu a fost motivată, că ar conţine considerente contradictorii şi străine de natura cauzei, că ar nesocoti autoritatea de judecat a unor hotărâri anterioare, că ar fi fost pronunţată cu aplicarea/interpretarea greşită a unor norme de drept material şi nesocotirea unor drepturi garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în realitate, recurenţii-reclamanţi nu au făcut altceva decât să conteste concluziile la care a ajuns curtea de apel şi situaţia de fapt stabilită de către aceasta în urma probatoriului administrat, precum şi aprecierea instanţei de apel cu privire la probele care se impuneau sau, din contră, nu se impuneau a fi a administrate în cauză.

Or, nemulţumirea recurenţilor-reclamanţi faţă de împrejurarea că instanţa de apel a concluzionat, în esenţă, că a existat un comportament provocator al acestora, care a contribuit la producerea prejudiciului pe care îl reclamă, astfel că nu numai intimata-pârâtă este responsabilă pentru întreg prejudiciul reclamat, fiind incidente şi prevederile art. 1371 C. civ., nu poate reprezenta un veritabil motiv de recurs apt de încadrare în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, în lipsa unor argumente clare care să tindă să demonstreze încălcarea unor norme de drept procesul sau material, respectiv nelegalitatea deciziei instanţei de apel.

Încercând să demonstreze că hotărârea atacată este criticabilă din perspectiva motivelor de casare invocate, recurenţii-reclamanţi s-au referit pe larg doar la situaţia de fapt a speţei şi la probatoriul cauzei, susţinând că, din acestea, rezultă că nu ei sunt cei care au avut un comportament provocator şi că partea adversă nu a acţionat cu bună-credinţă, afirmând că instanţa de apel a reţinut în mod eronat şi preluând susţinerile părţii adverse că au contribuit la producerea prejudiciului, iar intimata-pârâtă şi-a exercitat dreptul de petiţionare cu bună-credinţă.

O astfel de modalitate de motivare a recursului nu poate fi circumscrisă niciuneia dintre ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nesupunând analizei instanţei de recurs niciun un motiv de nelegalitate a deciziei atacate.

Nu pot fi convertite în veritabile motive de recurs nici susţinerile recurenţilor-reclamanţi, prin care aceştia au criticat diminuarea de către curtea de apel a cuantumului despăgubirilor acordate de către tribunal, prin raportare la condiţiile socio-economice, întrucât nu au arătat în concret de ce această modalitate de analiză a instanţei determină nelegalitatea deciziei, cu atât mai mult cu cât nu reprezintă singurul considerent arătat de către instanţa de apel ca argument al admiterii apelului pârâtei şi al micşorării cuantumului despăgubirilor acordate, fiind reţinută şi aplicabilitatea art. 1371 C. civ.

De asemenea, nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs criticile prin care recurenţii-reclamanţi consideră că în mod greşit instanţa de apel nu a încuviinţat audierea martorului pe care l-au propus - K. - şi a respins opoziţia pe care au formulat-o cu privire la audierea martorei J., având în vedere că aprecierea asupra împrejurării dacă o probă poate duce la dezlegarea pricinii, precum şi dacă este admisibilă în raport de circumstanţele de fapt ale speţei reprezintă un aspect ce ţine de temeinicia şi nu de legalitatea hotărârii date de către instanţă.

Totodată, Înalta Curte constată că pretinsele contradicţii sau motive străine de natura pricinii, încălcarea autorităţii de lucru judecat şi aplicarea/interpretarea greşită a normelor de drept material sunt argumentate de către recurenţii-reclamanţi prin prezentarea propriei opinii cu privire la aspectele care ar rezulta din probele administrate, atât în prezenta cauza, cât şi în alte litigii, urmărind ca instanţa de recurs să reanalizeze mijloacele de probă administrate şi să reevalueze situaţia de fapt, ce a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac.

Prin urmare, cum criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), precum şi la art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 412 A din data de 17 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.