Recusals null for raising fiscal prescription and formal validity of demand letters for the first time at cassation

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 30 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia din urmă la restituirea sumei de 814.209,00 RON, reprezentând sumă încasată fără temei legal, având în vedere dispoziţiile art. 1341 C. civ., precum şi dobânda legală calculată de la data introducerii cererii şi până la data plăţii efective.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1674 din data de 3 noiembrie 2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă, şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1130A din data de 3 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1674 din data de 3 noiembrie 2022 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

A anulat în parte sentinţa civilă atacată.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa pretenţiei de restituire a sumei în legătură cu obiectivul str. x, bl. D17 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe doar în privinţa acestei pretenţii.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererile de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 1130A din data de 3 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti şi pârâta A. S.R.L.

II.1.1. Cererea de recurs formulată de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi pentru sumele aferente celorlalte trei obiective: aleea x, str. x şi şos. x.

Astfel, a susţinut că decizia curţii de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, incluzând în aceasta şi pronunţarea asupra ce nu s-a cerut prin motivele de apel.

A arătat că instanţa de apel a pornit la analizarea incidenţei motivului de întrerupere a prescripţiei extinctive de la premisa că termenul de prescripţie aplicabil în cauză este cel general, de 3 ani, menţionând că ar fi menţionat în mod expres aceasta.

Recurentul-reclamant a subliniat că, din analiza cererii de apel, reiese, într-adevăr, că s-a referit, atunci când a invocat ca motiv de netemeinicie a primei hotărâri existenţa incontestabilă a cazului de întrerupere a prescripţiei, la termenul de prescripţie de 3 ani, însă referirea la acest termen s-a făcut doar pentru că instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei astfel cum a fost formulată şi caracterizată de către partea adversă.

A menţionat că, fără să se aibă în vedere că în speţă a intervenit cazul de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzut de art. 2540 C. civ., hotărârea tribunalului a fost analizată în apel, ocazie cu care s-a constatat ceea ce a susţinut, respectiv existenţa unei somaţii care a avut drept efect întreruperea cursului prescripţiei.

Totodată, a precizat că, pornind de la existenţa incontestabilă a somaţiei emise în data de 4 aprilie 2022, a susţinut că, în speţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată în mai puţin de 6 luni, astfel că termenul de prescripţie avut în vedere de către tribunal a fost întrerupt, însă, trebuie reţinut că nu s-a referit la termenul general de prescripţie decât în acest context, cel al incidenţei art. 2540 C. civ., şi nu în cel al discutării aspectului vizând care termen de prescripţie extinctivă se aplică creanţelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurentului-reclamant, această distincţie este deosebit de importantă deoarece instanţa de apel a pornind de la un motiv străin de natura cauzei atunci când a observat că prima instanţă a pronunţat a hotărâre netemeinică, dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2540 C. civ.

A arătat că, nici prin motivele de apel şi nici cu ocazia dezbaterilor pe fondul apelului, nu s-a pus în discuţie termenul de prescripţie incident în cauză pentru ca instanţa de apel să stabilească că termenul general de 3 ani este cel aplicabil sumelor ce fac obiectul cererii introductive.

Recurentul-reclamant a apreciat că, pronunţându-se asupra chestiunii privind aplicabilitatea termenului general de 3 ani, instanţa de apel s-a pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut, iar aceasta a condus la o hotărâre parţial nelegală.

A susţinut că, dacă instanţa de apel ar fi pus în discuţie chestiunea termenului de prescripţie incident în cauză, ar fi avut posibilitatea să învedereze că în speţă există un alt termen de prescripţie decât cel general, respectiv cel care este stabilit de natura juridică a sumelor ce au fost plătite din eroare.

Sub acest aspect, a subliniat că, în considerarea faptului că suma de 814.209 RON reprezintă un prejudiciu la bugetul general consolidat, astfel cum s-a constatat prin decizia nr. 64 din data de 27 noiembrie 2020 emisă de Camera de Conturi Bucureşti, Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti având obligaţia legală să întreprindă demersurile necesare în vederea recuperării prejudiciului, termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor care au ca obiect recuperarea sumelor de bani ce reprezintă creanţe fiscale este cel de 5 ani de zile prevăzut de dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

A mai arătat recurentul-reclamant că, deşi este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, fiind posibilă realizarea controlului judiciar, invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care instanţa de apel s-a pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut, în contextul în care a solicitat instanţei de apel să analizeze temeinicia soluţiei de fond privind admiterea excepţiei prescripţiei având în vedere existenţa unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, neinvestind instanţa de apel şi cu stabilirea aspectului privind care termen de prescripţie extinctivă este aplicabil sumelor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Totodată, a reiterat susţinerea potrivit căreia, deşi instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a admis în mod eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fără a avea în vedere existenţa somaţiei ca act întrerupător al cursului prescripţiei, concomitent a tranşat şi problema termenului de prescripţie aplicabil în cauză, ceea ce constituie un motiv întemeiat de casare.

II.1.2. Cererea de recurs formulată de pârâta A. S.R.L.

Afirmând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului formulat şi casarea în parte a deciziei recurate, în sensul menţinerii pe fond a sentinţei pronunţate de tribunal întrucât hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material

A arătat că instanţa de apel nu a luat în considerare că motivarea din apel în ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei extinctive este o apărare nouă a părţii adverse, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă".

Recurenta-pârâtă a susţinut că, aşa cum se poate observa de la dosar, prin răspunsul/notele scrise depus/depuse la întâmpinarea pe care a formulat-o, partea adversă, faţă de excepţia prescripţiei extinctive ridicate, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, situaţie confirmată şi de instanţa de fond prin considerentele sentinţei, şi nicidecum nu a menţionat că este întrerupt cursul prescripţiei.

Faţă de această împrejurare, a apreciat că prima instanţă s-a pronunţat în funcţie de probele depuse la dosar şi de mijloacele de apărare ale părţilor aşa cum au fost prezentate, astfel că hotărârea pronunţată pe fondul cauzei este o hotărâre temeinică şi legală.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat cu aplicarea greşită a legii din acest punct de vedere, întrucât, deşi a observat că partea adversă a criticat sentinţa tribunalului din perspectiva unui alt motiv decât cel folosit pe fondul cauzei în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă invocată, nu a luat în considerare acest aspect atunci când s-a pronunţat.

În opinia recurentei-pârâte, schimbarea mijlocului de apărare într-o cale de atac este o situaţie interzisă de legiuitor prin dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., cealaltă parte din dosar fiind, într-o atare ipoteză, prejudiciată din punct de vedere al apărării.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia recurată arătând că instanţa de apel nu a răspuns în niciun fel apărărilor sale, formulate atât prin întâmpinarea la apel cat şi prin notele scrise, referitoare la forma şi legalitatea actului intitulat somaţie care ar însemna "punerea în întârziere" şi, implicit, întreruperea prescripţiei.

În opinia recurentei-pârâte somaţia nu îndeplineşte condiţiile pentru a se considera că a întrerupt termenul de prescripţie în condiţiile art. 2537 pct. 4 raportat la art. 1522 C. civ., având în vedere că a fost semnată de alte persoane care nu aveau drept de reprezentare a unităţii administrativ-teritoriale şi, ca atare, nu se poate reţine că a emanat de la recurentul-reclamant.

A susţinut că era necesară depunerea de către partea adversă a unui act administrativ, prin care primarul să stabilească în sarcina personalului anume desemnat dreptul de a emite în numele recurentului-reclamant înscrisuri care să echivaleze cu manifestarea de voinţă a creditorului în sensul utilizării art. 1522 C. civ., mai ales că erau vizate acte de control ale Curţii de Conturi, respectiv sume din fonduri publice, ce urmau a fi recuperate pe calea instanţei de judecată.

A precizat că necesitatea însuşirii somaţiei de către o persoană aptă să reprezinte creditorul rezultă din interpretarea în sens contrar a art. 2539 alin. (1) şi (2) din C. civ. din 2009, care are în vedere irelevanţa viciilor de formă pentru efectul întreruptiv, dar atunci când vorbim despre cererea introductivă de instanţă sau constituirea ca parte civilă.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, întrucât întreruperea termenului în urma punerii în întârziere este un caz distinct reglementat de art. 2540 noul C. civ., rezultă că, în atare situaţie, se impune analiza aspectelor formale, inclusiv modalitatea de însuşire.

A arătat şi că este adevărat că în materia reprezentării avem principiul potrivit căruia ratificarea operează retroactiv, însă, în cazul întreruperii prescripţiei, observând caracterul instantaneu al acesteia pentru ipoteza propusă de către recurentul-reclamant, se impune ca, la momentul la care dăm acest efect, să fie îndeplinite toate condiţiile pentru efectivitatea acelei manifestări de voinţă, inclusiv cele formale.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, în esenţă, a solicitat respingerea acţiunii formulate, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii privind plata lucrului nedatorat, respectiv ca datoria să nu existe din punct de vedere juridic şi plata să fi fost efectuată din eroare.

II.2. Apărările formulate în cauză

II.2.1. Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă A. S.R.L. cu privire la recursul declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de reclamant, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, arătând că, în recurs, recurentul-reclamant a formulat apărări noi faţă de termenul general de prescripţie a dreptului material la acţiune, apărări pe care acesta nu le-a făcut pe fondul cauzei şi nici în apel, prima instanţa pronunţându-se în raport cu apărările părţilor din acea fază procesuală.

A subliniat recurenta-pârâtă că, dacă în apel partea adversă a susţinut întreruperea prescripţiei extinctive în baza somaţiei din data de 4 aprilie 2022, în recurs aceasta invocă faptul că în cauză este vorba despre un alt termen de prescripţie, care se datorează naturii juridice a sumelor solicitate, care reprezintă creanţe fiscale.

În opinia recurentei-pârâte, această apărare formulată de către recurentul-reclamant în recurs se situează în afara cadrului legal al prezentei căi de atac, instanţele de fond şi de apel stabilind că termenul de prescripţie aplicabil în cauză, în raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, este cel general de 3 ani.

De asemenea, a arătat că doctrina a statuat că, din punct de vedere al naturii juridice, acţiunea în repetiţiune este o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, termen care începe sa curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât faptul plăţii nedatorate, cât şi persoana obligată la restituire.

Faţă de susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia obiectul acţiunii este reprezentat de creanţe fiscale şi că în cauză ne aflăm în prezenţa unui alt termen de prescripţie, a afirmat că eventuala creanţă privind sumele presupus a fi plătite nedatorat este o creanţa bugetară, fiind izvorâtă din raporturi juridice contractuale, în condiţiile în care sumele pe care le-a încasat provin din plata situaţiilor de lucrări datorate de recurentul-reclamant în cadrul contractelor subsecvente de achiziţie publică de lucrări, încheiate ca urmare a licitaţiilor publice la care a participat, pentru lucrări de reabilitare a blocurilor.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că finanţarea lucrărilor a fost asigurată într-un procent de 50% din fonduri de la bugetul de stat, chiar dacă acesta este constituit din impozite, taxe şi contribuţii, nu schimbă natura juridică a unei eventuale creanţe bugetare având ca obiect restituirea unor presupuse sume plătite nedatorat.

În plus, a susţinut că, nici în decizia nr. 64 din data de 27 noiembrie 2020 a Camerei de Conturi Bucureşti, aceste sume nu sunt stabilite cu titlu de creanţe fiscale, ci de creanţe bugetare, iar art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală dispune că prevederile acestuia nu se aplică creanţelor rezultate din raporturi juridice contractuale, pentru acestea fiind aplicabile prevederile dreptului comun.

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că, la momentul la care a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, de 3 ani de la data ultimelor plăţi efectuate de către recurentul-reclamant, acesta nu a făcut referire la creanţele fiscale, prin răspunsul/notele scrise formulat/formulate în apărarea sa sub acest aspect, nefăcând nicio precizare în sensul că ar fi vorba despre creanţe fiscale şi despre un alt termen de prescripţie, ci a solicitat doar respingerea excepţiei ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă a arătat şi că susţinerea părţii adverse cum că instanţa de apel s-a pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut este neîntemeiată, întrucât a invocat termenul general de 3 ani, iar recurentul-pârât nu a formulat alte critici din acest punct de vedere şi instanţa de apel a analizat calea de atac doar prin raportare la motivele de apel invocate de către partea adversă.

Pe fondul cauzei, a reluat susţinerile pe care le-a formulat prin recursul declarat, în sensul că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea reţine ipoteza unei plăţi nedatorate.

II.2.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti cu privire la recursul declarat de pârâta A. S.R.L.

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de pârâtă, recurentul-reclamant a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

A arătat că partea adversă a susţinut că se impune casarea deciziei atacate deoarece instanţa de apel a analizat motivele de apel şi s-a pronunţat asupra acestora cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., însă din analiza cererii de apel, reiese că a invocat cazul de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzut de art. 2540 C. civ. fără a indicat în mod expres somaţia nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022, însă acest act a făcut parte din ansamblul înscrisurilor depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, iar înscrisul, deşi a fost administrat la fondul cauzei, a trecut neobservat de către tribunal atunci când a admis de plano excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, a afirmat că, prin motivul de apel ce viza existenţa unui act juridic de întrerupere a cursului prescripţiei, nu a fost invocată o chestiune nouă ce viza fondul cererii de chemare în judecată, ci această susţinere reprezenta critica sa cu privire la neobservarea de către instanţa de fond a incidenţei unui caz de întrerupere a prescripţiei, instanţa de apel identificând actul care a produs efectele prevăzute de art. 2540 C. civ.

Recurentul-reclamant a menţionat şi că recurenta-pârâtă a fost aceea care a obligat instanţa de apel să analizeze incidenţa acestor dispoziţii legale prin raportare la "prima somaţie cu nr. x din data de 22 noiembrie 2022" şi la cea de-a "doua somaţie cu acelaşi conţinut ca şi prima, care are nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022".

Ca atare, a apreciat că, analizând cererea de apel prin raportare la apărările formulate prin întâmpinare, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei apărări noi, ci a trebuit să analizeze temeinicia motivului de apel prin care se critica soluţia primei instanţe de a admite în întregime excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fără a observa existenţa unu caz de întrerupere a cursului prescripţiei, iar, prin analizarea motivului de apel invocat, curtea de apel a trebuit să aibă în vedere şi susţinerile recurentei-pârâte care a indicat în mod expres faptul că cele două somaţii emise de autoritatea contractantă nu au efectul prevăzut de art. 2540 C. civ.

În plus, a susţinut că recurenta-pârâtă, în faţa instanţei de apel, nu a calificat motivul de apel subsumat întreruperii cursului prescripţiei ca reprezentând o schimbare a mijlocului de apărare într-o cale de atac, situaţie interzisă de legiuitor, ci a formulat această afirmaţie direct în faţa instanţei de recurs.

În opinia recurentului-reclamant, partea adversă tinde la o nouă judecată a apelului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

A subliniat că, din cuprinsul întâmpinării formulate la cererea de apel, reiese faptul că recurenta-pârâtă nu a solicitat instanţei să verifice dacă prin apel a invocat apărări noi care nu au fost susţinute în faţa tribunalului, astfel că, în recurs, critica formulată sub acest aspect a fost invocată omisso medio, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte, prin care aceasta a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra neconformităţii somaţiei nr. x din data de 4 aprilie 2022, respectiv asupra faptului că acest act nu a fost semnat de primar, a arătat că aceste chestiuni nu au fost invocate prin întâmpinarea formulată la cererea de apel, astfel cum susţine partea adversă.

A precizat că pentru prima dată, pe calea extraordinară a recursului, se invocă faptul că somaţia nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022 nu a fost semnată de persoana indicată prin art. 154 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019 Codul administrativ, ceea ce ar fi influenţat în mod concret soluţia instanţei de apel.

Totodată, a arătat şi că, pentru ca raţionamentul recurentei-pârâte sub acest aspect să fie unul valabil, ar fi trebuit să ne aflăm în prezenta unui act administrativ care, într-adevăr, fără semnătura reprezentantului legal nu îşi poate produce efecte juridice şi nici nu poate intra în circuitul civil, însă, în situaţia de faţă, ne aflăm în prezenta unui act prin care debitorul unităţii administrativ-teritoriale este somat să achite o sumă de bani stabilită ca reprezentând prejudiciu la bugetul local, urmare a controlului de specialitate al Curţii de Conturi.

A susţinut că acţiunea de somare a debitorului nu reprezintă o acţiune pentru care dispoziţiile privind condiţiile de valabilitate la care se referă partea adversă să fie aplicabile, având în vedere că aceasta reprezintă un demers pe care legea îl pune la dispoziţia creditorului pentru a întrerupe cursul prescripţiei, care curge în defavoarea acestuia.

În opinia recurentului-reclamant, lipsa semnăturii primarului nu lipseşte de efecte juridice somaţia emisă în temeiul dispoziţiilor art. 2540 C. civ., deoarece persoanele care au semnat actul juridic fac parte din aparatul de specialitate al primarului, iar potrivit aceluiaşi text de lege invocat de către pârâtă "pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa prin actele prevăzute la alin. (1), primarul are în subordine un aparat de specialitate." - alin. (2) al art. 154 Cod administrativ; totodată, Primarul Sectorului 2 poate delega, prin dispoziţie, atribuţiile ce îi sunt conferite de lege şi alte acte normative, Viceprimarilor Sectorului 2, Secretarului General al Sectorului 2, Administratorului public al Sectorului 2, conducătorilor compartimentelor funcţionale sau personalului din aparatul de specialitate, precum şi conducătorilor serviciilor publice de interes local, în funcţie de competenţele ce le revin în domeniile respective, iar aparatul de specialitate al primarului, care aduce la îndeplinire toate activităţile prevăzute în sarcina sa, este compus din direcţii, servicii, birouri şi compartimente, toate acestea neavând personalitate juridică, însă având atribuţii specifice specializării.

A arătat recurentul-reclamant că actele emise şi semnate de aparatul de specialitate al primarului reprezintă acte juridice C. proc. civ. efecte juridice şi angrenează răspunderea pentru conţinutul acestora.

Recurentul-reclamant a susţinut şi că, având în vedere limitele în care instanţa de apel a analizat fondul pretenţiilor, limite care au vizat în mod exclusiv excepţia prescripţiei, deci nu au antamat chestiuni privind temeinicia cererii de chemare în judecată, în mod eronat recurenta-pârâtă a solicitat reformarea hotărârii date în apel pentru aspecte care nici măcar nu au făcut obiectul cercetării judecătoreşti.

Concluzionând, a apreciat că motivele invocate în recurs de partea adversă nu constituie chestiuni de nelegalitate a hotărârii recurate, care să poată fi supuse controlului judiciar al instanţei de recurs, ci se referă la netemeinicia hotărârii, recurenta-pârâtă solicitând, de fapt, instanţei de recurs să reinterpreteze probele administrate, cu precădere a înscrisului reprezentat de somaţia nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022 şi să reevalueze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi să o admită în totalitate, aspect ce excede competenţei instanţei în calea extraordinară de atac a recursului.

II.2.3. Răspunsul la întâmpinare formulat de intimata-pârâtă A. S.R.L.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea recurentului-reclamant, solicitând respingerea apărărilor formulate prin aceasta şi, în consecinţă: admiterea recursului pe care l-a declarat, casarea în parte a deciziei recurate şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

A subliniat că, atât prin recursul declarat, cât şi prin întâmpinarea depusă cu privire la recursul părţii adverse, contrar susţinerilor acesteia, nu a susţinut că recurentul-pârât s-a prevalat de probe noi, ci a susţinut că a fost adusă o apărare nouă în apel faţă de prescripţia extinctivă pe care a invocat-o pe fond, îngrădindu-i, astfel, dreptul la apărare, prima instanţa pronunţându-se corect şi legal raportat atât la apărările părţilor, cât şi în raport cu probele depuse şi discutate.

În susţinerea poziţiei exprimate, recurenta-pârâtă a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi ale art. 14 alin. (2) C. proc. civ., arătând şi că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2020, pe care o invoca în apărare partea adversă, nu este aplicabilă în cauză, întrucât nu a invocat depunerea de probe noi în apel, ci a susţinut că a fost schimbată apărarea în apel faţă de excepţia pe care a invocat-o, împrejurare care a condus la o alta interpretare a cauzei deduse judecaţii.

Totodată, contrar afirmaţiilor recurentului-reclamant, a susţinut că, din cererea de apel, rezultă că acesta a invocat în mod expres somaţia nr: 61757 din data de 4 aprilie 2022. A precizat că, prin întâmpinarea pe care a depus-o, a răspuns la toate capetele cererii de apel, formulând apărări cu referire la cele două somaţii invocate prin apel de către recurentul-reclamant.

Recurenta-pârâtă a arătat şi că instanţa de apel a avut de analizat nu numai criticile părţii adverse, ci şi susţinerile sale formulate prin întâmpinare, însă aceasta a răspuns numai apelantului şi nu s-a pronunţat în nici un fel cu privire la apărările sale.

A subliniat recurenta-pârâtă că reprezentantul său a susţinut în dezbaterile orale asupra apelului, că recurentul-reclamant şi-a schimbat apărarea faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, însă aceasta susţinere nu a fost avută în vedere de către curtea de apel.

Ca atare, a afirmat că instanţa de apel nu a avut în vedere apărările pe care le-a formulat prin întâmpinare şi nici pe cele aduse prin notele scrise depuse la dosar, în considerentele deciziei recurate neregăsindu-se referiri la apărările pe care le-a formulat în apel.

În ceea ce priveşte neconformitatea somaţiei nr. x din data de 4 aprilie 2022, a arătat că a invocat acest aspect prin notele scrise depuse în apel, şi nu prin întâmpinare, astfel că apărarea părţii adverse, în sensul că ar fi invocat acest aspect abia în faza recursului, este neîntemeiată. În plus, a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns în niciun fel acestei apărări pe care a formulat-o.

Recurenta-reclamantă a susţinut că era necesară depunerea de către recurentul-reclamant a unui act administrativ, prin care primarul să stabilească cine anume este desemnat să emită înscrisuri în numele Sectorului 2 Bucureşti, care să echivaleze cu manifestarea de voinţa a creditorului, în sensul utilizării art. 1522 C. civ. din 2009.

A mai arătat şi că, întrucât întreruperea termenului în urma punerii în întârziere este un caz distinct reglementat de art. 2540 C. civ., rezultă că se impune analiza aspectelor formale, inclusiv a modalităţii de însuşire, iar, în cazul întreruperii prescripţiei faţă de caracterul instantaneu al acesteia pentru ipoteza susţinută de recurentul-reclamant, se impune ca, la momentul la care se dă acest efect, să fie îndeplinite toate condiţiile pentru efectivitatea acelei manifestări de voinţă, inclusiv cele formale.

Ca atare, a apreciat că somaţia nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022 nu îndeplineşte condiţiile de formă pentru a opera întreruperea prescripţiei extinctive.

În plus, a arătat că respectiva somaţiei este lipsită de efecte juridice, având în vedere, pe de o parte, că aceasta se referă la sume ce fac obiectul unui raport al Curţii de Conturi, faţă de care societatea este un terţ, iar, pe de altă parte, că, la data emiterii acesteia, partea adversă contestase decizia Curţii de Conturi, iar sumele solicitate nu erau certe, lichide şi exigibile.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurentul-reclamant şi admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

II.2.4. Recurentul-reclamant Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă A. S.R.L .

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2022, la data de 27 februarie 2024, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare completului nr. 2.

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 aprilie 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate, prin prisma excepţiei nulităţii recursurilor, invocate din oficiu.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursurilor prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (2) şi ale 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În plus, motivele de recurs susţinute trebuie să respecte cerinţele impuse de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare reglemente la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

II.4.1. Recursul declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti

Recurentul-reclamant a înţeles să critice decizia recurată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., afirmând că aceasta cuprinde motive străine de natura cauzei, având în vedere că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la ceva ce nu s-a cerut prin motivele de apel, respectiv a pornit în analiza efectuată de la un motiv străin de natura cauzei - termenul general de prescripţie de 3 ani -, în contextul în care, nici prin motivele de apel şi nici cu ocazia dezbaterilor pe fondul apelului, nu s-a pus în discuţie termenul de prescripţie incident, iar, în speţă, în raport de împrejurarea că pretenţiile deduse judecăţii reprezintă creanţe fiscale, este incident termenul de prescripţie special de 5 ani.

În speţă, recurenta-pârâtă, prin întâmpinarea depusă la cererea de chemare în judecată, în faţa tribunalului, a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, afirmând că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data ultimelor plăţi efectuate, respectiv: de la 5 februarie 2018 - pentru obiectivul din str. x, sc. A; de la 20 februarie 2018 - pentru obiectivul din str. x, sc. B; de la 15 aprilie 2019 - pentru obiectivul str. x; de la 21 decembrie 2018 - pentru obiectivul din Aleea x; de la 14 noiembrie 2018 - pentru obiectivul din Aleea x, bl. G1-G4.

Admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către recurenta-pârâtă, şi respingând, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, tribunalul, în esenţă, a reţinut că între recurentul-reclamant, în calitate de promitent achizitor, şi o serie de societăţi, printre care şi recurenta-pârâtă, în calitate de promitenţi executanţi, s-a încheiat Acordul-cadru de lucrări - Lotul x nr. 10798 din data de 17 februarie 2016, pe o durată de 4 ani, având ca scop stabilirea elementelor/condiţiilor esenţiale care vor guverna contractele de executare de lucrări ce urmează a fi atribuite pe durata derulării acordului, având ca obiect executarea lucrărilor de reabilitare termică a blocurilor prevăzute în anexa nr. 1 la acord.

A constatat că, în temeiul acordului-cadru şi al contractelor subsecvente, recurentul-reclamant a efectuat diferite plăţi către pârâtă, ultimele fiind realizate în: 5 februarie 2018 - pentru obiectivul din str. x, sc. A; 20 februarie 2018 - pentru obiectivul din str. x, sc. B; în 14 noiembrie 2018 - pentru obiectivul din Aleea x; în 21 decembrie 2018 - pentru obiectivul din Aleea x; 15 aprilie 2019 - pentru obiectivul str. x, bl. D17.

De asemenea, a reţinut că, ulterior, prin decizia nr. 6 din data 27 noiembrie 2020, emisă de către Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Bucureşti, încheiată în urma acţiunii de audit financiar asupra situaţiilor financiare întocmite la 31 decembrie 2019, efectuate la Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, la punctul 5, s-a reţinut majorarea cotelor de cheltuieli indirecte şi profit ca părţi componente ale preţului total ofertat, în unele contracte subsecvente faţă de Acordul-cadru nr. 10798 din data de 17 februarie 2016, încheiat de operatorii economici cu Sectorul 2, pentru execuţia lucrărilor de reabilitare termică a blocurilor de locuinţă ce au făcut obiectul Lotului x, cu condiţia angajării, lichidării şi efectuării de plăţi nelegale în cuantum de 8.956.175 RON.

Faţă de situaţia de fapt a speţei, de dezlegările date prin decizia pronunţată în interesul legii nr. 19/2019 şi de prevederile art. 2517 C. civ., prima instanţă a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani pentru restituirea plăţilor pretins nedatorate a început să curgă cel târziu la data de 15 aprilie 2019, iar cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti în data de 30 iunie 2022, după împlinirea termenului legal.

În dezvoltarea criticilor formulate prin apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate în cauză, recurentul-reclamant a înţeles să susţină greşita admitere de către tribunal a excepţie prescripţie dreptului material la acţiune, afirmând doar că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 19/2019 nu este aplicabilă speţei, precum şi că este incidentă o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie - art. 2540 C. civ.

În dezvoltarea motivelor de apel, a arătat că decizia în interesul legii nu poate fi aplicată în cauză întrucât se referă la termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi, ipoteză distinctă faţă de cea în care se desfăşoară prezentul litigiu.

Totodată, a susţinut că instanţa de fond a reţinut faptul că a somat societatea recurentă-pârâtă, prin somaţia nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022, aceasta fiind informată asupra faptului că figurează în evidenţele contabile ale Primăriei Sectorului 2 cu un debit de 814.209 RON, rezultat din diferenţele dintre elementele componente ale preţului final asumat prin propunerea iniţială în baza cărora a fost semnat Acordul-cadru şi cele prevăzute în contractele subsecvente de lucrări pentru reabilitate termică.

Faţă de momentul reţinut de tribunal ca fiind cel de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv 15 aprilie 2019, a afirmat că somaţia nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022 a fost înaintată recurentei-pârâte înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani fiind comunicată în data de 5 aprilie 2022, aşa cum reiese de pe confirmarea de primire, aceasta fiind urmată de promovarea cererii de chemate în judecată înlăuntrul termenului de 6 luni de la data somaţiei, respectiv în data de 30 iunie 2022.

Ca atare, a apreciat că tribunalul a procedat în mod greşit la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a ţine seama de existenţa cauzei de întrerupere, aşa cum anterior a fost prezentată, sau a cauzei de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, ce a operat pe durata stării de urgenţă, în baza Decretelor Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 respectiv art. XII alin. (5) din O.U.G. nr. 48/2020.

Faţă de cele anterior arătate, de cuprinsul motivelor de apel formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine că acesta nu a adus în faţa instanţei de apel critici prin care că susţină aplicare greşită de către tribunal a termenului general de prescripţie de 3 ani şi nu a pretins că pretenţiile deduse judecăţii reprezintă creanţe fiscale, ceea ce ar determina incidenţa termenului de prescripţie de 5 ani, reglementat de Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, această apărare a recurentului-reclamant formulată faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată pentru prima dată în faza recursului, nefiind supusă analizei instanţei de apel, în susţinerea acestei constatări venind chiar afirmaţiile recurentului-reclamant, care, prin consilier juridic, în cadrul concluziilor orale formulate în faţa instanţei de recurs, a afirmat că este pentru prima data când invocă acest termen special, întrucât nu a crezut că instanţa de apel se va raporta la termenul general de prescripţie.

Ca atare, motivarea cererii de recurs formulate de recurentul-reclamant nu respectă rigorile impuse de art. 488 alin. (2) Cod procedură, invocarea omisso medio a unor critici nefiind aptă să determine o verificare din partea instanţei de recurs cu privire la legalitatea deciziei recurate.

Aceasta pentru că obiectul recursului este decizia pronunţată de către instanţa de apel, ceea ce înseamnă că, prin motivele de recurs pot fi formulate doar critici cu privire la dezlegările date prin această hotărâre şi cu privire la judecata ce a avut loc în faţa instanţei de apel, judecată realizată în raport de criticile aduse de către parte sentinţei apelate.

Nu poate fi primită apărarea recurentului-reclamant în sensul că nu a putut invoca în faţa curţii de apel incidenţa termenului de prescripţie de 5 ani, aplicabil creanţelor fiscale, pentru că nu cunoştea că instanţa de apel se va raporta la termenul general de prescripţie al dreptului material la acţiune.

Or, în condiţiile în care tribunalul respinsese cererea de chemare în judecată ca prescrisă, constatând că prescripţia a intervenit în raport cu aplicarea termenului general de prescripţie de 3 ani, afirmat prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe de către recurenta-pârâtă, recurentul-reclamant avea posibilitatea să se apere prin susţinerea caracterului de creanţe fiscale a pretenţiilor deduse judecăţii şi, implicit, a incidenţei termenului de prescripţie de 5 ani, chiar de la momentul formulării răspunsului la întâmpinare (depus în faţa primei instanţe) şi, cu atât mai mult, prin apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate în cauză.

Cum soluţia dată de tribunal s-a fundamentat pe depunerea cererii de chemare în judecată după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, în lipsa unor susţineri din partea părţilor care să afirme incidenţa unui alt termen de prescripţie a dreptului material la acţiune, în mod evident, instanţa de apel nu avea cum să se refere, în analiza efectuată asupra căii de atac exercitate, decât la termenul de prescripţie reţinut de către prima instanţă.

Astfel, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că, în speţă, criticile formulate de recurentul-reclamat în susţinerea recursului declarat nu respectă condiţiile impuse de alin. (2) al art. 488 C. proc. civ., prin cererea de recurs fiind supuse analizei prezentei instanţe aspecte care nu au mai fost invocate în cauză - incidenţa termenului special de prescripţie de 5 ani, reglementat de Codul de procedură fiscală, în raport cu caracterul de creanţe fiscale a pretenţiilor deduse judecăţii -, în contextul în care acestea ar fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului şi, chiar în faţa tribunalului.

Pentru toate aceste considerente, constatând că recurentul-reclamant supune judecăţii în recurs critici formulate omisso medio, nesusceptibile de analiză în această fază procesuală, faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa identificării unor critici apte de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cum, în speţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti.

II.4.2. Recursul declarat de pârâta A. S.R.L.

În esenţă, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel, în opinia sa, pe de o parte, nesocotind prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a avut în vedere că partea adversă a invocat prin cererea de apel o apărare nouă faţă de cele de care s-a folosit în faţa primei instanţei, iar, pe de altă parte, a reţinut, greşit şi fără a analiza susţinerile sale, întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obiectivul str. x, bl. D17 prin emiterea somaţiei nr. x din data de 4 aprilie 2022.

În urma verificării actelor dosarului, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot determina o analiză a legalităţii deciziei recurate, neîndeplinind cerinţa impusă de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că, deşi puteau fi invocate în faţa instanţei de apel, recurenta-pârâtă nu le-a supus analizei acesteia în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanţa de apel putând încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Prin cererea de apel, recurentul-reclamant a criticat sentinţa tribunalului afirmând şi că, în speţă, cursul prescripţiei dreptului material la acţiune a fost întrerup ca urmare a emiterii somaţiei nr. x din data de 4 aprilie 2022, iar recurenta-pârâtă, prin concluziile scrise depuse la termenul la care a avut loc dezbaterea apelului, 19 septembrie 2023, a susţinut că partea adversă a formulat prin această critică o apărare nouă direct în faza apelului, precum şi că somaţia la care aceasta s-a referit nu respectă condiţiile de formă impuse de lege pentru a se putea considera că a întrerupt cursul termenului de prescripţie în condiţiile art. 2537 pct. 4 raportat la art. 1522 C. civ.

Însă, contrar susţinerii recurentei-pârâte, potrivit căreia aceste apărări puteau fi formulate şi prin concluziile scrise, aceasta avea obligaţia să le formuleze prin întâmpinarea depusă în apel, în contextul în care înţelegea să se folosească de ele în încercarea de a combate susţinerea părţii adverse în sensul că suntem în prezenţa unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în faţa primei instanţe această chestiune nu fusese arătată.

Or, aşa cum s-a menţionat anterior, recurenta-pârâtă a invocat aceste apărări pentru prima dată prin concluziile scrise depuse la momentul dezbaterilor asupra apelului, cu nesocotirea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la termenul în care acestea puteau fi formulate, respectiv la actele de procedură prin care puteau fi susţinute, şi, ca atare, instanţa de apel nu a fost legal învestită a le analiza.

Prin urmare, valorificării în recurs a criticilor aduse de recurenta-pârâtă deciziei atacate, ce au fost formulate omisso medio, i se opun prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare reglemente la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte, constatând că recurenta-pârâtă a înţeles să îşi motiveze calea de atac prin susţinerea unor critici invocate omisso medio, nesocotind prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că nu se poate reţine invocarea unor motive de nelegalitate a deciziei recurate ce ar putea fi circumscrise vreuneia dintre ipotezele reglementate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., apte a determina verificarea legalităţii deciziei recurate, şi cum, în speţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâta A. S.R.L.

II.4.3. Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, respectiv constatarea nulităţii recursurilor, în raport cu prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte aspecte susţinute în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti şi de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1130 din data de 3 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.