Prescription of damages claim for defective property valuation: audit does not interrupt or suspend limitations period

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 7 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.F.A. A., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din data de 11 iunie 2009, emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 847 din data de 2 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu, şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 93A din data de 30 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 847 din data de 2 iunie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P.F.A. A., ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 93A din data de 30 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti.

Dosarul a fot înregistrat, sub nr. x/2021, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 14 martie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a considerat în mod greşit că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care ar fi avut posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

A menţionat că între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi P.F.A. A. a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, serviciile de evaluare presupunând executarea de către prestator a evaluării imobilelor identificate în Anexa la contract.

Totodată, a precizat că respectivul contract-cadru a fost stabilit şi aprobat prin H.G. nr. 527/2006, iar rapoartele de evaluare a imobilelor urmau să fie întocmite în conformitate cu prevederile Titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

A arătat şi că, în anul 2013, Curtea de Conturi a desfăşurat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor o acţiune de control cu tema "Verificarea modului de formare şi utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăţilor", iar, conform Raportului de control nr. x din data de 26 aprilie 2013, controlul a vizat perioada cuprinsă în intervalul 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2011.

Recurenta-reclamantă a menţionat că, în urma unei acţiuni de control privind modul de îndeplinire a măsurilor dispuse, Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022, a prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la data de 31 decembrie 2022, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor urmând să întreprindă măsuri pentru înlăturarea deficienţelor constatate.

A subliniat că, întrucât deciziile Curţii de Conturi sunt obligatorii, pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse în sarcina sa, prin prezenta acţiune, urmăreşte să recupereze sumele plătite în mod eronat.

Enunţând prevederile art. 2537 C. civ., a susţinut că, în speţă, termenul de curgere a prescripţiei a fost întrerupt, precum şi că, în cazul întreruperii prescripţiei extinctive, prin introducerea cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, efectele întreruperii se produc definitiv pe data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii respective.

A arătat că, între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive a hotărârii, întreruperea prescripţiei extinctive este provizorie şi condiţionată, în sensul că definitivarea efectului întreruptiv este condiţionată de admiterea cererii de chemare în judecată şi de rămânerea definitivă a hotărârii, iar efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată va dispărea cu efect retroactiv dacă nu se va ajunge la pronunţarea unei hotărâri definitive de admitere a cererii respective.

A menţionat şi că prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere şi, în acest caz, întreruperea prescripţiei extinctive este provizorie şi condiţionată de declanşarea procesului, având ca obiect protecţia judiciară a dreptului prescriptibil, în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Raportându-se la Decizia nr. 10/VI/2013/2022, recurenta-reclamantă a apreciat că prescripţia termenului în care putea fi formulată cererea de restituire a sumei de bani a fost întreruptă.

Apreciind că acţiunea de control desfăşurată de Curtea de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei. recurenta-reclamantă a făcut trimitere la regula potrivit căreia prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze - contra non valentem agere non currit praescriptio -, arătând că, în sistemul C. civ., când forţa majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudenţa a considerat că, fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acţiona, ea poate fi un caz de suspendare.

A susţinut că, în prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forţa majoră este o cauză de suspendare [art. 13 lit. a)], regula contra non valentem agere non currit praescriptio este invocată pentru a soluţiona unele excepţii de la regula începutului prescripţiei.

A precizat că, fără a fi considerată o cauză de suspendare, regula în discuţie este invocată pentru a susţine fie amânarea începutului prescripţiei extinctive, fie repunerea în termen. În acest sens, cu titlu de exemplu, face trimitere al dispoziţiile art. 700 C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că, prin Decizia nr. 2 din data de 15 iunie 2009, Curtea de Conturi a dispus măsuri privind expertizarea şi reevaluarea imobilelor ce fac obiectul unui număr de 2.843 de rapoarte evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat şi recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor.

A menţionat că, la acel moment, contestaţia pe care a formulat-o a fost admisă parţial, în sensul că urmau să fie supuse reevaluării doar rapoartele cu o valoare mai mare de 500.000 RON, respectiv 688 rapoarte (exclusiv deciziile care au avut la bază hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile).

În acest context, a precizat că verificările efectuate de Curtea de Conturi cu ocazia controlului din anul 2013 au vizat perioada cuprinsă în intervalul 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011, deci inclusiv perioada verificată la controlul anterior, din anul 2009.

A subliniat că, ţinând seama de deciziile Curţii de Conturi şi, ulterior, în considerarea hotărârii judecătoreşti nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, prin care a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o şi au fost menţinute măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa, în anul 2014, a trimis solicitări către diverse instituţii, pentru a stabili valoarea informativă a serviciilor de consultanţă constând în verificarea unui raport de evaluare.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007, în dosarul de despăgubire nr. x, intimata-pârâtă P.F.A. A. a evaluat imobilul situat în judeţul Vâlcea, stabilind valoarea de piaţă a acestuia la suma de 561.290 RON.

A mai învederat că, pentru suma stabilită prin raportul de evaluare întocmit de intimata-pârâtă P.F.A. A., C. civ..S.D. a emis decizia nr. 4271 din data de 23 aprilie 2009, iar, în baza acestei decizii, ce reprezenta titlul de despăgubire emis în favoarea doamnelor B. şi C. şi, ţinând cont de opţiunea formulată şi înregistrată la A.N.R.P. de către acestea, sub nr. x din data de 11 iunie 2009, au fost emise titlul de plată nr. x din data de 11 iunie 2009, în cuantum de 500.000 RON, precum şi titlul de conversie nr. 704 din data de 11 iunie 2009, în cuantum de 60.366,88 RON, reprezentând numărul total de acţiuni atribuite la Fondul Proprietatea.

Având în vedere că titlurile de conversie sunt definite de lege ca fiind certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, recurenta-reclamantă a apreciat că Ministerul Finanţelor Publice este cel ce justifică interesul în recuperarea prejudiciului ce derivă din titlurile de conversie.

A susţinut că este important de reţinut că, urmare a reevaluării imobilului ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. x, firma D. S.R.L. a stabilit, la data de referinţă 6 februarie 2009, că valoarea reală a imobilului era 561.290 RON (132.000 euro).

Prin urmare, a arătat că, din compararea cele două rapoarte de evaluare, se constată că intimata-pârâtă a supraevaluat imobilul, astfel că, pentru acest motiv, a solicitat recuperarea prejudiciului în cuantum de 500.000 RON, acordat în baza titlului de plată nr. x din data de 11 iunie 2009, astfel cum a fost constatat ca urmare a aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.

A precizat şi că verificarea raportului de evaluare a fost efectuată de societatea E., concluzia verificatorului fiind că "raportul de evaluare nu este conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare şi cu prevederile legale aplicabile şi se încadrează în categoria Nesatisfăcător - raportul de evaluare este incomplet şi conţine neconformităţi care au afectat rezultatul evaluării."

Ca atare, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi să se dispună anularea deciziei civile nr. 93A din data de 30 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi admiterea cererii de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2021.

II.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă P.F.A. A. nu a depus întâmpinare.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 mai 2024, în temeiul art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 11 iunie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Principala critică invocată de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă.

Aceasta, în esenţă, şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intima-pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând şi că termenul pentru implementarea măsurilor dispuse de către Curtea de Conturi prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013 a fost prelungit până la data de 31 decembrie 2022, prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022. Totodată, a susţinut că acţiunea de control a Curţii de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, astfel că, raportându-se la momentul Deciziei nr. 10/VI/2013/2022, a apreciat că prescripţia termenului de solicitare a restituirii sumei de bani ce face obiectul litigiului a fost întreruptă.

Deşi recurenta-reclamantă nu a procedat la circumscrierea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte urmează a le examina din perspectiva ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care sunt încadrabile, întrucât vizează greşita aplicare a normelor de drept material din materia prescripţiei.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă sunt nefondate.

Prioritar, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat în mod corect că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, raportat la data săvârşirii pretinsei fapte ilicite, în anul 2009, când a fost întocmit de către intimata-pârâtă raportul de evaluare şi a fost emisă decizia de despăgubire.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, s-a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările instanţei supreme fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61 şi 62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, precum şi că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, dată la care recurenta-reclamantă pretinde că a luat cunoştinţă despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de intimata-pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 31 decembrie 2022.

Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susţinere echivalând cu invocarea propriei culpe.

În speţă, instanţa de apel a apreciat corect că regimul prescripţiei extinctive este guvernat de dispoziţiile art. 7 raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu menţiunea că fapta ilicită avută în vedere în accepţiunea art. 8 vizează afirmata executare necorespunzătoare a obligaţiei contractuale asumate prin din contractul nr. x/2007.

Înalta Curte reţine că în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Recurenta-reclamantă îşi fundamentează motivul de recurs pe afirmaţia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire.

Ca atare, recurenta-reclamantă se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracţie că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează şi un moment obiectiv, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.

Nu se poate aprecia că dreptul la acţiune a luat naştere la momentul întocmirii raportului de verificare din anul 2020, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi şi trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare.

Aşadar, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al emiterii deciziei de despăgubire, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi că prestatorul este răspunzător de ea.

Validarea opiniei recurentei-reclamante ar presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată, însă o atare apreciere ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria culpă pentru valorificarea unui drept.

Or, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o autoritate publică centrală, special creată şi abilitată de Statul Român să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Astfel, conform art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar".

Se mai reţine că, prin H.G. nr. 361/2005, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 şi prin preluarea activităţii, a personalului, a personalului delegat şi a reprezentanţilor altor instituţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Naţională a dobândit personalitate juridică şi a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire):

"(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuţii: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri şi are următoarea componenţă: a) preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; b) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul proprietăţii funciare şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor; f) doi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei. (3) Componenţa nominală a Comisiei Centrale se stabileşte prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziţia sa o listă de evaluatori autorizaţi. (7) Comisia Centrală va desemna aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare."

Coroborând aceste dispoziţii legale, se reţine că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, recurenta-reclamantă era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, astfel că avea posibilitatea de a uza de mecanismul de verificare a activităţii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a propriei sale activităţi prin controlul exercitat de către Curtea de Conturi.

Statul Român, în exercitarea funcţiei sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor

Cu toate acestea, recurenta-reclamantă a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situaţia constatată în anul 2009 să se regăsească şi în anul 2013, când Curtea de Conturi, în urma controlului realizat asupra modului în care au fost evaluate imobilele pentru care au fost acordate despăgubiri în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011, a constatat că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor.

A valorifica criticile formulate prin cererea de recurs în sensul dorit de către recurenta-reclamantă, sub aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, inclusiv trimiterea acesteia la regula contra non valentem agere non currit praescriptio, înseamnă a permite acesteia să invoce propria pasivitate şi/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activităţii de restituire a proprietăţilor şi de a constata neregulile în folosirea fondurilor publice. Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care şi-a exprimat voinţa în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, recurenta-reclamantă nu se poate apăra că nu a cunoscut, până în anul 2020, că imobilul ar fi fost supraevaluat.

Nefondată este şi critica cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materia întreruperii şi suspendării cursului prescripţiei, susţinută de recurenta-reclamantă în raport cu acţiunea de control desfăşurată de către Curtea de Conturi.

În acest sens, Înalta Curte constată că la paragraful 62 din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 19/2019, s-a reţinut că actul de control al Curţii de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că:

"Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

Cum actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare acestuia şi, ca atare, nici decizia prin care termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a fost prelungit - Decizia nr. 10/VI/2013/2022 - faţă de care recurenta-reclamantă a înţeles să susţină întreruperea prescripţiei.

Aşadar, actul de control al Curţii de Conturi şi demersurile întreprinse de recurnta-reclamantă ulterior întocmirii raportului Curţii de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-16 din Decretul-lege nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripţie. Din această perspectivă, a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către intimata-pârâtă echivalează cu lipsirea de eficienţă a însăşi instituţiei prescripţiei.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente speţei, atunci când a apreciat că nu se verifică existenţa vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a prescripţiei şi, în raport cu prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, a concluzionat că cererea de chemare în judecată, introdusă la data de 7 iunie 2021, a nesocotit termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data de 23 aprilie 2019 (data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4271) sau de la data de 11 iunie 2019 (data emiterii titlului de plată nr. 141).

Pentru aceste motive, constatând că normele de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă nu au fost interpretate sau aplicate greşit de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 93A din data de 30 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 93A din data de 30 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.