Property restitution compensation upheld as principal appeal null for invalid grounds; incidental appeal moot

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă, la data de 20 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 2612 din data de 23 iulie 2019, emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, emisă în dosarul administrativ nr. x din data de 2 mai 2007 şi a Deciziei de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, solicitând admiterea prezentei contestaţii, modificarea Hotărârii nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 şi a Deciziei nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, în sensul constatării că reclamantul beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 pentru bunurile rămase în Bucovina de Nord - localitatea Crasna lui Ilschi - fostul judeţul Storojineţ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2454 din data de 13 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Suceava, secţia I civilă: a admis excepţia inadmisibilităţii contestării Hotărârii nr. 2612 din data de 23 iulie 2019, emise de către Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003; a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 emise de către Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003; a respins, ca nefondată, excepţia tardivităţii contestaţiei formulată împotriva Deciziei de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021 emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a respins, ca nefondată, contestaţia împotriva Deciziei de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021 emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 1016 din data de 30 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2454 din data de 13 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003.

A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că:

A admis contestaţia formulată de reclamantul A. împotriva deciziei de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A anulat decizia de validare nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A obligat-o pe intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită o decizie prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor la care este îndreptăţit reclamantul după autorii B. şi C. pentru următoarele imobile: casă de locuit cu o suprafaţă construită de 90 mp; teren agricol în suprafaţă de 4,30 ha.

A obligat-o pe intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească reclamantului suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată fond.

A obligat-o pe intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească apelantului reclamant suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată din apel.

A menţinut, în rest, dispoziţiile hotărârii apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererile de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 1016 din data de 30 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă au declarat recurs principal pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi recurs incident reclamantul A..

II.1.1. Recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte admiterea capătului de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2.000 RON.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că se află în culpă procesuală şi, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat-o să plătească recurentului-reclamant cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Recurenta-pârâtă a arătat că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, care declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze, iar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul material cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii, prejudiciu ce poate fi dovedit prin documente justificative.

Recurenta-pârâtă a menţionat că, în cauză, prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin Decizia nr. 6313 din data de 17 iunie 2021, a validat Hotărârea nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi a dispus neacordarea de compensaţii băneşti, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.

A precizat că, în acest sens, a apreciat că adeverinţa nr. x din data de 20 martie 2007 eliberată de Consiliul Popular al localităţii Krasnoilsk, Raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, singurul document depus ca dovadă a dreptului de proprietate, nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014.

A arătat recurenta-pârâtă şi că instanţa de fond a respins contestaţia recurentului-reclamant apreciind că soluţia dată prin Decizia nr. 6313/2021 este corectă, având în vedere că adeverinţa mai sus menţionată nu atestă existenţa dreptului la despăgubiri, întrucât nu este însoţită de documente de arhivă care să dovedească situaţia pretinsă.

De asemenea, a subliniat că în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a apreciat că, "raportat la probatoriul administrat la fond, soluţia de respingere a primei instanţe este corectă, întrucât adeverinţa nr. x din data de 20 martie 2007, eliberată de Consiliul Popular al localităţii Krasnoilsk, atestă doar faptul că se găsesc documente de arhivă care confirmă dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile de către B., fără a fi însoţită de vreun document în acest sens".

Prin urmare, a afirmat că este evident că, prin raportare la documentele existente la dosarul administrativ, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au apreciat că Decizia nr. 6313 din data de 17 iunie 2021 este legală, astfel că, nefiind reţinută în sarcina sa vreo greşeală în interpretarea actelor existente în dosarul administrativ, nu este în culpă procesuală.

În concluzie, a susţinut că, deşi instanţa de apel a anulat Decizia nr. 6313/2021, recunoscând în parte dreptul la despăgubiri al recurentului-reclamant, nu se află în culpă procesuală, întrucât la momentul emiterii sale, decizia a fost emisă cu respectarea prevederilor legale.

II.1.2. Recursul incident declarat de reclamantul A.

În dezvoltarea criticilor formulate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa tribunalului, reţinând că a făcut dovada faptului că autorul său a deţinut în proprietate, anterior refugiului, o casă de locuit cu o suprafaţă construită de 90 mp şi o suprafaţă ţie 4,3 ha teren agricol.

A solicitat să se constate că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material şi că există contradicţie între motivare şi dispozitiv, în condiţiile în care, din adeverinţa eliberată la data de 20 iunie 2023 de către Consiliul Local Crasna, rezultă că B. a plătit impozitul pe casă şi 4,30 ha teren pentru anul 1944, înainte de a părăsi localitatea Crasna pentru a pleca în refugiu, iar fiul său, D., a plătit impozitul pentru 7,60 ha teren datorat statului pentru perioada 1944-1945; la acel moment D. era student, deci era încă în îngrijirea părinţilor.

A mai arătat şi că s-a precizat faptul că "în timpul războiului şi pe perioada de ocupaţie, au fost distruse sau preluate de către forţele armate combatante majoritatea documentelor (acte dotale, cărţi imobiliare şi altele, inclusiv registrul ţinut de biserica ortodoxă română privind naşterile, căsătoriile şi decesele).

Având în vedere practica administrativă referitoare la dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, conform îndrumărilor nr. 5879/DTI din data de 3 octombrie 2017, şi motivarea instanţei în sensul recunoaşterii valorii probatorii tuturor înscrisurilor existente la dosarul cauzei (adeverinţe, chitanţe, certificate medicale, ordin de chemare urgenţă, cărţi poştale etc) care vor trebui coroborate cu declaraţiile martorilor (E. şi F.), a apreciat că ar fi trebuit admis dreptul de a beneficia de despăgubire şi pentru suprafaţa de 7,60 ha pentru care tatăl său, D., a achitat impozite în anii 1944-1945.

Faţă de situaţia de fapt a speţei, pe care o expune în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a apreciat că cererea de pentru acordarea de despăgubiri este justificată în totalitate.

II.2. Apărările formulate în cauză

II.2.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A. cu privire la recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

În termen legal recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Pe cale de excepţie a invocat nulitatea recursului principal, susţinând incidenţa prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi apreciind că partea adversă nu a formulat critici apte de încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 6 şi 8 C. proc. civ. şi nu a indicat normele de drept material aplicate greşit sau ignorate de către instanţa de apel.

În măsura în care se va trece peste excepţia nulităţii recursului principal, a solicitat respingerea căii de atac declarate de partea adversă ca nefondată, arătând, în esenţă, că, la data formulării cererii de acordare a despăgubirilor, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 prevedea faptul că "cererile trebuie însoţite de acte doveditoare sau de declaraţia autentică a petentului însoţită de declaraţiile a cel puţin doi martori, de asemenea autentificate" - obligaţie pe care petentul şi-a îndeplinit-o.

Astfel, a susţinut că nu i se poate imputa faptul că instituţiile statului şi-au plasat de la una la alta, timp de 12 ani, competenţa de soluţionare a dosarului administrativ nr. x, constituit în temeiul Legii nr. 290/2003, cererea de despăgubire fiind înregistrată la Comisia Judeţeană pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 la data de 23 aprilie 2007, având ataşate toate înscrisurile prevăzute de lege pentru dovedirea dreptului de a beneficia de despăgubiri.

A subliniat că a solicitat instanţei obligarea Comisiei Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 la emiterea unei hotărâri prin care să se soluţioneze cererea de acordare a despăgubirilor, cerere care a fost admisă prin sentinţa nr. 393 din data de 23 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2018.

Totodată, a arătat că dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauza părţii câştigătoare a procesului şi, prin urmare, soluţia Curţii de Apel Suceava este corectă sub aspectul obligării recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

II.2.2. Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cu privire la recursul incident declarat de reclamantul A.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului incident declarat de reclamantul A. ca inadmisibil.

Astfel, a arătat că prin recursul principal pe care l-a declarat a solicitat înlăturarea ori diminuarea corespunzătoare a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, motivat de lipsa culpei sale procesuale, iar, potrivit art. 491 coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident se poate exercita numai de către intimatul care tinde la schimbarea hotărârii atacate şi numai în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică.

A subliniat că, în reglementarea actuală, se accentuează caracterul accesoriu al recursului incident, legea indicând că acesta nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de recurs, iar existenţa şi soarta recursului incident depinde de existenţa şi soarta recursului principal.

Recurenta-pârâtă a menţionat şi că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 280 din data de 26 aprilie 2018, a reţinut că apelul incident nu reprezintă o instituţie procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul principal formulat în cauză.

II.2.3. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 cu privire la recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

În termen legal, intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a depus întâmpinare la recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând admiterea acestuia.

A susţinut că recurenta-pârâtă a menţionat corect că, pentru imobilele pentru care s-au solicitat despăgubiri, dovada dreptului de proprietate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, putea fi făcută cu înscrisuri doveditoare, înscrisuri pe care recurentul-reclamant nu le-a depus (nici în faţa instanţei de judecată).

Totodată, a arătat că, în plus, declaraţiile autentificate nu au nicio valoare probatorie, deoarece acestea nu pot decât să completeze dovezile scrise privitoare la existenţa dreptului la despăgubiri şi nu să se substituie acestora în scopul dovedirii condiţiilor de existenţă a dreptului de proprietate.

Ca atare, a afirmat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care au fost solicitate despăgubiri, în temeiul Legii nr. 164/2014.

Intimata-pârâtă a apreciat şi că Hotărârea nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 a fost emisă în conformitate cu normele legale în materie, respectiv: Legea nr. 290/2003, Legea nr. 164/2014 şi H.G. nr. 1120/2006.

De asemenea, a subliniat că, la momentul soluţionării dosarului administrativ, nu erau depuse acte doveditoare privind calitatea succesorală faţă de autorii B. şi C. şi nici referitoare la proprietate bunurilor pentru care se solicita despăgubirea.

În opinia intimatei-pârâte, faptul că recurentul-reclamant a depus o adeverinţă emisă de Consiliul Local Crasnoilsc din Raionul Cernăuţi la data de 20 iunie 2023, referitoare la plata impozitului pe casă şi pe 4,3 ha teren de către B., pentru anul 1944, nu înseamnă că Hotărârea nr. 2612 din data de 23 iulie 2019 şi Decizia nr. 1784 din data de 26 martie 2016 au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât recurentul-reclamant trebuia să depună toate înscrisurile la dosarul administrativ.

Mai mult, a susţinut că recurentul-reclamant a depus adeverinţa din 2023 cu încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., acesta nedepunând actele noi odată cu apelul declarat în cauză, astfel că nu se poate reţine culpa procesuală a recurentei-pârâte.

II.2.4. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 cu privire la recursul incident declarat de reclamantul A.

Prin întâmpinarea, formulată, în termen legal, cu privire la recursul incident declarat de reclamantul A., intimata-pârâtă a reluat cele arătate prin întâmpinarea depusă cu privire la recursul principal şi, în plus, a susţinut caracterul accesoriu al recursului incident, aducând argumente similare celor arătate sub acest aspect prin întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă. A mai susţinut şi că modalitatea de redactare a memoriului de recurs incident de către recurentul-reclamant nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

II.2.5. Răspunsul la întâmpinare

Nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 20 octombrie 2023, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare completului nr. 2.

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 mai 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate, prin prisma excepţiilor invocate.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

II.4.1. Asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului incident declarat de reclamantul A., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin întâmpinarea formulată la recursul incident, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident, susţinând, în esenţă, că, potrivit art. 491 coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident se poate exercita numai de către intimatul care tinde la schimbarea hotărârii atacate şi numai în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, iar, în speţă, recurentul-reclamant a formulat critici cu privire la aspecte care nu sunt vizate de recursul principal. Susţineri similare au fost formulate şi prin întâmpinarea la recursul incident depusă de intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 14 din data de 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din data de 25 septembrie 2020, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia.

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că:

"nu există niciun argument legal pentru a restrânge obiectul apelului incident doar la obiectul apelului principal, cât timp raportul de dependenţă între cele două forme de exercitare a căii de atac a apelului se repercutează numai asupra interesului intimatului de a ieşi din pasivitatea iniţial prefigurată, ceea ce determină, în mod logic, şi soluţia configurată de legiuitor pentru ipoteza respingerii apelului principal, fără a intra în cercetarea fondului. Astfel, natura accesorie a apelului incident trebuie privită exclusiv în cheia temporalităţii, în sensul că atât introducerea, cât şi eficienţa acestuia depind de formularea legală şi menţinerea apelului principal, dar această condiţionalitate nu afectează obiectul apelului incident.

Concluzionând, dispoziţiile art. 472 alin. (2) şi art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. nu condiţionează formularea apelului/recursului incident de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel/recurs principal, putându-se considera că motivele apelului/recursului incident pot tinde la anularea/schimbarea, respectiv casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident."

Ca atare, faţă de dezlegările obligatorii date prin decizia în interesul legii anterior menţionată, Înalta Curte constată că nu se poate reţine inadmisibilitatea recursului incident, recurentul-reclamant, în contextul declarării recursului principal de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, înţelegând să atace hotărârea curţii de apel cu privire la soluţia care îl nemulţumeşte (recurentul-reclamant apreciind că trebuia admis dreptul de a beneficia de despăgubire şi pentru suprafaţa de 7,60 ha pentru care tatăl său, D., a achitat impozite în anii 1944-1945).

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului incident declarat de reclamantul A..

II.4.2. În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului principal declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, deşi recurenta-pârâtă a susţinut incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., această nu a formulat critici apte de încadrare în motivele de casare reglementate de lege, în raport de partea din hotărâre pe care a înţeles să o atace, respectiv obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, văzând cererea expresă a recurentului-reclamat şi reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat-o pe recurenta-pârâtă să plătească recurentului-reclamant suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată la fond, precum şi suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel, ambele sume fiind apreciate a fi justificate cu plata onorariului avocaţial potrivit chitanţelor aflate la dosar.

Pentru ca susţinerile formulate prin cererea de recurs să poată fi încadrate în motivele de casare invocate, recurenta-pârâtă trebuia să indice punctual şi să argumenteze de ce raţionamentul curţii de apel, în urma căruia a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, contravine dispoziţiilor legale aplicabile speţei, însă partea nu a arătat care sunt aspectele cu privire la care această soluţie este nemotivată, care ar fi motivele contradictorii sau străine de natura pricinii reţinute de instanţa de apel şi nici normele de drept material pretins a fi încălcate sau aplicate greşit.

Este adevărat că recurenta-pârâtă face trimitere la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., tinzând a afirma o greşită aplicare de către instanţa de apel a acestor norme de procedură, împrejurare ce ar fi determinat o analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă cele dezvoltate prin cererea de recurs vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii, susţinerile formulate pretinzând lipsa culpei recurentei-pârâte în interpretarea actelor existente în dosarul administrativ, respectiv în cadrul procedurii administrative în care au fost emise hotărârea şi decizia contestate de recurentul-reclamant pe calea prezentului litigiu, şi nu culpa procesuală reţinută de către instanţa de apel prin raportare la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Nici susţinerea prin care recurenta-pârâtă face referire la valoarea probatorie a adeverinţei din 2023 depusă de către recurentul-reclamant nu poate fi convertită într-un veritabil motiv de recurs, fiind vorba despre o critică ce vizează aprecierea probelor de către instanţa de apel, respectiv o chestiune de temeinicie a judecăţii realizate în etapa procesuală anterioară şi, în plus, nu se referă la aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ci la judecata pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii.

Totodată, faţă de cele arătate de către recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă cu privire la recursul incident, în sensul că, prin recursul principal, a solicitat înlăturarea ori diminuarea corespunzătoare a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, motivat de lipsa culpei sale procesuale, Înalta Curte reţine că, în cazul unei admiteri în parte a acţiunii, dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care vizează exact criteriul soluţiei pronunţate ca factor al stabilirii cuantumului redus al cheltuielilor de judecată, prevăd că îi revine judecătorului cauzei atribuţia de a stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata acestora, dar aprecierea instanţei asupra a acestui cuantum nu poate fi cenzurată în recurs, reprezentând un aspect de temeinicie a hotărârii.

De asemenea, în faza procesuală a recursului nu poate face obiectul analizei instanţei cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit de către curtea de apel în raport cu munca desfăşurată de către avocatul părţii adverse, cu valoarea şi complexitatea cauzei, întrucât şi această chestiune ar pune în discuţie temeinicia şi nu legalitatea deciziei recurate, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 3 din data de 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 181 din data de 5 martie 2020.

Ca atare, modalitatea de redactare a prezentului memoriului de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel.

Înalta Curte notează că pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dar şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării unor motive de nelegalitate concrete, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Ca atare, cum recurenta-reclamantă nu a adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului principal.

II.4.3. Cu privire la recursul incident declarat de reclamantul A., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit prevederilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile corespunzător şi în recurs, conform art. 491 alin. (1) din acelaşi act normativ, în situaţia în care recurentul principal îşi retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect.

Or, în cauză, aşa cum s-a arătat anterior, urmează a se constata nulitatea recursului principal declarat de pârâtă, soluţie ce nu impune o analiză pe fond a motivelor de recurs, astfel încât, în aplicarea prevederilor legale anterior evocate, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident formulat de reclamantul A..

II.4.4. Raportat la soluţia ce urmează a fi pronunţată şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate prin cererile de recurs şi nici celelalte aspecte susţinute în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului incident declarat de reclamantul A..

Constată nul recursul principal declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1016 din data de 30 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1016 din data de 30 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.