Recovery of partitioned assets via revocatory action: Prior creditor requirement and knowledge of imminent fiscal liability in voluntary spousal partition

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 19 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a formulat acţiune revocatorie a contractului de partaj voluntar nr. x din data de 20 martie 2018 încheiat între pârâţi privind următoarele bunuri: autoutilitara x, tipul/varianta x, număr de identificare x, număr de omologare x, anul fabricaţiei 2006, cu număr de înmatriculare x; autoturism marca x tipul/varianta x, cu număr de identificare x, număr de omologare x, anul fabricaţiei 1993, cu număr de înmatriculare x; imobilul situat în intravilanul municipiului Tulcea, jud. Tulcea, compus din 3 (trei) camere de locuit şi dependinţe, ocupând o suprafaţă utilă de 66,43 m.p., un balcon în suprafaţă de 4,60 m.p., suprafaţa totală fiind de 71,03 m.p., imobil având număr cadastral x, înscris în cartea funciară numărul x a municipiului Tulcea, judeţul Tulcea, provenită din conversia de pe hârtie a cărţii funciare vechi nr. x a municipiului Tulcea, jud. Tulcea; imobilul situat în extravilanul jud. Tulcea, compus din teren, în suprafaţă de 500 m.p., având categoria de folosinţă arabil, amplasat în tarla x, parcela xA, imobil având număr cadastral x, înscris în cartea funciară numărul x a comunei Somova, jud. Tulcea, provenită din conversia pe hârtie a cărţii funciare vechi nr. 1170 a comunei Somova, jud. Tulcea; imobilul situat în extravilanul jud. Tulcea, compus din teren, în suprafaţă de 500 m.p., având categoria de folosinţă arabil, amplasat în tarla x, parcela xA, imobil având număr cadastral x, înscris în cartea funciară numărul x a comunei Somova, jud. Tulcea, provenită din conversia pe hârtie a cărţii funciare vechi nr. x a comunei Somova, jud. Tulcea; suma de 40.000 (patruzecimii) RON reprezentând economii comune.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Tulcea

Prin sentinţa civilă nr. 1234 din data de 11 august 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Tulcea a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 625 din data de 18 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea reclamantei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, formulată în contradictoriu cu pârâţii A. şi B..

A declarat inopozabil faţă de reclamanta-creditoare contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din data de 20 martie 2018 de C. încheiat între pârâţi, cu privire la autoutilitara x, cu număr de înmatriculare x; imobilul situat în intravilanul municipiului Tulcea, strada x nr. 31, judeţul Tulcea, imobilul situat în extravilanul judeţul Tulcea, constând în teren în suprafaţă de 500 m.p., având categoria de folosinţă arabil, amplasat în tarla x, parcela xA, imobilul situat în extravilanul judeţul Tulcea, constând în teren, în suprafaţă de 500 m.p., având categoria de folosinţa arabil, amplasat în tarla x, parcela xA, în limita creanţei deţinute, respectiv 130.135 RON.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 19/C din data de 17 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul formulat de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 625 din data de 18 mai 2023 pronunţate de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, ca nefondat.

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis sesizarea din oficiu şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 19/C din data de 17 ianuarie 2024 a aceleiaşi instanţe, în sensul că în loc de "Definitivă" se va menţiona corect "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. Recursul se depune la Curtea de Apel Constanţa".

II. Calea de atac declarată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 19/C din data de 17 ianuarie 2024, pronunţate în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii A. şi B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 27 martie 2024, sub nr. x/2019, şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de judecată nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată, casarea deciziei recurate în integralitate şi trimiterea dosarului la instanţa de apel în vederea rejudecării fondului.

Prin primul motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a negat necesitatea existenţei caracterului anterior al creanţei intimatei-reclamante faţă de data încheierii actului juridic a cărui inopozabilitate se urmăreşte.

Astfel, au arătat că instanţa de apel a făcut precizarea că anterioritatea creanţei în raport cu data încheierii actului juridic considerat fraudulos de creditor este o creaţie pur doctrinară şi singura condiţie legală ataşată creanţei acestuia este cea a caracterului cert.

Ca atare, au subliniat că, în interpretarea instanţei de apel, orice creanţă certă, indiferent dacă este anterioară sau ulterioară actului presupus fraudulos, justifică interesul creditorului în formularea unei acţiuni revocatorii.

Au apreciat că interpretarea instanţei de apel conduce la concluzia că, ori de câte ori un creditor deţine o creanţă asupra patrimoniului unui debitor, prin intermediul acţiunii pauliene, acesta poate solicita declararea inopozabilităţii tuturor actelor juridice încheiate de debitor anterior momentului naşterii dreptului său pentru simplul motiv că acesta are/va avea o creanţă la un moment în viitor, iar patrimoniul debitorului este insuficient pentru satisfacerea acesteia.

În opinia recurenţilor-pârâţi, caracterul anterior al creanţei faţă de actul presupus fraudulos creionează situaţia premisă necesară pentru naşterea dreptului de a uza de procedura pauliană, astfel că, pentru a dovedi intenţia debitorului de diminuare voită (frauduloasă) a patrimoniului, cu scopul imposibilităţii satisfacerii creanţei de creditor, acesta trebuie să aibă o creanţă certă la momentul încheierii actului juridic a cărui inopozabilitate se urmăreşte.

Au susţinut că, în absenţa situaţiei premise generate de existenţa creanţei la data încheierii actului juridic, creditorul nu poate uza de această procedură revocatorie, iar acceptarea unei teze contrare ar da naştere unor abuzuri vădite, dar şi unor limitări ale dreptului de dispoziţie al titularului patrimoniului.

Au precizat că, în speţă, data dobândirii, atât a calităţii de debitor a persoanei fizice A., cât şi data dobândirii caracterului cert al creanţei - 3 aprilie 2018 - sunt plasate în timp la un moment ulterior celui încheierii actului juridic - 20 martie 2018.

Totodată, recurenţii-pârâţi au criticat hotărârea recurată, susţinând că instanţa de apel a considerat în mod eronat că momentul la care creanţa intimatei-reclamante trebuia să fie certă este exclusiv momentul introducerii acţiunii.

În dezvoltarea acestei critici, au arătat că existenţa creanţei la data introducerii acţiunii este o condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile, în general, iar, pentru exercitarea acţiunii pauliene, creanţa creditorului trebuie să existe, măcar în principiu, la data încheierii actului fraudulos, astfel, caracterul adevărat al creanţei invocate de creditor neapreciindu-se exclusiv la data introducerii acţiunii, ci este necesar ca această creanţă să existe într-o formă şi anterior sesizării instanţei.

Au apreciat că, faţă de specificul procedurii uzitate de intimata-reclamantă, simpla deţinere a creanţei la data formulării acţiunii este suficientă pentru înlăturarea unor posibile soluţii de respingere justificate de lipsa interesului, însă admisibilitatea procedurii revocatorii este strâns legată de probabilitatea naşterii creanţei la un moment anterior datei introducerii acţiunii şi anterior datei încheierii actului juridic considerat fraudulos.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a considerat dovedită intenţia frauduloasă pornind de la o interpretare eronată a prevederilor art. 25 şi ale art. 26 Codul de procedură fiscală, precum şi a celor ale art. 73 din Legea nr. 31/1990.

Recurenţii-pârâţi au subliniat că recunoaşterea de către legiuitor a două modalităţi de acoperire a unui presupus prejudiciu produs prin fapta administratorului nu înseamnă şi dreptul autorităţii de a uza concomitent de aceste proceduri.

Au arătat şi că instanţa de apel a statuat asupra caracterului facultativ al procedurii de atragere a răspunderii administratorului, reglementate de art. 25 şi de art. 26 Codul de procedură fiscală, însă această facultate a fost considerată ca fiind regula, iar notificarea emisă în baza acestei proceduri facultative a fost apreciată ca moment al cunoaşterii de către debitor al caracterului cert al creanţei.

În opinia recurenţilor-pârâţi, intenţia autorităţii de se îndrepta împotriva administratorului în baza acestei facultăţi legale, exprimată sub forma unui act preparatoriu/premergător, nu reprezintă momentul naşterii creanţei împotriva persoanei fizice.

Au susţinut că actul care concretizează voinţa autorităţii de a se folosi de dreptul prevăzut de art. 25 şi de art. 26 Codul de procedură fiscală este decizia de antamare a răspunderii solidare a administratorului din data de 3 aprilie 2018, nicidecum actul preparatoriu denumit "Notificare" din luna februarie a aceluiaşi an, iar dreptul autorităţii de a apela la această opţiune nu înseamnă automat că autoritatea publică va şi uza de această procedură.

În plus, au arătat că dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 31/1990 nu creează automat dreptul autorităţii de a se îndrepta împotriva adminitratorului, ci acestea stabilesc obligaţiile generale de loialitate şi diligenţă ale administratorului unei societăţi, nerespectarea acestora neatrăgând per se răspunderea administratorului, în absenţa dovedirii unei forme de vinovăţie, calificată sub forma intenţiei.

Ca atare, au considerat că, indiferent de opţiunea autorităţii publice, ambele proceduri impun dovedirea vinovăţiei, iar tranferul creanţei din patrimoniul persoanei juridice în patrimoniul persoanei fizice nu se face la momentul alegerii formei de răspundere/emiterii unor acte preparatorii, ci la momentul la care voinţa autorităţii îmbracă forma unui act juridic, capabil de a produce efecte juridice.

Au susţinut că, în speţă, actul juridic care-l transformă pe recurentul-pârât în debitor şi creanţa deţinută împotriva persoanei juridice în creanţă datorată de persoana fizică este emis la 3 aprilie 2018, iar actul juridic considerat fraudulos este încheiat la un moment anterior datei la care recurentul-pârât devine debitor al creanţei deţinute de intimata-reclamantă împotriva societăţii administrate - 20 martie 2018.

Printr-o altă critică, recurenţii-pârâţi au afirmat că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 312 şi următoarele din noul C. civ. referitoare la regimul comunităţii legale de bunuri, la calitatea de coproprietari a soţilor şi la dreptul de lichidare a regimului de bunuri în absenţa unui act de divorţ.

Astfel, au arătat că declararea inopozabilităţii actului de partaj faţă de intimata-reclamantă nu conduce la reîntregirea patrimoniului recurentului-pârât A. cu întreaga valoare a bunurilor, ci cel mult cu cota de 50%.

Totodată, au pretins şi că recurenta-pârâtă B. nu are calitatea de debitoare faţă de A.N.A.F., motiv pentru care efectele juridice urmărite de intimata-reclamantă prin procedura uzată nu se pot răsfrânge asupra patrimoniului acesteia, respectiv asupra cotei deţinute de recurenta-pârâtă din bunurile ce formează obiectul actului de partaj.

Recurenţii-pârâţi au menţionat şi că opţiunea soţilor de a proceda la lichidarea regimului comunităţii legale de bunuri în timpul căsătoriei nu trebuie justificată, după cum aceştia nu aveau obligaţia de a identifica procentual, în actul de partaj, aportul la achiziţionarea bunurilor; aceste precizări punctuale vizează exclusiv situaţia de partajare a bunurilor de către instanţa de judecată, în caz de neînţelegere, nicidecum situaţia în care părţile, cunoscând aportul fiecăreia la dobândirea bunurilor, stabilesc cotele în considerarea acestei valori.

Ca atare, au subliniat că inopozabilitatea urmărită poate viza exclusiv 50% din valoarea bunurilor, nicidecum întreaga masă patrimonială.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-reclamantă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea a solicitat respingerea recursului declarat de pârâţii A. şi B..

În esenţă, a susţinut că, potrivit art. 1562 C. civ., dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care creditorul îşi măreşte o stare de insolvabilitate, iar un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoşteau faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.

A mai arătat că art. 1563 C. civ. reglementează o condiţie privitoare la creanţă, respectiv ca aceasta să fie certă la data introducerii acţiunii.

Intimata-reclamantă a subliniat că art. 1562 C. civ. nu conţine referiri la domeniul de aplicare a acţiunii revocatorii, situaţie explicabilă prin faptul că acesta se aplică, în principiu, tuturor actelor juridice cu privire la drepturi patrimoniale, indiferent de categoria din care fac parte.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei creanţe certe la data introducerii cererii de chemare în judecată, a afirmat că, în cauză, aceasta este îndeplinită, întrucât, prin decizia nr. 260 din data de 3 aprilie 2018 pe care a emis-o, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a recurentului-pârât A. în vederea realizării creanţelor fiscale în limita sumei de 132.453 RON, în baza dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, aceasta rămânând definitivă pentru creanţa în sumă de 130.135 RON.

Totodată, a arătat că textul nu menţionează necesitatea titlului executoriu de constatare a creanţei creditorului, iar caracterul cert al creanţei presupune că aceasta are o existenţă sigură şi că nu este stinsă la data formulării acţiunii.

A mai susţinut intimata-reclamantă şi că prejudiciul care i-a fost creat prin încheierea contractului de partaj voluntar este dovedit prin imposiblitatea de recuperare a creanţei stabilite prin decizia de angajare a răspunderii solidare a recurentului-pârât A., astfel cum aceasta a rămas definitivă, din actele dosarului rezultând că debitorul nu mai are alte bunuri imobile sau mobile din a căror executare silită să fie acoperită creanţa fiscală de 130.135 RON, recurentul-pârât mărindu-şi/creându-şi o stare de insolvabilitate în frauda creditoarei.

Cu referire la condiţia privind frauda debitorului şi a terţului, a învederat că recurenţii-pârâţi sunt soţi, iar, prin procesul-verbal nr. x din data de 22 februarie 2018, a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei D. S.R.L., al cărei administrator cu puteri depline era recurentul-pârât, astfel că este greu de crezut că recurenta-pârâtă B. nu cunoştea că societatea figura în evidenţele fiscale cu obligaţii neachitate către bugetul consolidat al statului, fiind previzibilă emiterea unei decizii de angajare a răspunderii solidare a soţului administrator.

A menţionat şi că partajul voluntar a fost întocmit şi autentificat la data de 20 martie 2018, imediat după procesul-verbal nr. x din data de 22 februarie 2018, prin care a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei D. S.R.L., la data de 3 aprilie 2018, fiind emisă şi decizia de angajare a răspunderii solidare.

De asemenea, a arătat că alin. (1) al art. 1565 C. civ. reglementează efectele acţiunii faţă de creditorul-reclamant, şi anume declararea inopozabilităţii actului juridic faţă de acesta, ceea ce presupune că actul juridic fraudulos nu va produce efecte în raportul dintre creditorul-reclamant şi terţul-pârât, în sensul că primul se va comporta ca şi cum actul nu s-ar fi încheiat, iar bunul care formează obiectul respectivului act nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului.

A menţionat că inopozabilitatea faţă de creditor a actului fraudulos încheiat de debitor operează numai în limitele valorii creanţei, astfel că, în ipoteza în care valoarea creanţei este mai mică decât a bunului, inopozabilitatea va fi doar parţială, până la concureanţa creanţei creditorului.

Ca atare, intimata-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în considerentele soluţiei pronunţate, nu a interpretat eronat normele de drept material ce reglementează acţiunea revocatorie, astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În plus, a solicitat să se observe că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1563 C. civ., creanţa fiind certă la data introducerii acţiunii.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenţii-pârâţi A. şi B. nu au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 mai 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 11 iunie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Acţiunea revocatorie este acea acţiune prin care creditorul urmăreşte obţinerea inopozabilităţii pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale, scopul final constând în repararea prejudiciului cauzat creditorului.

Dispoziţiile art. 1562 şi ale art. 1563 C. civ. reglementează condiţiile de admisibilitate ale acţiunii revocatorii şi anume: prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor, frauda debitorului, complicitatea terţului la fraudă (în cazul contractelor cu titlu oneros) şi caracterul cert al creanţei.

Cerinţa relativă la prejudiciul creditorului presupune existenţa unui prejudiciu personal şi actual constând în faptul că debitorul şi-a creat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate prin încheierea actului juridic (act de însărăcire) a cărei inopozabilitate se solicită a se constata.

Cerinţele relative la frauda debitorului şi frauda terţului în materia acţiunii revocatorii au un înţeles mai larg cuprinzând nu numai intenţia directă a acestora de a-l prejudicia pe creditor, ci şi simpla cunoaştere a faptului că debitorul îşi provoacă sau îşi agravează starea de insolvabilitate. Ca atare, nu este necesară dovedirea intenţiei directe a debitorului şi a terţului în vederea fraudării intereselor creditorului.

Totodată, existenţa unei creanţe certe se verifică, potrivit dispoziţiilor art. 1563 C. civ., la data introducerii acţiunii.

Rezultă că acţiunea revocatorie este justificată de nevoia de conservare a patrimoniului debitorului în vederea obţinerii de către creditorul unei creanţe certe a prestaţiei pe care debitorul i-o datorează. Urmare a admiterii acţiunii revocatorii, actul de înstrăinare dovedit ca fiind fraudulos va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul respectivului act ca şi cum acesta n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului, având dreptul de a fi plătit din preţul acestuia, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1565 alin. (1) C. civ.

Prin primul motiv de recurs, recurenţii-pârâţi critică decizia atacată, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a negat necesitatea existenţei caracterului anterior al creanţei intimatei-reclamante în raport cu data încheierii actului juridic a cărui inopozabilitate se urmăreşte, în contextul în care, în opinia sa, caracterul anterior al creanţei faţă de actul presupus a fi fraudulos creionează situaţia premisă necesară pentru naşterea dreptului de a uza de procedura pauliană.

Acestă critică este nefondată.

Înalta Curte constată că nu se poate reţine că instanţa de apel, în cadrul analizei efectuate, a nesocotit necesitatea existenţei anterioare a creanţei faţă de momentul încheierii actului de partaj voluntar a cărui inopozabilitate se solicită a fi constatată în cauză, chiar dacă, aşa cum au susţinut şi recurenţii-pârâţi, a arătat că anterioritatea creanţei "este mai degrabă o creaţie doctrinară, dezvoltată sub imperiul C. civ. de la 1864, neputând fi apreciată ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii".

Or, curtea de apel a arătat că nici măcar factorul surpriză al atragerii răspunderii solidare de către organul fiscal nu poate fi invocat în cauză de recurentul-pârât, întrucât, din situaţia de fapt a speţei, rezultă că acesta, la momentul semnării actului de partaj voluntar, cunoştea existenţa creanţei certe pe care intimata-reclamantă o deţinea asupra societăţii D. S.R.L., al cărei administrator era.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat anterioritatea creanţei intimatei-reclamante în raport cu momentul încheierii actului juridic a cărei declarare a inopozabilităţii se urmăreşte şi a valorificat-o în cadrul analizei efectuate, iar, în ceea ce priveşte răspunderea recurentului-pârât a avut în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, iar, pe de altă parte, pe cele ale art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În plus, Înalta Curte constată că, potrivit celor ce rezultă din cuprinsul deciziei nr. 260 din data de 3 aprilie 2018, emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulea, aspecte necontestate în speţă, în urma verificărilor efectuate, în cursul anilor 2017 şi 2018, cu privire la situaţia societăţii D. S.R.L., a rezultat că aceasta nu mai deţine în proprietate bunuri de orice fel, iar recurentul-pârât A. avea calitatea de administrator al acesteia. Pe baza datelor şi informaţiilor obţinute în urma acestor verificări a fost întocmit procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a societăţii fără bunuri şi venituri urmăribile nr. x din data de 22 februarie 2018, care a fost comunicat agentului economic cu adresa nr. x din data de 23 februarie 2018, primită (potrivit confirmării de primire) în data de 6 martie 2018. Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea a trimis prima notificare de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. 11013 din data de 26 februarie 2018 pentru administratorul societăţii - recurentul-pârât - notificare primită de acesta la data de 6 martie 2018 şi care a fost urmată de audierea recurentului-pârât la data de 13 martie 2018, când a fost încheiată nota de constatare audiere nr. 165059 din data de 13 martie 2018 şi procesul-verbal de audiere nr. x din data de 13 martie 2018 prin care partea a declarat că nu este de acord cu sumele stabilite de către organele de control ale Administraţiei Judeţeane a Finanţelor Publice Tulcea la sursa TVA şi că va contesta aceste sume în termenele legale.

Ca atare, cum procedura de angajare a răspunderii solidare a recurentului-pârât A. a început, astfel cum s-a arătat, la data de 26 februarie 2018 (şi de care acesta a luat cunoştinţă la data de 6 martie 2018), înainte de momentul încheierii partajului voluntar (20 martie 2018), existenţa anterioară a creanţei pretinse de intimata-reclamată faţă de semnarea actului a cărui inopozabilitate se solicită a fi declarată nu poate fi contestată.

În plus, se impune a se arătat că, în ceea ce priveşte condiţia anteriorităţii creanţei în raport cu actul atacat, aceasta suportă o excepţie, şi anume când debitorul încheie un act fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, fiind recunoscut că, atâta vreme cât debitorul s-a lipsit cu bună ştiinţă de unica valoare certă şi serioasă din patrimoniul său, despre care era convins că va putea face obiect al executării silite, intenţia de a crea o stare de insolvabilitate nu poate fi negată, astfel că şi un creditor viitor poate uza de acţiunea revocatorie.

Este nefondat şi cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenţii-pârâţi au afirmat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că momentul la care creanţa intimatei-reclamante trebuie să fie certă este exclusiv momentul introducerii acţiunii.

În speţă, curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 1563 C. civ., condiţia existenţei unei creaţe certe se raportează la momentul acţiunii, or, la data depunerii cererii de chemare în judecată - 19 noiembrie 2019 - era emisă şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 260 din data de 3 aprilie 2018, astfel că era îndeplinită condiţia prevăzută de lege, inclusiv faţă de persoana fizică, recurentul-pârât A..

În raport cu această critică formulată prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că art. 1563 C. civ. reglementează o singură condiţie pe care trebuie să o îndeplinească creanţa creditorului, şi anume caracterul cert al acesteia, în sensul că trebuie să existe la data introducerii acţiunii în inopozabilitate.

Prin creanţă certă, în materia acţiunii pauliene, trebuie să se înţeleagă un drept patrimonial existent de principiu, în genere, iar dovedirea cerinţei certitudinii se va realiza în concret prin probarea faptului generator al creanţei, prin izvorul, sursa din care a luat naştere.

Cum momentul la care se impune existenţa caracterului cert al creanţei afirmate de către creditor este statuat în mod expres de art. 1563 C. civ. ca fiind data formulării acţiuni, nu se poate valida interpretarea propusă de către recurenţii-pârâţi prin stabilirea acestuia ca fiind unul anterior încheierii actului juridic considerat fraudulos, situat în timp înainte de cel al sesizării instanţei de judecată.

Ca atare, aprecierea caracterului cert al creanţei în raport cu momentul demarării prezentului litigiu denotă o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1563 C. civ. de către instanţa de apel.

Condiţia existenţei la data formulării acţiunii a unei creanţe certe este îndeplinită în cauză, în contextul în care, potrivit situaţie de fapt stabilite de către instanţele devolutive şi asupra căreia nu se mai poate reaprecia în recurs, răspunderea solidară a recurentului-pârât A., în vederea realizării creanţelor fiscale deţinute de intimata-reclamantă asupra societăţii D. S.R.L., al cărei administrator era, s-a stabilit prin decizia de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regioanală a Finanţelor Publice Galaţi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea nr. 260 din data de 3 aprilie 2018, anterior datei de 19 noiembrie 2019, când a fost formulată cererea de chemare în judecată prin care se solicită declararea inopozabilităţii actului de partaj voluntar încheiat între recurenţii-pârâţi, la 20 martie 2018.

Prin criticile dezvoltate în cuprinsul celui de al treilea motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a considerat dovedită intenţia frauduloasă a recurentului-pârât A. pornind de la o interpretare eronată a prevederilor art. 25 şi ale art. 26 Codul de procedură fiscală, precum şi a celor ale art. 73 din Legea nr. 31/1990.

Criticile sunt nefondate.

Contrar celor afirmate de către recurenţii-pârâţi, instanţa de apel nu a reţinut caracterul facultativ al procedurii de atragere a răspunderii administratorului reglementată de art. 25 şi de art. 26 Codul de procedură fiscală, ci doar a constatat că această procedură nu este în măsură să înlăture răspunderea generală a administratorului, prevăzută de art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, şi a valorificat aceste din urmă dispoziţii legale în analiza criticilor prin care recurentul-pârât a susţinut că, la momentul încheierii actului de partaj voluntar, ipoteza angajării răspunderii sale solidare de către organul fiscal pentru obligaţiile de plată ale societăţii era o ipoteză incertă.

Ca atare, apreciind că recurentul-pârât nu putea susţine necunoaşterea dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, ceea ce a înlăturat instanţa de apel este tocmai afirmaţia acestuia în sensul că nu este îndeplinită una dintre condiţiile impuse de lege pentru a se putea dispune inopozabilitatea actului juridic, întrucât nu a acţionat în mod fraudulos la încheierea acestuia, nefiind sigur că va fi angajată răspunderea sa solidară pentru creanţa pe care o avea intimata-reclamantă faţă de societatea a cărui administrator era.

Este adevărat că notificarea de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare din data de 26 februarie 2018 nu reprezintă momentul naşterii creanţei în patrimoniul persoanei fizice - recurentul-pârât A. -, însă instanţa de apel s-a raportat la emiterea şi comunicarea acesteia, precum şi la data la care recurentul-pârât a fost audiat, tocmai pentru a argumenta de ce a apreciat că partea cunoştea, la momentul încheierii actului de partaj voluntar, posibilitatea angajării răspunderii sale solidare pentru creanţa care exista în patrimoniul societăţii, şi nu a afirmat că emiterea notificării reprezintă momentul naşterii creanţei împotriva recurentului-pârât.

De altfel, atunci când a reţinut caracterul cert al creanţei la momentul formulării acţiunii, curtea de apel a avut în vedere emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 260 din data de 3 aprilie 2024 şi a reţinut că, în raport de aceasta, este îndeplinită condiţia prevăzută de lege inclusiv faţă de persoana fizică.

Nu poate determina concluzia unei greşite interpretări sau aplicări în speţă a art. 25 şi art. 26 Codul de procedură fiscală afirmaţia recurenţilor-pârâţi în sensul că dreptul autorităţii de a apela la procedura reglementată de aceste prevederi legale nu înseamnă automat că autoritatea publică va şi uza de această procedură, întrucât circumstanţele cauzei, astfel cum au fost reţinute şi de către instanţa de apel, denotă nu doar existenţa unui drept şi a unui situaţii ipotetice, ci începerea în concret a acestei proceduri, prin emiterea notificării din data de 26 februarie 2018.

Nici critica privind interpretarea şi aplicarea art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată nu este de natură a atrage constatarea nelegalităţii deciziei recurate, instanţa de apel, contrar afirmaţiei recurenţilor-pârâţi, neapreciind că nerespectarea acestor prevederi atrage per se răspunderea administratorului, ci, aşa cum s-a mai arătat anterior, a reţinut că, faţă de obligaţiile ce îi reveneau potrivit acestor prevederi legale, recurentul-pârât avea posibilitatea să prevadă că ar putea fi atrasă răspunderea sa solidară pentru creanţa pe care intimata-reclamantă o avea faţă de societate.

Susţinerii recurenţilor-pârâţi privind obligativitatea dovedirii vinovăţiei sub forma intenţiei i se opun chiar dispoziţiile art. 1562 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc că se poate cere să fie declarate inopozabile actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorului, ca atare fiind suficient ca debitorul să îşi creeze sau să îşi agraveze starea de insolvabilitate.

În plus, legea nu menţionează că este necesar ca debitorul să cunoască faptul că îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate, ci este necesar doar ca acest rezultat să se producă. Diferenţa nu are totuşi o relevanţă deosebită, deoarece există prezumţia că debitorul îşi cunoaşte situaţia patrimonială, el trebuind să îşi conducă afacerile cu diligenţa unui bun proprietar, iar, dacă este în eroare cu privire la activele ori debitele sale, această situaţie îi este imputabilă.

Pe de altă parte, instanţa de apel a analizat pe larg dacă este sau nu îndeplinită condiţia fraudei, atât în ceea ce îl priveşte pe recurentul-pârât, cât şi pe recurenta-pârâtă.

Astfel, a reţinut că recurentul-pârât nu a dovedit situaţia care a generat necesitatea partajării bunurilor în timpul căsătoriei şi, ca atare, nici inexistenţa fraudei, iar actul de partaj voluntar a bunurilor imobile dobândite de soţi în 2002 şi 2008 a fost încheiat la data de 20 martie 2018, după ce recurentul-pârât a fost notificat despre declanşarea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru datoriile fiscale ale societăţii al cărei administrator era şi în legătură cu care a fost audiat la data de 13 martie 2018.

În ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă B., instanţa de apel a constatat că în mod întemeiat tribunalul a aplicat prezumţia judiciară (simplă) a cunoaşterii situaţiei de fapt de către terţ (soţia recurentului-pârât), prezumţie care nu a fost răsturnată.

În cadrul ultimului motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au afirmat că opţiunea soţilor de a proceda la lichidarea regimului comunităţii legale de bunuri în timpul căsătoriei nu trebuie justificată, după cum nu aveau nici obligaţia de a identifica procentual, în actul de partaj, aportul la achiziţionarea bunurilor.

Însă, şi această critică este nefondată, în condiţiile în care cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că, în speţă, nu a fost dovedită situaţia care a determinat partajarea bunurilor în timpul căsătoriei şi cele arătate cu privire la conţinutul actului de partaj voluntar, trebuie privite în contextul şi în raport cu particularitatea acţiunii revocatorii, în cadrul căreia instanţa este chemată să aprecieze dacă este sau nu îndeplinită condiţia fraudei.

Reţinând că, întrucât dovedirea fraudei de către creditorul organ fiscal devine o adevărată probatio diabolica, iar debitorul nu este pus în situaţia imposibilă de a proba un fapt negativ (dovedirea unei fapte negative nedeterminate sau generale), ci un fapt negativ determinat, ce poate fi dovedit prin faptul pozitiv contrar, instanţa de apel a constatat că recurentul-pârât putea dovedi inexistenţa fraudei prin dovedirea situaţiei ce a generat necesitatea partajatării bunurilor în timpul căsătoriei, însă, o atare dovadă nu a fost făcută.

Or, cum recurenţii-pârâţi nu au adus prin cererea de recurs critici cu privire la cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că le aparţinea sarcina probei, ci doar au afirmat că nu trebuia probat motivul pentru care au uzat de procedura prevăzută de art. 358 C. civ., fără a combate în niciun fel argumentele curţii de apel, anterior redate, atare afirmaţii nu pot determina o analiză a deciziei recurate din perspectiva conformităţii acesteia cu dispoziţiile legale aplicabile, astfel cum prevede art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar cenzurarea concluziilor la care instanţa devolutivă a ajuns în urma probelor administrate nu este posibilă în această fază procesuală, ce nu permite verificarea temeiniciei hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte critica prin care recurenţii-pârâţi au susţinut că inopozabilitatea urmărită poate viza exclusiv 50% din valoarea bunurilor şi nicidecum întreaga masă patrimonială, Înalta Curte contată că aspectul pus în discuţie nu poate reprezenta un veritabil motiv de nelegalitate, ci vizează punerea în executare a hotărârii şi lămurirea acesteia, aspecte care nu pot fi tranşate de către instanţa de recurs.

Prin urmare, având în vedere toate cele anterior reţinute, constatând că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analiza instanţei de apel relevând o interpretare şi o aplicare corectă a normelor de drept material incidente speţei, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 19/C din data de 17 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 19/C din data de 17 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.