Effect of Cassation Guidelines on Litigation Cost Recovery in Rerouted Appeal Cycles

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 17 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând să se constate nulitatea absolută parţială (în ceea ce priveşte suprafaţa de teren înstrăinată) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 decembrie 1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, încheiat între pârâta B. şi bunicii săi D. şi E. pentru cauză ilicită, în temeiul art. 948 şi 966 C. proc. civ., cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 948 şi ale art. 966 vechiul C. civ., aplicabil în cauză conform Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Reclamanta A. a formulat o precizare, prin care a arătat că solicită nulitatea absolută parţială în ceea ce priveşte suprafaţa de 200 m.p. dar şi o cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a numitei F..

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1178 din data de 15 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă: a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată şi modificată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi F.; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâţii B. şi C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000,00 de RON, reprezentând onorariu de avocat redus.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a admis sesizarea din oficiu şi a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul practicalei sentinţei civile nr. 1178 din data de 15 iunie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi aflată în dosarul nr. x/2017, în sensul că s-a reţinut în mod corect numărul hotărârii judecătoreşti ca fiind,,1178" în loc de,,1179".

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1629A din data de 4 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 19 octombrie 2018, pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a admis apelul declarat de reclamanta A. şi de pârâţii B., C. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 1178 din data de 15 iunie 2018, a aceleiaşi instanţe.

A schimbat în tot sentinţa, în sensul că: a admis cererea precizată; a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 decembrie 1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, pentru suprafaţa de teren de 200 m.p. din imobilul situat în Bucureşti, str. x, sectorul 1; o obligat intimaţii să plătească apelantei suma de 11.160 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 46 din data de 21 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1629A din data de 4 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

I.5. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul principal formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1178 din data de 15 iunie 2018 pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanţii-pârâţi B. şi C. şi intimata-pârâtă F., ca nefondat.

A admis apelul incident formulat de pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1178 din data de 15 iunie 2018 pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că: a obligat reclamanta la plata către intimaţi a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în faţa primei instanţe.

A obligat pe apelanta-reclamantă la plata către intimaţii-pârâţi a sumei de 3.570 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Prin decizia civilă nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 602A din data 11 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată de petenţii C. şi B..

A completat decizia menţionată în sensul că a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimaţii-pârâţi a sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs, şi 3.570 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta A. şi recurentul G..

Totodată, reclamanta A. a declarat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 23 februarie 2023 şi au fost repartizate aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

II.2. Cererile de recurs

II.2.1. Cererea de recurs formulată de reclamanta A. şi de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au arătat că instanţa de casare nu a invalidat raţionamentul juridic al primei instanţe de apel, care a admis apelul, ci a trasat instanţei de rejudecare doar sarcina de a lămuri unele aspecte învederate prin recurs de către intimaţii-pârâţi, aspecte referitoare la intenţia de a frauda şi la identificarea suprafeţei de teren aflate în proprietatea autorilor intimaţilor-pârâţi.

În opinia recurenţilor, aceste chestiuni suplimentare, ce constituie doar lămuriri cu privire la situaţia de fapt, nu erau apte de a schimba de plano hotărârea primei instanţe de apel şi, oricum, concluziile reţinute în urma cercetării judecătoreşti nu pot fundamenta respingerea apelului.

Au apreciat că instanţa de apel, în rejudecare, a stabilit greşit că autorii intimaţilor-pârâţi aveau în proprietatea o suprafaţa de 692 m.p. în raport de înscrisurile anterioare dobândirii prin uzucapiune a imobilului, a expertizei extrajudiciare efectuate în rejudecare, iar cauza nu a fost ilicită deoarece terenul aparţinea vânzătorilor.

Recurenţii, cu referire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a greşit atunci când a apreciat că dreptul de proprietate al autorilor intimaţilor-pârâţi poate fi determinat extrinsec dispozitivului sentinţei civile nr. 2388/1991 şi nu a ţinut seama de efectele sentinţelor civile nr. 646/1994 şi nr. 2877/2003, hotărâri care constată dobândirea dreptului de proprietate în mod originar, prin uzucapiune, a cărei caracteristică principală este că stinge drepturile anterioare de proprietate.

Au afirmat că sentinţa civilă nr. 2388/1991 (ce nu indică vreo suprafaţă) stinge dreptul proprietarului nediligent, însă nedefinit, iar sentinţa civilă nr. 646/1994, pentru suprafaţa de 784 m.p., stinge orice alt drept anterior.

Ca atare au considerat că analizarea de către instanţa de apel a efectelor sentinţei civile nr. 2388/1991 fără a ţine seama de modul originar de dobândire ulterior, din 1994, prin sentinţa civilă nr. 646/1994, este greşită, deoarece situaţia juridică trebuia analizată în ansamblu, în raport de toate hotărârile.

Recurenţii au arătat şi că, prin sentinţa civilă nr. 2877/2003, acţiunea autorilor intimaţilor-pârâţi de revendicare împotriva lor a fost respinsă, efectul fiind acela că nu li se recunoaşte un drept de proprietate mai mare de 500 m.p., împrejurare de care curtea de apel nu a ţinut cont, încălcând puterea de lucru judecat a acesteia.

Totodată, recurenţii au susţinut că, în mod nelegal şi nejuridic, curtea de apel a ajuns la concluzia că, prin sentinţa civilă nr. 2388/1991, autorii intimaţilor-pârâţi au dobândit 692 m.p., ignorând faptul că dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi modificat decât prin căile de atac ordinare şi extraordinare şi, fiind vorba despre un act de procedură, aceasta face dovada constatărilor doar intrinsec.

De asemenea, au învederat că instanţa de apel, deşi nu s-a făcut dovada proprietăţii neîntrerupte între anii 1945-1989, şi-a însuşit susţinerile intimaţilor-pârâţi şi a negat adevărul istoric, neavând în vedere cei 40 de ani de comunism, când proprietate privată mai mare de 500 m.p. a fost abolită.

Ca atare, recurenţii au apreciat că, procedând la completarea, prin probe extrinseci, a sentinţei mai sus menţionate, instanţa de apel a încălcat normele de drept şi a nesocotit faptul că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se raportează strict la dispozitivul celor două sentinţe, nefiind permisă o completare a dispozitivului cu alte probe.

În opinia recurenţilor, faţă de indicaţiile instanţei de casare, în rejudecare şi cu aplicarea corectă a normei de drept, curtea de apel ar fi trebuit să stabilească faptul că nu se poate determina întinderea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, deoarece nu se pot face probe în completarea dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod greşit că nu există cauză ilicită.

Sub acest aspect, au arătat că acţiunea priveşte o nulitate subsecventă a contractului de vânzare-cumpărare dată de folosirea la încheierea contractului a unui exemplar al sentinţei civile nr. 2388/1991 falsificat prin adăugarea unei suprafeţe de teren.

Au subliniat că, din punct de vedere juridic, contractul de vânzare-cumpărare încheiat prin uz de fals, în considerarea unei hotărâri judecătoreşti falsificate, este de plano nul în mod subsecvent.

Totodată, au menţionat că, la solicitarea instanţei de fond, a trebuit să precizeze ce fel de nulitate este această nulitate subsecventă şi atunci au indicat cauza ilicită, deoarece nulitatea subsecventă o presupune; în rejudecare, intimaţii-pârâţi şi-au susţinut nevinovăţia şi au arătat că, oricum, falsificarea reinstituie adevărul juridic.

Recurenţii au susţinut că afirmaţia părţilor adverse a fost însuşită de către instanţa de apel în mod greşit, întrucât: aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului în care a fost pronunţată sentinţa nr. 2388/1991, hotărârea a fost comunicată direct autorilor intimaţilor-pârâţi, E. si D., aşa încât aceştia au putut să constate că originalul sentinţei nu cuprindea vreo suprafaţă de teren; tot E. şi D. au fost cei care, deşi cunoşteau că originalul hotărârii nu cuprindea vreo suprafaţă de teren, la notariat, s-au prezentat şi au depus exemplarul falsificat prin adăugarea suprafeţei de teren.

Astfel, recurenţii au afirmat că, în condiţiile în care a fost folosit cu bună-ştiinţă un exemplar falsificat al hotărârii pentru a încheia acte juridice translative de proprietate, cunoscându-se că originalul sentinţei nu cuprinde vreo suprafaţa de teren, cauza ilicită şi intenţia de a frauda s-au produs, neavând relevanţă intenţia de a înstrăina bunul lor sau al altora, la care în mod greşit s-a raportat curtea de apel, care nu a avut, de asemenea, în vedere că uzul de fals constituie o încălcare a normei de drept.

În plus, au mai arătat şi că simpla utilizare a exemplarului falsificat al sentinţei la încheierea contractelor, chiar dacă într-adevăr autorii intimaţilor-pârâţi ar fi avut în proprietate 692 m.p., atrage nulitatea absolută a acestora, iar această situaţie de drept este irefragabilă.

Ca atare, au susţinut că instanţa de apel nu a ţinut seama că orice act juridic încheiat în baza şi în considerarea unui act fals (deci nul) are întotdeauna o cauză ilicită, în caz contract uzul de fals ar fi perfect legal şi nu ar avea nicio consecinţă.

Recurenţii au mai apreciat şi că instanţa de apel a respins în mod greşit apelul, chiar dacă s-ar reţine cauza licită şi proprietatea asupra a 692 m.p.

Astfel, au arătat că, prin decizia de casare nr. 46/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a invalidat raţionamentul primei instanţe de apel (în baza căruia s-a constata nulitatea), ci doar a trasat indicaţii cu privire la cercetarea unor aspecte privitoare la situaţia de fapt, cu alte cuvinte, nulitatea este corectă, dar trebuia stabilită şi întinderea dreptului de proprietate al autorilor intimaţilor-pârâţi şi, independent de nulitatea subsecventă, să se cerceteze şi voinţa autorilor intimaţilor-pârâţi în raport de liceitatea cauzei contractului.

Au susţinut că, sub aspectul nulităţii, este irelevantă suprafaţa de teren aflată în proprietate, în condiţiile în care încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut prin uz de fals, actul juridic având la bază sentinţa civilă falsificată prin adăugire.

De asemenea, au apreciat că nu pot fi primite susţinerile părţilor averse prin care au invocat necunoaşterea pricinuită de faptul că legalizarea a fost solicitată de un avocat, întrucât, aşa cum rezultă din dispozitivul hotărârii, aceasta a fost comunicată direct autorilor intimaţilor-pârâţi care, astfel, au luat cunoştinţă de faptul că sentinţa nu prevedea vreo suprafaţă de teren.

Au menţionat şi că, atunci când s-au prezentat la notariat, aceiaşi autori ai intimaţilor-pârâţi au depus în faţa notarului exemplarul legalizat şi falsificat, având astfel cunoştinţă de fals.

Ca atare, recurenţii au considerat că autorii intimaţilor-pârâţi au săvârşit infracţiunea de fals, chiar dacă răspunderea penală era prescrisă la momentul anchetei penale.

În ceea ce priveşte intenţia de a frauda, recurenţii au arătat că, atât timp cât autorii intimaţilor-pârâţi au folosit în cunoştinţă de cauză un înscris fals (neavănd relevanţă cine a fost autorul falsului), intenţia de fraudă este prezumată, iar scopul utilizării falsului a fost vânzarea unor suprafeţe de teren neconsemnate în hotărârea de uzucapiune, pentru a introduce acţiuni în revendicare împotriva lor, preconstituindu-se titluri de proprietate care să fie exhibate instanţelor.

Totodată, cu referire la suprafaţa de teren au subliniat că s-a purtat deja un proces care a vizat revendicarea suprafeţei de teren menţionate în contract cu ajutorul exemplarului falsificat al sentinţei (ocazie cu care însăşi instanţa a sesizat parchetul).

Au menţionat că această revendicare a făcut obiectul dosarului nr. x/2002 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, acţiunea fiind respinsă şi astfel, cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că pretenţia intimaţilor-pârâţi de a avea în proprietate suprafaţa de 1.500 m.p. este neîntemeiată.

Ca atare, au solicitat să se ţină seama de efectele hotărârii prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare (sentinţa civilă nr. 2877/2003).

Recurenţii au susţinut şi că apelul trebuia din nou admis deoarece premisele avute în vedere în primul apel nu au fost infirmate prin decizia de casare, prin care nu au fost constatate greşeli ale primei instanţe de apel în aplicarea nulităţii subsecvente, nefiind vorba despre o casare totală a hotărârii.

În opinia recurenţilor, cele anterior arătate determină concluzia potrivit căreia contractele au fost încheiate în considerarea unui exemplar falsificat al unei hotărâri judecătoreşti.

Totodată, au apreciat că părţile adverse încearcă să inducă în eroare instanţa cu privire la cadrul procesual şi a precizat că, în motivarea în fapt a acţiunii, a arătat că este incident adagiul nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, care este o consecinţă directă a adagiului quod nullum est nullum producit effectum, ce guvernează nulitatea actului juridic subsecvent unui act juridic nul.

Au menţionat şi că, întrucât, în faţa instanţei de fond, suplimentar acestor adagii, i s-a pus în vedere, la cererea intimaţilor-pârâţi, să indice expres motivul de nulitate incident, au arătat că acesta este cauza ilicită, pe considerentul că un act juridic încheiat în considerarea unui act nul are întotdeauna o cauză ilicită.

De asemenea, au considerat că apărarea intimaţilor-pârâţi în sensul că nu şi-ar fi întemeiat acţiunea pe nulitatea subsecventă nu poate fi primită, deoarece, din economia motivării în fapt a acţiunii, rezultă foarte clar că s-au prevalat de rezoluţia parchetului, rezoluţie care constată copia sentinţei folosite la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind falsificată şi deci nulă, împrejurare ce atrage nulitatea actelor acte juridice subsecvente.

Recurenţii au apreciat că, întrucât intimaţii-pârâţi au beneficiat de apărare juridică calificată în toate fazele procesuale, aceştia nu pot susţine că nu şi-au dat seama că, în speţă, cercetarea juridică purta asupra unei nulităţi subsecvente, iar invocarea propriei turpitudini nu poate fi permisă.

Au mai considerat şi că intimaţii-pârâţi au susţinut în mod nefondat faptul că falsul şi implicit nulitatea nu sunt dovedite, afirmând fără un suport legal, că rezoluţia parchetului nu produce efecte, precum şi că trebuiau administrate probe în acest sens.

Au solicitat să se observe că rezoluţia parchetului, odată rămasă definitivă, prin neexercitarea căilor legale de atac (sub imperiul vechii legislaţii penale), îşi produce depline efecte, la fel ca o hotărâre judecătorească.

Ca atare, au susţinut că, deşi sub aspectul tragerii la răspundere a persoanelor vinovate cercetarea penală este oprită pe considerentul prescripţiei răspunderii penale, totuşi, sub aspectul faptei, organul de urmărire penală constată falsul şi uzul de fals.

Recurenţii au arătat şi că, în ceea ce priveşte obligaţia instanţei civile de a identifica făptaşul, aceasta există doar în procedura comparării de scripte, care priveşte acte sub semnătură privată şi nu acte autentice sau acte asimilate celor autentice, iar, sub aspectul uzului de fals, autorul falsului nu are relevanţă, câtă vreme uzul de fals a fost săvârşit de autorii intimaţilor-pârâţi care au utilizat exemplarul falsificat la notariat în cunoştinţă de cauză.

Au subliniat că, în cazul de faţă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti s-a sesizat cu privire la săvârşirea infracţiunii, după ce au fost cercetate exemplarele de sentinţe aflate în dosar şi la mapa de sentinţe şi, mai departe, a sesizat parchetul, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse, respectiv din adresa emisă în cadrul dosarului nr. x/2002.

Prin urmare, au afirmat că, sub aspectul nulităţii subsecvente, persoana făptuitorului nu are relevanţă, deoarece scopul procesului nu a fost judecarea penală, ci înlăturarea efectelor actului fals şi deci nul, adică a celor două contracte de vânzare-cumpărare.

Astfel, au apreciat că instanţa civilă trebuia să cerceteze validitatea actului subsecvent, cu privire la care, însă, nu a fost invocată vreo excepţie de la efectul nulităţii, excepţie care nu poate fi invocată din oficiu, şi, în aceste condiţii, de vreme ce actul în baza căruia se încheiaseră contractele de vânzare-cumpărare era nul fiind fals, nulitatea subsecventă este incidentă imediat şi necondiţionat.

Susţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 501 alin. (3) C. proc. civ., au invocat că instanţa de apel, în rejudecare, s-a pronunţat greşit asupra apelului incident.

În dezvoltarea acestei critici, au arătat că, potrivit deciziei de casare cu îndrumare, rejudecarea nu privea în niciun fel apelul incident, aşa încât, de plano, respingerea acestuia căzuse în puterea lucrului judecat, iar curtea de apel, în rejudecare, nu trebuia să îl analizeze.

În opinia recurenţilor, hotărârea recurată este nulă în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la apelul incident, întrucât extinderea cadrului procesual peste limitele şi îndrumările casării este nelegală.

II.1.2. Cererea de recurs formulată de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi respingerea cererii de completare în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de 3.570 RON efectuate în recursul soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, finalizat prin pronunţarea deciziei civile nr. 46/2021 şi a cheltuielilor de 3.570 RON făcute în rejudecarea apelului.

Din perspectiva susţinerii incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, în rejudecarea apelului, instanţa a greşit atunci când a acordat cheltuielile făcute cu ocazia recursului finalizat prin pronunţarea deciziei de casare, încălcând dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. raportat la art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

A solicitat să se constate că, de plano, instanţa de apel soluţionează cererile de acordare a cheltuielilor de judecată cu care a fost învestită prin apel, prin întâmpinare sau prin cererile adiţionale sau incidentale admisibile în faza apelului, respectându-se astfel dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii.

Or, în opinia recurentei-reclamante, câtă vreme instanţa de rejudecare a apelului nu a fost legal învestită prin modalităţile de mai sus cu soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată făcute în faza anterioară a recursului, înseamnă că ar fi trebuit să respingă cererea.

A arătat că, întrucât aceste cheltuieli au fost efectuate într-o altă etapă procesuală şi în faţa altei instanţe înseamnă că o atare cerere nu putea fi fructificată decât pe calea unei acţiuni separate de acordarea a cheltuielilor de judecată din recurs.

A apreciat că, pronunţându-se casarea, nu are nicio culpă şi nici nu a căzut în pretenţii, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale ce stă la baza acordării cheltuielilor de judecată.

Ca argument suplimentar, a subliniat că însuşi art. 451 C. proc. civ. vorbeşte despre cheltuielile necesare "desfăşurării procesului", adică a fazei procesuale ce se judecă la acel moment şi nu despre alte faze procesuale.

Criticând decizia recurată atât din perspectiva pct. 5, cât şi a pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de rejudecare a greşit acordând cheltuielile de judecată făcute cu ocazia rejudecării apelului, încălcând astfel art. 453 C. proc. civ. şi art. 1321 raportat la art. 2030 C. civ., precum şi art. 147 din Statutul profesiei de avocat.

În dezvoltarea acestei critici a arătat că, prin decizia nr. 602/2022, a cărei completare s-a dispus prin decizia recurată, au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate de către intimaţii-pârâţi cu ocazia judecării apelului, or, ţinând seama de faptul că decizia de casare a dispus rejudecarea apelului, înseamnă că raportul juridic născut între intimaţii-pârâţi şi avocat şi concretizat în contractul de asistenţă juridică nu a încetat nefiind îndeplinite cerinţele art. 1321 raportat la art. 2030 C. civ. şi ale art. 147 din Statut, privind încetarea prin îndeplinirea obiectului mandatului, aşa încât activitatea avocaţială în rejudecare se desfăşoară în temeiul acestuia şi în temeiul onorariului deja plătit şi nu a unui nou contract de asistenţă juridică, cu un nou onorariu.

A susţinut că, în situaţia în care, dincolo de cerinţele legii, părţile dublează contractul de asistenţă juridică, deşi nu era cerut de lege, instanţa de rejudecare nu este îndrituită să admită acordarea noilor cheltuieli de judecată, deoarece acestea nu sunt necesare şi cad în sfera voluptuariului.

În opinia recurentei-reclamante, chiar dacă am fi în prezenţa unui act adiţional la contractul de asistenţă juridică, cu un nou onorariu în rejudecare, fapt neprecizat de către intimaţii-pârâţi, cererea acestora este tot nelegală, întrucât rejudecarea apelului nu s-a făcut la iniţiativa sau din culpa sa, aşa încât nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, care stă la baza acordării cheltuielilor de judecată.

În plus, a apreciat că o asemenea practică ar determina acordarea cheltuielilor de judecată de două ori, devenind astfel excesive.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi B. şi C.

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de recurenţii A. şi G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat în raport cu recurenta-reclamantă A. şi ca formulat de o persoană fără calitate procesuală activă în raport cu recurentul G., cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentului G., în esenţă, au arătat că acesta nu a fost parte în cauză în niciuna dintre fazele procesuale anterioare.

Au precizat că, potrivit cadrului procesual, stabilit încă din faza procesuală a fondului, părţile din prezentul litigiu sunt recurenta-reclamantă A. şi intimaţii-pârâţi B. şi C., astfel că au subliniat că acestea sunt singurele părţi litigante care ar putea avea calitate pentru a formula recurs.

Pe fondul recursului au solicitat respingerea ca nefondate a criticilor aduse hotărârii recurate, apreciind că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală.

Cu referire la criticile vizând cadrul procesual, formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au susţinut că Înalta Curte, prin decizia de casare, a tranşat în mod clar aspectul privind obiectul cererii de chemare în judecată, reţinând că nu s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, constând în faptul că la încheierea acestuia s-a utilizat o copie alterată a sentinţei de uzucapiune sau nulitatea actului subsecvent ca urmare a nulităţii actului principal, ci pentru inexistenţa dreptului de proprietate al autorilor intimaţilor-pârâţi asupra suprafeţei de 200 m.p. teren, în privinţa căreia se solicită nulitatea, astfel încât aceştia nu puteau să vândă mai mult decât aveau în proprietate.

De asemenea, au arătat că Înalta Curte a casat hotărârea instanţei de apel din primul ciclu procesual, tocmai pentru că a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, şi a stabilit că, în rejudecare, urmează să fie analizate motivele de apel cu care a fost învestită prin raportare la cadrul procesual fixat de către părţi în condiţiile legii de procedură civilă, după stabilirea în integralitate a situaţie de fapt deduse judecăţii.

Au menţionat şi că, prin aceeaşi decizie de casare, Înalta Curte a arătat şi că, în rejudecare, instanţa de apel urmează a determina dacă, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută parţială se cere a se constata, părţile au avut un scop mediat ilicit, respectiv dacă motivul determinant al încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat a fost acela de a se înstrăina un teren care nu aparţinea văzătorilor, precum şi dacă uzucapiunea constatată prin sentinţa civilă nr. 2388/1991, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, constituie mod originar de dobândire a proprietăţii.

Prin urmare, faţă de cele anterior expuse, intimaţii-pârâţi au apreciat că este nefondată orice susţinere a recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată ar fi fost pronunţată cu încălcarea limitelor dispuse de instanţa de casare.

Intimaţii-pârâţi au afirmat că sunt nefondate şi criticile prin care partea adversă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a susţinut o pretinsă eroare a curţii de apel în determinarea dreptului de proprietate al intimaţilor-pârâţi.

Astfel, au arătat că instanţa de apel nu a determinat dreptul de proprietate al intimaţilor-pârâţi extrinsec dispozitivului sentinţei civile nr. 2388/1991, astfel cum a pretins partea adversă, ci a reţinut că autorii acestora au fost proprietari asupra imobilului situat în str. x, Bucureşti, iar, în absenţa unei menţiuni exprese cu privire la întinderea suprafeţei de teren din sentinţa civilă nr. 2388/1991, au fost verificate actele istorice administrate în probatoriu.

Ca atare, au subliniat că instanţa da apel a administrat un probatoriu necesar, util şi pertinent pentru a putea verifica susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora autorii intimaţilor-pârâţi nu ar fi deţinut în proprietate 700 m.p., ci doar 500 m.p., făcând, aşadar, aplicarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ. şi constatând, pe baza probatoriului administrat şi analizat, că autorul intimaţilor-pârâţi, D., a devenit proprietar asupra unei suprafeţe de teren de 692 m.p., încă din anul 1958, prin împărţeală de ascendent.

Au mai menţionat şi că instanţa de apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 2388/1991 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat intervenită uzucapiunea pentru imobilul construcţie şi pentru diferenţa de teren dobândită de D. de la fratele său H., peste cei 692 m.p. pe care îi dobândise încă din anul 1958, iar sentinţa civilă menţionată constituie un mod originar de dobândire a proprietăţii.

Totodată, au arătat şi că instanţa de apel a motivat detaliat decizia recurată prin raportare la sentinţa civilă nr. 2877/2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, întemeindu-şi raţionamentul inclusiv pe ceea ce s-a hotărât prin respectiva sentinţă, simetric cu ceea ce s-a hotărât prin sentinţa civilă nr. 2388/1991 a aceleiaşi instanţe, şi coroborând aceste două hotărâri judecătoreşti cu actele istorice, astfel încât să fie determinată pe deplin situaţia de fapt.

Intimaţii-pârâţi au mai susţinut şi că sunt nefondate criticile prin care recurenta-reclamantă a pretins că instanţa de apel nu a ţinut seama de efectele sentinţelor civile nr. 646/1994 şi nr. 2877/2003, având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată nu este reprezentat de o revendicare, în cadrul căreia instanţa să procedeze la o comparare de titluri, ci o acţiune în constarea nulităţii absolute, întemeiată pe o cauză ilicită (constatarea nulităţii contractului pentru diferenţa de 200 m.p., ca urmare a împrejurării că autorii intimaţilor-pârâţi nu au deţinut în proprietate 700 m.p., ci doar 500 m.p.).

În plus, intimaţii-pârâţi, au invocat faptul că aspectele vizând situaţia de fapt şi modul în care instanţa de apel a apreciat probele nu pot constitui motive de nelegalitate, ci de netemeinicie.

De asemenea, au solicitat a se reţine faptul că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod judicios normele de drept substanţial în analiza clauzei ilicite, respectiv a scopului mediat, prin raportare la intenţia reală a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută parţială se solicită a fi constatată.

Au subliniat că instanţa de apel a avut în vedere reperele legale şi doctrinare ale noţiunii de cauză ilicită şi a dat eficienţă limitelor de casare stabilite prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 46 din data de 21 ianuarie 2021.

În ceea ce priveşte referirile recurentei-reclamante la situaţia proprietăţii private în perioada regimului comunist, pe de o parte, au apreciat că acestea sunt afirmaţii lacunare, incomplete şi lipsite de un raţionament juridic întemeiat pe argumente probatorii, iar, pe de altă parte, au susţinut că partea adversă nu a furnizat nicio probă care să susţină afirmaţia pe care a făcut-o în sensul nedovedirii proprietăţii neîntrerupte ca urmare a faptului că, în perioada regimului comunist, proprietatea privată era redusă la 500 m.p.

Au mai arătat că, în contrast cu conduita procesuală a părţii adverse, au administrat probatoriul istoric, prezentând instanţei de fond, în original, într-un demers de probatio diabolica, înscrisuri de la 1919 care arată continuitatea dreptului de proprietate al autorilor intimaţilor-pârâţi.

Mai mult au apreciat că susţinerile recurentei-reclamante sub acest aspect vizează temeinicia şi nu legalitatea hotărârii recurate.

Intimaţii-pârâţi au solicitat şi respingerea, ca nefondate, a tutor celorlalte critici prin care se tinde la schimbarea cadrului procesual privitor la obiectul cererii de chemare în judecată, arătând că acestea sunt în contradicţie cu decizia nr. 46 din data de 21 ianuarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind străine de natura pricinii.

Intimaţii-pârâţi B. şi C. nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Intimata-pârâtă F. nu a formulat întâmpinare.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenţii A. şi G. nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 5 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă: a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziilor civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022 şi nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a reţinut excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a prorogat pronunţarea asupra acestei excepţii până la soluţionarea recursurilor declarate de reclamanta A..

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor defunctului intimat-pârât C., respectiv I. şi J., soţia supravieţuitoare figurând deja ca parte în dosar.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

II.5.1. Recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în esenţă recurenta-reclamantă a apreciat că, în rejudecarea apelului, faţă de dezlegările şi îndrumările date prin decizia de casare, hotărârea primei instanţe nu putea fi schimbată de plano, în condiţiile în care Înalta Curte nu a invalidat raţionamentul juridic al primei instanţe de apel, ci a stabilit în sarcina curţii de apel să lămurească doar aspecte referitoare la intenţia de a frauda şi la identificarea suprafeţei de teren aflate în proprietatea autorilor intimaţilor-pârâţi.

Or, în speţă, prin decizia civilă nr. 46 din data de 21 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei pronunţate de către curtea de apel în primul ciclu procesual şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a fi analizate toate motivele de apel cu care Curtea de Apel Bucureşti a fot învestită, prin raportare la cadrul procesual fixat de către părţi în condiţiile legii de procedură civilă, după stabilirea în integralitate a situaţiei de fapt deduse judecăţii, urmând a se verifica dacă autorii intimaţilor-pârâţi aveau sau nu în proprietate terenul vândut, dacă scopul determinat pentru are a fost încheiat contractul de vânzare a cărui nulitate se solicită a fost acela de a înstrăina un teren care nu aparţinea vânzătorilor, precum şi dacă sentinţa civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar a unui drept de proprietate asupra imobilului în discuţie.

Ca atare, contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, efectul casării, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., face ca hotărârea casată a instanţei de apel să fie lipsită de orice putere, astfel că raţionamentul juridic al primei instanţe de apel nu se poate impune în rejudecare, curtea de apel fiind obligată a proceda, în conformitate cu cele statuate prin decizia de casare, la o nouă analiză a motivelor de apel în coordonatele trasate de către instanţa de recurs.

În acelaşi sens art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prevede că, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

În speţă, în rejudecare, instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt procedând la identificarea suprafeţei de teren aflate în proprietatea autorilor intimaţilor-pârâţi, analizând şi dacă sentinţa civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar a unui drept de proprietate, şi a cercetat dacă scopul determinant pentru care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare în discuţie a fost de a se înstrăina un teren care nu aparţine vânzătorilor.

Astfel, a constatat că, din probele administrate, rezultă că D. a moştenit de la tatăl său suprafaţa de 692 m.p. şi a uzucapat o parte a terenului deţinut de fratele său, H., iar în speţă, scopul mediat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a fi constatată nu are un caracter ilicit.

Împrejurarea că, în urma rejudecării, soluţia celei de-a doua instanţe de apel şi, implicit, raţionamentul juridic al acesteia sunt diferite de cele din primul ciclu procesual, nu poate atrage concluzia unei încălcări a normelor de procedură care guvernează rejudecarea apelului după casare, în condiţiile în care rejudecarea a avut loc în coordonatele stabilite de Înalta Curte, obligatorii, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, această critică a recurentei-reclamante este nefondată, neputându-se reţine, sub aspectul invocat, încălcarea vreunei norme de procedură a cărei nesocotire este de natură a atrage nulitatea hotărârii recurate şi nici incidenţa vreunui alt motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, în rejudecare, în mod greşit curtea de apel a stabilit suprafaţa aflată în proprietatea autorilor intimaţilor-pârâţi, apreciind eronat că dreptul de proprietate al acestora poate fi determinat extrinsec dispozitivului sentinţei civile nr. 2388/1991 şi fără a ţine seama de efectele sentinţelor civile nr. 646/1994 şi nr. 2877/2003.

Prioritar, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamate, prin care aceasta afirmă nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţelor civile nr. 646/1994 şi nr. 2877/2003, sunt încadrabile în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin prisma căruia urmează a fi analizate.

Totodată, faţă de trimiterea pe care o face partea la sentinţa civilă nr. 2877/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, arătând că prin aceasta "acţiunea autorilor intimaţilor de revendicare împotriva noastră a fost respinsă, efectul fiind acela că nu li se recunoaşte un drept de proprietate mai mare de 500 m.p.", Înalta Curte reţine că sentinţa menţionată a fost pronunţată în acţiunea în revendicare formulată de intimaţii-pârâţi din prezenta cauză - B. şi C. - şi nu de autorii acestora.

În plus, decizia civilă nr. 2877/2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2002, a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1961 din data de 7 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2003 (irevocabilă prin decizia civilă nr. 512 din data de 14 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2004). În acest dosar s-a dispus obligarea recurenţilor din prezenta cauză să lase intimaţilor-pârâţi B. şi C. în deplină proprietate şi posesie camerele pe care le ocupă în imobilul-construcţie, situat în Bucureşti.

Acţiunea în revendicare la care se referă recurenta-reclamantă, prin cererea de recurs, respectiv cea formulată de autorii intimaţilor-pârâţi împotriva acesteia şi a lui G., a fost soluţionată, într-adevăr, în sensul respingerii acţiunii, însă prin sentinţa civilă nr. 1107 din data de 18 februarie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2002, sentinţă de care recurenta-reclamantă a înţeles să se prevaleze încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Ca atare, din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată, pretinzând nesocotirea dezlegărilor date prin sentinţele civile nr. 646/1994 şi nr. 1107/2003, pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, aceasta din urmă fiind dată în dosarul având ca obiect revendicarea formulată de autorii intimaţilor-pârâţi împotriva recurentei-reclamante şi a lui G. şi nu cea cu nr. 2877/2003.

Aceste critici sunt nefondate.

Astfel, prin decizia de casare, reţinându-se că, în speţă, se pretinde că autorii intimaţilor-pârâţi au deţinut o anumită suprafaţă de teren la locul situării imobilului în litigiu, s-a statuat că, în rejudecarea apelului, se impune a se verifica în ce măsură sentinţa civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar a unui drept de proprietate asupra unui imobil situat la adresa indicată în cauză.

Procedând în conformitate cu cele stabilite în acest sens prin decizia de recurs, în rejudecare, curtea de apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 pronunţată în dosarul nr. x/1991, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată de D. şi E. împotriva pârâtului H. şi a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate, prin uzucapiune, asupra imobilului şi terenului aferent situat în municipiul Bucureşti, str. x. În motivarea acestei acţiuni, reclamanţii au arătat că, în urmă cu 45 de ani, au construit pe terenul pârâtului, fratele reclamantului, un imobil în care locuiesc şi în prezent.

Totodată, a constatat că asupra situaţiei de fapt şi de drept care a condus la constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune s-a tranşat în procesul anterior, situaţie în care rezolvarea acestei probleme se impune cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, iar efectul pozitiv al lucrului judecat al hotărârii menţionate se impune în prezentul proces, care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Astfel, a apreciat că nu este permis ca, în prezentul proces, în urma reevaluării aceleiaşi situaţii de fapt, să se ajungă la o concluzie contrară celei reţinute în procesul anterior, întrucât aceasta ar presupune o încălcare a principiilor de drept expuse mai sus.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel, în rejudecare nu a nesocotit efectele sentinţelor civile nr. 646/1994 (uzucapiune) şi nr. 1107/2003 (revendicarea formulată de autorii intimaţilor-pârâţi), pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ci a analizat cele reţinute în cuprinsul acestora, aspecte pe care le-a relevat, le-a avut în vedere şi le-a coroborat cu alte probe administrate în cauză, atunci când a concluzionat că D. a moştenit de la tatăl său suprafaţa de 692 m.p. şi a uzucapat o parte a terenului deţinut fratele său, H., astfel că, sub aspectele arătate, se impune reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat care, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Astfel, instanţa de apel a constată că, prin sentinţa civilă nr. 646 din data de 24 ianuarie 1994, pronunţată în dosarul nr. x/1993, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată de D. şi K. în contradictoriu cu Primăria sectorului 1 Bucureşti şi a constatat că reclamanţii sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 784 m.p. din Bucureşti, str. x, prin uzucapiune, şi asupra casei edificate pe acest teren, prin accesiune.

Totodată, a reţinut că această sentinţă a fost avută în vedere la pronunţarea sentinţei civile nr. 1107 din data de 18 februarie 2003 în dosarul nr. x/2003, prin care Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de D. şi E. în contradictoriu cu pârâţii A. şi G., constatându-se dobândirea de către D. şi E. a terenului din str. x, sector 1 Bucureşti, prin uzucapiune, prin sentinţa civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991, precum şi vânzarea de către D. şi E. către B., prin contractul nr. x din data de 24 decembrie 1992, a construcţiei şi terenului în suprafaţă de 700 m.p., şi către F., a terenului în suprafaţă de 500 m.p., prin contractul nr. x din data de 22 iulie 1993.

De asemenea, a avut în vedere că, în acest proces, instanţa a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 646 din data de 24 ianuarie 1994, D. şi K. au dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 784 m.p. din Bucureşti, str. x, devenit str. x A, şi a stabilit că acestea reprezintă titluri de proprietate care emană de la autori diferiţi.

Curtea de apel a arătat că instanţa a reţinut şi faptul că, din adresa nr. x/1958, rezultă că D. a moştenit de la tatăl său suprafaţa de 692 m.p. din str. x, actuala Brodina, iar H., fratele reclamantului, a moştenit imobilul compus din 1064 m.p., teren şi construcţie situat în str. x, iar D. nu putea uzucapa de la fratele său, H., toată suprafaţa moştenită de acesta, în motivarea cererii de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/1991 arătându-se că vecin cu reclamantul D. pe acelaşi teren şi într-o altă casă, locuieşte fratele său - instanţa a concluzionat că obiectul litigiului a fost casa construită pe terenul fratelui, deci casa şi terenul aferent.

A arătat că, prin aceeaşi sentinţă, instanţa a constatat că, la nivelul anului 1990, în str. x, se află o suprafaţă de 1.631 m.p., însă, la nivelul anului 1958, suprafaţa era mult mai mare, acest aspect rezultând din faptul că, în afara reclamantului D., care a moştenit de la autorul său suprafaţa de 692 m.p., a mai existat teren liber uzucapat de A. şi G. prin sentinţa civilă nr. 646/1994, iar pentru a ajunge la suprafaţa de 1.631 m.p., reclamantul a uzucapat o mică parte de la fratele său, H. - 692 m.p. provin din moştenirea părintească, iar restul provin dintr-un teren viran pentru care nu deţinea niciun titlu.

Instanţa de apel, a reţinut că, în acţiunea în revendicare, judecătoria a concluzionat că reclamanţii D. şi E. nu au un titlu care să le confere dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe situate în str. x şi nr. 5A, de 1.631 m.p., revendicată în acel dosar, suprafaţa moştenită de la autorul lor şi uzucapată de la fratele reclamantului H. fiind mai mică decât suprafaţa existentă pe amplasamentul str. x, 5A şi str. x colţ cu str. x.

Ca atare, aşa cum s-a arătat în cele anterior expuse, prezumţia legală de lucru judecat (mijloc de probă), reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a sentinţelor invocate de recurenta-reclamantă, nu a fost contrazisă, ci, dimpotrivă, a fost valorificată, în rejudecare, de către instanţa de apel, împrejurarea că, în urma analizei în care a procedat la coroborarea aspectelor cu privire la care s-a statuat prin sentinţele analizate şi alte probe administrate în cauză, curtea de apel a ajuns la o altă soluţie decât cea dorită de parte neputând echivala cu neluarea în seamă a hotărârilor de care recurenta-reclamantă a înţeles să se folosească şi, respectiv nici cu încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestora.

Este nefondată şi critica prin care recurenta-reclamantă a afirmat că în mod greşit instanţa de apel, în rejudecare, a ajuns la concluzia că, prin sentinţa civilă nr. 2388/1991, autorii intimaţilor-pârâţi au dobândit 692 m.p., întrucât dispozitivul unui hotărâri judecătoreşti nu poate fi modificat decât prin căile ordinare şi extraordinare de atac.

În speţă, în contextul în care, prin decizia de casare, s-a statuat că, în rejudecarea apelului, se impune a se stabili în mod concret situaţia de fapt, respectiv dacă autorii intimaţilor-pârâţi aveau sau nu în proprietate terenul vândut, inclusiv dacă sentinţa civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar a unui drept de proprietate asupra imobilului în discuţie, curtea de apel a procedat la o analiză a probelor, coroborând cele statuate prin sentinţa arătată cu alte probe administrate în cauză, făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de judecată este obligată să examineze probele administrate, atât individual, cât şi pe toate în ansamblul lor.

A examina probele pe fiecare în parte semnifică a stabili valoarea de adevăr a fiecărei probe în raport cu circumstanţele exterioare, precum şi aspectele intrinseci ale probei (aptitudinea sa de a lămuri faptele pentru care se administrează), iar a cerceta probele în ansamblul lor presupune determinarea funcţiei unei probe prin prisma tuturor probelor administrate (valoarea sa de adevăr judiciar în contextul unei evaluări globale şi concomitente a tuturor probelor), întrucât, cu excepţiile prevăzute de lege, nicio probă nu are o forţă doveditoare predeterminată.

Înalta Curte constă că, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească, aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., iar dispozitivul acesteia nu poate fi modificat decât în condiţiile normelor de procedură civilă ce reglementează căile de atac, precum şi îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii, însă, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, nu se poate reţine că instanţa de apel a procedat la o modificare a sentinţei invocate, în contextul în care nu a constatat că prin aceasta autorii intimaţilor-pârâţi au dobândit 692 m.p. de teren, ci concluzia la care a ajuns instanţa de apel, cu privire la suprafaţa de tren aflată în proprietatea autorilor intimaţilor-pârâţi a fost rezultatul analizei ansamblului probatoriu, în care a avut în vedere atât înscrisurile administrate, cât şi efectele hotărârilor judecătoreşti de care partea a înţeles să se folosească, analiză care a plecat de la premisa că în cuprinsul sentinţei civile nr. 2388/1991 nu se menţionează în concret suprafaţa terenului dobândit ca efect al uzucapiunii.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat a se constata nulitatea absolută parţială, pentru o suprafaţă de 200 m.p., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 decembrie 1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, prin care D. şi E. au înstrăinat fiicei lor, pârâtei B., terenul în suprafaţă de 700 m.p. situat în municipiul Bucureşti, str. x, contract în cuprinsul căruia s-a menţionat că imobilul a fost dobândit prin sentinţa civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1991, definitivă şi irevocabilă.

Totodată, a constatat că, în rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 din data de 8 martie 2006, s-a constatat că există o modificare a conţinutului sentinţei menţionate, în sensul adăugării menţiunii că terenul uzucapat de D. şi E. are suprafaţa de 1.500 m.p., menţiune efectuată în perioada dintre pronunţarea sentinţei şi transcrierea acesteia, la data de 6 martie 1992; în raport de datele speţei, s-a constatat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

A reţinut şi că, din cuprinsul cererii depuse de L. la data de 8 martie 1958, aflată în dosarul ataşat nr. x/1991 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, precum şi din comunicarea efectuată de Sfatul Popular al Capitalei la data de 12 iulie 1958 cu privire la cererea înregistrată sub nr. x/1958, rezultă că D., bunicul recurentei-reclamante, a dobândit, în urma partajului de ascendent, terenul viran în suprafaţă de 692 m.p., situat pe str. x f.n. Băneasa, Raionul Stalin, deţinut de autorul său în baza actului autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1919.

De asemenea, a verificat dacă sentinţa 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, raportându-se la dezlegările date prin sentinţele nr. 646 din data de 24 ianuarie 1994 şi nr. 1107 din data de 18 februarie 2003.

În urma acestei analize, efectuate în concordanţă cu liniile trasate prin decizia de casare, pentru rejudecarea apelului, de Înalta Curte, a concluzionat că D. a moştenit de la tatăl său suprafaţa de 692 m.p. şi a uzucapat o parte a terenului deţinut de fratele său, H..

Ca atare, neputându-se reţine că modul în care a procedat instanţa a nesocotit sau a dus la încălcarea vreunei norme de drept procesual, sub aspectul susţinut de recurenta-reclamantă, concluzia care se impune este aceea a neincidenţei ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

Totodată, este important a se menţiona că instanţei de recurs nu îi este premisă o cenzurare a situaţiei de fapt stabilite de către instanţele de fond şi nici o reapreciere asupra probelor deja administrate în cauză, având în vedere că acestea reprezintă aspecte ce vizează temeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii atacate, iar, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul care se exercită în această fază procesuală asupra hotărârii atacate este unul care vizează doar conformitatea acesteia cu dispoziţiile legale aplicabile, nefiind permisă o analiză din perspectiva unor critici ce susţin netemeinicia deciziei.

Astfel, nu pot fi supuse analizei în prezenta cale de atac susţinerile recurentei-reclamante prin care aceasta critică concluzia la care, în urma evaluării probelor administrate, a ajuns instanţa de apel cu privire la suprafeţele aflate în proprietatea bunicilor şi a părinţilor acesteia, concluzie care, în opinia părţii, ar nesocoti adevărul istoric, precum şi împrejurarea că nu s-ar fi făcut dovada proprietăţii neîntrerupte în anii 1945-1989.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, circumscris ipotezei reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat că, în rejudecare, curtea de apel a stabilit în mod greşit că nu există cauză ilicită.

De asemenea, a susţinut că, şi în situaţia în care s-ar constata proprietatea asupra a 692 m.p., precum şi caracterul licit al cauzei, concluzia care se impune este tot aceea că apelul pe care l-a formulat a fost respins în mod greşit.

Însă, în dezvoltarea acestor critici, recurenta-reclamantă a readus în discuţie pretinsa nulitate subsecventă a contractului de vânzare-cumpărare dată de folosirea la încheierea acestuia a unui exemplar al sentinţei civile nr. 2388/1991, falsificat prin adăugarea unei suprafeţe de teren, afirmând că, de vreme ce actul în baza căruia se încheiaseră contractele de vânzare-cumpărare era nul, fiind fals, nulitatea subsecventă este incidentă imediat şi necondiţionat, în lipsa invocării şi dovedirii vreunei excepţii de la efectele nulităţii.

Aceste susţineri nu pot fi valorificate în acest ciclu procesual, în condiţiile în care, prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat în mod definitiv asupra obiectului cererii de chemare în judecată, arătând că nu s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pentru cauza ilicită constând în faptul că la încheierea lui s-a utilizat o copie alterată a sentinţei de uzucapiune sau nulitatea actului subsecvent ca urmare a nulităţii actului principal, aşa cum a reţinut prima instanţa de apel, ci pentru inexistenţa dreptului de proprietate a autorilor intimaţilor-pârâţi asupra suprafeţei de 200 m.p. teren în privinţa căreia se solicită nulitatea, astfel încât nu puteau să vândă mai mult decât aveau în proprietate.

Ca atare, instanţa de recurs a statuat că se impune, ca în rejudecare, să se cerceteze dacă scopul determinant pentru care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 decembrie 1992 (prin care pârâţii B. şi C. au devenit proprietari ai terenului în suprafaţă de 700 m.p. şi ai locuinţei aferente) a fost acela de a se înstrăina un teren care nu aparţinea vânzătorilor.

Cum dezlegarea dată prin decizia de casare este obligatorie pentru instanţa care rejudecă apelul, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel, în rejudecare, a verificat, potrivit coordonatelor trasate de către Înalta Curte, îndeplinirea condiţiei existenţei unei cauze licite la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută parţială se solicită, constatând că, în speţă, scopul mediat nu are un caracter ilicit, întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, în patrimoniul autorului recurentei-pârâte, H., exista atât suprafaţa de teren de 692 m.p. dobândită cu titlu de moştenire, cât şi suprafaţa de teren dobândită prin uzucapiune, în baza sentinţei civile nr. 2388 din data de 27 mai 1991 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Ca atare, a constatat că nu se poate reţine că actul juridic ar fi fost încheiat în scopul de a se înstrăina un teren care nu aparţinea vânzătorilor, această cauză de nulitate nefiind susţinută de probele administrate în cauză.

Or, criticile recurentei-reclamante, prin care aceasta pretinde că în mod greşit a fost respins apelul său şi a fost reţinut caracterul licit al cauzei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care s-a uzat de un exemplar fals sentinţei civile nr. 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nesocotesc însăşi dezlegarea dată de instanţa de recurs asupra obiectului pricinii, ceea ce nu este permis, şi se situează în afara cadrului procesual al litigiului, astfel cum acesta a fost tranşat prin decizia de casare.

Totodată, aşa cum s-a mai arătat şi în analiza primului motiv de recurs, interpretarea dată de recurenta-reclamantă efectelor deciziei de casare, pe care aceasta o reia ca argument al afirmaţiei că apelul său trebuia din nou admis, este una eronată, în condiţiile în care dispunând casarea, instanţa de recurs, a trimis cauza spre rejudecare pentru a se stabili situaţia de fapt concretă a speţei şi a tranşat în sensul că obiectul litigiului nu este reprezentat de solicitarea de constatare a nulităţii subsecvente a actului juridic.

Prin urmare, susţinerea recurentei-pârâte în sensul că instanţa de recurs nu a constatat greşeala primei instanţe de apel în aplicarea nulităţii subsecvente este lipsită de eficienţa urmărită de parte, fiind contrazisă chiar de cele reţinute în cuprinsul deciziei prin care s-a dispus casarea, respectiv că instanţa de apel a modificat cadrul procesual cu care a fost învestit tribunalul, fiind încălcate dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, obiectul litigiului fiind reprezentat de o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare pentru inexistenţa dreptului de proprietate a autorilor intimaţilor-pârâţi asupra suprafeţei de 200 m.p. teren în privinţa căreia se solicită nulitatea şi nu o acţiune prin care se susţine nulitatea subsecventă.

Prin ultimul motiv de recurs, pretinzând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., prin pronunţarea instanţei, în rejudecare, asupra apelului incident declarat de părţile adverse, în contextul în care decizia de casare nu cuprindea îndrumări cu privire la reanalizarea acestuia, soluţia primei instanţe de apel fiind sub acest aspect, în opinia sa, intrată în puterea lucrului judecat.

Această critică este nefondată, în contextul în care obiectul apelului incident îl constituie soluţia dată de către prima instanţă cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de intimaţii-pârâţi, cerere care are un caracter accesoriu, soluţia ce se dă asupra acesteia depinzând de modul de soluţionare al cererii principale, iar casarea dispusă de Înalta Curte a vizat soluţia dată în primul apel cu privire la cererea principală.

Astfel, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanţei.

Aşa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal, acest aspect fiind consacrat în art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Cum fundamentul suportării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală şi de despăgubirea integrală a părţii câştigătoare, până la soluţionarea pe fond a cauzei nu se poate cunoaşte cine a câştigat litigiul şi, ca atare, cine este cel care are dreptul de a beneficia de plata cheltuielilor de judecată şi, cu atât mai puţin, care este cuantumul în care acestea vor fi acordate prin raportare la prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, rejudecarea apelului incident nu contravine în niciun fel normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (3) C. proc. civ., fiind consecinţa casării pronunţate de instanţa de recurs, în contextul în care, pe de o parte, în decizia instanţei de recurs nu se face nicio menţiune în sensul casării în parte a deciziei recurate şi a menţinerii soluţiei date apelului incident, iar, pe de altă parte, apelul incident declarat de pârâţi vizează soluţionarea de către tribunal a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, cerere al cărui caracter accesoriu a fost relevat în cele anterior arătate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II.5.2. Recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, curtea de apel a obligat-o pe recurenta-reclamantă la plata către intimaţii-pârâţi a sumei de 3.570 RON, cheltuieli de judecată în apel, pe care le-a apreciat a fi dovedite cu chitanţa nr. x din data de 24 septembrie 2019, aflată la fila x din primul dosar de apel (primul ciclu procesual).

Admiţând cererea formulată de intimaţii-pârâţi B. şi C., prin decizia civilă nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, curtea de apel a completat decizia civilă nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, în sensul că a obligat-o pe recurenta-reclamantă la plata către intimaţii-pârâţi a sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs şi 3.570 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel (al doilea ciclu procesual).

În esenţă, prin decizia recurată, curtea de apel a reţinut că, prin decizia civilă nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţii-pârâşi în faza recursului şi a rejudecării apelului incident.

Printr-o primă critică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa, în rejudecarea apelului, a acordat în mod greşit cheltuielile de judecată făcute de către părţile adverse cu ocazia judecării recursului finalizată prin pronunţarea deciziei de casare, întrucât aceasta putea să soluţioneze doar cererile de acordare a cheltuielilor de judecată cu care a fost învestită prin apel, întâmpinare sau prin cererile adiţionale sau incidentale admisibile în faza apelului, respectându-se astfel principiu disponibilităţii reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Această critică este nefondată.

În speţă, potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din data de 26 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, intimaţii-pârâţi B. şi C. (recurenţi-pârâţi în primul ciclu procesual), prin avocat, au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, depunând înscrisuri justificative în acest sens, iar, aşa cum rezultă din încheierea din data de 28 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, aceştia au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată şi în faţa instanţei de rejudecare.

În acord cu jurisprudenţa sa constantă (spre exemplu: decizia nr. 1286 din data de 10 iunie 2021 pronunţată de secţia I civilă), Înalta Curte reţine că având în vedere soluţia dată asupra primului recurs, respectiv aceea de admitere a căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate în această fază procesuală urmează a fi analizate şi soluţionate cu ocazia rejudecării apelului.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluţionare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepţii procesuale, însă nu şi în etapele intermediare ale judecăţii în care, prin raportare la specificul soluţiei pronunţate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câştigat procesul, litigiul nefiind încă tranşat.

Pronunţarea asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată se poate realiza doar la acel moment procesual când se va cunoaşte pe deplin partea care a căzut în pretenţii, putându-se în mod cert determina întinderea culpei procesuale a acesteia şi, astfel, întinderea obligaţiei ce îi revine de a suporta cheltuielile de judecată.

Cu alte cuvinte, admiterea căii de atac şi trimiterea cauzei spre rejudecare reprezintă o etapă intermediară, ce nu pune capăt procesului, astfel că în această etapă procesuală nu se pot acorda cheltuieli de judecată. Asemenea cheltuieli de judecată urmează a fi acordate în rejudecare, în funcţie de soluţia ce va fi pronunţată cu privire la cererea de chemare în judecată.

Instanţa se va pronunţa asupra cheltuielilor de judecată atunci când hotărârea sa este susceptibilă de a tranşa diferendul părţilor dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, întrucât doar în această situaţie se poate stabili în mod concret cine a pierdut procesul şi se poate avea în vedere ansamblul cheltuielilor de judecată efectuate de părţi.

Soluţiile de admitere a apelului/recursului şi de trimitere a cauzei spre rejudecare ori spre judecare de către instanţa competentă nu tranşează acest diferend, ci îl plasează altei instanţe spre soluţionare, astfel încât, în aceste situaţii, instanţa de control judiciar nu se va pronunţa asupra cheltuielilor de judecată realizate strict în calea de atac admisă cu consecinţa trimiterii cauzei la o altă instanţă. Altminteri, soluţia asupra acestor cheltuieli nu ar mai putea fi pusă în contextul ansamblului procesului şi ar fi desprinsă de ideea de culpă procesuală în ansamblul demersului juridic.

O atare procedură de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu încalcă în niciun fel principiul disponibilităţii părţii, principiu care se materializează în învestirea instanţei de către parte cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi care este respectat tocmai prin soluţionarea acesteia în condiţiile prevăzute de lege, respectiv la momentul la care se pronunţă soluţia asupra cauzei şi se cunoaşte care este partea care a pierdut procesul.

Prin urmare, acordarea, în rejudecarea apelului, a cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a primului recurs nu este de natură a determina concluzia incidenţei în prezenta cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunţată cu respectarea atât a principiului disponibilităţii părţilor, cât a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Nefondat este şi cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta-reclamantă afirmă nelegalitatea deciziei atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de rejudecare a greşit acordând cheltuielile de judecată făcute cu ocazia rejudecării apelului, încălcând dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. şi ale art. 1321 C. civ. raportate la cele ale art. 2030 C. civ. şi ale art. 147 din Statutul profesiei de avocat.

În dezvoltarea acestei afirmaţii, recurenta-reclamantă, în esenţă, a susţinut că în rejudecare nu mai pot fi acordate cheltuieli de judecată suplimentare celor care au fost solicitate şi acordate pentru judecarea aceleiaşi căi de atac în primul ciclu procesual.

Or, cheltuielile de judecată efectuate pentru susţinerea unui proces se efectuează în toate fazele şi etapele procesuale, în faţa primei instanţe, a instanţelor de apel şi de recurs, în contestaţie în anulare şi în revizuire, atât în primul ciclu procesual, cât şi în eventualele cicluri procesuale născute în urma soluţiilor de trimitere spre rejudecare sau judecare la instanţa competentă.

Nu se poate reţine că acordarea cheltuielilor de judecată avansate de intimaţii-pârâţi în rejudecarea apelului ar intra sub sfera voluptuariului în condiţiile în care aceştia au primit cheltuielile efectuate cu ocazia judecării căii de atac de către prima instanţă de apel, întrucât, în al doilea ciclu procesual, are loc o nouă judecată a căii de atac, care presupune, la fel ca etapa anterioară, exprimarea unei poziţii procesuale, formularea de apărări, administrarea de probe, neputându-se aprecia că asigurarea asistenţei/reprezentării prin avocat nu ar fi necesară.

Dacă, însă, s-ar accepta interpretarea propusă de către recurenta-reclamantă, s-ar ajunge în situaţia în care partea care a câştigat procesul să nu îşi poată recupera în totalitate cheltuielile efectuate, chiar dacă acestea sunt dovedite, au fost solicitate în condiţiile legii şi nu impun o cenzurare în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

O atare împrejurare vine să nege chiar raţiunea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care consacră despăgubirea integrală a părţii câştigătoare, cel care a câştigat procesul neputând fi obligat să suporte, nici chiar în parte, cheltuielile pe care le-a avansat, în condiţiile legii, ca urmare a unui litigiu demarat din culpa părţii potrivnice.

Nici susţinerea recurentei-reclamante în sensul că nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât rejudecarea apelului nu a avut loc în urma iniţiativei sau a culpei sale nu este de natură a determina concluzia unei aplicări greşite a unor norme de drept material sau procesual.

Astfel, aşa cum s-a mai arătat, fundamentul suportării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare, iar culpa procesuală se apreciază în raport de soluţia dată asupra pretenţiilor deduse judecăţii, fără a avea, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, vreo relevanţă împrejurarea că rejudecarea apelului a fost dispusă ca urmare a admiterii recursului declarat de părţile adverse.

Prin urmare, faţă de argumentele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II.5.3. Recursul declarat de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Examinând, cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., recursul declarat de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în raport de excepţia inadmisibilităţii căii de atac, reţinută prin încheierea de şedinţă din data de 5 decembrie 2023, Înalta Curte constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 septembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, având în vedere că, după întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, intimaţii-pârâţi C. şi B. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active în declararea recursului a recurentului G., a dispus continuarea procedurii de filtru şi întocmirea unui supliment la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursurilor, cu referire la excepţia invocată.

Potrivit dispoziţiei instanţei, la data de 29 septembrie 2023, a fost întocmit suplimentul la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022 şi de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

În cuprinsul acestuia, în esenţă, s-a reţinut că recurentul G. nu a fost parte în prezenta cauză, astfel încât, completul de filtru urmează a aprecia asupra lipsei calităţii procesuale active a acestuia cu referire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 5 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul G. împotriva deciziei nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a prorogat pronunţarea asupra acestei excepţii până la soluţionarea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A..

Potrivit cadrului procesual, astfel cum a fost stabilit în faţa primei instanţe, au avut calitatea de părţi în prezentul litigiu: reclamanta A. şi pârâţii B., C. şi F..

În faza procesuală a apelului, din primul ciclu procesual, au fost părţi ale litigiului: apelanta-reclamantă A., apelanţii-pârâţi B. şi C. şi intimata-pârâtă F..

În primul ciclu procesual, în faza recursului, au fost părţi: recurenţii-pârâţi B. şi C., intimata-reclamantă A. şi intimata-pârâtă F..

În rejudecare, instanţa de apel a pronunţat decizia atacată prin prezentul recurs, reţinând ca părţi ale litigiului pe: apelanta-reclamantă A., apelanţii-pârâţi B. şi C. şi intimata-pârâtă F..

Ca atare, se observă că, în speţă, în primul ciclu procesual, precum şi în rejudecarea apelului, recurentul G. nu a avut calitatea de parte, ci doar recurenta-reclamantă A. şi intimaţii-pârâţi B., C. şi F..

Potrivit art. 458 C. proc. civ.. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane".

În categoria părţilor sunt incluşi reclamantul, pârâtul şi intervenientul voluntar sau forţat, iar în ceea ce îl priveşte pe intervenientul accesoriu trebuie să se ţină seama că exercitarea căii de atac este subordonată declanşării controlului judiciar de partea a cărei apărare a sprijinit-o.

Având în vedere art. 435 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea este opozabilă şi succesorilor părţilor, şi în aplicarea art. 38 şi 39 C. proc. civ., rezultă că şi avânzilor-cauză le este deschis exerciţiul căii de atac.

Art. 458 teza finală C. proc. civ. prevede de dreptul de a uza de exerciţiul căilor de atac poate aparţine şi altor organe sau persoane, potrivit legii - procurorul [art. 92 alin. (4) C. proc. civ..] sau alte persoane, organizaţii, instituţii şi autorităţi care pot introduce cereri sau forma apărări, acţionând pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul urmăririi unui interes de grup ori general (art. 37 C. proc. civ.).

Prin urmare, hotărârea judecătorească în materie civilă are putere de lucru judecat numai între părţile litigante, astfel că, dreptul de a o ataca cu recurs aparţine, cu excepţia procurorului şi a celor enumeraţi cu titlu de excepţii de dispoziţiile legale anterior menţionate, numai părţilor litigante şi succesorilor în drepturi ai acestora, adică persoanelor care au participat la dezbaterea cauzei sau celor ce le reprezintă. Drept urmare, instanţa de control judiciar, învestită cu judecarea acestei căi de atac, este obligată de a verifica, în primul rând, calitatea procesuală a celui ce a declarat recurs, respectiv dacă a figurat ca parte la judecată sau dacă se poate încadra în vreuna dintre categoriile menţionate de dispoziţiile derogatorii anterior menţionate. Această verificare se impune, deoarece terţii care nu au fost părţi în proces nu au dreptul de a face recurs, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Ca atare, cum în speţa de faţă nu poate fi reţinut un caz de excepţie de la regula generală care recunoaşte dreptul de a exercita calea de atac doar celor care au fost părţi în proces şi cum recurentul G. nu are o atare calitate, făcând aplicarea art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 458 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziilor civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022 şi nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.