Compensation for property improvements under Law No. 10/2001 and the statute of limitations commencement date following a definitive eviction judgment.

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A. şi B., în temeiul art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, au solicitat obligarea pârâţilor C., D., E. şi F. la plata sumei de 500.000 euro, la cursul zilei BNR, reprezentând (estimativ) preţul îmbunătăţitor aduse imobilului situat în Bucureşti, str. x, preţ stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului menţionat, unde figurează în cartea de imobil şi unde au din anul 1990 domiciliu neîntrerupt.

La data de 31 ianuarie 2018, reclamanţii au formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată prin completarea cadrului procesual, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei G., motivat de faptul că este terţa persoană care i-a evins, urmând a fi obligată, în solidar cu ceilalţi pârâţi la recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra celor 8 camere ori la plata preţului, despăgubiri şi excedentele valorii acumulate în timpul evicţiunii.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti:

Prin sentinţa nr. 2034 din octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

A admis excepţia autorităţii de lucru judecat.

A respins acţiunea pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

A obligat pe reclamant la plata către pârâta G. a sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

A luat act că pârâţii H. au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 304/A din 8 aprilie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o, în parte şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

A menţinut sentinţa civilă apelată cu privire la soluţia data asupra excepţiei inadmisibilităţii.

4. Recurs - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia nr. 914 din 21 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâţii H. împotriva deciziei civile nr. 304A/08.04.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

5. Al doilea ciclu procesual - rejudecare fond - Tribunalul Bucureşti:

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub dosar nr. x/2021.

La termenul de judecată din 17 noiembrie 2021 pârâta G. a arătat că susţine excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe care le-a invocat anterior, şi a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1729 din 16 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii F., C., D. şi E..

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii F., C., D. şi E., ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins, ca neîntemeiate, atât excepţia lipsei calităţii procesuale active, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâta G..

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta G..

A respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta G..

A luat act că pârâţii F., C., D. şi E. îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A obligat pe reclamanţi la plata către pârâta G. a sumei de 38.290,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Apel - Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul principal declarat de apelanţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1729 din 16 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelanta-pârâtă G. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A obligat pe apelanţii-reclamanţi, în solidar, la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă G., cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

7. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs. De asemenea, pârâta G. a declarat recurs incident.

a) Recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B.:

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac şi casarea în tot a hotărârii atacate, urmând ca dosarul să fie trimis spre rejudecare la instanţa de fond, apreciind a fi incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 6 C. proc. civ.

Prima critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., face referire la faptul că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul că textele legale menţionate vizează posibilitatea de acordare a unor despăgubiri cu obiect diferit, stabilind în mod expres persoanele care sunt titularii obligaţiei de restituire, persoana îndreptăţită în cazul art. 48, respectiv Ministerul Finanţelor în ipotezele prevăzute de art. 501 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Deşi instanţa de apel a recunoscut calitatea procesuală activă în virtutea art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că argumentul reclamanţilor referitor la faptul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o consacrare a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, însă nu poate justifica legitimarea procesuală pasivă a pârâţilor subdobânditori ai imobilului, respectiv C., D., E., F., câtă vreme textul legal stabileşte în mod expres titularul obligaţiei deduse judecăţii, în cauză - pârâta G..

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând existenţa unor motive străine de natura cauzei, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în mod eronat, instanţa a reţinut autoritatea de lucru judecat, deşi au prezentat situaţia de fapt şi au arătat faptul că în niciun alt dosar nu s-a judecat obiectul cererii pendinte, având ca temei legal art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, deşi a reţinut că instanţa supremă a arătat că, tot ceea ce reprezintă element de construcţie nou sau creanţe rezultând din îmbunătăţirile necesare şi utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face obiectul obligaţiei speciale de garanţie instituite în sarcina statului prin dispoziţiile legale menţionate, respectiv faptul că urmează a fi recuperată creanţa de către cei îndreptăţiţi în alt cadru procesual, pe baza altor temeiuri legale şi de la alte subiecte de drept (aspecte reglementate prin dispoziţia art. 48 din Legea nr. 10/2001).

Curtea a reţinut eronat că dispoziţiile legale invocate sunt tot prevederile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 501 şi art. 48, deoarece este vorba doar de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar prezenta cerere vizează art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu există autoritate de lucru judecat.

Recurenţii-reclamanţi menţionează că vizează dreptul de proprietate strict asupra lucrărilor de construcţii noi edificate pe amprenta veche a fostei case, întrucât prin decizia nr. 565 A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. şi intervenienta B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind obligat să plătească reclamantului suma de 488.990,5 RON şi intervenientei suma de 488.990,5 RON, reprezentând doar valoarea imobilului iniţial cumpărat de către reclamanţi, situat în Bucureşti, str. x, valoarea imobilului de la data evicţiunii (09.03.2009) adică doar 4 camere. Instanţa a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata unei sume fixe, fără impunerea unei condiţii legale, neţinându-se cont de dobânzile aferente şi de indicele de inflaţie.

Apreciază că, luând ca punct de referinţă momentul producerii evicţiunii, imobilul asupra căruia s-a raportat instanţa este total diferit de acela cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Mai mult, este diferit chiar de imobilul revendicat şi restituit, fostei proprietare G., fiind un imobil nou, cu 12 camere, faţă de 4 pe care îl deţinea la părăsirea ţării şi pentru care a primit o sumă de bani nemeritată, prin îmbogăţire fără justă cauză.

Deşi există o dispoziţie a instanţei de casare, se pare că instanţa nu a observat substituirea dispusă Statului Român în locul aceleia care a revendicat şi care ar fi avut obligaţia de despăgubire pentru îmbunătăţirile aduse imobilului, pe care ulterior l-a şi vândut cu tot acel patrimoniu aparţinând I., încorporat în imobil, încălcând astfel legea, ia G. îmbogăţindu-se fără justă cauză în detrimentul reclamanţilor, înstrăinând ceva ce nu-i aparţinea.

Soluţia acordării de despăgubiri la preţul de piaţă ar trebui să ţină cont de jurisprudenţa CEDO, care a stabilit că în astfel de cazuri se impune acordarea de despăgubiri care să fie în raport cu valoarea reală a imobilului de care partea a fost privată - preţul obţinut din vânzarea acestuia, mai precis, noul imobil, noua construcţie care avea toate dotările si îmbunătăţirile aduse de foştii I..

Terţul evingător a profitat de cheltuielile făcute cu imobilul şi trebuia ca să fie obligat să-l despăgubească pe cumpărător, vânzătorul fiind numai garantul subsidiar al acestei obligaţii de garanţie pe care va trebui să o îndeplinească, fiind sub incidenţa art. 48 din Legea nr. 10/2001, în vederea obţinerii dreptului de despăgubire la nivelul valorii de piaţă a imobilului.

În finalul cererii de recurs, cu privire la cheltuielile de judecată acordate de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi solicită diminuarea onorariului de avocat.

b) Recursul incident declarat de pârâta G.:

Recurenta-pârâtă a precizat că înţelege să formuleze recurs faţă de soluţia de respingere a apelului incident, indicând dispoziţiile art. 491 C. proc. civ., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu ocazia judecăţii fondului, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamaţilor şi excepţia lipsei calităţii sale procesele pasive. Instanţa de fond a respins aceste excepţii, iar instanţa de apel a respins apelul incident pe care pârâta l-a formulat, menţinând soluţia pronunţată la judecata fondului.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi, subsecvent, a calităţii sale procesuale pasive a fost invocată în raport de temeiul juridic al cererii introductive de instanţa, respectiv art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Recurenţii nu mai aveau calitatea de chiriaşi la data finalizării procesului de revendicare, ci pe aceea de proprietari, câtă vreme au cumpărat bunul şi au fost proprietari până la data la care s-a admis acţiunea în revendicare. Devenind proprietari, li se cuveneau despăgubiri de la Ministerul de Finanţe (inclusiv valoarea îmbunătăţirilor făcute, care intra în valoarea de piaţă a imobilului) în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Valoarea de piaţă urma să se stabilească prin expertiză şi nu exclude valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului câtă vreme legea nu face o astfel de distincţie. Faptul ca recurenţii nu au primit contravaloarea îmbunătăţirilor în procesul intentat Ministerului de Finanţe este, evident, o eroare de speţă şi nu naşte un drept la despăgubire de la pârâtă în calitate de persoana îndreptăţită.

Aplicarea ipotezei descrise de art. 48 din Legea 10/2001 este dependentă în mod esenţial de calitatea de chiriaş a petentului. Practic, ipoteza se referă strict la persoanele care aveau calitatea de chiriaşi la data revendicării imobilului de către fostul proprietar. Doar atunci, contravaloarea îmbunătăţirilor se poate recupera de la persoana îndreptăţită. Devenind proprietari, recurenţii se subscriu unei alte ipoteze - cea prevăzută de art. 501 din Legea 10/2001. În niciun caz aceste două texte nu pot "funcţiona" în acelaşi timp.

Apreciază că îmbunătăţirile puteau să fie solicitate doar de la Statul Român, în temeiul art. 501 din Legea 10/2001.

Este vădit eronată concluzia instanţei de apel care consideră că recurenţii au deschisă calea recuperării contravalorii îmbunătăţirilor de la persoana îndreptăţită şi a valorii de piaţă a imobilului de la Statul Român.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă apreciază că recurenţii nu aveau calitate procesuală activă, iar pârâta, subsecvent, nu avea calitate procesuală pasivă faţă de temeiul invocat - art. 48 din Legea 10/2001.

8. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-pârâţi C., D., E. şi F. au depus întâmpinare la recursul principal, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă G. a depus, de asemenea, întâmpinare la recursul principal, comunicată, invocând excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

9. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 martie 2024, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului principal, invocate prin întâmpinarea depusă la dosar de recurenta-pârâtă G..

A admis, în principiu, recursul principal formulat de reclamanţii A. şi B. şi recursul incident formulat de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fixat termen la data de 21 mai 2024, complet C5 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursurilor, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Fără a relua în mod detaliat parcursul procesual al dosarului, rezumând aspectele factuale, se reţine că, în cea de-a doua etapă procesuală, în rejudecare, analiza instanţelor de fond a vizat doar primul petit al cererii de chemare în judecată, acela prin care reclamanţii (care au avut calitatea de chiriaşi şi, ulterior, de proprietari - urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995) au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând preţul îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu, temeiul de drept al cererii fiind dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Tot cu relevanţă în punctarea circumstanţelor factuale ale litigiului, se reţine că, aşa cum reiese din actele dosarului, pârâta G. a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în urma admiterii acţiunii în revendicare formulate împotriva reclamanţilor din cauză, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, acţiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 (aspect necontestat de către părţi).

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1665 din 6 februarie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul anterior menţionat, au fost obligaţi numiţii A. şi B. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, astfel cum a fost modificat. De asemenea, a fost respinsă cererea reconvenţională a reclamanţilor din prezenta cauză (în contradictoriu cu pârâta G.), privind contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţire, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Soluţia a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 984 din 9 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În considerentele decizorii expuse de instanţele de fond şi de control învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2007, s-a reţinut calitatea de proprietar al imobilului preluat fără titlu în favoarea numitei G., precum şi calitatea de chiriaşi cumpărători, cu privire la acelaşi imobil, a numiţilor A. şi B., în temeiul Legii nr. 112/1995.

Revenind la cauza dedusă judecăţii, se constată că instanţa de apel, validând soluţia pronunţată de prima instanţă - de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune - a reţinut că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 9 iunie 2009 (momentul finalizării litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007, anterior evidenţiat) şi s-a împlinit la 9 iunie 2012, astfel încât, a constatat că prezenta acţiune, înregistrată la data de 31 octombrie 2017, a fost promovată ulterior împlinirii termenului de prescripţie.

Împotriva acestei soluţii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs principal, iar pârâta G. a formulat recurs incident.

a) Recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B.:

Prima critică, subsumată de recurenţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., face referire la faptul că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul că "textele legale menţionate vizează posibilitatea de acordare a unor despăgubiri cu obiect diferit, stabilind în mod expres persoanele care sunt titularii obligaţiei de restituire: persoana îndreptăţită în cazul art. 48, respectiv Ministerul Finanţelor în ipotezele prevăzute de art. 501 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001". Instanţa de apel a recunoscut calitatea procesuală activă în virtutea art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a reţinut că argumentul reclamanţilor referitor la faptul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o consacrare a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, însă nu a justificat legitimarea procesuală pasivă a pârâţilor subdobânditori ai imobilului, respectiv C., D., E., F., câtă vreme textul legal stabileşte în mod expres titularul obligaţiei deduse judecăţii, care în cauză este pârâta G..

Înalta Curte constată că motivul de recurs ce face referire la titularii obligaţiei de restituire, astfel cum a fost formulat, nu se subscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (când instanţa a depăşit atribuţiile judecătoreşti), invocat de recurenţii-reclamanţi.

În cererea de recurs, astfel cum a fost formulată, nu se identifică nicio critică vizând depăşirea de către instanţă a atribuţiilor judecătoreşti, astfel încât se constată că acest motiv de nelegalitate a fost invocat fără o susţinere pertinentă, reală, argumentată.

Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor judecătoreşti" din cuprinsul textului legal, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând acestor autorităţi.

Or, critica prezentată de recurenţii-reclamanţi reproşează instanţei de apel faptul că, deşi şi-ar fi însuşit argumentul acestora referitor la faptul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o consacrare a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, totuşi instanţa nu a înţeles să justifice legitimarea procesuală pasivă a pârâţilor subdobânditori ai imobilului.

Cu privire la acest aspect, se reţine că operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional, iar aspectele învederate de recurenţii nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel cum anterior s-a evidenţiat.

De altfel, reţinerea instanţei de apel a fost în cu totul alt sens decât cel intepretat de reclamanţi, neputându-se deduce faptul că instanţa şi-a însuşit argumentul acestora:

"În ceea ce priveşte legitimarea procesuală pasivă, articolul 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că aceasta revine persoanei îndreptăţite, în speţă, pârâta G..

Argumentul apelanţilor reclamanţi în sensul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o consacrare a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, nu poate justifica legitimarea procesuală pasivă a pârâţilor subdobânditori ai imobilului C., D., E., F., cătă vreme textul legal stabileşte în mod expres titularul obligaţiei deduse judecăţii."

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând existenţa unor motive străine de natura cauzei, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în mod eronat, instanţa a reţinut autoritatea de lucru judecat, deşi au prezentat situaţia de fapt şi au arătat faptul că în niciun alt dosar nu s-a judecat obiectul cererii pendinte, având ca temei legal art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că excepţia autorităţii de lucru judecat a primit dezlegare definitivă (chiar favorabilă reclamanţilor) în prima etapă procesuală şi nu mai poate face obiect al analizei în cadrul prezentului recurs.

În continuare, în cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, deşi a reţinut că instanţa supremă a arătat că, tot ceea ce reprezintă element de construcţie nou sau creanţe rezultând din îmbunătăţirile necesare şi utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face obiectul obligaţiei speciale de garanţie instituite în sarcina statului prin dispoziţiile legale menţionate, respectiv faptul că urmează a fi recuperată creanţa de către cei îndreptăţiţi în alt cadru procesual, pe baza altor temeiuri legale şi de la alte subiecte de drept (aspecte reglementate prin dispoziţia art. 48 din Legea nr. 10/2001).

Într-un mod deloc străin de natura cauzei ori contradictoriu, instanţa de apel a reţinut că litigiul soluţionat prin decizia definitivă nr. 555 din 15 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a vizat raporturile juridice dintre reclamanţi (în calitate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995) şi Ministerul Finanţelor Publice, fiind solicitată restituirea preţului de piaţă a imobilului, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, iar nu raporturile juridice dintre reclamanţi şi persoana îndreptăţită la restituire (fostul proprietar, respectiv moştenitorii acestuia) privind sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.

În cuprinsul acestei decizii, instanaţa supremă a reţinut, într-adevăr, că: "tot ceea ce reprezintă element de construcţie nou sau creanţe rezultând din îmbunătăţirile necesare şi utile aduse imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face obiectul obligaţiei speciale de garanţie instituite în sarcina statului prin dispoziţiile legale sus menţionate (art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 s.n), aceste creanţe urmând a fi recuperate de cei îndreptăţiţi în alt cadru procesual, pe baza altor temeiuri legale şi de la alte subiecte de drept (aspect reglementat, spre exemplu, prin dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001)."

Aşa cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, aspectele anterior redate, nu fac altceva decât să justifice motivul pentru care contravaloarea îmbunătăţirilor pretinse nu a fost inclusă în preţul de piaţă al imobilului, însă nu poate avea ca efect stabilirea unui alt punct de plecare a termenului de prescripţie decât cel reglementat de lege în privinţa dreptului la acţiune întemeiat pe dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, asfel cum încearcă să inducă recurenţii, care leagă începerea curgerii dreptului material la acţiune de această reţinere.

În cauză, în mod corect s-a stabilit momentul de început al termenului de prescripţie ca fiind data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva reclamanţilor (09.06.2009), dată la care aceştia au putut cunoaşte paguba (sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile pretinse) şi persoana care răspunde (moştenitorul fostului proprietar, de la care a fost preluat abuziv imobilul).

Recurenţii-reclamanţi au avut cunoştinţă că au pierdut proprietatea imobilului în urma acţiunii în revendicare finalizată, în mod irevocabil, prin pronunţarea deciziei civile nr. 984 din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti. Aşadar, la momentul finalizării litigiului purtat între reclamanţi (foşti chiriaşi, cumpărători ai imobilului în baza Legii nr. 112/1995) şi persoana îndreptăţită (pârâta G.), aceştia au putut cunoaşte atât paguba, cât şi persoana care răspunde.

Tocmai admiterea a acţiunii în revendicare a confirmat dreptul reclamanţilor de a promova acţiunea prin care să solicite obligarea persoanei îndreptăţite, pârâta G., la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus prin îmbunătăţirile necesare şi utile.

Odată judecată irevocabil, situaţia legală a imobilului nu ar mai putea fi supusă unei noi evaluări, astfel încât, în mod legal istanţele de fond au reţinut că momentul de început al termenului de prescripţie este data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva reclamanţilor (09.06.2009). De la acest moment, recurenţii-reclamanţi au avut conştinţă despre faptul că au pierdut proprietatea şi că au posibilitatea să îşi recupereze contravaloarea investiţiilor, sens în care au şi înţeles să se judece cu Ministerul de Finanţe, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, litigiu în care au solicitat şi obţinut despăgubiri - faptul că preţul de piaţă obţinut nu conţinea şi valoarea îmbunătăţilor aduse imobilului, nu constituie un argument juridic de natură să determine un al punct de plecare al începutului termenului de prescripţie.

Argumentele prezentate de recurenţii-reclamanţi, în sensul că luând ca punct de referinţă momentul producerii evicţiunii, imobilul asupra căruia s-a raportat instanţa este total diferit de acela cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, constituie aspecte ce ţin de fondul litigiului şi ar fi putut fi supuse analizei cu prilejul cuantificării pretenţiilor, în situaţia în care se trecea peste excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cu toate că a menţionat că ar fi incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenţii-reclamanţi nu au formulat în cuprinsul cererii de recurs critici concrete care să se circumscrie acestui caz de casare, arătând doar că exisistă unele motive străine de natura cauzei, fără a evidenţia, în mod concret, care sunt acestea.

Analizând totuşi hotărârea recurată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea exigenţelor art. 425 C. proc. civ., decizia conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, fără să poată fi identificate raţionamente străine de natura judecăţii.

Împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu existenţa unor motive străine de natura cauzei şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

În ceea ce priveşte aspectul legat de cheltuielile de judecată acordate de instanţa de apel şi solicitarea de diminuare a onorariului de avocat, având în vedere dezlegarea de principiu dată prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii problemei de drept ce vizează inadmisibilitatea tranşării aspectelor litigioase vizând proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial pe calea recursului, Înalta Curte reţine că în prezenta cale de atac nu pot face obiect de analiză criticile formulate de recurenţii-reclamanţi privitoare la reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, aspect asupra căruia instanţa de apel s-a pronunţat, de altfel, motivând de ce a înţeles că nu se impune a face aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul reducerii onorariului de avocat.

În considerarea tuturor acestor argumente, în limita criticilor formulate, reţinând că aspectele deduse judecăţii în calea extraordinară de atac nu relevă nelegalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

b) Recursul incident declarat de pârâta G. vizează soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, respectiv a calităţii procesuale pasive a pârâtei G., invocată în raport de temeiul juridic al cererii introductive de instanţa, respectiv art. 48 din Legea nr. 10/2001.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că aplicarea ipotezei descrise de art. 48 din Legea 10/2001 este dependentă în mod esenţial de calitatea de chiriaş a petentului şi se referă strict la persoanele care aveau calitatea de chiriaşi la data revendicării imobilului de către fostul proprietar. Apreciază că îmbunătăţirile puteau să fie solicitate doar de la Statul Român, în temeiul art. 501 din Legea 10/2001, fiind eronată concluzia instanţei de apel care a reţinut că recurenţii au deschisă calea recuperării contravalorii îmbunătăţirilor de la persoana îndreptăţită şi a valorii de piaţă a imobilului de la Statul Român.

Cu privire la soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi pasive, instanţa de apel a reţinut că, chiar dacă art. 48 din Legea 10/2001 indică drept titular al dreptului la despăgubire pe chiriaş, în această categorie sunt incluşi şi foştii chiriaşi care au cumpărat imobilul, dar cărora li s-a anulat contractul de vânzare cumpărare sau al căror contract a rămas fără efecte juridice în urma admiterii acţiunii în revendicare, cum este cazul în speţă.

A reţinut, de asemenea, că interpretarea propusă de pârâtă, în sensul că îmbunătăţirile puteau să fie solicitate doar de la Statul Român, în temeiul art. 501 din Legea 10/2001, nu poate fi primită, deoarece sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţe prin îmbunătăţirile necesare şi utile, a cărui posibilitate de recuperare este prevăzută de art. 48 din Legea nr. 10/2001, este distinct de valoarea de piaţă a imobilului, respectiv de valoarea preţului actualizat la care fac referire dispoziţiile art. 501 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă nu reuşeşte să combată argumentele instanţei de apel anterior expuse, care, făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material, a reţinut că reclamanţi au calitate procesuală activă în cauză în virtutea art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar în ceea ce priveşte legitimarea procesuală pasivă, articolul 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că aceasta revine persoanei îndreptăţite, în speţă, pârâta G. (care a avut câştig de cauză în acţiunea în revendicare).

Această constatare este în acord cu dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., conform cărora "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

În consecinţă, lipsa calităţii procesuale nu se confundă cu netemeinicia acţiunii, deoarece, în cazul unei acţiuni introduse de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, dreptul există, dar acţiunea nu a fost introdusă de titularul lui sau nu a fost introdusă împotriva subiectului pasiv al raportului litigios, în vreme ce în cazul unei acţiuni nefondate instanţa constată chiar inexistenţa dreptului reclamat.

Verificările privind îndeplinirea acestei condiţii nu presupun o analiză efectivă a modului de realizare a dreptului în litigiu, ci dovedirea existenţei elementelor din care să rezulte concordanţa între afirmaţiile deduse judecăţii ale părţii reclamante (împotriva părţii pârâte) şi calitatea aparentă de titular al dreptului pretins (respectiv, în cazul pârâtului, persoană chemată să răspundă în calitate de subiect al raportului litigios), condiţie îndeplinită în cauză.

În atare context, criticile recurentei-pârâte referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, respectiv a calităţii sale procesuale pasive, sunt nefondate.

Având în vedere toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în opinie majoritară, urmează a respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B. şi recursul incident declarat de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2024.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinie separată:

Admite recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta G. împotriva aceleiaşi decizii.

Opinia separată ce vizează soluţia de admitere a recursului principal declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi respingerea recursului declarat de pârâta G. împotriva aceleiaşi decizii, are în vedere următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 6 si pct. 8 C. proc. civ. Din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenţii reclamanti, opinia separată reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului. Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, opinia separata reţine că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă din nerespectarea prevederilor art. 425 lit.

b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei".

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi amijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la decizia recurată, la obiectul dedus judecastii şi în raport de succesiunea faptelor şi actelor juridic, precum şi în raport de succesiunea litigiilor derulate între părţii soluţionate prin: sentinţa civilă nr. 2034/10.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, anulată prin decizia civilă nr. 304A/08.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, şi prin sentinţa civilă nr. 1665/06.02.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosar nr. x/2007, şi prin decizia civilă nr. 565A din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabile, dar şi prin raportare la considerentele expuse în cuprinsul Deciziei nr. 555/15.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2012, cu privire la situţtia juridică a imobiluilui situat în Bucureşti, str. x, precum şi prin raportare la motivarea soluţiei adoptate de instanţa de apel în ceea ce priveşte data de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, opinia separată reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.,îin ce priveşte recursul declarat de reclamanţi.

Cum obiectul dedus judecăţii a fost precizat/modificat la 31 ian. 2018 prin completarea cadrului procesual şi introducerea în cauză a pârâtei G., în sensul că acţiunea vizează dreptul de proprietate strict asupra lucrărilor de construcţii noi de 8 camere edificate pe amprenta veche a fostei case ce avea doar 4 camere, motivat de faptul că pârâta G., este terţa persoană care i-a evins, şi cum aceasta a înstrăinat celorlaţi pârâţi şi construcţia nouă cu 8 camere, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 euro, la cursul zilei BNR, reprezentând (estimativ) preţul lucrărilor aduse imobilului situat în Bucureşti, str. x, preţ stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, şi cum în actţune reclamanţii au arătat că au fost evacuaţi din imobil la data de 11 feb. 2010, opinia separată reţine că aceste aspecte nu au făcut obiect al analizei instanţei de apel, deşi potrivit art. 425 lit.

b) C. proc. civ., avea obligaţia legală de a analiza raporturile juridice dintre părţi în raport de susţinerile si apărările formulate de părţi, inclusiv cel legate de data evacuării reclamanţilor din imobil, precum şi în raport de poziţia procesuală a pârâtei G. care prin întimpinarea depusă la 12 martie 2018 legat de valoarea îmbunătăţirilor Aduse de reclamanţi la imobil a arătat că reclamanţii, nu au construit 8 camere ci, doar au închis nişte terase preexistente denaturând o clădire care avea cursivitate din punct de vedere arhitectura." Că aceste aspecte esenţiale pentru aflarea adevărului obiectiv, dar şi pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părţi nu au fost analizate de instanţa de apel rezultă fără posibilitate de echivoc din chiar considerentele deciziei recurate în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că, in ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea constată că tribunalul a reţinut în mod corect momentul de început al termenului de prescripţie ca fiind data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva apelanţilor reclamanţi (09.06.2009), dată la care aceştia au putut cunoaşte paguba (sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile pretinse), dar şi persoana care răspunde (moştenitorul fostului proprietar de la care a fost preluat abuziv imobilul)., Opinia separată prin raportare la regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune regulă reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, reţine că data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat ori contestat.

Din perspectiva celor expuse şi în condiţiile în care potrivit procesului-verbal de executare din data de 11.02.2010 întocmit de executorul judecătoresc J. in dosarul de executare nr. 2657/2009, reclamanţii au fost evacuaţi din imobil la 11 feb. 2010, opinia separată reţine că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune prin care se solicită plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse spaţiului pe care reclamantii l-au deţinut, începe să curgă din 11 feb. 2010 întrucât până la acea dată reclamanţii au folosit investţiile/imbunătăţirile făcute la imobil.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât prin sentinţa civilă nr. 1665 pronunţată la data de 06.02.2008 de Judecătoria Sector 1, în actiunea in revendicare prin comparare de titluri, titlul de proprietate al reclamanţilor, nu a fost desfiinţat, acestia deţinand imobilul cu investiţiile efectuate până la data evacuării lor, respectiv până la 11 feb. 2010. Astfel, din perspectiva celor expuse opinia separată. reţinând că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 11 feb. 2010, data evacuării reclamanţilor, dată până la carre, aşa cum s-a arătat deja, aceştia au fost în posesia investiţiilor efectuate la imobil (şi, nu de la data de la data de 9 iunie 2009 momentul finalizării litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x) în cauză se impunea în condiţiile incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., admiterea recursului reclamanţilor, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

În rejudecare urmează a fi analizate raporturile juridice dintre părţi în raport de succesiunea faptelor şi actelor juridice derulate în ce priveşte investiţiile făcute de reclamanţi şi prin raportare la considerentele expuse în cuprinsul Deciziei nr. 555/15.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012, precum şi în raport de poziţia procesuală a pârâtei G. care prin întimpinarea depusă la 12 martie 2018 deşi a contestat construirea a 8 camere a precizat că în ce priveşte îmbunătăţirile aduse la imobil reclamantii, au închis nişte terase preexistente denaturând o clădire care avea cursivitate din punct de vedere arhitectural, ", aspecte ce urmează a fi analizate şi din perspectiva dispoziţiilor art. 18, 16 lit.

a) si art. 17 din Decretul 167/1958. În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâta G. împotriva aceleiaşi decizii intemeiat pe dispozitiile art. 488 ali,1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ce vizează soluţia de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, şi a lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte din perspectiva dispozitiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, opinia separată reţine că recursul incident este nefondat, că susţinerile pârâtei nu se circumscriu dispozţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor aspecte ce rezultă din considerentele deciziei recurate.

Astfel, în ce privşste solutţa de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi pasive, opinia separaă reţine că aceasta a fost argumentată/motivată în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că, "interpretarea propusă de pârâtă, în sensul că îmbunătăţirile puteau să fie solicitate doar de la Statul Român, în temeiul art. 501 din Legea 10/2001, nu poate fi primită, deoarece sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţe prin îmbunătăţirile necesare şi utile, a cărui posibilitate de recuperare este prevăzută de art. 48 din Legea nr. 10/2001, este distinct de valoarea de piaţă a imobilului, respectiv de valoarea preţului actualizat la care fac referire dispoziţiile art. 501 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001"., chiar dacă art. 48 din Legea 10/2001 indică drept titular al dreptului la despăgubire pe chiriaş, în această categorie sunt incluşi şi foştii chiriaşi care au cumpărat imobilul, dar cărora li s-a anulat contractul de vânzare cumpărare sau al căror contract a rămas fără efecte juridice în urma admiterii acţiunii în revendicare, cum este cazul în speţă".

Opinia separaă reţine că în raport de obiectul acţiunii, instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare/aplicare a normelor de drept material, reţinând că reclamanţii au calitate procesuală activă în cauză în condiţiile prevăzute de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi că în ceea ce priveşte legitimarea procesuală pasivă dispozitiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd expres că aceasta revine persoanei îndreptăţite, calitate care în litigiul pendinte o are pârâta G. în condiţiile în care acesteia i-a fost admisă acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor în ce priveste imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Din această perspectivă, opinia separata reţine incidenţa disspoziţiilor art. 36 C. proc. civ., care prevăd expres în ceea ce priveşte calitatea procesuală că aceasta "rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond." Prin urmare, opinia separaă reţine că lipsa calităţii procesuale nu se confundă cu netemeinicia acţiunii, întrucât în cazul unei acţiuni introduse de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, dreptul există, dar acţiunea nu a fost introdusă de titularul lui sau, nu a fost introdusă împotriva subiectului pasiv al raportului juridic, pe când în cazul unei acţiuni nefondate instanţa constată inexistenţa dreptului reclamat.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile pârâtei recurente nu se circumscriu dispozitiilor art. 488 ali. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., soluţia din opinia separată vizează respingerea recursului incident declarat de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1669 A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.