Reinstatement of missed restitution notice denied; appeal on psychiatric excuse and EU-law challenge rejected with costs.

Şedinţa publică din data de 06 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2008, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, Bd. x, în baza Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 15 aprilie 2008, pronunţată în dosarul nr. x/2008, Tribunalul a respins cererile de intervenţie în interesul altei persoane, precum şi cererile de intervenţie în interes propriu, formulate de intervenienţii B. şi C..

2. Primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 734 din 22 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea reclamantei, pentru lipsa calităţii procesuale active.

În faţa instanţei de apel, intervenientul în interesul altei persoane D. a depus la dosarul cauzei completări la cererea de intervenţie, solicitând instanţei admiterea cererii de intervenţie în interesul altei persoane, astfel cum a fost formulată.

Instanţa de apel a admis, în principiu, cererea de intervenţie formulată de intervenientul E., în raport de dispoziţiile art. 51 C. proc. civ.

De asemenea, la termenul de judecată din 9 februarie 2011, instanţa a admis şi cererea de intervenţie în interesul Municipiului Bucureşti, formulată de intervenienta F..

Prin decizia civilă nr. 877A din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 734 din 22 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, E. şi F., a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond.

Dosarul s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă la data de 27.02.2012.

3. Al doilea ciclu procesual.

3.1. Sentinţa Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1317/10.10.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi cu intervenienţii E. şi F. şi a admis cererile de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului.

3.2. Calea de atac exercitată împotriva sentinţei tribunalului.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 12.08.2015 reclamanta A. a declarat apel care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 02.12.2015.

La data de 25.01.2016 apelanta -reclamantă A. a depus la dosarul cauzei o completare a motivelor de apel prin care a arătat că înţelege să critice şi încheierea de şedinţă din data de 09.05.2014 prin care i-a fost respins cererea de efectuare a unei noi expertize legale psihiatrice dar şi sentinţa civilă apelată.

3.3. Cererea de intervenţie accesorie în apel.

La data de 12.10.2017, numiţii G., H. şi I. au formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând să se dispună, prin încheiere, încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie accesorie în interesul intimatului Municipiului Bucureşti şi comunicarea acestei cereri tuturor părţilor din proces; respingerea apelului declarat de reclamanta A. ca netemeinic, respectiv, admiterea cererii de intervenţie accesorie în interesul intimatului Municipiului Bucureşti; respingerea cererii introductive a reclamantei A. şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 1317 pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 10.10.2014 în dosarul nr. x/2008; obligarea reclamantei A. la plata cheltuielilor de judecată.

3.4. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniune Europene formulată đe apelanta reclamantă în apel.

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2020 şi reformulată la data de 14.07.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, apelanta-reclamantă a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniune Europene, cererea fiind formulată în temeiul articolului 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

Astfel, apelanta-reclamata a solicitat admiterea cererii şi sesizarea Curţii de justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în temeiul art. 256 TFUE coroborat cu articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curţii, cu următoarele întrebări preliminare:

1. Dreptul Uniunii şi în special articolul 56 TFUE se opune unei reglementări naţionale care conferă doar experţilor din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală (INML), aflat în subordinea statului român, posibilitatea de a efectua o expertiză judiciară cu privire la capacitatea unui cetăţean cu dublă cetăţenie - română şi franceză, rezident în Franţa, care introduce o cerere pe rolul unei instanţe din România şi cu privire la care solicită o repunere în termen în cadrul unei proceduri formulate în contradictoriu cu autoritatea statală?

2. Mai precis, având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie cu privire la libera prestare a serviciilor "pasivă", reclamanta în cauză se poate considera un destinatar al serviciilor de expertiză oferită de experţii din Franţa, servicii care în România au forţă probantă recunoscută doar în cazul experţilor INML?

3. Dacă da, reprezintă această reglementare naţională (O.G. nr. 1/2000, art. 41 a O.G. nr. 2/2000) o restricţie în calea liberei prestări a serviciilor şi este aceasta proporţională cu scopul urmărit, precum şi cu drepturile fundamentale, precum sunt ele garantate de Carta Drepturilor şi libertăţilor fundamentale a U.E. ?

4. Art. 47 din Carta DFUE citit singur şi/sau în coroborare cu articolul 17 din Carta DFUE şi art. 4, 5 din Directiva 2005/36/CE privind serviciile se opun legislaţiei naţionale (O.G. nr. 1/2000, art. 41 din O.G. nr. 2/2000) care restrânge accesul la serviciul de expertizare medico-legala/psihiatrica doar la experţii medici legişti încadraţi în INML, instituţie subordonată guvernului, în condiţiile în care o astfel de expertiză independentă ar fi esenţială în litigiul principal având ca obiect repunere în termen în cadrul unei proceduri îndreptate împotriva statului pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru încălcarea dreptului de proprietate?

3.5. Soluţia dată cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către curtea de apel.

Prin încheierea din 05 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca nefondată.

3.6. Soluţionarea altor chestiuni prejudiciale de către curtea de apel.

În cadrul memoriului iniţial depus, ce conţine motivele de apel, reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 şi 5 din O.G. nr. 1/2000, curtea de apel pronunţându-se asupra acestui incident procedural prin încheierea de şedinţă din data de 25.02.2020, în sensul sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor anterior menţionate cât şi a dispoziţiilor art. 41 din O.G. nr. 2/2000, respingându-se cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la pronunţarea forului constituţional.

Totodată, prin încheierea din 25 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca nefondată, apreciind că nu există o încălcare a prevederilor constituţionale şi de drept european menţionate, întrucât astfel cum este reglementat sistemul naţional intern cu privire la această materie (respectiv, modul de stabilire al organelor competente să efectueze astfel de probe ştiinţifice, modul de verificare a veridicităţii concluziilor realizate în cadrul acestor probe, modul de determinare a organelor care controlează ştiinţific, concluziile acestor lucrări de specialitate), conferă suficiente garanţii de echidistanţă, de neutralitate şi de profesionalism, nefiind aşadar, din acest punct de vedere, încălcate prevederile superioare invocate.

De asemenea, a respins, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, cererea de suspendare a judecăţii apelului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, având în vedere că legiuitorul a prevăzut în mod expres, inclusiv pentru astfel de situaţii, pentru a nu se proceda la o temporizare a judecăţii cauzei, instituţia procesuală a revizuirii în situaţia în care este admisă o astfel de excepţie de neconstituţionalitate ulterior soluţionării dosarului.

Prin cererea completatoare a motivelor de apel, reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24 din O.G. nr. 1/2000, precum şi excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 49 alin 3 din Normele Procedurale privind efectuarea expertizei şi art. 4 şi 5 din Normele Metodologice. Asupra acestor incidente procedurale, curtea de apel s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din data de 18.04.2016, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, potrivit solicitărilor reclamantei apelante, precum şi în sensul respingerii ca inadmisibile a excepţiei de nelegalitate. La acelaşi termen de judecată, s-a încuviinţat apelantei proba cu înscrisuri şi proba cu noua expertiză medico-legală.

3.7. Decizia Curţii de Apel Bucureşti asupra apelului.

Prin decizia nr. 260A din 16 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei reclamante (implicând şi interesul în promovarea cererii de chemare în judecată prezente) a fost soluţionată de instanţă la termenul de judecată din 18 aprilie 2016 şi că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost soluţionată definitiv prin decizia civilă nr. 877/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, iar excepţia tardivităţii cererii de repunere în termenul de formulare a notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001 reprezintă un aspect subsumat fondului apelului.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1317 din 10 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General şi cu intervenienţii E., F., G. şi I..

A admis cererile de intervenţie accesorie în favoarea intimatului-pârât, formulate de intervenienţii E., F., G., I. şi H..

A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intervenientului accesoriu E. cheltuieli de judecată în sumă de 7311,6 RON reprezentând onorariu avocat.

3.8. Recursul formulat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi încheierilor atacate, admiterea cererii de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare formulate în cauză, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probatoriilor respinse.

În subsidiar, a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul de a se dispune admiterea acţiunii reclamantei de repunere în termenul de depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Bucureşti, Bd. x, respingerea cererilor de intervenţie accesorie în favoarea intimatului pârât, formulate de intervenienţii E., F., G., I. şi H. şi respingerea cererii de acordare cheltuieli de judecată în cuantum de 7311,6 RON, reprezentând onorariu avocat pentru intervenientul accesoriu E..

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiilor art. 304 pct. 5,7 şi 9 C. proc. civ., vizează atât încheierile de şedinţă din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, cât şi decizia civilă nr. 260A din 16 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

În ce priveşte nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 3.09.2019 şi 26.11.2019 reclamanta a arătat că a invocat nulitatea "Avizelor" Comisiei Superioare de Medicină Legala, cât şi a deciziei finale, care a valorificat probatoriu o astfel de probă, din perspectiva nerespectării standardului CEDO în materia art. 6.1. din Convenţie şi a jurisprudenţei relevante în materia expertizelor medico-legale (hotărârile din cauzele Baldovin c. României, Prepeliţă c. Moldovei; cauza Dima c. Romanici, din 2006 cauza Bonisch c. Austria, cauza Mirilashvili c. Russia3, Eugenia Lazăr c. României), aplicabile cu prioritate în raport de art. 20 din Constituţie.

Se susţine că, similar raţionamentului din cauza Baldovin c. României, şi în prezenta cauză prin avizul emis Comisia superioară nu a efectuat "o analiză obiectiv ştiinţifică a situaţiei în cauză şi fără o motivare de către comisie a concluziei sale (...)". E vorba atât de pretinsul "răspuns" CSML nr. x/2018 din 15 iulie 2019 privind obiecţiunile încuviinţate prin încheierea din 11.09.20184 formulate la Avizul nr. x/18.01.2019 (f.144 volum apel, care, în realitate nu reprezenta un "răspuns la obiecţiuni", ci doar confirmarea că "îşi menţine avizele anterioare". Prin încheierea de încuviinţare a obiecţiunilor formulate de apelanta-reclamantă la 5.03.2019 s-a dispus în sarcina Comisiei Superioare de medicină legală să răspundă la obiecţiuni "în raport de conţinutul obiecţiunilor la aviz, având în vedere împrejurarea că a fost invocat faptul că nu s-a răspuns şi că toate contestările apelantei au primit un răspuns generic".

Prin încheierea atacată - din 3.09.2019 au fost încuviinţate doar în parte solicitările apelantei reclamante cu privire la Avizul nr. x/2018 din 15 iulie 2019, respectiv "obiecţiunile de la lit. a) ".

Prin "Răspunsul" CSML din 11.11.2019 - pus în discuţie la termenul din 26.11.2019, solicitarea de motivare a avizului formulată de reclamantă a rămas fără răspuns, motiv pentru care apelanta-reclamantă a reiterat obiecţiunile privind lipsa de fundamentare ştiinţifică a pretinsului Aviz.

Se învederează că în mod total contradictoriu, faţă de aprecierea nemotivării răspunsului dat prin Avizul nr. x/2018 din 15 iulie 2019 (din încheierea din 3.09.2019), prin încheierea din 26.11.2019 instanţa de apel a considerat că CSML ar fi răspuns "în mod sistematic şi sintetic tuturor obiecţiunilor formulate de către apelanta reclamantă în privinţa raportului de nouă expertiză ", astfel că instanţa de apel a respins obiecţiunile apelantei reclamante, reţinând şi efectele deciziei CCR nr. 488/2018 prin care a fost soluţionată excepţia invocată în cauză de apelanta reclamantă.

Prin respingerea acestor obiecţiuni repetate la avizele/răspunsuri ale CSML şi valorificarea probatorie a raportului comisiei de nouă expertiză avizat de CSML prin hotărârea finală, practic s-a încălcat nu doar dreptul la un proces echitabil al reclamantei, ci şi prin principiul aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Au rămas astfel neclarificate următoarele aspecte esenţiale în cauză şi contradicţii ale raportului comisiei de nouă expertiză, care ar fi trebuit să conducă la nulitatea raportului în raport de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.:

Prima întrebare ce fusese adresată Comisiei la care nu s-a dat un răspuns concret prin niciunul dintre răspunsurile - echivalente ale Avizului: "Afirmaţia de la pct. 4.10, lit. C) ("Discuţia cazului", f.234 apel) din raportul A6F3,ed. 1, rev. 2 "Comisia susţine punctul de vedere (diagnostic) al medicului francez expert în psihiatrie legala (pag. 21,pct. 5.1.), necontestând opiniile cadrelor universitare" este în contradicţie cu concluzia raportului "mi se delimitează criterii medico-legale psihiatrice de natura a demonstra incapacitatea psihica si, implicit, incompetenta psihica a susnumitei, în întreaga perioada menţionata, în raport cu depunerea notificării prevăzute de legea 10/2001" Prin urmare, această concluzie contradictorie a comisiei de noua expertiză prin care acceptase ca fiind valabile constatările şi concluziile medicilor francezi, psihiatri şi experţi judiciari în psihiatrie7 (care stabiliseră afectarea discernământului apelantei şi identificaseră afecţiuni pe care comisia nu le analizase din punct de vedere criteriologic medico-legal) şi cu toate acestea a ajuns la concluzia finală ca "perturbarea activităţii şi atenţiei" este doar un "diagnostic prezumtiv", negând astfel tocmai severitatea şi evidenta acestui diagnostic netratat pana în 2009-2010 (ADHD sever) şi corelaţia cu celelalte afecţiuni psihiatrice - comorbidităţi.

În aceste condiţii, CSML nu a explicat dacă poate fi acceptată negarea/nevalorificarea medico-legală a unui astfel de diagnostic stabilit ca fiind unul sever în perioada de referinţă, stabilit pe baza unor teste recunoscute internaţional, dar neutilizate de comisia de noua expertiză în evaluarea sa şi dacă o concluzie a comisiei de noua expertiza, care nu a avut în vedere şi aceste aspecte, poate fi avizată şi de ce, pe baza căror argumente. Or, Comisia superioară nu a conciliat deloc această contradicţie, în sensul de a valida argumentat una sau alta dintre concluziile medicale, ceea ce echivalează cu o lipsă de fundamentare ştiinţifică a Avizului.

Se arată că a doua întrebare din cererea de avizare şi obiecţiunile apelantei la care nu s-a primit un răspuns concret fusese formulată astfel: "Sindromul lui Diogene" identificat atât în evaluarea medico-legal psihiatrică din martie 2006 de către expertul psihiatru J. şi fotografiile stării locuinţei acesteia din perioada de intensitate maximă a afecţiunilor (2006), constituie un reper al alterării capacităţii psihice a persoanei, care trebuia valorificat din punct de vedere al criteriologiei medico-legale ?" A evidenţiat din acest punct de vedere că raportul Comisiei de noua expertiză nu a valorificat fotografiile depuse ca probe şi confirmate prin declaraţii olografe pe verso de persoane din anturajul de la acea dată al apelantei, prin expertiza expert dr. J. din 2006 care menţiona "'colecţionism patologic al hârtiilor găsite pe stradă, ceea ce îi transformă locuinţa într-un haos în care se deplasează cu greu", reconfirmat prin noul act eliberat în iunie 2018 de expert psihiatru dr. J. şi depus ca probă în apel.

Prin încheierea din 26.11.2019, în mod nelegal instanţa de apel a respins obiecţiunile formulate, inclusiv proba testimonială ce viza chiar confirmarea fotografiilor, avute în vedere de expertul psihiatru francez J. la propunerea de curatelă din 2006, ca fiind manifestarea relevantă a afecţiunilor reclamantei. Deşi la pag. 32 ultimul paragraf din raport comisia menţionase expres că fotografiile nu pot fi luate în considerare deoarece nu exista informaţii certe cu privire la apartenenţă, contextul, datele efectuării acestora", instanţa de apel a reţinut - total contradictoriu în încheierea atacată - că'"potrivit filei 144 din volumul aferent, comisia superioară a precizat în mod expres că a avut în vedere întregul material (...)în dosar aflându-se inclusiv fotografiile".

Prin urmare, se impunea ca CSML să analizeze în concret aceste aspecte în Avize sub aspectul relevanţei lor din punct de vedere al criteriilor medico-legale oferite pentru analiza acelei afecţiuni de colecţionism invaziv şi a modului în care a putut afecta discernământul la momentul identificării unei astfel de simptomatologii şi nici nu a oferit o motivaţie ştiinţifică pe aspectul neconcludenţei acesteia în evaluarea capacităţi reclamantei şi a modului în care i-ar fi fost afectat discernământul pe perioadele de manifestare a acestei simptomatologii.

A treia întrebare din cererea de avizare şi obiecţiuni, la care prin Avize nu s-a oferit niciun răspuns concret, fusese formulată astfel: "Daca diagnosticul nou, identificat de toţi experţii independenţi (prof.dr. Bayie, conf.dr. - expert psihiatru K.) şi dr. L., respectiv ADHD sever (COD OMS F.90.0) a confirmat de evaluările specifice (scala de evaluare Wender Utah-f.194-198 dosar x/2011 apel şi chestionarul ASRS- din acelaşi dosar) poate fi considerat doar un diagnostic prezumtiv sau unul cert care trebuie valorificat din punct de vedere criteriologic medico-legal, sub aspectul influenţei acestei afecţiuni asupra capacităţii reclamantei de a decide şi a acţiona cu privire la depunerea notificării în baza Legii nr. 10/2001 ?"

Nici în primul Aviz şi nici în Avizul nr. x/2018 din 11.11.201910 nu se răspunde concret la această întrebare şi nici nu se furnizează instanţei o explicaţie privind fundamentarea ştiinţifică şi conformitatea unui raport (al comisiei de nouă expertiză) care nu analizează deloc această problemă. CSML se limitează să susţină - contrar evidenţei - că "motivul pentru care s-au apreciat ca neîntemeiate obiecţiunile formulate la Aviz este constatarea că acestea nu au caracter ştiinţific"

În acelaşi sens, se arată că a patra întrebare din cererea de avizare şi obiecţiuni, reiterate cu privire la refuzul CSML de a da un răspuns motivat, şi care nu şi-a primit răspunsul concret şi ştiinţific al CSML, a fost următoarea: "Dacă acest diagnostic (n.n.ADHD sever), în corelaţie cu celelalte afecţiuni identificate de comisie (comorbidităţi), era de natură să conducă la afectarea capacităţii psihice a apelantei reclamante în perioada 2001-2007 şi până la momentul identificării corecte a acestui diagnostic în 2009 şi al aplicării tratamentului medicamentos şi terapeutic din perioada 2010-2012 ?"

De asemenea, reclamanta arată că în mod nelegal, cu încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu a reţinut pe fond nulitatea raportului comisiei de nouă expertiză şi a Avizelor nemotivate ştiinţific ale CSML, în raport de cerinţa art. 23 din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală de a verifica, evalua, analiza şi aviza din punct de vedere ştiinţific conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale precum şi în raport de standardul rezultat din art. 6.1. CEDO şi jurisprudenţa relevantă invocată.

Chiar dacă, instanţa de apel a reţinut în respingerea obiecţiunilor la avizele nemotivate ştiinţific că va evalua pe fond argumentele prin care apelanta reclamantă şi-a bazat criticile de nulitate a raportului comisiei de nouă expertiză (concretizate în obiecţiunile de la filele x vol. II dosar apel şi f.146-149 dosar x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti) şi care au fost reiterate prin obiecţiunile la Avizele CSML, prin decizia finală aceasta a dat eficienţă probatorie relevantă doar acestor probe nule.

Or, prin concluziile scrise formulate în apel reclamanta a învederat din nou care au fost obiecţiunile ce viciau aceste probe, care au rămas fără răspuns, întrucât nu au fost analizate punctual de CSML în cadrul operaţiunii de avizare şi, astfel, au afectat legalitatea unei astfel de probe ce ar fi trebuit să aibă un caracter ştiinţific.

Se mai învederează că, nici Avizele şi nici decizia finală prin care au fost valorificate aceste probe viciate, nu au lămurit următoarele aspecte esenţiale pentru aflarea adevărului întrucât: nu s-a explicat care este fundamentul ştiinţific al înlăturării concluziilor diametral opuse ale celor 4 experţi independenţi care confirmau afectarea capacităţii psihice sau chiar lipsa acesteia în unele momente din perioada de 14.02.2001-14.02.2002 şi ulterior până la 7.01.2008: prof. dr. M., conf. dr. K. (conferenţiar în Psihiatrie şi Psihologie Legală, expert în cadrul Curţii de Apel din Paris, N. agreat de Curtea de Casaţie Franceză); prof. dr. O., deşi la pag. 4.10 din concluziile comisiei de primă expertiză se arată expres că susţine punctul de vedere al expertului francez; diagnosticul AHD sever identificat şi tratat abia după introducerea acţiuni, nu este valorificat din punct de vedere al criteriologiei medico-legale în concluziile raportului INML şi nici în avizele CSML, reţinându-se doar că "perturbarea activităţi şi atenţiei - COD OMS F.90.0" ar fi doar un diagnostic prezumtiv, negând în acest fel confirmarea lui de către toţi ceilalţi experţi pe baza unor teste recunoscute internaţional dar neutilizate de noua expertiză şi care avea relevanţă în cauză; nu au fost valorificate aspectele relevante rezultate la ultima examinare psihologică şi nici nu s-a analizat ştiinţific de CSML obiecţiunea care viza deficienţa substanţială a noii expertize constând în cercetarea evaluării medico-legale pe cele relatate factual la examinarea directă a pacientei din 2018 şi nu pe evaluarea simptomatologiei rezultate din actele medicale emise de medicii din Franţa, ce dovedeau pe de-o parte, existenţa afecţiunilor în perioada ce face obiectul expertizării (martie 2001 - ianuarie 2008), pe de altă parte, diagnosticarea tardivă (abia în 2008) a afecţiunii principale (ADHD sever, cu debut încă din copilărie), în urma căreia a primit tratamentul adecvat ce a dus la o îmbunătăţire a stării de sănătate mintală şi a aspectelor invalidante anterioare tratamentului.

În aceeaşi idee, se mai arată că nu s-a răspuns de CSML prin Avizele emise nici la obiecţiunea prin care se invocase că raportul de expertiză al noii comisii nu a fost analizat, din perspectiva criteriilor medico-legale nici modul în care capacitatea psihică a apelantei a putut fi afectată de celelalte comorbidităţi/afecţiuni asociate ADHD sever nediagnosticat şi netratat până în 2009 în raport de manifestările patologice evidente de colecţionism invaziv, apragmatism, colecţionism patologic a hârtiilor găsite pe stradă, ceea ce îi transformă locuinţa într-un haos în care se deplasează cu greu, dificultatea de gestiune a vieţii cotidiene, componente de dezorganizare a comportamentului prin compulsia de a colecta obiecte, în detrimentul unei adaptări la contingentele materiale rezonabile.

Reclamanta recurentă a susţinut că avizele CSML sunt nemotivate ştiinţific din perspectiva obiecţiunii referitoare la nevalorificarea de către comisia de nouă expertiză a constatărilor efectuate de un expert judiciar chiar în perioada de referinţă - respectiv expertiza medicului psihiatru J.. expert al Curţii de Apel din Montpelier, întocmită în 7.03.2006 prin care "recomanda punerea sa sub tutelă, care însă refuză măsura", deşi avea "tulburări grave de personalitate... nu este conştientă de caracterul patologic al stării ei şi a consecinţelor acesteia în ceea ce o priveşte, având nevoie de ajutor, control şi monitorizare pentru a duce la bun sfârşit acţiunile necesare unei vieţi civile."

Se susţine că nulitatea raportului şi avizelor CSML decurge şi din refuzul respectării art. 28 alin. (4) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale care prevăd că "expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează numai pentru o anumita fapta sau circumstanţa, având ca obiective principale stabilirea capacităţii psihice la momentul (...) exercitării unui drept". Or, o astfel de normă ar fi impus o analiză concretă, contextualizată, a actelor juridice (procuri, formularea unei cereri de intervenţie într-un dosar de revendicare, tranzacţia, renunţarea la o cale de atac, vânzarea unui bun) în raport de starea de evoluţie şi manifestare a afecţiunilor reclamantei de la data întocmirii acelor acte, nu doar să se procedeze la o apreciere generică, în sensul că simpla încheiere a unor acte ar presupune existenţa discernământului.

În concluzie, nulitatea Avizelor CSML afectează şi legalitatea deciziei instanţei de apel prin care a fost respins apelul şi menţinută soluţia de respingere a acţiunii, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a bazat soluţia pe concluziile expertizei şi avizelor, considerate ca îndeplinind standardul de analiză şi motivare ştiinţifică rezultat din art. 23 din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală, art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 459/2001 şi jurisprudenţa CEDO invocată de reclamantă.

Reclamanta recurentă a mai susţinut că hotărârea atacată este nelegală având în vedere că a valorificat raportul comisiei de expertiză cu nr. x/2016 din data de 08.03.2018 şi avizele CSML(Avizul nr. x/2016 din data de 30.03.2018, Avizul nr. x/2018 din 11.11.201822, Avizul nr. x/2018 din data de 18.01.2019, Avizul nr. x/2018 din data de 15.07.2019), deşi acestea nu respectau standardele de protecţie a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1. din C.E.D.O., aplicabile în baza art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Efectuarea expertizei de către experţi care nu aveau independenţa necesară unui caz în care miza litigiului o constituia repunerea în termenul de notificare în baza Legii nr. 10/2001 având ca scop obţinerea măsurilor reparatorii, al cărui debitor final al obligaţiei era Statul, chiar dacă pârât în cauză era UAT Bucureşti - entitate notificată conform Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel a respins nelegal şi nemotivat motivul de apel (făcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) prin care a invocat prevalenţa jurisprudenţei C.E.D.O. în această materie care avea ca efect nulitatea raportului comisiei de nouă expertiză şi a avizelor acestuia.

Se susţine că respingerea cererii de expertiză psihiatrică şi/sau medico-legală efectuată de experţi independenţi de Statul român prin încheierile atacate reprezintă o vădită încălcare a art. 6.1. din Convenţie şi a jurisprudenţei din care rezultă încălcarea dreptului la un proces echitabil prin aceea că nu se asigură principiul egalităţi de arme şi egalitatea de tratament juridic, în ceea ce priveşte expertizele efectuate de o instituţie a statului şi cea efectuată de către un expert independent faţă de părţile în cauză.

În considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a subliniat că deciziile CCR ar statua obligatoriu, inclusiv pentru instanţele de judecată faptul că instituţiile de medicină legală sunt singurele entităţi sanitare care efectuează expertize precum şi alte lucrări medico legale, exclusivitatea fiind justificată de caracterul strict specializat al expertizelor medico-legale, care au ca obiectiv principal stabilirea capacităţii psihice pentru o anumită faptă sau circumstanţă.

Or, susţine recurenta, printr-o astfel de motivare, instanţa de apel s-a pronunţat contrar art. 20 alin. (2) din Constituţie invocat de apelanta reclamantă.

În aplicarea acestui mecanism constituţional judecătorii naţionali ai apelului din prezenta cauză ar fi trebuit să facă aplicarea Recomandării (2004) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de C.E.D.O.

Prin urmare, susţine recurenta, judecătorul naţional, verificând compatibilitatea legii interne cu standardele de protecţie impuse de CEDO şi jurisprudenţă sa relevantă, procedează el însuşi la o schimbare de jurisprudenţă şi de practică prin neaplicarea legii stabilite ca incompatibile.

Reclamanta recurentă a mai învederat că în mod nelegal, instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize în Franţa, care să fie efectuată de experţi independenţi, având în vedere că reclamanta era şi cetăţean francez, fără să ţină seama că s-a invocat încălcarea art. 6.1. din Convenţie faţă de împrejurarea că INML este un institut de expertize de stat, aflat sub autoritatea Ministerului Sănătăţii şi Ministerului Justiţiei, care asigură controlul şi evaluarea activităţii de medicină legală, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea privind "organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală" cu modificările aduse de Legea nr. 459/2001; O.G. nr. 57/2001; Legea nr. 271/2004.

Se mai arată că, hotărârea finală şi încheierile din 26.11.2019 şi 25.02.2020 sunt nelegale, întrucât instanţa de apel nu a ţinut seama de invocarea jurisprudenţei C.E.D.O., aplicabile cu prioritate ca normă mai favorabilă - hotărârea din cauza Eugenia Lazăr c. României al cărei raţionament a fost reluat şi în hotărârea din cauza Baldovin c. României în care Curtea Europeană a reţinut o problemă sistemică a reglementării interne în materia expertizelor medico-legale.

Or, susţine recurenta, instanţa de apel a dat o interpretare eronată hotărârii din cauza Eugenia Lazăr c. României, reţinând că în cauza de faţă nu ar fi fost incident raţionamentul acesteia legat de nemotivarea avizelor Comisiei superioare de Medicină legală, deşi era aceeaşi ipoteză premisă.

De asemenea, reclamanta recurentă a mai susţinut că este nelegală încheierea de şedinţă din 26.11,2019, prin care instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice în Franţa în raport de art. 6.1. CEDO şi jurisprudenţa invocată, precum şi faţă de refuzul instanţei de apel de a face aplicarea disp. art. 2572 C. civ., art. 2568 alin. (2) şi 2570 C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2019, instanţa de apel a respins cererea de efectuare unei noi expertize de către o comisie medico-legală din Franţa, reţinând că, pe de o parte, potrivit prevederilor art. 212 C. proc. civ. 1865, poate să dispună întregirea expertizei sau o nouă expertiză doar dacă instanţa nu se consideră lămurită.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a apreciat că, din ansamblul probator deosebit de amplu administrat în cauză, precum şi în raport de faptul că a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală, potrivit art. 15 Kt. c din H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, nu s-ar mai impune încuviinţarea unei alte expertize judiciare care vizează aceeaşi teză probatorie.

De asemenea, se arată că instanţa de apel a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 488/2018, vizând excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 alin. (1) teza I din O.G. nr. 1/200032, statuează asupra posibilităţii şi competenţei legale a efectuării acestui gen de expertize judiciare, de către organele medico-legale din structura Institutului Naţional de Medicină Legală, astfel că nici din această perspectivă, cererea de efectuare a unei asemenea expertize nu ar fi întemeiată.

Or, susţine recurenta, o astfel de motivare a instanţei de apel încalcă alte drepturi şi principii fundamentale invocate în motivarea cererii de nouă expertiză efectuată de experţi independenţi din Franţa, având în vedere că litigiul ridică o problema de capacitate a persoanei, iar în cazul reclamantei apelante, fiind o persoană cu dublă cetăţenie i se aplică legea franceză în materie de capacitate, conform normelor de drept internaţional privat invocate şi în motivarea cererii depusă la termenul din 3.09.2019.

În acest sens, se arată că cererea de efectuare a unei expertize de către o comisie medico-legală din Franţa era justificată sub aspectul că apelanta-reclamanta solicitase efectuarea unei expertize medico-legale de către un expert independent, care să nu fie subordonat sistemului instituţional de stat. Solicitarea administrării probei cu expertiza psihiatrică de către o comisie de experţi din Franţa, a fost justificată şi pe aspectul că recurenta este cetăţean francez cu domiciliul în Franţa, în Montepellier, iar documentele medicale din perioada de referinţă emană exclusiv de la medici şi instituţii medicale din Franţa, unde aceasta a fost tratată.

Se învederează că instanţa de apel a respins nelegal această probă nu doar prin încălcarea normelor mai sus citate care determinau legea franceză aplicabilă în materie de capacitate, ci şi prin raportare la refuzul instanţei de apel de a administra această probă în temeiul Regulamentului UE nr. 1206/200133 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială.

Or, administrarea unei astfel de probe prin procedura prevăzută de Regulamentul invocat corespunde modului în care CJUE a interpretat normele acestuia reţinând în hotărârea CJUE C-332/1134 că "potrivit considerentelor (2), (7), (8), (10) şi (11) ale Regulamentului nr. 1206/2001, scopul acestui regulament constă în obţinerea simplă, eficientă şi rapidă a probelor într-un context transfrontalier" şi urmăreşte să consolideze cooperarea dintre instanţe în domeniul administrării de probe ce implică teritoriul unui alt stat membru.

Instanţa de apel a înlăturat nejustificat şi nemotivat disp. art. 2562 C. civ., în raport de care se probează aplicabilitatea cu prioritate a legii franceze în privinţa capacităţii persoanei (în cazul reclamantei apelante), după cum a probat şi conţinutul legii străine franceze în materie de capacitate juridică şi de expertiză medicală psihiatrică prin certificatul emis de conf.dr. P. (Director al Masterului de drept şi management al organizaţiei de sănătate, Director al Departamentului de dreptul sănătăţii din cadrul Facultăţii de Drept - Universitatea din Montpellier, Franţa. În acest mod, dreptul la apărare al apelantei şi dreptul de a proba afectarea discernământului său potrivit legii franceze nu i-a fost asigurat într-o manieră efectivă, fiind evident încălcat art. 6.1. din Convenţie.

Astfel, se susţine că recurenta reclamantă a fost prejudiciată prin lipsa accesului la o expertiză efectuată de experţi independenţi faţă de stat, cu atât mai mult cu cât litigiul de bază (care se referă la repunerea în termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001), are ca obiect obţinere măsurilor compensatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013 de la statul român.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii din data de 25.02,2020 prin care a fost respinsă cererea de efectuare a expertizei psihiatrice care să lămurească dacă reclamanta suferea de un handicap psihic în accepţiunea art. 5 lit. u) din Legea 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, se arată că în mod nelegal a fost respinsă cererea de efectuare a unei expertize psihiatrice formulate în temeiul disp. art. 201 alin. (3) C. proc. civ. (1864) şi a disp. art. 138 pct. 2 C. proc. civ., ce urma a fi efectuată de "personalităţi şi specialişti în domeniu" ce ar fi desemnaţi de instanţă din rândul profesorilor universitari în psihiatrie din România sau din Franţa.

Se învederează că necesitatea administrării acestei probe esenţiale a apărut după comunicarea ultimului răspuns lapidar al Comisiei Superioare de Medicină Legală la obiecţiunile formulate, prin care se invocase subiectivismul acestuia şi lipsa de motivare ştiinţifică a avizării raportului comisiei de nouă expertiză.

Or, susţine recurenta, prin raportul comisiei de expertiză INML şi prin avizele Comisiei Superioare de Medicină Legală nu s-a dat răspuns la următoarele aspecte esenţiale în soluţionarea cauzei şi anume: dacă lipsa de diagnosticare corectă şi completă a simptomatologiei reclamantei apelante şi netratarea ei pentru ADHD sever, până în anul 2009 invalidează tratamentele aplicare acesteia până atunci pentru afecţiunile/comorbidităţile prin actele medicale emanate de la medicii care au tratat-o pe reclamantă în 2008; dacă ADHD sever (perturbarea activităţii şi atenţiei - COD OMS F.90.0 poate fi considerat un diagnostic prezumtiv sau unul cert care poate fi stabilit pe baza unor teste recunoscute internaţional, cum sunt: şcoala de evaluare Wender Utah şi chestionarul ASRS;- dacă lipsa tratamentului adecvat pentru această afecţiune (cu Ritalin, aplicat abia din anul 2009) a putut afecta capacitatea de autoadministrare a reclamantei;- dacă afecţiunile psihiatrice de care a suferit reclamanta constituie un handicap psihiatric în accepţiunea art. 5 lit. u) din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, adică avea incapacitatea de a face faţă vieţii în societate, situaţie decurgând din prezenţa tulburării psihice.

Se susţine că există o contradicţie evidentă între raportul de expertiză efectuat în apel, avizat de Comisia Superioară de medicină legală şi toate celelalte opinii ale expertului psihiatric francez K., prof. M. şi experţii parte dr. Q. şi prof.dr. R. privind constatarea afecţiunii "perturbarea activităţii atenţiei - COD OMS F.90.0" şi valorificare ei în stabilirea motivelor de repunere în termen dat fiind faptul că în primele se stabilea doar un diagnostic prezumtiv, iar celelalte stabileau ca fiind un diagnostic cert de natură să conducă la concluzia afectării capacităţii.

În aceste condiţii, se învederează că cererea apelantei reclamante de a se administra această probă şi de a se răspunde la aceste obiective suplimentare, era necesară pentru lămurirea certitudinii acestui diagnostic stabilit de medicii psihiatri şi experţii independenţi ca fiind unul sever pe baza unor teste recunoscute internaţional, apt să afecteze discernământul reclamantei, cu atât mai mult cu cât comisia de nouă expertiză nu utilizase aceste teste în stabilirea diagnosticului reclamantei, ceea ce invalida din punct de vedere ştiinţific concluziile acesteia şi avizul Comisiei Superioare de Medicină Legală, care nu răspundea obiectiv-ştiinţific acestor obiecţiuni formulate de reclamantă.

Nelegalitatea respingerii acestei probe esenţiale, de strictă specialitate, rezultă din chiar necesitatea respectării principiului aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc".

Administrarea acestei probe era necesară pentru aflarea adevărului în condiţiile în care motivarea deciziei instanţei de apel a fost bazată pe concluziile raportului de expertiză INML şi ale Avizului Comisiei Superioare de medicină legală, care au acest viciu esenţial.

Se arată că necesitatea administrării probei pentru aflarea adevărului era demonstrată prin faptul că reglementarea naţională în materie de expertize a capacităţii persoanei prevede că expertizele medico-legale psihiatrice se efectuează doar de experţii medici legişti cu participarea facultativă a unor medici psihiatrici.

În acest sens, Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000 prevede:

"Art. 2 alin. 1 Activitatea de medicină legală se realizează de medici legişti, încadraţi în instituţiile de medicină legală". Se prevede doar cu caracter dispozitiv că: (2) La efectuarea expertizelor, examinărilor, constatărilor sau a altor lucrări medico-legale pot participa, dacă este necesar, şi alţi specialişti cu studii superioare cum sunt: medic specialişti, farmacişti, toxicologi, chimişti, biologi, psihiatri, psihologi şi alte persoane atestate ca experţi, în cadrul şi pe durata funcţionării lor în instituţiile de medicină legală".

În concluzie, se solicită a se constata nulitatea încheierii din 26.11.2019 prin care a fost respinsă proba cu expertiză psihiatrică necesară la determinarea capacităţii recurentei-reclamante, potrivit legii franceze pentru următoarele motive: încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1. C.E.D.O. - sub forma încălcării principiului egalităţii de arme, aplicabil cu prioritate în raport de art. 20 din Constituţie faţă de neîndeplinirea standardului C.E.D.O. de independenţă a experţilor INML şi a nemotivării avizului Comisiei Superioare de Medicină Legală; greşita inaplicare a dispoziţiilor art. 2572 C. civ., a art. 2568 alin. (2) şi 2570 C. civ. care stabilesc legea aplicabilă capacităţii persoanei - în raport de cetăţenia franceză a recurentei reclamante; greşita inaplicare a Regulamentului (UE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială".

Respingerea probei cu expertiza psihiatrică efectuată de experţi independenţi din Franţa, în baza Regulamentului nr. 1206/2001 a reprezentat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţa de apel a reţinut în considerente că ar fi acordat aceeaşi valoare probatorie probelor care implicau evaluarea medicală a reclamantei recurente. În realitate, a acordat o valoare probatorie diferită între cele două categorii de probe cu expertize - cele ale experţilor INML şi cele ale medicilor care au emis opinii independente - prof. dr. M. f.18-39 şi f.139-142 din dosar apel x/2011)3 conf. dr. K. (Conferenţiar în Psihiatrie şi Psihologie Legală, Expert în cadrul Curţii de Apel din Paris, N. agreat de Curtea de Casaţie); prof. dr. O., prof. dr. academician R., administrate ca probe şi ale dr. S., expert medic legist, care stabilesc o concluzie diametral opusa decât a comisiei de nouă expertiză şi a Comisiei Superioare de Medicină Legală, respectiv afectarea capacităţii psihice sau chiar lipsa acesteia în perioada de 14.02.2001-14.02.2002 şi ulterior până la 7.01.2008.

Acest aspect s-a reflectat în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 352/2020, care limitează posibilitatea de a administra o expertiză de specialitate psihiatrică de către specialişti din afara instituţiilor medico-legale reglementate de O.G. nr. 1/2000, ceea ce creează un dezavantaj în detrimentul apelantei-reclamante faţă de cealaltă parte.

Faţă de cele expuse, se susţine că egalitatea de arme şi, implicit, principiul egalităţii de drepturi în faţa legii precum şi dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă sunt grav încălcate, având în vedere că reclamantei nu îi este deschisă calea de a solicita ori de a administra o expertiză de specialitate efectuată de experţi neafiliaţi INML pentru a proba susţinerile proprii, de rezultatul expertizei depinzând soluţionarea pe fond a cauzei împotriva Statului român.

Normele naţionale în materia expertizării capacităţii persoanei, respectiv O.G. nr. 1/2000 şi O.G. nr. 2/2000, limitează accesul recurentei la serviciile de expertiză ale unor experţi independenţi calificaţi profesional în ţările lor de origine din orice altă ţară a Uniunii Europene.

Valorificarea drepturilor sale impunea verificarea conformităţii normelor naţionale în discuţie cu normele prioritare ale dreptului european, având în vedere că normele naţionale nu permit accesul la serviciile de expertiză efectuate de personalităţi ori specialişti, în sensul şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ. 1864, care să fie independenţi de stat şi nici a unor expertize psihiatrice efectuate de experţi independenţi de INML care să stabilească capacitatea persoanei.

Reglementarea activităţii de expertizare a capacităţii persoanei doar de către experţii medici legişti, care nu au calificare profesională specializată în domeniul psihiatriei afectează dreptul celui expertizat de a avea acces la o expertiză psihiatrică, de strictă specialitate, care să poată concluziona asupra implicaţiilor afecţiunilor sale asupra capacităţii şi obiectului acţiunii - repunere în termen motivată pe considerente de handicap psihic care i-a afectat discernământul şi posibilitatea de a acţiona în termen legal.

Se mai arată că nelegalitatea încheierii de respingere a cererii de audiere a martorilor propuşi prin apel rezultă din încălcarea principiului aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Se învederează că prin apel, şi prin cererea reiterată la 25.11.2019, recurenta reclamantă a solicitat administrarea acestei probe având ca teză probatorie: confirmarea provenienţei şi contextului efectuării fotografiilor din domiciliul reclamantei apelante din perioada de referinţa a expertizei şi de la data când - în Franţa un expert psihiatru al Curţii de apel din Montpellier - J., o propunea pentru instituirea curatelei. Necesitatea probei în aflarea adevărului a fost subliniată prin raportare la neluarea în considerare a acestor fotografii, care reliefau episoadele acute de manifestare a colecţionismului invaziv de care suferea recurenta reclamantă în perioada de împiedicare, de către comisia de nouă expertiză din România pe motiv că nu ar putea fi stabilită provenienţa lor şi legătura cu perioada în care afecţiunile reclamantei s-au manifestat cu intensitate. Declaraţiile olografe ale martorilor au fost depuse ca probe la dosarul cauzei. Expertul francez J. a confirmat prin certificatul emis la 6.06.2018 (depus la 11.09.2018 ca proba la dosar) că a avut la dispoziţie aceste fotografii la data când a propus în 2006 punerea sub curatelă a apelantei reclamante. Cu toate acestea, deşi a valorificat pe fondul apelului concluziile acestui raport nu a avut în vedere că acest raport era nul tocmai datorită omisiunii sau refuzului de a lua în considerare acte medicale relevante emanate de la mai mulţi medici francezi, pentru stabilirea unor concluzii relevante pe aspectele invocate de reclamanta recurentă.

Administrarea acestor probe era cu atât mai necesară cu cât se ajunge astfel la o vădită contradicţie între hotărârea finală şi considerentele încheierii de încuviinţare a primelor obiecţiuni la avize CSML prin care s-a dispus în sarcina Comisiei Superioare de medicină legală să răspundă la obiecţiuni "în raport de conţinutul obiecţiunilor la aviz, având în vedere împrejurarea că a fost invocat faptul că nu s-a răspuns la toate contestările apelantei au primit un răspuns generic".

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii din 5.11.2020 de respingere a cererii de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare, s-a arătat că prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recurenta a formulat o serie de întrebări preliminare, cu scopul de a ajuta instanţa naţională în verificarea conformităţii normelor naţionale (O.G. nr. 1/2000 şi art. 41 din O.G. nr. 2/2000) cu principiile şi drepturile conferite recurentei-reclamante de dreptul european.

Prin cererea de sesizare a CJUE şi întrebările preliminare formulate, recurenta-reclamantă a învederat instanţei necesitatea interpretării dreptului unional astfel încât instanţa naţională să aibă la dispoziţie toate instrumentele legale care să o ajute în clarificarea anumitor aspecte esenţiale pentru soluţionarea litigiului, corespunzător principiului aflării adevărului şi respectării principiului legalităţii.

Se arată că, prin încheierea de şedinţă din 05.11.2020, instanţa de apel a respins cererea de sesizare a CJUE, ca nefondată, reţinând în mod nelegal şi distorsionând grav modul de aplicare şi interpretare a principiului liberei circulaţii a serviciilor în Uniune că "în prezenta cauză dedusă judecaţii nu s-a ridicat în niciun fel problema eventualei deplasări a vreunui expert medical de specialitate psihiatrică francez sau de altă naţionalitate din spaţiul Uniunii Europene pe teritoriul României, a expertizei medicale psihiatrice a apelantei, pentru a se putea constata că acestuia i-ar fi fost restrâns în mod contrar art. 56 din TFUE şi Directivei comunitare menţionate, dreptul, libertatea de a presta, exercita servicii de specialitatea sa, pe teritoriul statului român, în beneficiul de exemplu, al apelantei reclamante."

Instanţa de apel a interpretat eronat principiul şi normele unionale invocate şi din perspectiva "beneficiarului serviciilor prestate", fără să se identifice corect modul în care este şi el subiect al protecţiei instituite de prevederile art. 56 din TFUE şi ale Directivei 2005/36/CE.

Astfel, se învederează că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu s-ar constata o incidenţă a prevederilor dreptului european menţionate şi nici o încălcare a normelor unionale prin modul în care este reglementată restrictiv în norma naţională efectuarea expertizei medico-legale, pe motiv că apelanta ar fi avut libertatea deplină de a solicita expertului psihiatru rezident în Franţa, să îi realizeze în Franţa o astfel de expertiză psihiatrică, lucru pe care apelanta la şi făcut, depunând la dosarul cauzei un raport de expertiză astfel efectuat. Acest argument este cu totul eronat, făcând o totală confuzie între solicitarea unei opinii expertale extrajudiciare unui expert francez şi accesul efectiv şi complet la administrarea unei probe a capacităţii sale psihice în cadrul unei proceduri judiciare, desfăşurate conform Regulamentului european în materie de probe.

Se arată că, la fel de eronat şi contrar interpretării dreptului unional invocat în cauză este şi argumentul din încheierea din 05. XI.2020 prin care se reţine că, "chiar dacă ipotetic (...)s-ar aprecia totuşi că normele juridice comunitare invocate ar fi incidente cauzei din perspectiva faptului că o astfel de expertiză medicală psihiatrică efectuată în Franţa ar putea fi evaluată judiciar de către instanţa de judecată română ca nereprezentând o probă cu expertiză judiciară, întrucât ea nu ar fi urmat procedura naţională reglementată pentru realizarea unei expertize judiciare medico-legale, date fiind prevederile O.G. nr. 1/2000 şi art. 41 din O.G. nr. 2/2000" instanţa de apel nu ar constata întâmpinarea niciunei dificultăţi sau îndoieli cu privire la interpretarea normelor juridice comunitare menţionate (art. 56 TFUE sau Directiva 2005/36/CE din 7 septembrie 2005).

Or, necesitatea interpretării limitelor restricţiei din dreptul naţional în materia expertizelor medico-legale rezulta din chiar argumentul din încheierea atacată în care se reţine că: "eventualilor experţi medico-legali proveniţi din alte state europene decât România (precum ar fi Franţa) nu li s-ar impune nicio restricţie în aşi exercita profesia în statul membru gazdă România, în afara cerinţei - solicitate inclusiv experţilor rezidenţi din România - de a fi încadraţi în Institutul Naţional de Medicină Legală sau, cel puţin, cooptaţi de acesta."

Se susţine că, deşi instanţa de apel a respins cererea de sesizare a CJUE, considerând nelegal că dreptul unional nu ar ridica o problemă de interpretare, cu toate acestea în decizia finală recurată doar în aparenţă pare a da o valoare probatorie opiniilor expertale efectuate în Franţa, reţinând trunchiat pasaje din aceste documente (pag 52 şi următoarele din hotărârea atacată). În final concluzionează că relevante sunt doar expertizele psihiatrice efectuate în cadrul INML şi avizate de CSML, raportându-se la dispoziţiile O.U.G. nr. 1/2000, astfel cum au fost analizate din perspectiva constituţionalităţii şi de Curtea Constituţională.

În aceeaşi idee, se mai arată că, deşi instanţa de apel reţine că nu ar exista nicio îngrădire a libertăţii de stabilire prevăzute de art. 56 TFUE, este cert că legislaţia românească introduce o condiţie suplimentară pentru efectuarea expertizei psihiatrice, respectiv apartenenţa experţilor la INML, cerinţă pe care recurenta reclamantă a reclamat-o ca fiind neconformă cu dreptul european incident în acest domeniu. Or, din această perspectivă se solicită a se constata nelegalitatea încheierii de respingere a cererii de sesizare CJUE şi necesitatea formulării cererii de trimitere preliminară întrucât această condiţie reprezintă o ingerinţă în exercitarea acestei libertăţi, incompatibile cu normele dreptului european. Tocmai această ingerinţă conduce la instituirea unui monopol.

Recurenta solicită instanţei de recurs să se constate că sesizarea CJUE este necesară faţă de transpunerea limitată în legislaţia română a Directivei 2005/36/CE, privind recunoaşterea calificărilor profesionale prin O.G. nr. 2/2000 şi pentru a se lămuri dacă expertizele şi evaluările psihiatrice efectuate în Franţa pot fi folosite în aceleaşi condiţii de valoare probatorie ca rapoartele şi avizele experţilor din cadrul I.N.M.L. sau se impune administrarea probei cu expertiza independentă în Franţa, în raport de standardul CEDO la care trimite art. 53 din Carta DFUE.

Nu în ultimul rând, susţine recurenta, se impunea sesizarea CJUE şi pentru a se înlătura orice dubiu cu privire la posibila încălcare a dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă în sensul art. 47 din Carta DFUE şi a art. 6 CEDO această încălcare provenind din inexistenţa unei egalităţi în faţa legii prin "monopolul" de stat, INML fiind organ subordonat guvernului statului român, iar pârâta - intimată fiind tot o autoritate în subordine statală.

Or, susţine recurenta, respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este nelegală în raport de considerentele expuse, având în vedere nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 267 TFUE, care este una dintre cele mai importante prevederi ale Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene şi care permite instanţelor naţionale să trimită întrebări preliminarea la Curte, ori de câte ori instanţa naţională consideră că în litigiul pendinte ar fi necesară oferirea unor clarificări cu privire la normele de drept european incidente.

În acest sens se arată că, greşita interpretare a art. 267 din Tratatul TFUE devine un mijloc arbitrar de refuz al accesului la justiţia CJUE şi la aplicarea conformă a normelor dreptului UE, în raport de art. 148 alin. (2)-(4) din Constituţie.

Se învederează că, utilitatea formulării cererii de sesizare a CJUE constă în stabilirea aspectului esenţial pentru soluţionarea litigiului, dacă o expertiză/opinie expertală a unui expert dintr-un stat membru (Franţa) poate fi folosită în alt stat membru (România), în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi valoarea probatorie ca şi expertiza medicală judiciară realizată în România. Or, motivarea finală din decizie conduce la concluzia că instanţa de apel a refuzat să dea eficienţă normei naţionale a cărei neconformitate cu dreptul UE a fost invocată.

Se mai învederează că, motivarea instanţei de apel din încheierea de şedinţă din 05.11.2020, în sensul că, aceasta nu ar fi instanţă de ultim grad şi prin urmare, nu ar fi obligată să dispună admiterea cererii de sesizare a CJUE este total nelegală. Această motivare nu poate fi primită având în vedere atât faptul că instanţa de apel (deşi nu este instanţă de ultim grad în prezenta cauză), poate în temeiul art. 267 TFUE să dispună sesizarea Curţii, cât şi faptul că sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea normelor de dreptul Uniunii avea importanţă mult mai mare în prezenta cauză în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei) faţă de norma procedurală din Tratat care stabileşte condiţiile în care o instanţă naţională ar fi obligată să sesizeze Curtea.

Referitor la argumentele instanţei de apel în sensul că în prezenta cauză nu s-ar pune problema aplicabilităţii vreunei norme din dreptul Uniunii se arată că este, de asemenea, nelegală şi această statuare a instanţei, întrucât, în speţă, sunt aplicabile atât normele din TFUE privind libera circulaţie a serviciilor, cât şi Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Recurenta reclamantă a mai învederat că atât în încheierea de şedinţă din data de 05.11.2020 prin care a respins cererea de sesizare a CJUE, cât şi în considerentele deciziei civile nr. 260 A din data de 16.02.2021 (pagina 58 din decizie), instanţa de apel în mod nelegal reţine că nu s-a ridicat în niciun fel problema unei deplasări a vreunui expert medical de specialitate psihiatrică francez sau de altă naţionalitate din spaţiul Uniunii Europene în România, pentru efectuarea pe teritoriul României a expertizei medicale psihiatrice a reclamantei pentru a se putea constata că acestuia i-ar fi fost restrâns, în mod contrar art. 56 din TFUE şi Directivei comunitare menţionate, dreptul, libertatea de a presta, exercita servicii de specialitatea sa, pe teritoriul statului român.

În ceea ce priveşte condiţia să fi avut loc o deplasare a prestatorului, pentru a deveni incident principiul liberei prestări a serviciilor, reclamanta menţionează că deşi instanţa reţine că nu s-a pus problema niciunei deplasări a unui expert dintr-un stat membru în alt stat membru, condiţia deplasării este îndeplinită în persoana beneficiarului serviciului. Or, recurenta reclamantă, în calitate de beneficiar pasiv al serviciilor de expertiză, este şi cetăţean francez, domiciliind în Franţa de mai bine de 25 de ani (rezultă că în mod cert au existat o serie de deplasări ale acesteia din Franţa în România sau din România în Franţa). Toate actele medicale prezentate în probaţiunea afecţiunilor de care a suferit şi în raport de care s-a solicitat expertizarea capacităţii sale emană de la medici şi spitale din Franţa. Este firesc ca, în temeiul principiului liberei prestări a serviciilor, aceasta să beneficieze de valorificarea unor expertize/opinii expertale realizate în Franţa, în egală cu măsură cu expertiza realizată de Institutul Naţional de Medicină Legală.

În acest sens, se arată că protecţia conferită beneficiarului pasiv, iar nu doar prestatorului de servicii, a fost consacrată la nivel doctrinar inclusiv în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al art. 56 TFUE.

Or, susţine recurenta în cazul de faţă este în discuţie libertatea de prestare a serviciilor, în sensul că o reglementare naţională care instituie o restricţie privind libertatea de prestare a serviciilor nu poate beneficia de justificare decât dacă este conformă cu drepturile fundamentale. Or, în speţă există multiple încălcări ale drepturilor fundamentale, prin limitarea exercitării calificării de expert în materia expertizării persoanei doar la cei "încadraţi" în INML şi privarea astfel a beneficiarului "pasiv" - recurenta din cauză - de accesul la un astfel de serviciu. Reglementarea naţională, O.G. nr. 1/2000 şi O.G. nr. 2/2000, comportă o limitare disproporţionată a exercitării dreptului de acces la o instanţă, din moment ce afectează libera prestare a serviciilor oferite de experţii din altă ţară UE (în special Franţa cu care beneficiarul - serviciului are legătura cea mai apropiată raportat la rezidenţă) capabili să expertizeze capacitatea persoanei şi să demonstreze, printr-o expertiză cu aceeaşi valoare ca cea a experţilor INML, afectarea discernământului, ca probă esenţială într-un proces de repunere în termen îndreptat împotriva statului.

În prezenta cauză, cererea de sesizare a CJUE, care vizează libera circulaţie a serviciilor şi recunoaşterea calificărilor profesionale, nu a fost formulată cu referire la o interpretare limitativă a dispoziţiilor din Tratat, privind libera circulaţie a serviciilor, şi a dispoziţiilor Directivei (în sensul deplasării în România a unui expert/prestator dintr-un alt stat membru), ci aceasta a avut în vedere să clarifice în ce măsură există posibilitatea ca o expertiză/opinie expertală a unui expert dintr-un stat membru (Franţa) să poată fi folosită de către beneficiar într-un alt stat membru (România) în aceleaşi condiţii de admisibilitate ca şi o expertiză medical judiciară.

În acest context, se susţine că este nelegală încheierea de şedinţă din data de 05.11.2020, prin care instanţa de apel a respins ca nefondată cererea de sesizare a CJUE, mai ales având în vedere faptul că aspectele prezentate anterior necesitau o interpretare şi o clarificare oferite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul de a se stabili dacă recurenta reclamantă poate sau nu să utilizeze în cadrul unui proces pendinte în România, proba cu expertiza medico-legală administrată în Franţa, în aceleaşi condiţii ca şi expertiza medicală judiciară, care să stabilească, în mod independent, dacă aceasta a avut sau nu discernământ în perioada de referinţă pentru formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001.

În calitate de cetăţean european, cu reşedinţa obişnuită în Franţa şi ţinând cont de faptul că îngrijirea medicală şi actele medicale constatatoare ale afecţiunilor medicale, inclusiv opiniile de specialitate, provin de la reputaţi specialişti din Franţa, recurenta reclamantă a susţinut că se impune ca legislaţia naţională să-i ofere, în apărarea dreptului fundamental de proprietate (ce face obiectul derivat al litigiului principal privind repunerea în termenul de formulare a unei notificări de măsuri compensatorii) ce constituie baza asigurării mijloacelor de subzistenţă, posibilitatea de a administra în procesul pendinte din ţara în care nu este rezident proba cu expertiza de specialitate psihiatrică administrată în Franţa, ca stat membru gazdă, pe teritoriul căruia recurenta reclamantă a locuit şi locuieşte efectiv.

Accesul la o astfel de probă este cu atât mai important cu cât expertiza psihiatrică este esenţiala pentru justa soluţionare a cauzei, deoarece numai în acest mod se poate stabili, în mod obiectiv şi imparţial, dacă recurenta reclamantă avea sau nu aptitudinea necesară de a gestiona şi administra în mod autonom şi responsabil propriile interese patrimoniale în contextul afecţiunilor psihice de care suferea, raportat la iniţierea şi susţinerea eficientă pe termen lung a procedurilor prealabile şi judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către Statul român.

Or, susţine recurenta este cert faptul că, în lipsa unei posibilităţi rezonabile de a administra o expertiză de specialitate psihiatrică realizată de către specialişti din afara instituţiilor medico-legale reglementate de O.G. nr. 1/2000, este de natură a crea un dezavantaj substanţial în detrimentul recurentei reclamante faţă de cealaltă parte.

Având în vedere toate cele expuse, că atât egalitatea de arme şi implicit principiul egalităţii în drepturi în faţa legii, precum şi dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă sunt grav încălcate, întrucât recurentei nu-i este deschisă calea de a solicita ori de a administra o expertiză de specialitate efectuată de experţi neafiliaţi INML pentru a proba susţinerile proprii - confirmate de experţi şi specialişti psihiatri reputaţi din ţara de rezidenţă, în condiţiile în care efectuarea expertizei presupune cunoştinţele de specialitate ale unor experţi/specialişti, iar de rezultatul expertizei depinde soluţionarea pe fond a cauzei împotriva Statului Român se solicită admiterea recursului.

Tot în susţinerea nelegalei respingeri de către instanţa de apel a cererii de sesizare a CJUE, se mai arată că Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale nu este transpusă corect şi complet în legislaţia română, că şi Comisia Europeană a lansat o procedură de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor cu privire la transpunerea incompletă a acestei directive în dreptul român, ceea ce reprezenta de plano o identificare a acestei neconformităţi de care instanţa de apel trebuia să ţină seama.

Pentru toate considerentele expuse, recurenta reclamantă consideră că încheierea de şedinţă din 05.11.2020 este nelegală, sub aspectul respingerii de către instanţă a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind absolut necesar ca în soluţionarea prezentei cauze să fie adresate către CJUE întrebările preliminare formulate.

În ceea ce priveşte decizia pronunţată de instanţa de apel se susţine că este nelegală pentru că instanţa nu a făcut aplicarea efectului direct al Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale, în raport de transpunerea incompletă a acesteia în dreptul intern prin O.G. nr. 2/2000.

Decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală din perspectiva încălcării art. 288 TFUE, care stabileşte caracterul obligatoriu al directivelor, precum şi din perspectiva neaplicării de către instanţă a efectului direct al acestora, în sensul că aceasta nu a înlăturat de la aplicare normele naţionale contrare dreptului Uniunii.

În acest sens se arată că potrivit art. 53 alin. (1) TFUE, "(1) în vederea facilitării accesului la activităţile independente şi a exercitării acestora, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinara, adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor ş! a altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora."

Se învederează că, pornind de la acest articol din dreptul primar al Uniunii Europene, au fost adoptate o serie de acte derivate, unul dintre acestea fiind Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale. Incidenţa în prezenta cauză a directivei a fost analizată inclusiv în cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin raportare la calitatea de beneficiar pasiv al serviciului de expertiză judiciară de care trebuie să beneficieze recurenta reclamantă.

Se mai arată că, în cazul specific al statelor membre care nu au pus în aplicare directivele în termenul convenit de către Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European, Comisia poate cere Curţii să sancţioneze financiar statul membru în momentul în care se pronunţă pentru prima dată în cauză-această posibilitate, introdusă prin Tratatul de la Lisabona, este prevăzută la articolul 260 alin. (3) din TFUE. Directiva este aplicabilă şi experţilor judiciari, însă modalitatea de transpunere a acesteia în dreptul român este de natură să obstrucţioneze accesul experţilor din UE la piaţa de servicii de expertiză din România, prin monopolul conferit institutelor de medicină legală aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii.

Se mai învederează că, deşi Directiva 2005/36/CE a fost transpusă în legislaţia română prin mai multe acte normative, dintre care enumeră Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, respectiv Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, ea nu a fost transpusă în mod corespunzător, deoarece actele naţionale de transpunere a acesteia limitează accesul în România al experţilor independenţi din străinătate şi conferă monopol instituţiilor de medicină legală, în ceea ce priveşte activitatea de expertizare.

Se arată că, având în vedere faptul că prin art. 4 din O.G. nr. 1/2000 se stabileşte că "Instituţiile de medicină legală sunt singurele unităţi sanitare care efectuează, potrivit legii, constatări, expertize, precum şi alte lucrări medico-legale." şi că, potrivit art. 41 din O.G. nr. 2/2000,"Dispoziţiile prezentei ordonanţe nu sunt aplicabile în situaţia în care expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de Institutul Central de Expertize Criminalistice sau de un laborator de expertiză criminalistică, precum şi de orice alt institut de specialitate", se ajunge la concluzia că, prin monopolul creat în favoarea instituţiilor de medicină legală din România, nu există posibilitatea expres prevăzută ca un expert dintr-un stat membru UE (Franţa) să poată efectua o expertiză în România sau ca o expertiză efectuată în Franţa să aibă aceeaşi valoare probatorie cu o expertiză efectuată în România.

În prezenta cauză, arată recurenta, expertizele efectuate de experţi şi medici francezi de specialitate psihiatrică, cuprind concluzii contrare concluziilor din rapoartele de expertiză INML, în ceea ce priveşte aspectul confirmării afectării discernământului recurentei-reclamante în perioada de referinţă. Aceste expertize provin de experţi în specialitatea psihiatrie (calificare care le permite expertizarea capacităţii persoanei) având în plus faţă de comisia INML din România avantajul specializării medicale care le permite o evaluare corectă a actelor medicale emanate de la medicii psihiatrii care au tratat-o de-a lungul timpului pe reclamantă şi a afecţiunilor psihiatrice ale acesteia.

Având în vedere faptul că, prin încheierea de şedinţă din 05.11.2020, instanţa a respins, cererea de sesizare a CJUE, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii, recurenta arată că a solicitat instanţei să facă aplicarea prevederilor Directivei 2005/36/CE, în baza efectului direct pe care aceasta îl are în dreptul naţional şi să ofere valoare probatorie adecvată expertizelor şi opiniilor expertale obţinute în Franţa. Efectul direct al dreptului Uniunii Europene a fost consacrat de CJUE în hotărârea Van Gend en Loos din 5 februarie 1963. Potrivit hotărârii Van Gend en Loos, dreptul european generează nu doar obligaţii pentru ţările UE, ci şi drepturi pentru persoanele fizice. În acest context, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să invoce normele de drept european în mod direct, în faţa instanţelor naţionale şi europene.

Se învederează că aplicarea directă a prevederilor netranspuse revine instanţei de judecată în raport de preeminenţa aplicării următoarelor hotărâri ale CJUE, în temeiul disp. art. 148 din Constituţie: hotărârea din 9.03.1978 - în cauza C-106/77 (Simmenthal) cu privire la interpretarea articolului 189 din Tratatul CEE şi în special cu privire la consecinţele aplicabilităţii directe a dreptului Uniunii în cazul unui conflict cu eventuale dispoziţii naţionale contrare, hotărâre prin care s-a statuat că: "Instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional"; hotărârea Van Duyn, cauza 41/74, coroborat cu hotărârea Ratti, cauza 148/78, precum şi cu hotărârea Conncct Austria, C-462/99 precum este reflectat, de exemplu, în hotărârea LittlcWoods Retails şi alţii, cauza C-591/10:

Astfel, cum rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă, în situaţia existenţei unei norme de drept incompatibile cu dreptul Uniunii direct aplicabil, instanţa naţională este obligată să înlăture aplicarea respectivei norme naţionale, având în vedere că această obligaţie nu limitează puterea instanţelor naţionale competente de a aplica, dintre diversele procedee din ordinea juridică internă, pe cele care sunt adecvate pentru protecţia drepturilor individuale conferite de dreptul Uniunii (în acest sens a se vedea în special Hotărârea din hotărârea Napoli, C-595/12:

Se mai învederează că, chiar dacă legislaţia română instituie un monopol în favoarea instituţiilor de medicină legală şi nu permite efectuarea unor expertize de către experţi independenţi, care să nu fie încadraţi în sistemul de stat, a solicitat instanţei să facă aplicarea efectului direct al directivei europene invocate şi să înlăture de la aplicare dispoziţiile naţionale incidente care contravin dreptului uniunii. Or, instanţa de apel, nu a dat efect directivei europene privind recunoaşterea calificărilor profesionale, considerând în mod nelegal că prevederile acesteia nu ar fi incidente în cauză(pagina 58 din decizie)"

Astfel, se arată că instanţa dec apel a reţinut că textele de dreptul Uniunii ar fi clare şi tranşante în sensul excluderii în privinţa liberei prestări a serviciilor a restricţiilor impuse în temeiul faptului că prestatorul este stabilit în alt stat membru decât cel în care se efectuează prestaţia, restricţie care poate afecta inclusiv sau chiar exclusiv, pe beneficiarul acestui serviciu prestat din perspectiva părţii sale pasive.

Se arată că, deşi reţine o astfel de concluzie, în sensul că sunt interzise restricţiile privind libera persoană afectată, instanţa de apel în mod contradictoriu dă întâietate normelor naţionale, în detrimentul celor europene, şi se pronunţă în sensul că instituţiile de medicină legală sunt singurele entităţi sanitare cu caracter public care realizează activitatea de medicină legală şi dă eficienţă doar acestora. Este evidentă astfel limitarea care se aduce dreptului la libera circulaţie a serviciilor experţilor din alte state membre, şi cărora nu li se recunoaşte posibilitatea de a efectua expertize de specialitate medico-legale, în aceleaşi condiţii cu expertiză judiciară efectuată de INML, deşi normele europene consacră în mod clar principiul liberei circulaţii a serviciilor, inclusiv în materia expertizelor (după cum reţine şi instanţa în considerentele hotărârii,la pag. 59).

În aceeaşi idee, recurenta arată că în baza efectului direct al Directivei 2005/36/CE, instanţa naţională are competenţa şi obligaţia să înlăture de la aplicare atât normele de drept naţional cuprinse în legi sau ordonanţe de guvern, cât şi aspecte care au fost statuate în hotărâri judecătoreşti sau în decizii ale Curţii Constituţionale.

În acest sens, se susţine că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că ar fi ţinută de Decizia Curţii Constituţionale nr. 488 din 17 iulie 2018, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, excepţia invocată de recurenta reclamantă în cadrul prezentului dosar.

Se mai arată că, admisibilitatea administrării unei probe cu expertiză medico-legală în Franţa, rezultă din Regulamentul UE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială, situaţie în care instanţa de apel trebuia să admită efectuarea unei probe cu expertiza medicală în Franţa şi să administreze această probă în aceleaşi condiţii cu expertiza medicală judiciară (să fie numit un expert de pe lista de experţi judiciari, să fie stabilite obiective ale expertizei medicale în Franţa, să existe posibilitatea consultării actelor de la dosarul cauzei de către expertul desemnat, să se respecte anumite termene procedurale, etc), abia în acest mod putându-sc compara în mod real expertizele din Franţa cu expertiza realizată de INML.

Or, susţine recurenta, instanţa de apel nu a luat în considerare jurisprudenţa naţională relevantă invocată de reclamantă, care confirmă cazuri similare în care instanţele române au realizat aplicarea directivelor europene, în baza efectului direct al acestora, înlăturând de la aplicare dispoziţiile naţionale incidente, care cuprindeau prevederi contrare.

Se mai arată că, instanţa de apel reţine în mod greşit că în speţă transpunerea Directivei s-ar fi produs şi prin dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, întrucât Legea nr. 95/2006 are caracter de normă generală, aceasta fiind înlăturată de la aplicare de dispoziţiile O.G. nr1/2000 şi ale O.G. nr. 2/2000, care reprezintă legile speciale aplicabile în domeniul expertizelor medico-legale. Mai mult decât atât, art. 376 din Legea nr. 95/2006 face referire la condiţiile în care se exercită, în general, profesia de medic pe teritoriul României, însă în materia medicinii legale şi a expertizelor, există norme speciale, reprezentate de ordonanţele mai sus menţionate. Aceste ordonanţe se aplică cu prioritate în raport de Legea privind reforma în domeniul sănătăţii, în temeiul principiului de drept specialia generalibus derogemt. Prin urmare argumentul instanţei de apel era total nerelevant în combaterea argumentului legat de necesitatea aplicării prioritare a normei de drept european care ar fi eliminat restricţia internă.

Recurenta reclamantă susţine că, decizia recurată cuprinde motive contradictorii în condiţiile în care pe de o parte, instanţa susţine că normele europene sunt clare şi tranşante în sensul excluderii în privinţa liberei prestări a serviciilor, a restricţiilor impuse în temeiul faptului că prestatorul este stabilit în alt stat membru decât cel în care se efectuează prestaţia, şi că nu există nicio dificultate în eventuala interpretare în cauză, a art. 56 TFUE sau a Directivei 2005/36/CE din 7 septembrie 2005, atât timp cât eventualilor experţi medico-legali proveniţi din alte state europene decât România nu li s-ar impune nicio restricţie în a-şi exercita profesia în statul membru gazdă România, în afara cerinţei de a fi încadraţi în Institutul Naţional de Medicină Legală sau cel puţin cooptaţi de acesta, iar pe de altă parte instanţa remarcă că, potrivit deciziilor Curţii Constituţionale enumerate în considerente (decizia 352/2020, 171/2016, 874/2011, 48/2017, 146/2011, 132/2013), instituţiile de medicină legală sunt singurele entităţi sanitare care efectuează, potrivit legii, constatări, expertize, precum şi alte lucrări medico-legale, fiind nominalizate ca instituţii sanitare cu caracter public care realizează activitatea de medicină legală.

Prin urmare, se arată că din considerente rezultă contradicţia constând în faptul că, pe de o parte, instanţa de apel admite că normele europene exclud restricţiile impuse în materia liberei prestări a serviciilor, iar pe de altă parte, aceasta achiesează la opiniile exprimate de Curtea Constituţională, care consacră monopolul instituţiilor de medicină legală şi conform cărora acestea sunt singurele entităţi care realizează expertize.

Se învederează că se observă o inconsecvenţă a instanţei de apel în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia restricţiile privind circulaţia serviciilor nu sunt posibile, dar apoi, în mod contradictoriu reafirmă totodată existenţa unui monopol de stat în ceea ce priveşte instituţiile de medicină legală.

Contradicţia în considerente reiese şi din aspectul că, deşi instanţa reţine că normele europene sunt suficient de clare şi că nu ar avea nevoie de o interpretare dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în considerentele deciziei civile nr. 260 din 16.02.2021 (pagina 58 din considerente), instanţa afirmă că în speţă nu s-ar pune problema incidenţei normelor din dreptul european, având în vedere că nu s-a ridicat în niciun fel problema unei "deplasări" a vreunui expert medical de specialitate psihiatrică franceză sau de altă naţionalitate din spaţiul Uniunii Europene în România.

Pentru aceste motive, se solicită a se constata că există o contradicţie între considerentele deciziei civile a instanţei de apel, motiv pentru care este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 7 C. proc. civ. 1865.

Recurenta reclamantă mai susţine că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât aceasta a considerat în mod greşit că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. 1865.

Instanţa de apel în mod nelegal a considerat că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 103 C. proc. civ., aceasta susţinând că nu ar fi fost dovedită imposibilitatea obiectivă, mai presus de voinţa părţii, de a acţiona în sensul depunerii notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 şi respectiv al cererii de repunere în termen de la data încetării acestei imposibilităţi, din moment ce elementele probatorii din dosar relevă că aceasta nu a existat. (pagina 62 din considerente)

Instanţa de apel reţine în considerente (primul paragraf, pagina 63 din considerente) că "Din perspectiva prevederilor art. 103 C. proc. civ., a cărui aplicabilitate în cauză a fost stabilită într-un ciclu procesual anterior, singurul argument viabil ce poate justifica repunerea în termen este existenţa unei imposibilităţi absolute, mai presus de voinţa părţii, de a acţiona."

Ceea ce interesează instanţa, prin raportare la cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită, este de a stabili dacă în intervalul de depunere a notificării (martie 2001- februarie 2002) şi până la data de 4.01.2007 recurenta a fost împiedicată din motive mai presus de voinţa sa să acţioneze în sensul promovării notificării sau a cererii de repunere în termen.

"Motivele mai presus de voinţa" recurentei, în sensul art. 103 C. proc. civ., nu trebuiau analizate în sensul unei incapacităţi de exerciţiu totale şi permanente în intervalul de timp analizat, ci şi din perspectiva constatării unui discernământ diminuat, alterat, a unui handicap psihic în sensul art. 5 lit. u) din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, adică dacă avea incapacitate de a face fata vieţii în societate, situaţie decurgând din prezenta tulburării psihice, de natură să o împiedice a face acte de gestiune complexă a vieţii sale civile, în administrare, conservare şi dispoziţie, altfel spus, de a duce o viaţă normală şi de a înţelege consecinţele faptelor sale, inclusiv în ceea ce priveşte modul de executare a actelor efectuate în perioada de referinţa şi prezumate eronat de instanţă ca făcând dovada lipsei de împiedicare.

Se mai învederează că în ceea ce priveşte alte "acte sau fapte" reţinute de instanţa de apel ca fiind o pretinsă dovadă a inexistenţei unor motive temeinice de împiedicare a reclamantei în formularea notificării şi acţiunii de repunere în termen şi de la care ar fi curs termenul prevăzut de art. 103 C. proc. civ., în lipsa unei expertizări contextualizate a acestor acte, simpla efectuare a unor acte în perioada în care afecţiunile sale se manifestau constant şi la intensitate maximă, nu putea atrage de la sine concluzia că nu ar fi fost dovedite motivele mai presus de voinţa reclamantei şi nici nu conduce la o prezumţie că avea capacitatea totală de a acţiona şi pentru actele juridice complexe ce fac obiectul prezentei cauze.

Se susţine că este nelegală limitarea aplicabilităţii condiţiilor art. 103 C. proc. civ. doar prin raportare la aspectul că reclamanta nu ar fi probat răsturnarea prezumţiei de capacitate totală a recurentei în perioada 2002-2008 prin expertiza INML, ale cărei vicii le-a subliniat la motivele de recurs anterioare.

Instanţa trebuia să aibă în vedere că reclamanta a răsturnat prezumţia de capacitate rezultată din art. 5 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954, că în cadrul art. 11 din Decret se prevede excepţia de la regula capacităţii şi anume persoanele care nu au capacitate de exerciţiu.

Se arată că, între capacitate şi discernământ nu se pune semnul egalităţii, capacitatea fiind o stare de drept şi izvorăşte doar din lege, pe când discernământul este o stare de fapt, de natură psihologică, ce se apreciază de la o persoană la alta.

Se mai arată că în cauză instanţa de apel trebuia să analizeze motivele temeinice şi din perspectiva discernământului definit ca fiind puterea de a aprecia şi prevedea efectele juridice pe care actul încheiat le va produce.

Faţă de cele mai sus expuse, se susţine că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat în analiza condiţiilor "motivelor temeinice" de împiedicare la limitarea unor astfel de împrejurări mai presus de voinţa celui în cauză doar la dovedirea unei aboliri a discernământului.

În cauză, susţine recurenta, a fost probată răsturnarea prezumţiei de existenţă a discernământului, prin multiple probe cu înscrisuri medicale şi opinii expertale, care dovedeau că reclamanta recurentă a avut un complex de afecţiuni de natură psihiatrică şi neurologică care, nediagnosticate şi netratate la timpul potrivit, au condus la afectarea discernământului.

Se arată că, în acest sens concluziile expertului judiciar psihiatru K. erau relevante, că este total inechitabilă absolutizarea de către instanţa de apel a efectului probatoriu doar al raportului INML şi al Avizelor care nu au explicat contradicţia între concluziile experţilor francezi şi cele ale INML

Or, prin refuzul instanţei de apel de a solicita în cadrul expertizei psihiatrice şi a explicaţiilor datorate de CSML de a se răspunde dacă aceste afecţiuni şi încadrau în categoria handicapului psihic astfel cum este definit de legea sănătăţii mintale, se susţine că recurenta reclamantă a fost privată de posibilitatea dreptului său de acces la o probă esenţială ce ar fi condus la stabilirea fără dubiu a motivelor mai presus de voinţa sa care au împiedicat-o să acţioneze în perioada de referinţă.

Se mai învederează că expertiza INML administrată în cauză nu a răspuns la obiectivul stabilit de instanţa de apel - a avut reclamanta afectat discernământul pentru depunerea notificării în perioada 14.02.2001-14.02.2002 şi până la 7.01.2008 şi dacă starea psihică a reclamantei ar fi permis formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001. Concluziile raportului de expertiză efectuat de INML se referă la "capacitate" (nu se poate stabili lipsa capacităţii", iar nu la "afectarea discernământului", ele fiind noţiuni total diferite, doar cea din urma fiind invocată de reclamantă şi fiind probată cu celelalte înscrisuri medicale şi expertize). Oricum aprecierea medico-legală a discernământului nu poate fi standardizată, ci se individualizează de la caz la caz. Complexitatea problematicii discernământului, determinismul psiho-medical al acestuia, impune individualizarea nuanţată a aprecierii lui şi nu permite elaborarea unor scheme şablon, care să stabilească relaţii între tipul bolii şi discernământ. Pentru a răspunde la întrebarea dacă recurenta reclamantă a avut discernământul afectat în ceea ce priveşte depunerea notificării şi dacă starea sa psihică ar fi permis formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, menţionează că prin Raportul de Nouă Expertiză Medico-Legală Psihiatrică, emis de INML în data de 08.03.2018, se reţine că nu se delimitează criterii medico-legale psihiatrice de natură a demonstra incapacitatea psihică şi, implicit, incompetenţa psihică a susnumitei, în întreaga perioadă menţionata, în raport cu depunerea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Or, susţine recurenta, un astfel de răspuns nu exclude că a existat o alterare a discernământului, care să poată conduce la concluzia logico-juridică a existenţei motivelor temeinice de împiedicare, peste voinţă, care să justifice admiterea recursului şi pe fond a acţiunii de repunere în termen şi a incidenţei art. 103 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, se învederează că instanţa de apel trebuia să constate că erau întrunite condiţiile art. 103 C. proc. civ., întrucât recurenta reclamantă a avut discernământul afectat în perioada în care trebuia să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, că toate afecţiunile psihiatrice şi neurologice dovedite constituie un handicap psihic care să justifice aplicarea art. 103 C. proc. civ., motiv pentru care se solicită admiterea recursului şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de repunere în termenul de depunere a notificării pentru imobilul în litigiu în baza Legii nr. 10/2001.

În acest sens critică şi neluarea în considerare de instanţa de apel a jurisprudenţei instanţelor române, privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 103 C. proc. civ.

3.9. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Prin decizia civilă nr. 421 din 24 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie în dosarul nr. x/2008 şi a obligat pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7564,20 RON către intimaţii-intervenienţi F. şi E., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Cum prin cererea de recurs reclamanta a atacat şi încheierile premergătoare respectiv încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte a reţinut că, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., încheierile şi decizia recurată sunt susceptibile de casare atunci când au fost pronunţate cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. din acelaşi cod, care prevăd că:

"actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost invocat de recurenta reclamanta atât în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierilor de şedinţă enunţate, cât şi împotriva deciziei recurate, din perspectiva faptului că instanţa de apel a refuzat, în mod nelegal, administrarea tuturor probelor propuse în etapa procesuală a apelului.

Este real că dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, dar numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, cu excepţia nulităţilor prevăzute anume de lege, când vătămarea se presupune până la dovada contrarie, numai că raportând cele expuse la litigiul pendinte şi la susţinerea recurentei reclamante că instanţa de apel a refuzat, în mod nelegal, administrarea tuturor probelor propuse în etapa procesuală a apelului, Înalta Curte reţine că susţinerile acesteia nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. din perspectiva următoarelor aspecte:

Astfel, în ce priveşte administrarea probelor/dovezilor sunt relevante atât dispoziţiile art. 167 C. proc. civ. care prevăd că acestea se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere, precum şi dispoziţiile prevăzute de art. 295 alin. (2) din cod potrivit cărora: "instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei."

Din această perspectivă, deşi potrivit art. 167 C. proc. civ., admiterea sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanţei, fiind atributul exclusiv al acesteia, totuşi instanţa are obligaţia legală de a motiva măsura luată, obligaţie îndeplinită de instanţa de apel, fapt ce rezultă din conţinutul încheierilor de şedintă atacate, precum şi din considerentele deciziei recurate. .

În acest sens, reclamanta a solicitat instanţei de apel ca la efectuarea "expertizei psihiatrice, să se aibă în vedere faptul că pe tabloul experţilor judiciari nu există experţi psihiatrici, iar problema care trebuie lămurită este de strictă specialitate psihiatrică, astfel că numai un psihiatru putea să analizeze efectele medicaţiei, ale faptului că reclamantei abia în anul 2010, la doi ani după introducerea acţiunii, i s-a stabilit diagnosticul corect", motiv pentru care a solicitat" efectuarea expertizei psihiatrice de către personalităţi şi specialişti în domeniu, ce ar fi desemnaţi de instanţă din rândul profesorilor universitari din psihiatrie din România sau din Franţa sau alt stat al Uniunii Europene".

Instanţa de apel a motivat respingerea acestei cereri prin încheierea de şedinţă din 25 februarie 2020, reţinându-se "în primul rând că proba a fost solicitată ulterior termenului de propunere a probelor, astfel încât administrarea ei ar determina o tergiversare nejustificată a judecării cauzei raportat şi la vechimea deosebită a cauzei.

În al doilea rând, constată împrejurarea că nu este incident temeiul legal invocat în susţinerea efectuării acestei probe, respectiv dispoziţiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere împrejurarea că în domeniu există experţi autorizaţi, aceştia fiind stabiliţi prin intermediul I.N.M.L. şi aceştia au efectuat deja, acte cu valoare de expertiză în prezenta cauză.

Cu privire la cererea de efectuare a unei noi probe, în raport de dispoziţiile directivei europene menţionate, respectiv art. 4 şi 5 invocate în mod expres de către partea apelantă-reclamantă şi pe care le apreciază a fi contrare dreptului naţional în materie, şi acest fundament al solicitării expertizei, nu poate fi primit - această apreciere fiind formulată de instanţă exclusiv în raport de proba astăzi propusă -, întrucât din perspectiva art. 4 al Directivei nr. 2005/36/CE din 7 septembrie 2005 a Parlamentului European, privind recunoaşterea calificărilor profesionale, se recunoaşte dreptul expertului dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene de a-i fi recunoscută profesia, însă şi obligaţia de a efectua activitatea în aceleaşi condiţii cu cetăţenii din respectivul stat membru.

Mai mult, în ceea ce priveşte art. 5 al directivei, se constată că libera prestare a serviciilor este recunoscută prin alin. (2) într-un stat gazdă, exclusiv în cazul în care prestatorul se deplasează pe teritoriul statului membru gazdă, în speţă România, nefiind dovedită însă, în cauză, întrunirea acestei cerinţe cu valoare de premisă, în privinţa experţilor, profesorilor universitari din afara României, pe care apelanta îi doreşte a fi experţi în cauză.

În al treilea rând, din coroborarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) cu art. 5 alin. (3) din Directiva europeană nr. 2005/36, în situaţia deplasării pe teritoriul unui alt stat membru decât cel de origine, prestatorul de servicii realizează activitatea în aceleaşi condiţii ca şi prestatorii de servicii din respectivul stat membru gazdă, acest rezultat al interpretării rezultând din folosirea metodelor de interpretare sistematică şi teleologică, precum şi raţională a celor două norme juridice menţionate. Cu alte cuvinte, chiar dacă ar veni în România, un astfel de prestator de servicii (expert) dintr-un stat membru, acesta s-ar supune aceloraşi prevederi normative aplicabile prestatorilor de activităţi similare (experţi) de pe teritoriul României, deci şi aceloraşi restrângeri reglementate legal, sens în care va respinge cererea de efectuare a expertizei psihiatrice pentru aceste considerente".

Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel şi-a argumentat/motivat soluţiile adoptate.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemovări şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de recurs invocate, recurenta a formulat critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului sau pretinsa omisiune a instanţei de apel de a dispune efectuarea unei expertize. Or, aceste aspecte nu vizează lipsa motivării sau motive contradictorii ori străine de natura cauzei, ci se solicită o reevaluare a probatoriului, invocându-se critici care exced controlului de legalitate.

Or, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt sunt atributiile exclusive ale instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 260/din 16 feb. 2021, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., legiuitorul a arătat în ce situaţii este incident acest motiv de recurs, anume: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. per.civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele că acţiunea este fondată, contrarietate flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi în considerente respingerea cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă ori prezentarea unor considerente străine de natura cauzei, ceea ce în cauză nu se verifică nici în ceea ce priveşte încheierile de şedinţă atacate, şi nici în ce priveşte decizia recurată.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţă, ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa, care fundamentează soluţia pronunţată.

Obligaţia judecătorului de a motiva hotărârea este prevăzută de normele de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. iar dreptul părţii la o decizie motivată, care este subsumat conceptului dreptului la o instanţă, este examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi din perspectiva art. 6 alin. (1), a echitabilităţii procedurilor.

Potrivit jurisprudenţei naţionale şi a instanţei europene, dreptul la o decizie motivată nu implică însă un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părţi, ci trebuie să conţină dovada examinării aspectelor esenţiale ale cauzei, de fapt şi de drept, de fond sau de procedură, pe care se întemeiază soluţia. Întinderea motivării poate varia în funcţie de circumstanţele cauzei şi de natura soluţiei pronunţate, pe fond sau pe excepţie.

Din perspectiva celor expuse şi cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată în condiţiile în care, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată repunerea reclamantei în termenul de formulare a notificării în temeiul legii speciale de reparaţie, instanţa de apel a constatat "pe baza materialului probator examinat în detaliu " că "nu a existat o imposibilitate obiectivă şi absolută a reclamantei de a promova în termen notificarea în baza legii 10/2001, astfel că cererea de repunere în termenul de depunere a notificării apare ca nefondată. Practic, neidentificându-se o împrejurare care să pună reclamanta într-o situaţie de imposibilitate absolută de a acţiona, conform prescripţiilor legii de reparaţie, împrejurare care să fi încetat la un moment dat şi în raport de acest moment să se verifice respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 103 C. proc. civ., nu se poate pune problema tardivităţii solicitării repunerii în termen, lipsind situaţia premisă: circumstanţele obiective care să fi plasat reclamanta într-o imposibilitate absolută de a acţiona".

În acest sens în motivarea/argumentarea soluţiei adopate, instanţa de apel a mai reţinut că " reclamanta a dat mai multe procuri la data de: 23 12 2003, 31 08 2003 (aceasta fiind data în Montpellier) şi 01. 10. 2003 (autentificată în România) pentru a fi reprezentată în acţiunile ce privesc dezbaterea succesorală după bunicul patern T. şi revendicarea imobilului din B-dul x nr. 46 şi a altor imobile, cu obţinerea măsurilor reparatorii pentru aceste imobile, pentru angajarea unui avocat pentru revendicarea imobilului anterior menţionată, respectiv pentru încheierea unei tranzacţii privind acelaşi imobil, ce formează obiectul dosarului nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, la data de 27. 02. 2007 şi de 19. 12. 2007, reclamanta a împuternicit doi avocaţi pentru rezolvarea şi reprezentarea sa în toate chestiunile/problemele legate de drepturile succesorale şi de proprietate asupra imobilului din B-dul x nr. 46, precum şi pentru redobândirea imobilelor/terenurilor din comuna Baloteşti şi a oricăror alte proprietăţi au aparţinut autorilor săi. În privinţa demersurilor judiciare, în dosarul civil anterior menţionat, reclamanta a figurat în calitate de titular al unei cereri de intervenţie principală respinsă ca inadmisibilă la termenul de judecată din data de 20 04 2004. În egală măsură, trebuie luat în considerare faptul că reclamanta a introdus o acţiune în justiţie având ca obiect anularea certificatului de moştenitor emis de pe urma defunctului T., formându-se dosarul nr x/2006, precum şi faptul că în dosarul civil nr. x/2006 apelanta, în calitate de reclamantă, a solicitat constatarea calităţii ale ce coproprietar asupra cotei de 3/16 din imobilul situat în B-dul x nr 46 şi ieşirea din indiviziune după autorii săi U. şi V. asupra imobilului anterior menţionat.

Mai trebuie menţionată tranzacţia perfectată de reclamantă la data de 03. 11. 2006 privind imobilul anterior menţionat, prin care i se recunoaşte calitatea de comoştenitor în limita cotei de 3/16, urmând ca reclamanta, în temeiul acestei înţelegeri să renunţe la judecata recursului declarat în dosarul civil nr x/2005 al instanţei supreme, cu precizarea că tranzacţia a fost valorificată corespunzător, prin decizia civilă nr. 8890/2006 a ÎCCJ luând act de renunţarea sa. Aşa cum se observă, reclamanta face acte de dispoziţie: iniţiază acţiuni în justiţie intervine în interes propriu în alte proceduri judiciare în desfăşurare, încheie tranzacţii prin care se soluţionează amiabil un litigiu şi renunţă la judecata unei căi de atac, toate acestea înscriindu-se pe o linie convergentă de acţiune către obţinerea recunoaşterii calităţii sale de succesor în drepturi după autorul deposedat şi a măsurilor reparatorii conferite de legislaţia specială de reparaţie. Deci, nu este vorba doar de acte juridice prin care reclamanta transferă exerciţiul unor drepturi sau executarea unor obligaţii civile în sarcina altor persoane, cum este cazul procurilor, ci îndeplineşte în nume propriu acte de dispoziţie.

În egală măsură, trebuie acordată relevanţa cuvenită şi faptului că reclamanta apare în calitate membru fondator al unei societăţi comerciale potrivit actului constitutiv al acesteia şi realizează toate demersurile civile şi administrative necesare pentru înfiinţarea entităţii comerciale: încheie, în calitate de asociat şi administrator al societăţii comerciale, la data de 02 02 2009 un contract de închiriere a unui spaţiu pentru care plăteşte chirie egală cu 650 euro/lună, dă o declaraţie autentificată la data de 04 02 2009 prin care atestă că îndeplineşte toate condiţiile pentru exercitarea calităţii de asociat la societatea comercială în curs de constituire, una dintre condiţii fiind aceea de a avea capacitate deplină de exerciţiu, aşa cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din legea 31/1990.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi contractul de vânzare cumpărare perfectat la data de 11 12 2007, prin care reclamanta, în calitate de vânzator în nume propriu, nefiind reprezentată de altcineva, alături de alte persoane, vinde imobilul situat în B-dul x nr. 46, ceea ce semnifică că reclamanta era capabilă să înţeleagă consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă, astfel cum a reţinut şi raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică".

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări şi, nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de recurs invocate, recurenta a formulat critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului sau pretinsa omisiune a instanţei de apel de a dispune efectuarea unei noi expertize. Or, aceste aspecte nu vizează lipsa motivării sau motive contradictorii ori străine de natura cauzei, ci prin aceste aspecte se solicită de fapt o reevaluare a probatoriului, invocându-se critici care exced controlului de legalitate instituit prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Or, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt sunt aşa cum s-a arătat deja, atribuţiile exclusive ale instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

Din perspectiva celor expuse, sunt nefondate susţinerile reclamantei legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nefondate sunt şi susţinerile reclamantei legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care prevede ipoteza în care hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Astfel, obiectul litigiului pendinte, astfel cum rezultă din cererea înregistrată la data de 07.01.2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă, sub nr. x/2008, vizează solicitarea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună repunerea în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, Bd. x, în baza Legii 10/2001, motivat de starea de sănătate ce a determinat imposibilitatea depunerii notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cererea de repunere în termenul de depunere a notificării la Legea nr. 10/2001 formulată de reclamanta a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. de la 1864 care prevede că,,(1)Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. (2)În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării."

Având în vedere dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. de la 1865 pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de repunere în termenul de depunere a notificării la Legea nr. 10/2001, repunerea în termen este definită ca fiind acea instituţie procedurală constând într-un beneficiu acordat de lege titularului unui drept procedural, care din motive temeinice a fost împiedicat să îşi exercite înăuntru termenului imperativ de a-şi îndeplini acest drept ulterior, fără ca instanţa să îl decadă din dreptul său, ori să dispună aplicarea unei alte sancţiuni motivat de nesocotirea termenului.

Raportat la termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării, acest termen este unul de decădere faţă de care nu operează instituţia repunerii în termen, această calificare rezultând fără posibilitate de echivoc din dispoziţiile imperative ale alin. (5) din acelaşi articol, care prevede expres că, Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent."

Termenul de 6 luni prevăzut pentru depunerea notificării de dispoziţiile legii speciale a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001.

Pentru evitarea perpetuării unei stări de incertitudine în ce priveşte situaţia juridică a imobilelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit un termen de decădere de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii speciale, în intervalul căruia trebuia trimisă notificarea, (termen prelungit de două ori prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001), termen care a expirat la 14 februarie 2002. Sancţiunea nerespectării termenului constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent. În ce priveşte sintagma "pierderea dreptului" din alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceasta este edificatoare în ce priveşte calificarea termenului prevăzut pentru depunerea notificării, ca fiind un termen de decădere, astfel că persoanei care doreşte să uzeze de procedura Legii nr. 10/2001 îi este impusă condiţia, sine qua non, ca mai întâi să declanşeze procedura necontencioasă prin intermediul notificării formulate în termenul prevăzut de lege.

Or, dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de repunere în termenul de depunere a notificării la Legea nr. 10/2001, reglementează repunerea în termenul pentru exercitarea oricărei căi de atac şi priveşte situaţiile în care partea dovedeşte că a fost împiedicată să exercite calea de atac în termen dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Acest text se referă expres şi imperativ doar la exercitarea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui act procedural, însă reclamanta deşi nu este în ipotezele prevăzute de art. 103 C. proc. civ., în sensul că nu se află în exercitarea unei căi de atac a înţeles să îşi întemeieze pe aceste dispoziţii procedurale generale cererea de repunere în termenul de formulare a notificării în condiţiile Legii nr. 10/2001, deşi prin această lege specială se reglementează o procedură necontencioasă obligatorie în ceea ce priveşte depunerea notificării fiind prevăzut, expres şi imperativ, un termen de decădere în ce priveşte depunerea notificării pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat.

Din perspectiva celor expuse, formularea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este un act procedural pentru exercitarea unei căi de atac în sensul expres şi imperativ prevăzut dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865 - art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, procedura soluţionării notificării pe care persoana îndreptăţită o adresează deţinătorului imobilului preluat abuziv de stat, reglementată prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv, are caracter necontencios, dar şi obligatoriu în condiţiile în care "Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente", potrivit art. 109 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că în ceea ce priveşte modalitatea prin care un stat parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Desigur, accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze instanţei.

Din aceasta perspectivă, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, ci şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Prin urmare, în condiţiile în care formularea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este un act procedural în sensul expres şi imperativ prevăzut de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., de la 1865, acest text vizând actele de procedură prevăzute de C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile reclamantei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5,7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie în dosarul nr. x/2008.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a fost obligată la plata sumei de 7564,20 RON către intimaţii-intervenienţi F. şi E., cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Contestaţia în anulare exercitată împotriva deciziei pronunşată asupra recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La 27 februarie 2023 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. prin care a solicitat anularea deciziei civile nr. 421 din 24 februarie 2022, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2008, şi rejudecarea recursului, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, contestatoarea a invocat cazul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. 1865, învederând, în esenţă, că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra unora dintre motivele de recurs invocate.

5. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra contestaţiei în anulare.

Prin decizia civilă nr. 2657 din 14 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei civile nr. 421 din 24 februarie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2008 şi a dispus anularea deciziei civile contestată, acordând termen de judecată, pentru rejudecarea recursului la 21 martie 2024.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a constatat că instanţa de recurs a omis, din greşeală, să cerceteze următoarele motive de modificare sau de casare:

(i) încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene în materia expertizelor medico-legale (cauzele Baldovin c. României, Prepeliţă c. Moldovei, Dima c. României, Bonisch c. Austriei, Mirilashvili c. Rusiei, Eugenia Lazăr c. României), cu referire la art. 20 alin. (2) din Constituţia României republicată, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) şi art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, prin respingerea obiecţiunilor la răspunsurile Comisiei Superioare de Medicină Legală şi prin valorificarea probatorie a raportului întocmit de Comisia de nouă expertiză - critici care au fost invocate la pct. I şi argumentate la par. (1)-(9) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865;

(ii) încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, cu referire la solicitarea de constatare a nulităţii raportului întocmit de către Comisia de nouă expertiză şi a avizelor emise de către Comisia Superioară de Medicină Legală, ca urmare a nesocotirii art. 24 din O.G. nr. 1/2000, art. 23 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000, art. 28 alin. (4) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor - critici care au fost invocate la pct. II şi argumentate la par. (10)-(13) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865;

(iii) încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene în materia expertizelor medico-legale (cauzele Prepeliţă c. Moldovei, Bonisch c. Austriei, Mirilashvili c. Rusiei, Eugenia Lazăr c. României, Baldovin c. României, Lopes De Sousa Fernandes c. Portugaliei, Nicolae Virgiliu Tănase c. României, Dumitru Popescu c. României), cu referire la art. 20 alin. (2) din Constituţia României republicată, sub aspectul respingerii cererii de efectuare a unei expertize psihiatrice şi/sau medico-legală de către experţi independenţi, cu consecinţa încălcării principiilor egalităţii de arme şi egalităţii de tratament juridic - critici care au fost invocate la pct. III şi argumentate la par. (14)-(24) din memoriul de recurs, fiind încadrate de recurenta-reclamantă în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. 1865;

(iv) greşita neaplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2572, art. 2568 alin. (2) şi art. 2570 din C. civ., prin respingerea cererii de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice în Franţa, conform procedurii prevăzute de Regulamentul UE nr. 1206/2001 al Consiliului privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială, în contextul invocării art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia expertizelor medico-legale, precum şi a principiului priorităţii dreptului european şi a jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-332/11 ProRail BV contra Xpedys NV şi alţii) - critici care au fost invocate la pct. IV şi argumentate la par. (25)-(36) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865;

(v) greşita neaplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 138 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. de la 1865, cu referire la cererea de efectuare a expertizei psihiatrice - critică care a fost invocată la pct. V şi argumentată la par. (42) din memoriul de recurs, fiind încadrată de recurenta-reclamantă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865;

(vi) încălcarea de către instanţa de apel a dreptului la un proces echitabil, a principiului egalităţii de arme şi, implicit, a principiului egalităţii în faţa legii, precum şi a dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă, consacrat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în contextul în care nu i-a permis reclamantei să administreze o expertiză de specialitate efectuată de către experţi independenţi, neafiliaţi I.N.M.L., pentru a-şi proba susţinerile ce au fost confirmate de către experţi/specialişti psihiatri reputaţi din Franţa - critici care au fost invocate la pct. V şi argumentate la par. (46)-(52) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865;

(vii) nelegalitatea soluţiei instanţei de apel de respingere, prin încheierea din 5 noiembrie 2020, a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate prin cererea depusă la 25 februarie 2020, astfel cum a fost precizată la 14 iulie 2020 - critici care au fost invocate la pct. VII şi au fost argumentate pe larg la par. (59)-(100) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865;

(viii) greşita neaplicare de către instanţa de apel a efectului direct al Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale, dată fiind transpunerea incompletă a acesteia în dreptul intern prin O.G. nr. 2/2000, fiind astfel încălcate prevederile art. 148 din Constituţia României, republicată, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza Van Gend en Loos, cauza C-106/77 Simmenthal, cauza C-41/74 Van Duyn, cauza C-148/78 Ratt, cauza C-462/99 Connect Austria, cauza C-595/12 Napoli) - critici care au fost invocate la pct. VIII şi au fost argumentate pe larg la par. (101)-(121) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În condiţiile în care toate aceste critici de nelegalitate, care se constituie în motive distincte de modificare sau de casare a încheierilor de şedinţă şi a deciziei civile recurate, nu au fost cercetate de către instanţa de recurs, Înalta Curte a constatat că este incident cazul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865, ceea ce deschide reclamantei calea contestaţiei în anulare speciale, fiind neîntemeiată susţinerea intimaţilor că instanţa de recurs a grupat criticile şi le-a răspuns printr-un argument comun.

Privitor la susţinerea contestatoarei conform căreia instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului IX de recurs, astfel cum a fost argumentat la par. (139)-(149) din memoriul de recurs, prin intermediul căruia s-a învederat caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate şi s-a apreciat că este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că aceasta este nefondată, întrucât motivul de casare în discuţie a fost analizat la pag. 29-31 ale deciziei civile contestate, instanţa de recurs reţinând că decizia civilă recurată nu cuprinde considerente contradictorii.

Chiar dacă nu au fost analizate toate argumentele învederate în susţinerea acestui motiv de casare, nu se poate reţine omisiunea de cercetare a motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, întrucât, după cum s-a arătat deja, instanţa de recurs poate grupa argumentele invocate de parte în dezvoltarea unui motiv de modificare sau de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient să arate considerentele pentru care a găsit neîntemeiat motivul de recurs, chiar dacă nu a răspuns explicit tuturor argumentelor invocate. În egală măsură, eventuala nemulţumire a contestatoarei privind modul în care instanţa de recurs a cercetat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865 nu poate conduce la incidenţa cazului prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865, din moment ce legiuitorul a avut în vedere doar ipoteza omisiunii de cercetare a vreunui motiv de recurs.

Pentru aceleaşi considerente, nu au putut fi primite nici susţinerile contestatoarei potrivit cărora instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului X de recurs, astfel cum a fost argumentat la par. (150)-(174) din memoriul de recurs, prin intermediul căruia s-a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 103 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 şi s-a apreciat, în consecinţă, că este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Contrar susţinerilor contestatoarei, Înalta Curte a constatat că acest motiv de casare a fost analizat la pag. 32-34 ale deciziei civile contestate, instanţa de recurs reţinând caracterul nefondat al criticilor recurentei-reclamante.

De altfel, în cuprinsul contestaţiei în anulare se recunoaşte că motivul de recurs în discuţie a fost cercetat de către instanţa de recurs, contestatoarea susţinând, însă, că analiza este "formală" şi că "instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra tuturor argumentelor expuse în explicitarea acestui motiv de casare prin notele de şedinţă depuse la 28 octombrie 2021, raportat şi la înscrisurile noi depuse în recurs".

Or, cazul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865 are în vedere strict ipoteza în care instanţa de recurs a omis, din greşeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, legiuitorul neavând în vedere şi argumentele pe care se sprijină motivele de recurs invocate, pe calea contestaţiei în anulare, nu se poate verifica raţionamentul logico-juridic al instanţei de recurs, întrucât prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se realizează un control judiciar al hotărârii contestate, ci se urmăreşte anularea ei şi procedarea la o nouă judecată, în considerarea unor neregularităţi stabilite în mod expres şi limitativ de legiuitor.

Ca atare, a reţinut că sunt neavenite susţinerile contestatoarei, în sensul că "instanţa de recurs s-a pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 103 din C. proc. civ. de la 1865 nu ar fi incidente cauzei, deşi această chestiune fusese tranşată, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 877A din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti".

Referitor la susţinerea contestatoarei, în sensul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cererii privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a fost reiterată în faza procesuală a recursului, Înalta Curte constată că o atare omisiune nu poate fi invocată şi analizată în cadrul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865, întrucât, în mod evident, nu este vorba despre o omisiune de cercetare a vreunuia dintre motivele de recurs, ci despre nepronunţarea asupra unei cereri cu care instanţa de recurs a fost învestită.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu ocazia rejudecării recursului.

La termenul din 21 martie 2024, acordat pentru soluţionarea recursului, pricina a fost amânată la 23 mai 2024 pentru motive medicale invocate de apărătorul ales al recurentei -reclamante.

La acelaşi termen de judecată, din 21 martie 2024, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

a).Dreptul Uniunii, şi în special art. 56 TFUE se opune unei reglementari naţionale care conferă doar experţilor din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală (INML), aflat în subordinea statului român, posibilitatea de a efectua o expertiză judiciară cu privire la capacitatea unui cetăţean cu dublă cetăţenie - română şi franceză, rezident în Franţa, care introduce în faţa unei instanţe din România o cerere de repunere în termenul unei proceduri formulate in contradictoriu cu autoritatea statală având ca finalitate despăgubirea de către stat?

b).Având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie cu privire la libera prestare a serviciilor "pasivă", reclamanta în cauză se poate considera un destinatar al serviciilor de expertiză oferită de experţii din Franţa, servicii care în România au forţă probantă recunoscută doar în cazul experţilor INML ?

c).Dacă răspunsul la întrebarea 2 este "da", poate fi considerată o restricţie în calea liberei prestări a serviciilor o reglementare naţională ca cea din litigiul principal (O.G. nr. 1/2000, art. 41 a O.G. nr. 2/2000) care ar permite efectuarea serviciilor de medicină legală doar de către experţii aflaţi în subordinea unei instituţii publice subordonate statului ?

d).Cum se interpretează principiul proporţionalităţii restricţiei în raport cu scopul urmărit, prin raportare la drepturile fundamentale garantate de Carta Drepturilor si libertăţilor fundamentale a UE. ?

e).Art. 47 din Carta DFUE coroborat cu articolul 17 din Carta DFUE şi art. 4 şi art. 5 din Directiva 2005/36/CE privind serviciile se opun unei legislaţii naţionale (cum este O.G. nr. 1/2000, art. 41 din O.G. nr. 2/2000) care ar restrânge accesul la serviciul de expertizare medico-legală/psihiatrică doar la experţii medici legişti încadraţi în INML, instituţie subordonată guvernului, în condiţiile în care o astfel de expertiză independentă ar fi esenţială în litigiul principal având ca obiect repunere în termen în cadrul unei proceduri îndreptată împotriva statului pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru încălcarea dreptului de proprietate ?

În argumentarea cererii, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:

Întrebările preliminare formulate sunt strâns legate de modul în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ar interpreta prevederile normelor de drept european invocate prin cererea de recurs, răspunsurile CJUE fiind de natură să ajute instanţa naţională să verifice conformitatea normelor naţionale din cuprinsul O.G. nr. 1/2000 şi art. 41 din O.G. nr. 2/2000, cu principiile şi drepturile conferite reclamantei de dreptul european.

Astfel, prin admiterea cererii de sesizare a CJUE se va putea analiza de către instanţa naţională de ultim grad:

- motivul de recurs prin care s-a criticat soluţia instanţei de apel de respingere a probei cu expertiză medico-legală şi psihiatrică de către experţii din Franţa (conform legii naţionale aplicabile reclamantei ca cetăţean francez), având în vedere că incidenţa legii franceze în materie de capacitate a persoanei - ca stat cu care reclamanta are legătura cea mai apropiată, fiind rezident francez cu dublă cetăţenie (română şi franceză), o astfel de probă fiind esenţial să fie realizată de către experţi judiciari independenţi, alţii decât cei aflaţi chiar în subordinea intimatului pârât în litigiul principal (autoritatea publică locală/statul român);

- motivul de recurs care vizează nulitatea raportului de expertiză INML şi al avizelor Comisiei superioare de Medicină legală în raport de: obiecţiunile repetate aduse acestora, iniţial admise de instanţă şi apoi respinse arbitrar, deşi aceste expertize/avize nefundamentate şi viciate din punct de vedere ştiinţific nu au răspuns tuturor problemelor şi obiectivelor în raport de care să se aprecieze asupra motivelor repunerii în termen; lipsa de independenţă a experţilor din aceste comisii, concretizată şi în neluarea în considerare a actelor medicale emise de medicii francezi din punct de vedere al criteriologiei lor medico-legale;

- motivul de recurs prin care reclamanta a susţinut că se impune efectuarea unei expertize independente în Franţa sau acordarea efectului probatoriu expertizei extrajudiciare a conf. dr. psihiatru K. (expert acreditat în cadrul Curţii de Apel Paris şi Curţii de Casaţie din Franţa) şi a opiniei prof. dr. in psihiatrie M., din perspectiva respectării principiului egalităţii de arme în raport de art. 47 si art. 53 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene;

- să poată evalua dacă este suficient şi în concordanţă cu interpretarea dreptului Uniunii justificarea instanţei de apel de respingere a cererii de administrare a probei de către experţi francezi, potrivit Regulamentului nr. 1206/2001, pe motiv că Avizele Comisiei Superioare de Medicină legală ar fi suficient de motivate, pe de-o parte, iar pe de altă parte, a reţinut efectele deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 488/2018 vizând excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 alin. (1) teza I din O.G. nr. 1/2000, care a statuat asupra competenţei legale a efectuării acestui categorii de expertize judiciare doar organelor medico-legale din structura Institutului Naţional de Medicină Legală;

- motivul de recurs prin care se critică neaplicarea standardului CEDO rezultat din hotărârile Curţii pronunţate în materia art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materia avizelor Comisiei Superioare de Medicina legală, aplicabil şi în acest domeniu al dreptului uniunii;

- motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă a criticat faptul că legislaţia română îngrădeşte dreptul unei părţi în cadrul unui proces în România să recurgă la un expert judiciar din alt stat membru al Uniunii Europene în domeniul expertizării capacităţii persoanei. Dreptul părţii este cu atât mai mult îngrădit atunci când această nu îşi are reşedinţa în România, iar actele medicale, nevalorificate corespunzător de către experţii INML subordonaţi statului român din punct de vedere al concludentei şi criteriologiei medico-legale în stabilirea afectării capacităţii persoanei, provin de la medici din Franţa;

- în ce măsură lipsa accesului la o expertiză a capacităţii reclamantei efectuată de experţi independenţi ar putea să conducă la aplicarea directă a normelor de drept european la care se referă întrebările, care să dea posibilitatea înlăturării efectului probatoriu doar pentru expertizele şi avizele emise de experţii subordonaţi statului, în condiţiile în care "litigiul" principal la care se referă acţiunea din cauză (repunerea în termenul de formulare a notificării în baza legii 10/2001) are ca obiect obţinerea măsurilor compensatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013 de la statul român. Instanţa de recurs trebuie să aibă la dispoziţie o interpretare clară a dreptului Uniunii care să-i permită să evalueze în ce măsură norma naţională în materie de expertize prevede o restricţie la libertatea de prestări servicii prevăzută de dreptul UE, respectiv art. 56 TFUE;

- dacă din interpretarea dreptului Uniunii rezultă că norma naţională stabileşte o astfel de restricţie din perspectiva inegalităţii de tratament juridic între opiniile expertale ale experţilor judiciari din Franţa (care au evaluat extrajudiciar starea de sănătate mintală a reclamantei recurente şi au ajuns la o concluzie diametral opusă) şi expertizele efectuate de experţii naţionali (care nu au luat în considerare acte medicale esenţiale emanate de la medicii francezi, situaţie care a condus-o la concluzii opuse experţilor francezi, cu atât mai mult cu cât avizele Comisiei Superioare erau nefundamentate ştiinţific din perspectiva standardului CEDO mai sus invocat), poate instanţa de recurs să stabilească încălcarea dreptului reclamantei recurente de beneficiar al potenţialului serviciu de expertizare independent, care să justifice casarea soluţiei instanţei de apel şi trimiterea spre rejudecare pentru administrarea unei astfel de probe esenţiale pentru legala soluţionare a cererii de repunere în termen îndreptate împotriva autorităţii statale.

Recurenta reclamantă a criticat prin recurs greşita respingere a probei cu o expertiză psihiatrică în Franţa, având în vedere că este statul cu care legătura cea mai apropiată, fiind rezident francez cu dublă cetăţenie (română şi franceză), însă instanţa română (de apel) a respins acesta cerere motivând că Avizele Comisiei Superioare de Medicină Legală ar fi suficient de motivate pe de-o parte, iar pe de altă parte a reţinut efectele deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 488/2018, vizând excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 alin. (1) teza I din O.G. nr. 1/2000, care a statuat asupra constituţionalităţii menţinerii monopolului competenţei legale a efectuării acestui gen de expertize judiciare, doar de către organele medico-legale din structura Institutului Naţional de Medicină Legală.

Totodată, a criticat avizele Comisiei Superioare de Medicina legală, ca fiind în neconcordanţă cu standardele CEDO rezultate din hotărârile pronunţate în materia art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în această materie a expertizelor, hotărâri pronunţate chiar împotriva statului român, invocând faptul că legislaţia română nu prevede posibilitatea efectuării unei expertize medico-legalc decât de experţii acreditaţi INML. Practic, legislaţia română îngrădeşte dreptul unei părţi în cadrul unui proces în România să recurgă la un expert judiciar din alt stat membru al Uniunii Europene. Dreptul părţii este cu atât mai mult îngrădit atunci când această nu îşi are reşedinţa în România, iar actele medicale nevalorificate corespunzător de experţii stalului român provin de la medici din Franţa.

Aşadar, dreptul românesc nu numai că prevede o restricţie la libertatea de prestări servicii prevăzută de dreptul UE, respectiv art. 56 TFUE, ci introduce totodată o inegalitatea de tratament juridic şi valoare probatorie faţă de opiniile experţilor judiciari din Franţa care au evaluat starea sa de sănătate mintală şi modul în care afecţiunile de care a suferit şi suferă în continuare i-au putut afecta discernământul în limite care să justifice cererea de repunerea în termen.

Normele O.G. nr. 1/2000 şi O.G.. nr. 2/2000 limitează accesul apelantei reclamante la serviciile de expertiză ale unor experţi independenţi calificaţi profesional în ţările lor de origine.

Având în vedere că valorificarea drepturilor reclamantei se face în contradictoriu cu entitatea statală, se impune verificarea conformităţii normelor naţionale cu normele dreptului european, având în vedere că normele naţionale nu permit accesul la serviciile de expertiză efectuate de specialişti din domeniu, în sensul şi condiţiile prevăzute de disp. art. 201 alin. (3) C. proc. civ. (1864), care să fie independenţi de stat şi nici a unor expertize psihiatrice efectuate de experţi independenţi de INML care să stabilească capacitatea persoanei.

Reglementarea activităţii de expertizare a capacităţii persoanei doar de către experţii medici-legişti care nu au o calificare profesională specializată în domeniul psihiatriei afectează dreptul reclamantei de a avea acces la o expertiză psihiatrică care să poată concluziona asupra implicaţiilor afecţiunilor sale asupra capacităţii sale.

Instanţa naţională trebuie să aibă la dispoziţie elementele de interpretare ale articolul 56 TFUE pe care le poate furniza doar CJUE, astfel încât să poată aprecia asupra motivului de recurs prin care se invocă aplicarea normelor din dreptul european.

Relevante în analiza utilităţii răspunsului la întrebările preliminare formulate sunt şi normele subsecvente emise în aplicarea O.G. nr. 1/2000, care subliniază restricţia incompatibilă cu art. 56 din TFUE, respectiv Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Institutului Naţional de Medicină Legală "Prof. I)r. Mina Minovici" Bucureşti.

Art. 20 din Constituţie stabileşte cu valoare de principiu raportul dintre reglementarea din dreptul intern şi cel internaţional, respectiv că interpretarea şi aplicarea normelor constituţionale trebuie realizata în acord cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte.

În ceea ce priveşte reglementarea internă în materie de protecţia drepturilor omului, Constituţia, prin art. 148, stabileşte prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care reglementările interne, deşi diferite de cele internaţionale, conferă o protecţie sporită, având natura unor norme juridice mai favorabile.

Art. 56 şi art. 57 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene interzic restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor.

Conform art. 57 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor iar serviciile cuprind în special: (a) activităţi cu caracter industrial; (b) activităţi cu caracter comercial; (c) activităţi artizanale; (d) activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale

Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul membru in care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanţi.

Directiva 2005/36 CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale este aplicabilă şi experţilor judiciari - şi deci şi reclamantei care solicită - în calitate de beneficiar pasiv un serviciu de expertiză. În acest sens face trimitere la cazuistica CJUE citată.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, serviciile furnizate în mod normal contra remuneraţi trebuie considerate "servicii" în sensul tratatului, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi a capitalurilor." (Hotărârea Curţii din data de 31 ianuarie 1984, Cauze conexate 286/82 şi 26/83).

De asemenea, în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 17 martie 2011 Josep Penarroja Fa o misiune încredinţată de la caz la caz de o instanţă, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul acesteia unui profesionist în calitate de expert judiciar traducător constituie o prestare de servicii în sensul articolului 50 CE, căruia îi corespunde în prezent articolul 57 TFUE.

Componentă a libertăţii de prestări servicii o constituie şi posibilitatea de a fi destinatarul unui astfel de serviciu, ceea ce presupune că partea care solicită expertiza să aibă posibilitatea de a se deplasa într-un alt stat membru pentru a efectua o expertiză medico-legală, aspect confirmat şi de practica CJUE.

Legislaţia română oferă experţilor care sunt înscrişi la INML, institut aflat în subordinea statului român, prerogativa exclusivă de a de efectua expertize medico-legale în cadrul proceselor pendinte pe rolul instanţelor române, această constituind o barieră la libertatea de prestare a serviciilor.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, măsurile restrictive ar putea fi acceptate numai dacă urmăresc un obiectiv legitim compatibil cu tratatul şi sunt justificate prin motive imperative de interes general, cu condiţia să nu existe nicio măsură comunitară de armonizare care să prevadă măsuri necesare pentru a proteja aceste interese. În plus, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, aceste măsuri restrictive nu pot fi justificate din aceste motive decât dacă sunt necesare pentru protecţia intereselor pe care urmăresc să le garanteze şi în măsura în care aceste obiective nu pot fi atinse prin măsuri mai puţin restrictive.

Or, nu există niciun obiectiv legitim compatibil cu tratatul care ar putea justifica o astfel de restricţie. Practic, instanţa română, se află în imposibilitatea de a dispune, în cadrul unui proces, efectuarea unei expertize medico-legale în alt stat membru, chiar şi atunci când există elemente de legătură mai strânse cu acest din urmă stat. Din această perspectivă, partea nu poate să facă uz de libertatea de prestări servicii garantată de TFUE, având în vedere că, prin ipoteză, nu poate fi destinatarul unui serviciu efectuat de către un expert din alt stat membru.

De altfel, România nu a transpus Directiva 2005/36 CE privind recunoaşterea calificărilor experţilor din UE şi posibilitatea de a profesa în România şi în domeniul reglementat de O.G. nr. 1/2000, menţinând astfel monopolul institutelor medico-legale aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii, Directiva fiind transpusă doar în reglementarea cadru a expertizelor tehnice, reprezentată de O.G. nr. 2/2000 prin art. 10 indice 1 şi următoarele.

Articolul 41 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiza tehnică judiciară şi extrajudiciară exclude prevederile legate de transpunerea Directivei 2005/36 CE, prin urmare se impune ca instanţa europeană să constate că legislaţia din România în materia expertizelor este contrară directivei.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, atunci când o reglementare naţională este de natură să împiedice una sau mai multe libertăţi fundamentale garantate de tratat, iar statul membru vizat invocă motive menţionate la articolul 65 TFUE sau motive imperative de interes general pentru a justifica un astfel de obstacol, reglementarea naţională respectivă nu va putea beneficia de excepţiile astfel prevăzute decât în cazul în care aceasta este conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte (Hotărâre C-235/17, Comisia/Ungaria (Usufruits sur terres agricoles).

Articolul 47 primul paragraf din Cartă prevede că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de articolul menţionat. Potrivit celui de al doilea paragraf al aceluiaşi articol, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată.

Astfel cum rezultă dintr-o jurisprudenţa consacrată referitoare la principiul efectivităţii, modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

Institutul Naţional de Medicină Legală este un institut de expertize de stat, aflat sub autoritatea Ministerului Sănătăţii si Ministerului Justiţiei care asigură controlul şi evaluarea activităţii de medicină legală, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 1/2000.

Efectivitatea accesului la justiţie implică, în primul rând că statul trebuie să permită accesul la justiţie oricărei persoane, astfel încât aceasta să poată să îşi satisfacă interesele pe care le-a urmărit prin promovarea litigiului în faţa judecătorului. Or, o procedură în urma căreia persoana în discuţie nu şi-ar putea vedea cauza analizată în mod complet de către un judecător prin accesul la o probă esenţială efectuată de un expert independent, nu este o procedură care să realizeze condiţia efectivităţii accesului în faţa instanţei.

Totodată, dreptul de acces efectiv la instanţă presupune obligaţia statelor de a acorda tribunalului o competenţă deplină jurisdicţie care să îi permită să examineze cauza pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept, inclusiv sub aspectul de a decide asupra unei probe care să asigure egalitatea de tratament a părţilor, ceea ce nu poate realiza în condiţiiile în care judecătorul este limitat la desemnarea experţilor doar a celor încadraţi în structura statală a INML.

Limitarea accesului la probă cu o expertiză independentă rezultă şi din faptul că nici expertul consilier al părţii solicitat în condiţiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi ales decât din lista "întocmită de institutele de medicina legală, cu avizul Consiliului superior de medicina legală, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 32 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000.

În aceste condiţii, în raport de răspunsul la întrebările preliminare propuse, instanţa naţională va putea să aprecieze dacă prin norma naţională se încalcă dreptul de acces efectiv la justiţie, sub aspectul nerespectării obligaţiei pozitive a statelor de a asigura, în mod real, posibilitatea oricărei persoane de a-şi susţine cauza în faţa unui judecător prin toate probele esenţiale apărării drepturilor sale şi să decidă in funcţie de acest aspect.

Astfel, având în vedere circumstanţele particulare ale prezentei cauze, posibilitatea încuviinţării unei expertize de specialitate psihiatrică doar de către instituţiile de medicină legală şi efectuată de o comisie formată majoritar de experţi medici-legişti reprezintă o afectare a drepturilor fundamentale privind accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, sub aspectul încălcării principiului egalităţii de arme în ceea ce priveşte administrarea unor probe de către experţi independenţi din domenii de strictă specialitate medicală.

Intimat-pârât în prezenta cauză este Statul Român, prin Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General, potrivit competenţei stabilite de Legea nr. 10/2001, iar Institutul Naţional de Medicină Legală şi instituţiile de medicină legală, sunt organe abilitate cu efectuarea de expertize de specialitate psihiatrică, fiind instituţii sanitare de interes public care se află în subordinea Ministerului Sănătăţii, care coordonează activitatea institutului din punct de vedere administrativ, iar alături de Consiliul Superior de Medicină Legală, coordonează activitatea ştiinţifică şi metodologică, astfel cum este prevăzut de Regulamentul de organizare şi funcţionare al Institutului Naţional de Medicină Legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti din data de 20.09.2013 şi în O.G. nr. 1/2000.

Conform reglementării naţionale, singura posibilitate de efectuare a unei expertize de specialitate psihiatrică este prin intermediul instituţiilor de medicină legală, în calitatea acestora de organe sanitare abilitate cu competenţă în această materie.

Or, împrejurarea că INML este coordonat atât din punct de vedere administrativ, cât şi ştiinţific şi metodologic de către Statul Român, prin intermediul Ministerului Sănătăţii, în mod cert egalitatea de arme este grav încălcată în condiţiile în care statul deţine monopolul asupra efectuării expertizelor de specialitate psihiatrică, iar cu atât mai evidentă este poziţia de inferioritate a unei părţi în cauzele în care Statul Român este parte, rcalizându-se un avantaj procesual nejustificat, de natură a leza drepturile şi interesele legitime ale celorlalte părţi din proces.

Egalitatea în exercitarea drepturilor şi intereselor legitime ale participanţilor la procedurile judiciare, astfel cum aceasta este reglementată de art. 16 din Constituţie si art. 20 din Carta DFUE, nu mai este respectată, în condiţiile în care efectuarea expertizelor de specialitate psihiatrică este lăsată în competenţa exclusiva a instituţiilor de medicină legală, iar acestea din urmă se află sub autoritatea Statului Roman, parte la procedurile judiciare.

Din această perspectivă, având în vedere că art. 6 CEDO reflectă prevederile art. 47 din Cartă, sunt relevante hotărârile CEDO pronunţate împotriva României, care au analizat sistemul de expertizare reglementată prin O.G. nr. 1/2000 şi au identificat neconformităţi ale acestuia incompatibile cu standardele CEDO în materia art. 6 care au subliniat pe de-o parte lipsa de independenţă a experţilor INML, lipsa unei reglementări care să permită accesul la experţi independenţi: Hotărârea în cauza Eugenia Lazăr c. României, Hotărârea Baldovin c.României, Hotărârea Prepeliţă c. Moldovei Hotărârea CEDO in cauza Bonisch v. Austria (nr. 8658/79) din 6 mai 1985 în care s-a constatat o incalcare a articolului 6(1), deoarece expertul martor citat de apărare nu a beneficiat de aceleaşi prerogative ca si expertul desemnat de acuzare; Hotărârea CEDO în cauza Mirilashvili v. Russia (nr. 6293/04) din 11 decembrie 2008 în care Curtea de la Strassbourg a reiterat ca "este libertatea judecătorului sa decidă cu privire la competenţa unui martor expert desemnat de parte şi a constatat faptul ca expertului părţii i s-a permis doar să exprime opinii cu privire la concluziile experţilor desemnaţi de procuror să efectueze expertiza audio.

Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că într-un proces în care statul este parte trebuie asigurată o reală posibilitate persoanelor private de a se apăra corespunzător conform principiului egalităţii armelor consacrat de art. 6 din Convenţie, inclusiv din perspectiva asigurării unei egalităţi de tratament juridic, de acces la o probă cu expertiză de strictă specialitate, efectuată de experţi independenţi, care să nu se afle într-un raport de subordonare cu statul, parte şi el în litigiu şi în baza liberei circulaţii a serviciilor consacrate de art. 56 din TFUE.

Or, din această perspectivă, normele naţionale dau eficienţă probatorie doar expertizelor efectuate de către o instituţie a statului, cum sunt cele efectuate de comisia de experţi din cadrul 1NML şi avizele Comisiei superioare de medicină legală. INML este un institut de expertize de stat, aflat sub autoritatea Ministerului Sănătăţii şi Ministerului Justiţiei care asigură controlul şi evaluarea activităţii de medicina legală, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 1/2000.

Dacă legislaţia naţională restrânge dreptul de acces la un serviciu circumscris art. 56 din TI UE se impune a verifica dacă o asemenea restrângere este compatibilă cu principiul proporţionalităţii sau cu celelalte principii care permit restrângerea dreptului de acces la justiţie, cel mai important dintre acestea fiind principiul efectivităţii.

Conform art. 5 alin. (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană "în temeiul principiului proporţionalităţii acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor", iar conform articolului 1 din Protocolul nr. 2 la Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, "fiecare instituţie asigură în permanenţă respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii definite la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană."

Principiul proporţionalităţii este un principiu consacrat în ordinea de drept european care impune ca mijloacele folosite de autorităţi să fie concordante cu scopul lor, sens în care trebuie avut în vedere riscul asociat fiecărui rezultat posibil.

Raţiunea aplicată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în evaluarea modului de aplicare a principiului proporţionalităţii este pe deplin justificată şi cu ocazia analizei posibilei restricţii pe care legislaţia naţională o instituie în materia respectivă - în cazul de faţă, în materia reglementării naţionale a serviciilor de expertiză a capacităţii persoanei, prin Rezoluţia Parlamentului European din 15 februarie 2011 referitoare la punerea în aplicare a Directivei 2006/123/CE privind serviciile, potrivit căreia statele membre îşi pot menţine propriile regimuri de autorizare şi anumite exigenţe, cu condiţia ca acestea să fie clar necesare, să fie proporţionale şi să nu discrimineze; statele membre au menţinut un anumit număr de regimuri de autorizare făcându-le mai accesibile şi mai transparente pentru furnizorii de servicii, însă anumite state membre nu au dat dovadă de mai multă ambiţie şi nu au utilizat pe deplin potenţialul Directivei privind serviciile în ceea ce priveşte simplificarea procedurilor administrative şi a reglementărilor; dificultăţile întâlnite în materie de recunoaştere a calificărilor profesionale în special în ceea ce priveşte profesiile medicale; Directiva privind serviciile nu se poate aplica dispoziţiilor deja acoperite prin directive sectoriale; invită Comisia să clarifice această situaţie în cadrul unei revizuiri a Directivei privind calificările profesionale şi solicită Comisiei şi statelor membre să elimine discriminarea nejustificată a consumatorilor în funcţie de naţionalitate sau de locul de reşedinţă, asigurând punerea efectivă în aplicare a articolului 20 alin. (2) din Directiva privind serviciile, precum şi aplicarea corectă de către autorităţile şi instanţele naţionale, în sistemele juridice ale statelor membre, a dispoziţiilor interne de punere în aplicare a regulii de nediscriminare; art. 20 alin. (2) nu îşi propune să împiedice, la nivelul condiţiilor generale, diferenţele de tratament bazate pe consideraţii obiective, cum ar fi distanţa parcursă sau costurile mai mari generate de furnizarea de servicii către clienţi din alte state membre.

Întrebările preliminare au ca scop asigurarea unei interpretări a dreptului unional în raport de restricţia impusă de normele naţionale, astfel încât judecătorii naţionali, să poată decide - pe baza hotărârii CJUE - asupra următoarelor: să interpreteze conform cu directiva normele naţionale (O.G. nr. 1/2000) şi, în acest caz, să permită să se administreze o expertiză în Franţa sau cu un expert din alt stat membru; să excludă de la aplicare normele naţionale contrare directivei, respectiv O.G. nr. 1/2000 - care permit expertizarea medico-legala psihiatrica doar prin experţii desemnaţi de INML, cu consecinţa de a putea face aplicarea dispoziţiilor art. 201 alin. (3) C. proc. civ. (1864) şi desemnarea unor specialişti în psihiatrie care să facă o expertiză a capacităţii reclamantei în raport de cerinţele cauzei; să acorde repararea prejudiciului cauzat ca urmare a transpunerii necorespunzătoare a unei directive şi încuviinţarea cererii privind administrarea probei în Franţa, în respectarea art. 56 din TFUE şi art. 47 Carta DFUE; să dea valoare probatorie expertizelor extrajudiciare efectuate de experţii francezi din statul cu care reclamanta are legătura cea mai apropiată, find ţara de reşedinţă.

Conform jurisprudenţei Curţii, dreptul la libera prestare a serviciilor conferit de articolul 56 TFUE resortisanţilor statelor membre şi deci cetăţenilor Uniunii, include libera prestare a serviciilor "pasivă", şi anume libertatea destinatarilor serviciilor de a se deplasa într-un alt stat membru pentru a beneficia de un serviciu în acel stat, fără a fi afectaţi de restricţii. Totodată, atunci când un stat membru invocă motive imperative de interes general pentru a justifica o reglementare care este de natură să împiedice exercitarea liberei prestări a serviciilor, această justificare trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale ale dreptului Uniunii şi în special, a drepturilor fundamentale garantate în prezent de cartă.

Astfel, reglementările naţionale în cauză nu vor putea intra sub incidenţa excepţiilor prevăzute decât în cazul în care acestea sunt conforme cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte.

În cauza pendinte, sunt relevante prevederile art. 47 şi art. 48 din Cartă.

Potrivit jurisprudenţei în materie, atunci când se dovedeşte că o reglementare naţională este de natură să împiedice exercitarea uneia sau a mai multe libertăţi fundamentale garantate prin tratat, aceasta poate beneficia de excepţiile prevăzute de dreptul Uniunii pentru a justifica împiedicarea în cauză numai în măsura în care este conformă cu drepturile fundamentate, a căror respectare este asigurată de Curte.

Prin urmare, o reglementare naţională care instituie o restricţie privind libertatea de prestare a serviciilor nu poate beneficia de justificare decât dacă este conformă cu drepturile fundamentale. Or, sunt multiple încălcări ale drepturilor fundamentale prin limitarea exercitării calificării de expert în materia expertizării persoanei doar la cei "încadraţi" în INML şi privarea astfel a beneficiarului "pasiv" de accesul la un astfel de serviciu.

Reglementarea naţională comportă o limitare disproporţionată a exercitării dreptului de acces la o instanţă, din moment ce afectează libera prestare a serviciilor oferite de experţii din alta ţară UE (în special Franţa cu care beneficiarul serviciului are legătura cea mai apropiată raportat la rezidenţă) capabili să expertizeze capacitatea persoanei şi să demonstreze, printr-o expertiză cu aceeaşi valoare ca cea a experţilor INML, afectarea discernământului, ca probă esenţială într-un proces de repunere în termen îndreptat împotriva statului.

Recurenta - reclamantă este şi cetăţean francez, domiciliind în Franţa de mai bine de 25 de ani. Toate actele medicale prezentate în probarea afecţiunilor de care a suferit şi în raport de care s-a solicitat expertizarea capacităţii sale (aspect esenţial în soluţionarea litigiului) emană de la medici şi spitale din Franţa.

În acest sens, în contextul Directivei 2004/38 CE privind dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii, una dintre condiţiile de şedere este aceea de a dispune de suficiente resurse pentru ei şi membrii familiile lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă şi să deţină asigurări medicale complete în statul membru-gazdă.

În calitate de cetăţean european, cu reşedinţa obişnuită în Franţa şi ţinând cont de faptul că îngrijirea medicală şi actele medicale constatatoare ale afecţiunilor medicale, inclusiv opiniile de specialitate, provin de la reputaţi specialişti din Franţa, se impune ca legislaţia naţională să ofere posibilitatea de a administra în procesul pendinte din ţara în care nu este rezident proba cu expertiza de specialitate psihiatrică administrată în Franţa, ca stat membru gazdă, pe teritoriul căruia apelanta reclamantă a locuit şi locuieşte efectiv. Accesul la o astfel de probă este cu atât mai important cu cât expertiza psihiatrică este esenţială pentru justa soluţionare a cauzei, deoarece în acest mod se poate stabili, în mod obiectiv şi imparţial, dacă recurenta reclamantă avea sau nu aptitudinea necesară de a gestiona şi administra în mod autonom şi responsabil propriile interese patrimoniale în contextul afecţiunilor psihice de care suferea, raportat la iniţierea şi susţinerea eficientă pe termen lung a procedurilor prealabile şi judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către Statul Român.

Or, lipsa posibilităţii de a administra o expertiză de specialitate psihiatrică realizată de către specialişti din afara instituţiilor medico-legale reglementate de O.G. nr. 1/2000 este de natură a crea un dezavantaj substanţial în detrimentul reclamante faţă de cealaltă parte.

Respingerea cererii privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are drept consecinţă privarea reclamantei de protecţia conferită de dreptul european şi împiedicarea acesteia de a beneficia de o protecţie jurisdicţională eficientă, şi deci, nesocotirea dreptului la un proces echitabil

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă A., precum şi decizia recurată, şi încheierile de şedinţă din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie în dosarul nr. x/2008, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale invocate, art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. 1865, în limitele stabilite prin decizia dată asupra contestaţiei în anulare, Înalta Curte reţine următoarele:

II.1. Cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:

Astfel cum mai sus s-a arătat, pe parcursul rejudecării motivelor de recurs omise a fi cercetate prin Decizia nr. 421/24.02.2022, la termenul de judecată din 21 martie 2024, recurenta-reclamantă a "reformulat incidental în cauză" cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

a).Dreptul Uniunii, şi în special art. 56 TFUE se opune unei reglementari naţionale care conferă doar experţilor din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală (INML), aflat în subordinea statului român, posibilitatea de a efectua o expertiză judiciară cu privire la capacitatea unui cetăţean cu dublă cetăţenie - română şi franceză, rezident în Franţa, care introduce în faţa unei instanţe din România o cerere de repunere în termenul unei proceduri formulate in contradictoriu cu autoritatea statală având ca finalitate despăgubirea de către stat?

b).Având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie cu privire la libera prestare a serviciilor "pasivă", reclamanta în cauză se poate considera un destinatar al serviciilor de expertiză oferită de experţii din Franţa, servicii care în România au forţă probantă recunoscută doar în cazul experţilor INML ?

c).Dacă răspunsul la întrebarea 2 este "da", poate fi considerată o restricţie în calea liberei prestări a serviciilor o reglementare naţională ca cea din litigiul principal (O.G. nr. 1/2000, art. 41 a O.G. nr. 2/2000) care ar permite efectuarea serviciilor de medicină legală doar de către experţii aflaţi în subordinea unei instituţii publice subordonate statului ?

d).Cum se interpretează principiul proporţionalităţii restricţiei în raport cu scopul urmărit, prin raportare la drepturile fundamentale garantate de Carta Drepturilor si libertăţilor fundamentale a UE. ?

e).Art. 47 din Carta DFUE coroborat cu articolul 17 din Carta DFUE şi art. 4 şi art. 5 din Directiva 2005/36/CE privind serviciile se opun unei legislaţii naţionale (cum este O.G. nr. 1/2000, art. 41 din O.G. nr. 2/2000) care ar restrânge accesul la serviciul de expertizare medico-legală/psihiatrică doar la experţii medici legişti încadraţi în INML, instituţie subordonată guvernului, în condiţiile în care o astfel de expertiză independentă ar fi esenţială în litigiul principal având ca obiect repunere în termen în cadrul unei proceduri îndreptată împotriva statului pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru încălcarea dreptului de proprietate ?

Urmare examinării comparative a acestei cereri cu cea formulată de aceeaşi parte pe parcursul judecăţii în faţa instanţei de apel, "reiterată" prin motivele de recurs în faţa instanţei care a soluţionat iniţial recursul(paragraful 100 teza finală din cererea de recurs), Înalta Curte constată că acestea sunt identice, atât sub aspectul întrebărilor formulate, cât şi cu privire la argumentele invocate în susţinerea cererii.

Astfel, se remarcă faptul că, deşi cererea adresată instanţei de apel, "reiterată" în recurs, cuprinde patru întrebări, iar cea formulată în faţa prezentei instanţe conţine cinci întrebări cu care se solicită a fi sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în realitate nelămuririle invocate sunt aceleaşi, întrebarea suplimentară inclusă în această din urmă cerere incidentală rezultând din scindarea întrebării nr. 3 din cea dintâi cerere.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi argumentele relevante susţinute prin cererile analizate sunt identice, petenta doar adaptându-le în noua cerere în raport de etapa procesuală în care se află dosarul, respectiv rejudecarea recursului ca urmare a deciziei de admitere a contestaţiei în anulare.

În raport de aceste constatări, Înalta Curte consideră că această cerere nu poate fi primită având în vedere şi considerentele care succed.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reaminteşte faptul că rejudecarea recursului este limitată la motivele reţinute ca nefiind analizate de instanţa de recurs iniţială indicate exhaustiv în decizia de admitere a contestaţiei în anulare. Or, din această perspectivă se remarcă faptul că prin decizia civilă nr. 2657 din 14 decembrie 2023 contestaţia în anulare nu s-a admis pentru necercetarea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind, de altfel, dificil de imaginat o asemenea soluţie faţă de configuraţia juridică a contestaţiei în anulare. Astfel, instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare a reţinut explicit în considerentele deciziei pronunţate că "Referitor la susţinerea contestatoarei, în sensul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cererii privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a fost reiterată în faza procesuală a recursului, Înalta Curte constată că o atare omisiune nu poate fi invocată şi analizată în cadrul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865, întrucât, în mod evident, nu este vorba despre o omisiune de cercetare a vreunuia dintre motivele de recurs, ci despre nepronunţarea asupra unei cereri cu care instanţa de recurs a fost învestită."

Pe de altă parte, astfel cum a statuat şi prima instanţă care a judecat recursul prin încheierea de dezbateri de la termenul din 20.01.2022, "aspectele vizând sesizarea Curţii de Justiţie (s.n. a Uniunii Europene) fac parte din cadrul criticilor de recurs, având în vedere că au fost invocate şi în faţa instanţei de apel."

De altfel, prin decizia de admitere a contestaţiei în anulare, printre motivele de recurs a căror cercetare a fost omisă este şi cel vizând "nelegalitatea soluţiei instanţei de apel de respingere, prin încheierea din 5 noiembrie 2020, a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate prin cererea depusă la 25 februarie 2020, astfel cum a fost precizată la 14 iulie 2020 - critici care au fost invocate la pct. VII şi au fost argumentate pe larg la par. (59)-(100) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865"(pct. vii) în decizia civilă nr. 2657 din 14 decembrie 2023).

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă A. considerând că nu se poate analiza distinct această cerere întrucât aspectele invocate în susţinerea acesteia constituie în acelaşi timp şi critici de nelegalitate afirmate prin petiţia de recurs, reprezentând unul dintre motivele de nelegalitate omise din cercetare şi care urmează a fi analizate în cele ce succed, astfel cum s-a dispus prin decizia dată asupra contestaţiei în anulare.

II.2. Cu privire la motivele de recurs a căror analiză a fost omisă, astfel cum au fost acestea identificate în decizia civilă nr. 2657 din 14 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a a admis contestaţia în anulare:

(i) încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene în materia expertizelor medico-legale (cauzele Baldovin c. României, Prepeliţă c. Moldovei, Dima c. României, Bonisch c. Austriei, Mirilashvili c. Rusiei, Eugenia Lazăr c. României), cu referire la art. 20 alin. (2) din Constituţia României republicată, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) şi art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, prin respingerea obiecţiunilor la răspunsurile Comisiei Superioare de Medicină Legală şi prin valorificarea probatorie a raportului întocmit de Comisia de nouă expertiză - critici care au fost invocate la pct. I şi argumentate la par. (1)-(9) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin motivul de recurs în analiză s-a invocat nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 3.09.2019 şi 26.11.2019, date de instanţa de apel pe parcursul judecăţii apelului.

Astfel, prin încheierea de şedinţă din 3.09.2019 instanţa de apel a încuviinţat solicitarea apelantei reclamante, în sensul că s-a dispus emiterea unei adrese către Comisia superioară medico-legală(în continuare CSML) pentru a arăta motivele pentru care apreciază că sunt neîntemeiate obiecţiunile pe care reclamanta le formulase în legătură cu la Avizul nr. x/18.01.2019 emis de aceeaşi comisie, arătându-se explicit că este vorba doar despre obiecţiunile de la lit. a) din memoriul formulat de către parte (nu şi de cererile expuse la lit. b) din memoriu).

În legătură cu criticile invocate prin motivul de recurs de referinţă, prin încheierea de şedinţă din 26.11.2019, în privinţa obiecţiunilor la avizarea raportului de nouă expertiză medico-legală, obiecţiuni care au cuprins şi critici formulate faţă de raportul de nouă expertiză, instanţa de apel a constatat că "grefat atât pe statuările (direct aplicabile în prezenta cauză judiciară) ale deciziei obligatorii a Curţii Constituţionale a României nr. 488/2018 vizând excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 alin. (1) teza I din O.G. nr. 1/2000 (excepţie formulată chiar de partea apelantă-reclamantă în prezentul dosar civil), cât şi pe conţinutul concret al tuturor răspunsurilor primite de la Comisia Superioară, subsecvent adreselor emise de instanţă în sensul motivării avizului său la raportul de nouă expertiză medico - legală, că această comisie a răspuns solicitării instanţei şi şi-a motivat avizul într-un mod suficient, răspunzând astfel, în mod sistematic şi sintetic, tuturor obiecţiunilor formulate de către apelanta reclamantă în privinţa raportului de nouă expertiză."

Prin aceeaşi încheiere, cu privire la cererea apelantei reclamante de efectuare a unei noi expertize de către o comisie medico-legală din Franţa, curtea de apel a apreciat că "potrivit prevederilor art. 212 C. proc. civ. poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză, numai în situaţia în care instanţa nu este lămurită", iar "în raport de ansamblul probator deosebit de amplu administrat în cauză, de faptul că a fost efectuată inclusiv o nouă expertiză medico-legală, potrivit art. 15 lit. c) din H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, nu se mai impune încuviinţarea a încă unei alte expertize judiciare vizând aceeaşi teză probatorie".

În ceea ce priveşte depoziţiile cu cei trei martori solicitaţi, curtea de apel a constatat că "potrivit filei 144 din volumul aferent, comisia superioară a precizat în mod expres că a avut în vedere întregul material, că respectiva comisie de nouă expertiză medico - legală a cercetat toate informaţiile aflate la dosarul cauzei (în dosar aflându-se inclusiv fotografiile la care apelanta reclamantă face referire sub acest aspect). De altfel, acelaşi aspect rezultă şi din ultimul răspuns al Comisiei Superioare din data de 11.11.2019, în care se arată că se subliniază că întreaga documentaţie medicală a fost studiată şi analizată de către comisia de nouă expertiză şi de către comisia superioară, astfel încât audierea martorilor în dovedirea împrejurărilor, contextului în care au fost realizate aceste fotografii, ca teză probatorie indicată pentru ascultarea martorilor, nu se impune, întrucât fotografiile au fost evaluate de organele medico-legale, sens în care va respinge şi proba testimonială solicitată."

Prin argumentele invocate în susţinerea motivului de recurs analizat se arată, în esenţă, faptul că prin respingerea obiecţiunilor repetate pe care reclamanta le-a formulat la avizele/răspunsurile Comisiei superioare medico-legală şi valorificarea probatorie a raportului comisiei de nouă expertiză avizat de această comisie prin hotărârea finală, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind totodată nesocotit principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., recurenta susţinând că au rămas neclarificate aspecte esenţiale în cauză şi contradicţii ale raportului comisiei de nouă expertiză, care ar fi trebuit să conducă la nulitatea acestui raport în baza art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Se mai învederează că, în mod total contradictoriu faţă de aprecierea din încheierea din 3.09.2019 cu privire la nemotivarea răspunsului dat de Comisiei superioare medico-legală prin Avizul nr. x/2018 din 15 iulie 2019, prin încheierea din 26.11.2019 instanţa de apel a considerat că CSML ar fi răspuns obiecţiunilor formulate astfel că acestea au fost respinse.

Recurenta aduce, aşadar, în discuţie, pe de o parte, nesocotirea de către judecător a principiului echităţii procedurii, respectiv a îndatoririi magistratului de a stărui în aflarea adevărului prin administrarea probelor solicitate, iar pe de altă parte, existenţa unor contradicţii între măsurile dispuse de instanţa de apel prin încheierea din 3.09.2019 faţă de cele din încheierea din 26.11.2019.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. 1865, cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului echităţii procedurii şi a celui vizând rolului activ al judecătorului, respectiv existenţa unor motive contradictorii între considerentele încheierilor instanţei de apel din 03.09.2019 şi 26.11.2019, acestea vor fi examinate din perspectiva cazurilor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. 1865, a căror incidenţă nu se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, sub un prim aspect, invocând motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865, recurenta susţine că respingând obiecţiunile pe care le-a formulat la avizele/răspunsurile Comisiei superioare medico-legală şi valorificarea probatorie a raportului comisiei de nouă expertiză avizat de această comisie prin hotărârea finală, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, din perspectiva modului de încuviinţare şi administrare a probei cu expertiza medico-legală, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene în materia expertizelor medico-legale (fiind indicate cauzele Baldovin c. României, Prepeliţă c. Moldovei, Dima c. României, Bonisch c. Austriei, Mirilashvili c. Rusiei, Eugenia Lazăr c. României).

Această susţinere a recurentei nu poate fi primită.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de situaţia din cauzele Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate, în speţa de faţă, avizul emis iniţial de Comisia superioară medico-legală este unul motivat. Totodată, în cauză, nu există contradicţii între rapoartele medico-legale, instanţa de apel având în analiză, printre alte probe constând în documente medicale depuse la dosar de către reclamantă, raportul medico-legal refăcut depus la data de 26.01.2011 (întrucât cel întocmit anterior a fost anulat) şi cel emis de Comisia de nouă expertiză medico-legală, care cuprind aceleaşi concluzii. Totodată, se remarcă faptul că aceste rapoarte medico-legale nu reprezintă unicele probe decisive care au determinat instanţa de apel să pronunţe decizia contestată.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că jurisprudenţa invocată nu este relevantă pentru analiza motivului de recurs examinat şi nu are aptitudinea de a atrage anularea încheierilor ori a deciziei care fac obiectul căii de atac de faţă.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs se mai arată că instanţa de apel nu a manifestat suficient rol activ atunci când prin încheierea din 26.11.2019 a revenit asupra obiecţiunilor la răspunsul dat de Comisia superioară medico-legală, încuviinţate iniţial prin încheierea din 03.09.2019, astfel încât, potrivit, opiniei recurentei, o serie de aspecte esenţiale pentru cauză au rămas neclarificate, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. 1865.

Nici aceste argumente nu pot fi reţinute ca fiind apte să atragă nulitatea hotărârilor recurate.

Astfel, potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ. 1865 "Dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere."

Din conţinutul normativ al textului legal evocat rezultă atât principiul, care dă expresie rolului activ al judecătorului, conform căruia admiterea sau respingerea unei probe este lăsată la aprecierea instanţei(care este obligată, însă, să motiveze măsura luată), cât şi condiţiile pentru admisibilitatea probelor.

Astfel, conform reglementării enunţate dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa apreciază că acestea sunt pertinente şi concludente.

Este de principiu că încheierea de încuviinţare a probelor este o încheiere preparatorie, care nu leagă instanţa, astfel încât judecătorul poate reveni asupra unei probe încuviinţate având aceeaşi obligaţie a arătării motivelor pentru care administrarea probei a devenit inutilă.

Or, în cauza de faţă se constată că, deşi iniţial, prin încheierea din 03.09.2019, curtea de apel a încuviinţat obiecţiunile la răspunsul dat de Comisia superioară medico-legală, iar ulterior, prin încheierea din 26.11.2019, a revenit asupra măsurii dispuse la termenul din 03.09.2019, această revenire asupra probei nefiind una arbitrară, instanţa de apel arătând motivele pentru care nu mai sunt utile relaţiile solicitate de la comisia anterior menţionată.

De altfel, sub aspectul analizat, relevantă este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 11 şi art. 20 din Constituţie. Astfel, instanţa europeană a decis în mod constant în jurisprudenţa sa că admisibilitatea probelor şi aprecierea acestora sunt în primul rând de competenţa dreptului intern şi a instanţelor naţionale [Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, pct. 83-84; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 28]. Situaţia este similară în ceea ce priveşte forţa probatorie şi sarcina probei [Tiemann c. France et Allemagne (dec.)]. Tot instanţa naţională este cea care apreciază utilitatea probelor propuse [Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italiei (MC), pct. 198], fiind obligată să efectueze o examinare efectivă a probelor propuse de părţi (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 59), aşa încât Curţii Europene îi revine doar rolul de a examina dacă procedura în cauză, în ansamblul ei, inclusiv în privinţa administrării probelor, a avut un caracter echitabil [Elsholz împotriva Germaniei (MC), pct. 66].

Prin urmare, se reţine că actul de procedură suspus controlului jurisdicţional prin recursul de faţă(încheierea din 26.11.2019) respectă cerinţele prevăzute de lege pentru emiterea sa, măsura revenirii asupra probei anterior încuviinţată având suport legal, hotărârea fiind corespunzător motivată de către instanţa de apel, motivul de recurs analizat fiind, aşadar, nefondat.

Susţinerile recurentei potrivit cărora ca urmare a revenirii prin încheierea din 26.11.2019 asupra obiecţiunilor încuviinţate anterior ar fi rămas nelămurite anumite aspecte nu pot face obiect de analiză de către instanţa de recurs. Aceasta întrucât potrivit art. 304 C. proc. civ. 1865 modificarea sau casarea hotărârii se poate cere doar în cazurile reglementate de acest temei legal şi numai pentru motive de nelegalitate. Or, cercetarea aspectelor cu privire la care recurenta susţine că ar fi rămas nelămurite presupune reanalizarea şi reaprecierea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, ceea ce semnifică un control de netemeinicie a hotărârii care excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi nu intră în competenţa instanţei de recurs.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, recurenta a susţinut existenţa unei contradicţii între măsurile dispuse de instanţa de apel prin încheierea din 3.09.2019 faţă de cele din încheierea din 26.11.2019.

Acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 se poate cere modificarea hotărârii "când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii."

Textul legal anterior enunţat consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenta susţine existenţa unor contradicţii între măsurile dispuse prin încheierea din 26.11.2019 în raport cu acelea luate de curtea de apel prin încheierea din 03.09.2019, cu referire la relaţiile solicitate de la Comisia superioară medico-legală.

Sub un prim aspect, se remarcă faptul că neconcordanţele invocate nu vizează conţinutul aceluiaşi act procedural, petenta reclamând inadvertenţe în raport de cuprinsul a două încheieri diferite.

Pe de altă parte, după cum mai sus s-a explicitat, încheierile a căror cenzură se solicită au fost date de instanţa de apel în exercitarea prerogativei legale a acesteia de apreciere a pertinenţei şi concludenţei probatoriului solicitat a fi administrat, respectiv de încuviinţare a probelor ori de revenire asupra probelor încuviinţate.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că afirmaţiile acesteia nu se circumscriu motivului de recurs analizat astfel încât acestea nu pot invalida încheierile supuse controlului judiciar în cauză.

(ii) încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, cu referire la solicitarea de constatare a nulităţii raportului întocmit de către Comisia de nouă expertiză şi a avizelor emise de către Comisia Superioară de Medicină Legală, ca urmare a nesocotirii art. 24 din O.G. nr. 1/2000, art. 23 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000, art. 28 alin. (4) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor - critici care au fost invocate la pct. II şi argumentate la par. (10)-(13) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În esenţă, prin motivul de recurs analizat se afirmă faptul că în prejudiciul dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, instanţa de apel "nu a reţinut pe fond" nulitatea raportului comisiei de nouă expertiză şi a avizelor Comisiei superioare medico-legală, în raport de cerinţele art. 24 din O.G. nr. 1/2000, art. 23 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000 şi art. 28 alin. (4) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor.

În concret, prin argumentele prezentate în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate se arată că aceasta este viciată întrucât a valorificat raportul comisiei de nouă expertiză şi avizele Comisiei superioare medico-legală care nu erau valide întrucât nu au lămurit ştiinţific o serie de aspecte de fapt, esenţiale în opinia recurentei, pentru soluţionarea cauzei.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ. 1865, întrucât aspectele invocate vizează exclusiv nereguli de ordin procedural, cu referire la modul de interpretare şi apreciere de către instanţa de apel a probatoriului administrat în cauză, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865, a cărui incidenţă nu se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, potrivit celor ce succed.

Astfel, deşi se remarcă preocuparea recurentei pentru a încadra susţinerile sale în cazul de nelegalitate anterior precizat, cu toate acestea Înalta Curte reţine că, în esenţă, criticile petentei vizează modul în care instanţa de apel a dat valenţă probatorie raportului de expertiză medico-legală întocmit de comisia de nouă expertiză astfel cum a fost acesta avizat de Comisia superioară medico-legală.

Or, argumentele invocate vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate a acesteia.

Astfel, Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, ce poate fi exercitat pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege. Prin urmare, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent. Ca atare, instanţa de recurs nu poate exercita atribuţii ce dau conţinut competenţei materiale funcţionale a instanţelor de fond (respectiv prima instanţă şi instanţa de apel), ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei şi nici nu se poate schimba situaţia de fapt a pricinii. Argumentele în discuţie nu vădesc o altă valenţă decât aceea de reapreciere asupra unor elemente de fapt al cauzei, vizând interpretarea concluziilor raportului de expertiză întocmit de comisia de nouă expertiză astfel cum a fost avizat de Comisia superioară medico-legală.

Or, în ceea ce privesc criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a căror administrare nu a fost încuviinţată de către instanţele de fond, doar legalitatea (admisibilitatea) probei ar putea fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă.

Cu alte cuvinte, criticile invocate, subsumate de recurentă cazului de recurs analizat, vizând aprecierea pe care instanţa de apel a dat-o raportului de expertiză de referinţă şi avizelor Comisiei superioare medico-legală ori neîncuviinţarea unor obiecţiuni la aceste probe pe care petenta le socoteşte concludente şi utile, privesc temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tind la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel, astfel încât acestea nu pot face obiect de analiză de către această instanţă de control judiciar, motivul de recurs în analiză fiind, astfel, nefondat.

(iii) încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene în materia expertizelor medico-legale (cauzele Prepeliţă c. Moldovei, Bonisch c. Austriei, Mirilashvili c. Rusiei, Eugenia Lazăr c. României, Baldovin c. României, Lopes De Sousa Fernandes c. Portugaliei, Nicolae Virgiliu Tănase c. României, Dumitru Popescu c. României), cu referire la art. 20 alin. (2) din Constituţia României republicată, sub aspectul respingerii cererii de efectuare a unei expertize psihiatrice şi/sau medico-legală de către experţi independenţi, cu consecinţa încălcării principiilor egalităţii de arme şi egalităţii de tratament juridic - critici care au fost invocate la pct. III şi argumentate la par. (14)-(24) din memoriul de recurs, fiind încadrate de recurenta-reclamantă în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. 1865.

În susţinerea motivelor de recurs analizate, recurenta invocă, pe de o parte, faptul că instanţa de apel a respins fără să argumenteze motivul de apel prin care a invocat prevalenţa jurisprudenţei C.E.D.O. în această materie care avea ca efect nulitatea raportului comisiei de nouă expertiză şi a avizelor acestuia.

Pe de altă parte, s-a afirmat că încheierile din 26.11.2019 şi 25.02.2020 prin care s-au respins cererile de efectuare a unei expertize psihiatrice şi/sau medico-legală de către experţi independenţi sunt nelegale, întrucât instanţa de apel nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.E.D.O. invocată, aplicabilă cu prioritate ca normă mai favorabilă(hotărârea din cauza Eugenia Lazăr c. României al cărei raţionament a fost reluat şi în hotărârea din cauza Baldovin c. României) în care Curtea Europeană a reţinut o problemă sistemică a reglementării interne în materia expertizelor medico-legale, pretinzându-se, astfel, că instanţa de apel a dat o interpretare eronată hotărârii din cauza Eugenia Lazăr c. României, cu consecinţa încălcării principiilor egalităţii de arme şi egalităţii de tratament juridic.

Prealabil analizării apărărilor invocate, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. 1865, întrucât aspectele invocate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la modul de încuviinţare şi administrare de către instanţa de apel a probatoriului, respectiv nemotivarea deciziei recurate raportat la unul dintre motivele de apel precizate, acestea vor fi examinate din perspectiva cazurilor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. 1865, a căror incidenţă nu se verifică în cauză, faţă de criticile susţinute, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, după cum mai sus s-a arătat cu prilejul analizării motivelor de recurs de la pct. i), prin încheierea din 26.11.2019, în ceea ce priveşte cererea reclamantei de efectuare a unei noi expertize de către o comisie medico-legală din Franţa, instanţa de prim control judiciar a respins-o ca nefiind utilă soluţionării cauzei, curtea de apel reţinând că "potrivit prevederilor art. 212 C. proc. civ. poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză, numai în situaţia în care instanţa nu este lămurită.

Curtea apreciază sub acest aspect, că în raport de ansamblul probator deosebit de amplu administrat în cauză, de faptul că a fost efectuată inclusiv o nouă expertiză medico-legală, potrivit art. 15 lit. c) din H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, nu se mai impune încuviinţarea a încă unei alte expertize judiciare vizând aceeaşi teză probatorie, Curtea urmând a evalua la momentul soluţionării cauzei, inclusiv criticile apelantei reclamante în raport de probele deja administrate, evident prin prisma analizei lor în contextul inclusiv al răspunsurilor Comisiei Superioare de Medicină Legală şi al apărărilor formulate de părţile procesuale adverse.

Totodată, sub acelaşi aspect, Curtea constată că aceeaşi decizie menţionată(s.n. nr. 488/2018) a Curţii Constituţionale a României (obligatorie pentru instanţe) statuează asupra posibilităţii şi competenţei legale a efectuării acestui gen de expertize judiciare, de către organele medico-legale din structura Institutului Naţional de Medicină Legală, astfel încât nici din această perspectivă, cererea de efectuare a unei asemenea expertize în Franţa, nu este întemeiată."

Referitor la cererea reclamantei de efectuare a expertizei psihiatrice de către personalităţi şi specialişti în domeniu, desemnaţi de instanţă din rândul profesorilor universitari din psihiatrie din România sau din Franţa sau al stat al uniunii europene, prin încheierea din 25.02.2020 instanţa de apel a reţinut "în primul rând, că proba a fost solicitată ulterior termenului de propunere a probelor, astfel încât administrarea ei ar determina o tergiversare nejustificată a judecării cauzei raportat şi la vechimea deosebită a cauzei.

În al doilea rând, constată împrejurarea că nu este incident temeiul legal invocat în susţinerea efectuării acestei probe, respectiv dispoziţiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere împrejurarea că în domeniu există experţi autorizaţi, aceştia fiind stabiliţi prin intermediul I.N.M.L. şi aceştia au efectuat deja, acte cu valoare de expertiză în prezenta cauză."

Aşadar, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a considerat, atât că proba este tardiv solicitată, cât şi că aceasta nu este utilă faţă de probatoriul administrat în cauză până la acel moment, dar şi pentru faptul că proba a fost cerută cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente.

Înalta Curte constată că măsura vizând respingerea cererii ca tardivă face obiectul unui motiv de recurs distinct, identificat în decizia nr. 2657/14.12.2023 la pct. v), iar aspectele vizând utilitatea probei pentru soluţionarea cauzei nu pot face obiect al recursului, după cum s-a explicitat mai sus cu prilejul analizării motivului de recurs anterior.

Prin urmare, cu relevanţă pentru analiza motivului de recurs de referinţă reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865, se reţine că recurenta invocă nelegalitatea celor două încheieri susţinând ignorarea de către curtea de apel, cu prilejul respingerii solicitării de încuviinţare şi administrare a probelor arătate, a reglementărilor vizând dreptul la un proces echitabil din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi jurisprudenţa CEDO aferentă acestora, pretinzând că prin măsurile dispuse instanţa de apel a nesocotit principiile egalităţii de arme şi egalităţii de tratament juridic în procesul civil, astfel cum transpar acestea din art. 6 par. 1 din Convenţie şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

Acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Principiul "egalităţii armelor" reprezintă un element al conceptului mai larg de proces echitabil şi are ca scop menţinerea unui "echilibru just" între părţi fiind strâns legat de principiul contradictorialităţii.

Egalitatea armelor implică obligaţia ca fiecăreia dintre părţi să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza - inclusiv probele - în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj faţă de partea adversă, în acest sens fiind şi jurisprudenţa CEDO [a se vedea Regner împotriva Republicii Cehe (MC), pct. 146; Dombo Beheer B.V. împotriva Ţărilor de Jos, pct. 33].

Din perspectiva administrării probelor, după cum mai sus s-a arătat cu ocazia analizării motivelor de recurs de la pct. i), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu reglementează regimul probelor, ca atare, admisibilitatea probelor şi aprecierea acestora sunt în primul rând de competenţa dreptului intern şi a instanţelor naţionale. Situaţia este similară în ceea ce priveşte forţa probatorie şi sarcina probei, tot instanţa naţională fiind cea care apreciază utilitatea probelor propuse.

Cu toate acestea, conform Convenţiei, caracterul echitabil al procedurii este evaluat în lumina întregii proceduri, în special a modului în care au fost colectate probele [Elsholz împotriva Germaniei (MC), pct. 66]. Trebuie aşadar să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să garanteze un proces echitabil (Blücher împotriva Republicii Cehe, pct. 65).

În orice caz, o procedură echitabilă presupune faptul că instanţa naţională trebuie să efectueze o examinare efectivă a probelor propuse de părţi (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 59).

Referitor la proba cu expertiza, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că refuzul de a dispune o expertiză nu este, în sine, inechitabil; el trebuie examinat în lumina procedurii în ansamblul său (H. împotriva Franţei, pct. 61 şi 70) şi în funcţie de circumstanţele specifice ale cauzei[Elsholz împotriva Germaniei (MC), pct. 66; Sommerfeld împotriva Germaniei (MC), pct. 71], iar motivarea refuzului trebuie să fie rezonabilă.

Este real că lipsa de neutralitate a unui expert, asociată cu locul şi rolul său în procedură, poate dezechilibra situaţia procedurală a unei părţi în raport cu cealaltă, cu încălcarea principiului egalităţii armelor, expertul putând ocupa o poziţie dominantă în procedură şi, din această postură, poate exercita o influenţă importantă asupra judecătorului. Cu atât mai mult, o expertiză medicală, care ţine de un domeniu specializat, dincolo de cunoaşterea judecătorilor, este de natură să aibă o influenţă preponderentă asupra aprecierii faptelor şi poate constitui un element de probă esenţial, astfel încât se impune ca aceasta să poată fi comentată în mod eficient de către părţi.

Cu toate acestea, nu aceasta este situaţia în cauza de faţă.

În speţă, recurenta susţine că prin refuzul încuviinţării şi administrării probei cu expertiza psihiatrică şi/sau medico-legală de către experţi independenţi instanţa de apel a nesocotit principiul în analiză pentru simplul fapt că structurile de medicină legală sunt instituţii finanţate de stat şi se află în subordinea Ministerului Sănătăţii, această singură constatare fiind de natură, în opinia recurentei, a rupe echilibrul just care trebuie să existe între părţile parte la procedura judiciară, petenta considerându-se dezavantajată în raport cu partea adversă Municipiul Bucureşti.

Aceste susţineri nu pot fi primite.

Astfel, pe parcursul procedurii desfăşurată în faţa instanţelor de fond, instanţele au încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza medico-legală cu scopul de a se stabili dacă în perioada martie 2001 - ianuarie 2008, reclamanta a avut capacitatea psihică necesară(discernământ) necesară formulării notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru obţinerea restituirii în natură sau prin echivalent a unor imobile preluate de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În faza procesuală a apelului din primul ciclu procesual, s-a efectuat un raport de expertiză medico-legală psihiatrică la data de 24.03.2010, prin care s-a statuat ca reclamanta prezintă diagnosticul de tulburare depresivă recurentă şi tulburare mixtă de personalitate, cu precizarea că, prin raportare la starea actuală a acesteia şi a întregii documentaţii medicale şi non medicale descrise în cuprinsul lucrării de specialitate, reclamanta a prezentat o patologie psihiatrică începând din anul 1995, cu perioade de remisiune, alternând cu posibile episoade de intensitate psihotică, fără a se putea stabili pentru o perioadă atât de lungă: 2001-2007 lipsa permanentă a capacităţii psihice de exerciţiu. Se mai arată că în lipsa unei documentaţii medicale referitoare la perioada martie 2001- martie 2002 sau adiacent acestui interval face imposibilă aprecierea stării clinice din perioada anterior menţionată, precum şi faptul că în prezent reclamanta are capacitate psihică de exerciţiu, iar din documentaţia din dosar este imposibil de delimitat perioadele în care ar fi putut avea pierdută această capacitate. Acest raport de expertiză a fost anulat de aceeaşi instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 05.05.2010, prin raportare la prevederile art. 28 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, dispunându-se refacerea raportului de expertiză cu examinarea nemijlocită a reclamantei şi încuviinţându-se apelantei reclamantei un expert parte, respectiv dr. S..

La data de 28.01.2011 se depune raportul de expertiză refăcut, care conţine, în esenţă, aceleaşi concluzii, în sensul că reclamanta este identic diagnostică, specificându-se suplimentar că tulburarea depresivă recurentă se află actualmente în stadiu de remisie. În aceeaşi termeni, comisia de expertiză medico-legală evidenţiază imposibilitatea aprecierii stării clinice din intervalul 14.02.2001-14.02.2002 datorită lipsei documentaţiei medicale referitoare la această perioadă sau adiacentă. Se mai arată că în prezent reclamanta are capacitatea psihică de exerciţiu păstrată, iar documentaţia pusă la dispoziţie nu permite delimitarea perioadelor în care ar fi putut avea pierdută sau nu capacitatea psihică de exerciţiu. În finalul concluziilor, comisia subliniază, suplimentar faţă de aprecierile raportului anterior, că între 14.02.2001-14.02.2002 şi ulterior până la data de 07.01.2008, ar fi putut exista perioade în care starea sa psihică să îi permită să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cererea de repunere în termenul de formulare a acesteia.

Expertul parte, dr. S., nu a fost de acord cu opinia experţilor medico -legali formulând o opinie expertală separată.

Cu ocazia rejudecării cauzei de către prima instanţă, ca răspuns la adresa tribunalului privind cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză păânbă la acel moment, prin adresa INM nr. E1/4845/2014 din 04.07.2014 se transmite de către Comisia superioară medico-legală întrunită la sediul Institutului National de Medicina Legala "Mina Minovici" Bucureşti în şedinţa din data de 26.06.2014, avizul solicitat potrivit căruia "Comisia superioară medico-legală, examinând întregul material înaintat, aprobă Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A1/207/5.10.2009 şi Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. x/20.01.2014 efectuate la Institutul National de Medicina Legala "Mina Minovici" Bucureşti".

În apel, la solicitarea reclamantei, a fost încuviinţată proba cu noua expertiză medico-legală.

Prin raportul de nouă expertiză psihiatrică medico-legală s-a concluzionat că nu se identifică criterii medico-legale psihiatrice de natură a demonstra incapacitatea psihică şi implicit incompetenţa psihică a reclamantei în întreaga perioada vizată de analiza comisiei 14.02.2001-14.02.2002 şi ulterior până la data de 07.01.2008, în raport cu depunerea notificării conform prevederilor Legii 10/2001.

Acest raport cuprinde şi opinia exprimată de expertul parte al reclamantei, domnul R., medic primar medicină legală şi anatomie patologică.

Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică a fost supus spre avizare Comisiei superioare medico-legale, care a emis la data de 18.01.2019 un aviz amplu motivat şi bine argumentat, prin care a răspuns obiecţiunilor formulate de reclamantă.

Fiind încuviinţat şi cel de-al doilea rând de obiecţiuni, Comisia superioară medico-legală a răspuns evidenţiind că-şi menţine concluziile deja formulate.

Cu prilejul administrării probei cu înscrisuri, atât anterior întocmirii rapoartelor de expertiză, cât şi ulterior acestui moment, în combaterea concluziilor din aceste rapoarte, reclamanta a depus la dosar numeroase documente medicale emise de medici din Franţa care au consultat-o ori supravegheat-o medical pe aceasta de-a lungul timpului, în perioada de interes pentru cauza de faţă, dar şi opinii medicale emise de medici din România şi din Franţa cu privire la capacitatea sa psihică, raportat la aceeaşi perioadă. Totodată, la dosar s-au depus înscrisuri non medicale.

Analizând decizia pronunţată de curtea de apel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o analiză exhaustivă a tuturor probelor administrate în cauză examinând în detaliu, atât rapoartele de expertiză medico-legală psihiatrică şi avizele date acestora, întocmite de instituţiile de medicină legală, cât şi înscrisurile şi opiniile medicale invocate de reclamanta apelantă, ca şi înscrisurile non medicale administrate în speţă, expertiza medico-legală nefiind de altfel, singura probă decisivă, determinantă pentru soluţia adoptată de judecătorii din apel.

Prin urmare, în raport de aceste constatări, Înalta Curte consideră că decizia recurată nu a fost pronunţată cu încălcarea principiului egalităţii armelor, ci, dimpotrivă, în considerarea acestui principiu, fiind evidentă preocuparea judecătorilor fondului pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt prin cercetarea, interpretarea şi aprecierea fiecărui mijloc de probă administrat în cauză. De asemenea, se remarcă faptul că proba cu expertiza medico legală a fost administrată la solicitarea reclamantei, pe baza înscrisurilor medicale depuse exclusiv de aceasta, petenta beneficiind de dreptul de a contesta rapoartele de expertiză întocmite, fiind de altfel singura care a formulat obiecţiuni împotriva acestora, obiecţiuni care au fost evaluate şi au primit răspuns din partea Comisiei superioare medico-legală.

Pe de altă parte, referitor la hotărârile CEDO invocate de recurentă, Înalta Curte constată că în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cerinţa egalităţii armelor, în sensul asigurării unui "echilibru just" între părţi, se aplică, în principiu, atât în materie civilă, cât şi penală.

Cu toate acestea, în jurisprudenţa sa referitoare la aplicarea art. 6 par. 1 din CEDO, Curtea Europeană a admis că imperativele inerente conceptului de "proces echitabil" nu sunt în mod obligatoriu aceleaşi în litigiile privind drepturile cu caracter civil şi în cauzele privind acuzaţii în materie penală statuând că "statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai largă în materia contenciosului civil decât în cazul urmăririlor penale" (Dombo Beheer B.V. împotriva Ţărilor de Jos, pct. 32; Levages Prestations Services împotriva Franţei, pct. 46). Art. 6 par. 1 pare, aşadar, mai puţin exigent în cazul pretenţiilor referitoare la drepturi cu caracter civil decât în cazul acuzaţiilor în materie penală (König împotriva Germaniei, pct. 96), iar Hotărârea Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), pct. 66-67, a confirmat faptul că drepturile acuzatului şi cele ale inculpatului necesită o protecţie mai puternică decât drepturile părţilor la un proces civil.

În cauza de faţă, prin recursul exercitat, recurenta a invocat jurisprudenţa rezultată din: Hotărârea CEDO în cauza Prepeliţă c. Moldovei (din 23 septembrie 2008); Hotărârea CEDO în cauza Bonisch c. Austria (din 6 mai 1985); Hotărârea CEDO în cauza Mirilashvili c. Russia (din 11 decembrie 2008); Hotărârea din cauza Eugenia Lazăr c. României; Hotărârea din cauza Baldovin c.României; Hotărârea din cauza Lopes De Sousa Fernandes c. Portugalia(cererea nr. x/13); Hotărârea din cauza Nicolae Virgiliu Tănase c. României(cererea nr. x/13); Hotărârea CEDO în cauza Dumitru Popescu c. României (publicată în Monitorul oficial nr. 830/05.12.2007).

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte consideră că nu se poate reţine o nesocotire de către instanţa de apel a jurisprudenţei CEDO invocate, după cum se va detalia în continuare.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că, exceptând Hotărârea CEDO în cauza Prepeliţă c. Moldovei, toate celelalte cauze invocate vizează decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în legătură cu acuzaţii în materie penală, iar cauza Prepeliţă nu este relevantă pentru speţă întrucât are ca premisă un alt domeniu cu alte particularităţi, hotărârea fiind dată în legătură cu dreptul persoanelor la restituirea bunurilor preluate de fostele autorităţi sovietice ca urmare a deportării proprietarului.

Pe de altă parte, astfel cum şi instanţele de fond au constatat, situaţia din speţa de faţă nu este similară celor din cauzele invocate. Astfel, recurenta este cea care a solicitat administrarea probei cu expertiza medico-legală, aceasta fiind încuviinţată, iar rapoartele de expertiză au fost întocmite pe baza înscrisurilor prezentate de petentă. Totodată, se constată că toate rapoartele de expertiză întocmite au cuprins, în esenţă, aceleaşi concluzii, fără a fi remarcată o contradicţie relevantă între acestea(aşa cum s-a reţinut în cauza Eugenia Lazăr c. României), concluzii care coincid cu cele ale instanţei de apel după ce aceasta a analizat întregul material probator administrat, iar reclamanta a beneficiat şi a exercitat(în mod insistent chiar) dreptul de a contesta concluziile medicilor legişti prin administrarea altor mijloace de probă încuviinţate de instanţe.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a respins "aproape nemotivat" motivul de apel prin care a invocat prevalenţa jurisprudenţei CEDO în această materie.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865 rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenta susţine că din decizia pronunţată de către instanţa de apel lipseşte analiza motivului de apel prin care a invocat prevalenţa jurisprudenţei CEDO.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865.

Astfel, se constată că în cuprinsul deciziei recurate, după ce expune contextul constituţional care caracterizează cauza, instanţa de apel a arătat că "În acest context, Curtea consideră că reclamanta a beneficiat efectiv de toate garanţiile necesare unui proces echitabil, aceasta având posibilitatea să administreze un amplu probatoriu, să-şi desemneze experţi parte la efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală, să formuleze obiecţiuni faţă de concluziile acestor lucrări de specialitate, să solicite şi să obţină avizarea rapoartelor de expertiză, inclusiv de către cel mai înalt for de avizare şi control: Comisia Superioară Medico-Legală, atât rapoartele de expertiză, cât şi avizul acordat fiind amplu documentate şi motivate. Curtea subliniază că toate aceste garanţii, postulate pe cale jurisprudenţială atât de forul constituţionale intern cât şi de forurile europene în materia drepturilor omului, respectiv al dreptului unional, au caracter efectiv şi concret, atâta timp cât, pe lângă instrumentele procesuale existente la dispoziţia apelantei şi anterior evidenţiate, organul judiciar a evaluat pe baze nediscriminatorii întreg materialul probator pentru a stabili situaţia de fapt, fără să prezinte vreo relevanţă emitentul actului medical şi locul unde s-a realizat examinarea psihiatrică, respectiv psihologică a reclamantei."

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că instanţa ignoră total susţinerile sau apărările părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea şi a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.

Or, în cazul invocat de recurentă nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanţa de apel s-a preocupat de argumentele părţii vizând incidenţa jurisprudenţei CEDO şi a răspuns acestora prin considerentele anterior evidenţiate.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate, au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar, de natură a susţine soluţia pronunţată, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză sub aspectul contestat şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns criticilor relevante afirmate, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

(iv) greşita neaplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2572, art. 2568 alin. (2) şi art. 2570 din C. civ., prin respingerea cererii de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice în Franţa, conform procedurii prevăzute de Regulamentul UE nr. 1206/2001 al Consiliului privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială, în contextul invocării art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia expertizelor medico-legale, precum şi a principiului priorităţii dreptului european şi a jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-332/11 ProRail BV contra Xpedys NV şi alţii) - critici care au fost invocate la pct. IV şi argumentate la par. (25)-(36) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin acest motiv de recurs se susţine nelegalitatea încheierii de şedinţă din 26.11.2019 prin care, refuzând a face aplicarea dispoziţiilor art. 2572 C. civ., art. 2568 alin. (2) C. civ. şi 2570 C. civ., instanţa de apel ar fi respins fără temei cererea de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice în Franţa.

Deşi corect încadrat de recurentă în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, incidenţa motivului de recurs în analiză nu se verifică în cauza de faţă, pentru considerentele ce succed.

Astfel, cum mai sus s-a arătat cu prilejul analizării motivelor de recurs evidenţiate la pct. i), respectiv pct. iii), cu privire la cererea apelantei reclamante de efectuare a unei noi expertize de către o comisie medico-legală din Franţa, prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2019 curtea de apel a respins-o ca neutilă soluţionării cauzei pentru motivele evidenţiate în precedent.

Prin aceeaşi încheierea, ca caracter subsidiar faţă de principalul argument pentru care a fost respinsă cererea de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice în Franţa, instanţa de apel, a reţinut că "În ceea ce priveşte chestiunea priorităţii dreptului francez în ceea ce o priveşte pe partea reclamantă, ca urmare a cetăţeniei sale franceze cu reşedinţa în Franţa (aspect care vizează şi elementul efectuării expertizei în Franţa), precum şi chestiunea trimiterii unei adrese pentru obţinerea dreptului francez pertinent, Curtea constată - din perspectiva elementului solicitat al efectuării expertizei în Franţa (potrivit inclusiv prevederilor invocate de apelantă: art. 268 C. civ. şi art. 272 C. civ.) - că apelanta reclamantă este şi cetăţean român, aspectul stabilirii discernământului fiind unul de fapt şi nu de drept, iar prin Decizia nr. 488/2018 a Curţii Constituţionale a României, obligatorie în mod general, s-a statuat implicit, dar inechivoc, asupra recunoaşterii prin lege, a competenţei organelor medico-legale române de a efectua expertize medico - legale, procesul judiciar prezent fiind pe rolul instanţelor române, efectuarea actelor medicale în sistemul procesual civil român (fapt care asigură şi celeritate în judecarea unei cauze) fiind permisă din punct de vedere legal, potrivit prevederilor normative procesuale în vigoare."

Prin urmare, se constată că înţelegând eronat motivele pentru care instanţa de apel a respins cererea sa de efectuare a unei noi expertize, recurenta încearcă să acrediteze ideea că încheierea criticată este nelegală întrucât, dacă ar fi dat incidenţă dispoziţiilor art. 2572 C. civ., art. 2568 alin. (2) C. civ. şi 2570 C. civ., atunci instanţa de apel ar fi încuviinţat proba solicitată.

Înalta Curte reaminteşte că potrivit art. 304 C. proc. civ. 1865 modificarea sau casarea hotărârii se poate cere doar în cazurile reglementate de acest temei legal şi numai pentru motive de nelegalitate.

Or, după cum s-a evidenţiat cu prilejul analizării motivelor de recurs de la pct. ii), în ceea ce privesc criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a căror administrare nu a fost încuviinţată de către instanţele de fond, doar legalitatea (admisibilitatea) probei ar putea fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa sau utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă.

Pe de altă parte, fără temei susţine recurenta că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile de drept substanţial anterior precizate. Aceasta, în primul rând, pentru că dispoziţiile legale invocate nu erau în vigoare în perioada de referinţă pentru cauza de faţă (2001-2008), C. civ. intrând în vigoare la data de 01.10.2011.

Chiar dacă s-ar accepta faptul că recurenta ar fi avut în vedere în realitate dispoziţiile Legii nr. 105/1992, în vigoare în perioada analizată, care cuprindea reglementări similare (cel puţin celor prevăzute în art. 2572 C. civ. şi art. 2568 alin. (2) C. civ.), o asemenea incidenţă tot nu se poate reţine întrucât probele cauzei urmăreau a stabili o stare de fapt(capacitatea psihică, discernământul), iar nu capacitatea civilă a reclamantei, astfel încât apare ca evidentă inutilitatea demersului judiciar susţinut de reclamantă constând în administrarea probei cu expertiza în Franţa pentru acest motiv.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei vizând nelegalitatea încheierii recurate din perspectiva aplicabilităţii Regulamentului UE nr. 1206/2001 al Consiliului privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială şi a jurisprudenţei CJUE invocată, respectiv a principiului priorităţii dreptului european.

Astfel, Înalta Curte evidenţiază faptul că obţinerea probelor prin procedura reglementată de Regulamentului UE nr. 1206/2001 este subsecventă încuviinţării probei a cărei administrare se solicită în condiţiile acestei reglementări. Or, în cauza de faţă, după cum s-a arătat mai sus, proba nu a fost încuviinţată de instanţă întrucât aceasta a fost apreciată ca nefiind utilă cauzei, astfel încât nici Regulamentul UE nr. 1206/2001 şi nici principiului priorităţii dreptului european nu au incidenţă în speţă.

(v) greşita neaplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 138 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. de la 1865, cu referire la cererea de efectuare a expertizei psihiatrice - critică care a fost invocată la pct. V şi argumentată la par. (42) din memoriul de recurs, fiind încadrată de recurenta-reclamantă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin acest motiv de recurs se susţine nelegalitatea încheierii de şedinţă din 25.02.2020 cu privire la măsura instanţei de apel de respingere a cererii reclamantei de efectuare a expertizei psihiatrice de către personalităţi şi specialişti în domeniu, din rândul profesorilor universitari de psihiatrie din România, din Franţa sau al stat al uniunii europene.

Motivul de recurs invocat vizează nereguli de ordin procedural, astfel încât în mod corect a fost subsumat de recurentă cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. Cu toate acestea motivul de recurs analizat nu este fondat după cum în continuare se va arăta.

În susţinerea acestui motiv de recurs se pretinde că necesitatea probei solicitate a rezultat din dezbateri şi partea nu o putea prevedea, conform art. 138 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. de la 1865, în sensul că partea "nu a putut anticipa că o comisie de expertiză şi o comisie superioară de medicină legală nu vor putea da un răspuns fundamentat ştiinţific la aspectele de specialitate psihiatrică invocate în cererea de repunere în termen".

Astfel, cu relevanţă pentru argumentele în analiză, prin încheierea din 25.02.2020 asupra cererii de efectuare a expertizei psihiatrice de către personalităţi şi specialişti în domeniu, ce ar fi desemnaţi de instanţă din rândul profesorilor universitari din psihiatrie din România sau din Franţa sau al stat al uniunii europene, curtea de apel a constatat faptul că "proba a fost solicitată ulterior termenului de propunere a probelor, astfel încât administrarea ei ar determina o tergiversare nejustificată a judecării cauzei raportat şi la vechimea deosebită a cauzei.", fără ca acesta să constituie unicul motiv de respingere a cererii.

Analizând încheierea recurată, Înalta Curte constată că la termenul din data de 25.02.2020, reclamanta, prin avocat, a solicitat "să se efectueze o expertiză psihiatrică, să se aibă în vedere că pe tabloul experţilor judiciari nu există experţi psihiatrici, iar problema care trebuie lămurită este de strictă specialitate psihiatrică, astfel că numai un psihiatru putea să analizeze efectele medicaţiei, ale faptului că reclamantei abia în anul 2010, la doi ani după introducerea acţiunii, i s-a stabilit diagnosticul corect.

Unul dintre obiectivele expertizei psihiatrice în baza art. 202 C. proc. civ. se referă la faptul dacă afecţiunile psihiatrice de care a suferit apelanta-reclamantă se încadrează în accepţiunea art. 5 lit. u) din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, adică dacă avea incapacitate de a face faţă vieţii în societate, situaţie decurgând din prezenţa tulburării psihice. Este o nuanţă diferită de ceea ce a făcut obiectul expertizei medico-legale psihiatrice, întrucât apelanta-reclamantă nu a cerut să spună dacă a fost lipsită de capacitate anumiţi ani, ci a solicitat să se analizeze cât de afectat a putut să fie discernământul, mai mult sau mai puţin ori permanent, ceea ce s-a refuzat deliberat să se răspundă.

Instanţa în analiza pe fond a art. 103 C. proc. civ., trebuie să aibă elementele în raport de care trebuie să analizeze dacă au existat împrejurări mai presus de voinţa reclamantei, ceea ce numai un psihiatru poate să spună dacă a existat o astfel de incapacitate de altă natură decât abolirea de discernământ."

Aşadar, sub un prim aspect, se reţine că la termenul din data de 25.02.2020(peste termenul legal de propunere a probelor reglementat de art. 138 alin. (1) combinat cu art. 112 şi art. 132 alin. (1), toate din C. proc. civ. 1865) reclamanta, prin avocat, a solicitat încuviinţarea unei probe noi, la administrarea căreia părţile adverse s-au opus, fără ca la acel termen să se poarte discuţii cu privire la măsura în care prin probele administrate anterior s-au lămurit sau nu toate aspectele invocate sau la faptul că necesitatea administrării acestei probe a rezultat din dezbateri ori cu privire la imposibilitatea părţii de a o prevedea. De altfel, acest aspect, al neinvocării acestor aspecte în faţa instanţei de apel, transpare şi din motivele prezentate pentru încuviinţarea probei, astfel cum au fost susţinute de avocatul părţii la termenul arătat.

Pe de altă parte, respingerea probei ca nefiind solicitată în termenul legal constituie doar unul dintre motivele pentru care nu a fost încuviinţată, din aceeaşi încheiere rezultând că instanţa a respins proba şi pentru motivul că aceasta a fost cerută cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente. Or, cu privire la acest din urmă aspect recurenta a susţinut un alt motiv de recurs analizat la pct. iii) şi găsit neîntemeiat de instanţa de recurs.

(vi) încălcarea de către instanţa de apel a dreptului la un proces echitabil, a principiului egalităţii de arme şi, implicit, a principiului egalităţii în faţa legii, precum şi a dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă, consacrat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în contextul în care nu i-a permis reclamantei să administreze o expertiză de specialitate efectuată de către experţi independenţi, neafiliaţi I.N.M.L., pentru a-şi proba susţinerile ce au fost confirmate de către experţi/specialişti psihiatri reputaţi din Franţa - critici care au fost invocate la pct. V şi argumentate la par. (46)-(52) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865.

În argumentarea acestui motiv de recurs recurenta a susţinut, în esenţă, că respingerea probei cu expertiza psihiatrică efectuată de experţi independenţi din Franţa reprezintă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut în considerente că ar fi acordat aceeaşi valoare probatorie probelor care implicau evaluarea medicală a reclamantei recurente, în realitate, a acordat o valoare probatorie diferită celor "două categorii de probe cu expertize" - cele ale experţilor INML şi cele ale medicilor care au emis opinii independente(prof. dr. M., conf. dr. K., prof. dr. O., prof. dr. academician R. şi expertul parte dr. S., expert medic legist) şi care stabilesc o concluzie diametral opusă decât a comisiei de nouă expertiză şi a Comisiei Superioare de Medicină Legală. Se mai afirmă că egalitatea de arme şi, implicit, principiul egalităţii de drepturi în faţa legii, precum şi dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă(consacrat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene) sunt grav încălcate, având în vedere că reclamantei nu îi este deschisă calea de a solicita ori de a administra o expertiză de specialitate efectuată de experţi neafiliaţi INML pentru a proba susţinerile proprii, de rezultatul expertizei depinzând soluţionarea pe fond a cauzei împotriva Statului român.

Recurenta aduce, aşadar, în discuţie, nesocotirea de către judecător a unor cerinţe procedurale care ar fi avut ca efect, în esenţă, inechitatea procedurii, astfel încât în mod corect susţinerile sale au fost în cadrate în cazul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, a cărui incidenţă însă nu se verifică în cauză după cum se va arăta în continuare.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte remarcă faptul că prin argumentele afirmate recurenta critică, în esenţă, modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză pretinzând că a fost acordată a valoare probatorie superioară expertizelor medico-legale.

Această critică însă nu poate constitui obiect de analiză pentru instanţa de recurs în acest stadiu al procedurii, întrucât, potrivit art. 304 C. proc. civ. 1865, modificarea sau casarea hotărârii se poate cere doar în cazurile reglementate de acest temei legal şi numai pentru motive de nelegalitate.

Argumentele prezentate pentru a susţine motivul de recurs de referinţă pun în discuţie modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate de către instanţa de apel pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt. Or, după cum s-a evidenţiat cu prilejul analizării motivelor de recurs de la pct. ii) şi pct. iv), în ceea ce privesc criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a căror administrare nu a fost încuviinţată de către instanţele de fond, doar legalitatea (admisibilitatea) probei ar putea fi cenzurată în recurs, nu şi aprecierea pe care instanţa de apel a făcut-o asupra probelor, acest aspect fiind de competenţa judecătorilor instanţelor de fond.

Totodată, Înalta Curte constată că apărările vizând nesocotirea de către instanţa de apel a principiului egalităţii armelor, implicit a egalităţii în faţa legii, din perspectiva obligaţiei instanţei de a asigura dreptul părţii de a-şi prezenta cauza - inclusiv probele - în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj faţă de partea adversă, are caracter redundant, fiind susţinut în mod repetat prin calea de atac în analiză, instanţa de recurs examinând aceste susţineri cu prilejul analizării motivului de recurs de la pct. iii), astfel încât nu mai este necesar să fie reluate considerentele acolo arătate, pe deplin valabile şi cu privire la aceste argumente subsumate motivului de recurs de referinţă.

Pe de altă parte, fără temei susţine recurenta că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în componenta vizând dreptul la un proces echitabil.

În substanţă, art. 47 din cartă garantează dreptul la un proces echitabil, similar art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Domeniul de aplicare al cartei în relaţia cu statele membre este reglementat, însă, de art. 51 alin. (1) din aceasta potrivit căruia "Dispoziţiile prezentei carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile şi principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor competenţelor conferite Uniunii de tratate."

Potrivit articolului 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană "Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor."

Aşadar, din dispoziţiile anterior enunţate ale tratatului şi cartei rezultă că aceasta din urmă este un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic care se adresează statelor membre "numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii"(a se vedea şi Hotărârea din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10). Carta nu urmăreşte să extindă domeniul de aplicare al dreptului Uniunii astfel cum rezultă din dispoziţiile articolul 5 alin. (2) şi articolul 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum şi din articolul 51 alin. (2) din cartă, domeniul de aplicare al cartei urmând, aşadar, domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, carta constituind o «reflectare» a dreptului Uniunii.

Or, cele învederate de recurentă în susţinerea motivului de recurs în analiză (vizând modul în care instanţa de apel a apreciat utilitatea probei solicitate ori valoarea probatorie a expertizelor sau înscrisurilor administrate pentru stabilirea situaţiei de fapt) nu privesc aspecte care să aibă legătură cu domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, care să constituie o punere în aplicare a acestui drept şi care să atragă, astfel, incidenţa art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, aceste norme nefiind, prin urmare, incidente cauzei.

(vii) nelegalitatea soluţiei instanţei de apel de respingere, prin încheierea din 5 noiembrie 2020, a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate prin cererea depusă la 25 februarie 2020, astfel cum a fost precizată la 14 iulie 2020 - critici care au fost invocate la pct. VII şi au fost argumentate pe larg la par. (59)-(100) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin motivul de recurs în analiză se invocă nelegalitatea încheierii din 5 noiembrie 2020 prin care instanţa de apel a respins cererea reclamantei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene(în continuare CJUE) cu următoarele întrebări preliminare:

1. Dreptul Uniunii şi în special articolul 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (în continuare TFUE) se opune unei reglementări naţionale care conferă doar experţilor din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală (INML), aflat în subordinea statului român, posibilitatea de a efectua o expertiză judiciară cu privire la capacitatea unui cetăţean cu dublă cetăţenie - română şi franceză, rezident în Franţa, care introduce o cerere pe rolul unei instanţe din România şi cu privire la care solicită o repunere în termen în cadrul unei proceduri formulate în contradictoriu cu autoritatea statală?

2. Mai precis, având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie cu privire la libera prestare a serviciilor "pasivă", reclamanta în cauză se poate considera un destinatar al serviciilor de expertiză oferită de experţii din Franţa, servicii care în România au forţă probantă recunoscută doar în cazul experţilor INML?

3. Dacă da, reprezintă această reglementare naţională (O.G. nr. 1/2000, art. 41 a O.G. nr. 2/2000) o restricţie în calea liberei prestări a serviciilor şi este aceasta proporţională cu scopul urmărit, precum şi cu drepturile fundamentale, precum sunt ele garantate de Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale a U.E. ?

4. Art. 47 din Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale citit singur şi/sau în coroborare cu articolul 17 din cartă şi art. 4, 5 din Directiva 2005/36/CE privind serviciile se opun legislaţiei naţionale (O.G. nr. 1/2000, art. 41 din O.G. nr. 2/2000) care restrânge accesul la serviciul de expertizare medico-legala/psihiatrica doar la experţii medici legişti încadraţi în INML, instituţie subordonată guvernului, în condiţiile în care o astfel de expertiză independentă ar fi esenţială în litigiul principal având ca obiect repunere în termen în cadrul unei proceduri îndreptate împotriva statului pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru încălcarea dreptului de proprietate ?

Prin încheierea criticată, cu titlu preliminar, din perspectiva aplicării art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, instanţa de apel a reţinut că "întrucât împotriva hotărârii judecătoreşti care va fi pronunţată asupra apelului pendinte, este reglementată calea de atac a recursului, astfel cum s-a dezbătut anterior, rezultă că prezenta instanţă de judecată nu reprezintă o instanţă a cărei decizie nu este supusă vreunei căi de atac în dreptul intern."

Curtea de apel a respins cererea e sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reţinând, pe de o parte, că "nu se decelează caracterul aplicabil în cauză, al vreunei norme de drept unional (precum cele invocate de către apelantă: art. 56 din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene sau Directiva 2005/36/CE din 7 septembrie 2005 a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale) care să necesite a fi interpretate de CJUE, potrivit art. 267 din Tratat, spre a folosi prezentei instanţe de judecată în pronunţarea hotărârii sale".

Pe de altă parte, curtea de apel a constatat faptul că nici din perspectiva dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene invocate de reclamantă, cererea de sesizare a CJUE nu poate fi admisă reţinând că "este totuşi necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar şi neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispoziţiile cartei eventual invocate de instanţa de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competente."

A mai reţinut curtea de apel că nici din perspectiva libertăţii de prestare a serviciilor, în sensul art. 56 din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene şi Directivei 2005/36/CE din 7 septembrie 2005 a Parlamentului European şi a Consiliului, cererea de sesizare a CJUE nu poate fi primită întrucât "nu s-a ridicat în nici un fel problema eventualei deplasări a vreunui expert medical de specialitate psihiatrică francez sau de altă naţionalitate din spaţiul Uniunii Europene în România, spre efectuarea pe teritoriul României, a expertizei medicale psihiatrice a apelantei, pentru a se putea constata că acestuia i-ar fi fost restrâns în mod contrar art. 56 din TFUE şi Directivei comunitare menţionate, dreptul, libertatea de a presta, exercita servicii de specialitatea sa, pe teritoriul statului român, în beneficiul de exemplu al apelantei reclamante.(…) nici din perspectiva beneficiarului serviciilor prestate, subiect de asemenea al protecţiei instituite de prevederile art. 56 din TFUE şi ale Directivei comunitare, potrivit jurisprudenţei CJUE (a se vedea inter alia, cauzele C - 498/10 sau C - 221/11 indicate inclusiv de către apelantă, în mod laborios), nu se constată o incidenţă a prevederilor amintite ale dreptului comunitar, atât timp cât apelanta a avut deplina libertate şi o are în continuare, de a solicita expertului psihiatru rezident în Franţa, să îi realizeze în Franţa, o astfel de expertiză psihiatrică, lucru pe care apelanta l-a şi făcut, depunând un raport de expertiză astfel efectuat la dosarul cauzei şi lucru pe care apelanta are în continuare libertatea de a îl realiza, prin solicitarea către experţii nerezidenţi în România, de a întocmi în Franţa sau în alt stat UE, astfel de acte de specialitate medicală."

Totodată, pentru pronunţarea soluţiei recurate, instanţa de apel a mai reţinu că "textele comunitare explicate prin jurisprudenţa vastă a CJUE dezvoltată pe tărâmul lor (a se vedea în acest sens, inter alia, cauzele: C - 498/10, C - 53/13 şi C - 80/2013, C 265/12 sau C - 221/11), sunt clare şi tranşante în sensul excluderii în privinţa liberei prestări a serviciilor, a restricţiilor impuse în temeiul faptului că prestatorul este stabilit în alt stat membru decât cel în care se efectuează prestaţia, restricţie care poate afecta inclusiv sau chiar exclusiv, pe beneficiarul acestui serviciu prestat privit din perspectiva părţii sale pasive.

Astfel, prin prisma normativă astfel decelată, Curtea de apel notează - la fel cum a observat şi la termenul de judecată din data de 25.02.2020 - că nu există nici o dificultate în eventuala interpretare în cauză, a art. 56 TFUE sau a Directivei 2005/36/CE din 7 septembrie 2005, atât timp cât eventualilor experţi medico-legali proveniţi din alte state europene decât România (precum ar fi Franţa) nu li s-ar impune nici o restricţie în a îşi exercita profesia în statul membru gazdă România, în afara cerinţei - solicitate inclusiv experţilor rezidenţi în România - de a fi încadraţi în Institutul Naţional de Medicină Legală sau cel puţin, cooptaţi de acesta."

În fine, în raport de considerentele expuse, în esenţă, anterior, curtea de apel a apreciat că "nu îi este necesară pentru soluţionarea prezentei cauze, o decizie a instanţei comunitare CJUE asupra interpretării normelor enunţate din dreptul Uniunii, aceste norme în primul rând, neavând legătură cu cauza, astfel cum s-a expus, iar în al doilea rând, fiind clare şi tranşante, fără dificultăţi de interpretare pentru instanţa de apel."

Criticând statuările şi soluţia asupra cererii de sesizare a CJUE, sub un prim aspect, recurenta susţine că greşita interpretare de către curtea de apel a art. 267 TFUE "devine un mijloc arbitrar de refuz al accesului la justiţia CJUE şi la aplicarea conformă a normelor dreptului UE.", întrucât, deşi nu este instanţă de ultim grad în prezenta cauză, instanţa de apel putea în temeiul art. 267 TFUE să dispună sesizarea CJUE, pentru că sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea normelor de dreptul Uniunii avea importanţă mult mai mare în prezenta cauză în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei faţă de norma procedurală din Tratat care stabileşte condiţiile în care o instanţă naţională ar fi obligată să sesizeze Curtea.

Altfel spus, recurenta afirmă că, deşi instanţa de apel nu era obligată să sesizeze CJUE, totuşi trebuia să o facă întrucât normele Uniunii care se voiau a fi interpretate de CJUE erau de o importanţă decisivă în cauză.

În acest stadiu al analizei, întrucât aspectele învederate vizează nesocotirea de către instanţa de apel a unor norme de procedură vizând condiţiile de sesizare a CJUE, Înalta Curte constată că în mod corect aceste susţineri au fost încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865 a cărui incidenţă însă nu se verifică în cauză, pentru considerentele ce succed.

Cadrul juridic care reglementează procedura de sesizare a CJUE prin intermediul întrebărilor preliminare este reprezentat atât de dispoziţii din dreptul unional, cât şi de dispoziţii de drept naţional.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen.".

Art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că:

"(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.

Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.".

Pe plan intern, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană:

"(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.".

Conform Recomandărilor în atenţia instanţelor naţionale referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (2018/C 257/01), publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 257 din 20 iulie 2018:

"Prevăzută la articolul 19 alin. (3) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (denumit în continuare "TUE") şi la articolul 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene. Acest mecanism urmăreşte să garanteze interpretarea şi aplicarea uniforme a acestui drept în cadrul Uniunii, conferind instanţelor din statele membre un instrument care le permite să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu titlu preliminar, cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unor acte adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.".

Prin urmare, din reglementările anterior menţionate, rezultă că în conformitate cu dispoziţiile articolului 267 din TFUE, orice instanţă dispune de prerogativa de a adresa CJUE o cerere de decizie preliminară referitoare la interpretarea unei norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că o astfel de decizie îi este necesară pentru soluţionarea litigiului cu care a fost sesizată. Cu toate acestea, o instanţă ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepţiile rezultate din jurisprudenţa CJUE care vor fi detaliate mai jos cu prilejul analizării altor critici ale recurentei.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că fără temei recurenta sugerează că instanţa de apel era obligată să sesizeze CJUE cu întrebările preliminare având în vedere "importanţa" pentru cauză a normelor europene a căror interpretare a pretins-o, întrucât dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu reglementează o asemenea distincţie, astfel încât instanţa de prim control judiciar a rămas beneficiara dispoziţiei care reglementează doar facultatea acesteia de a dispune o asemenea trimitere.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865 - recurenta susţine nelegalitatea încheierii de referinţă din perspectiva statuării instanţei de apel cu privire la faptul că nu se impune sesizarea CJUE întrucât nu se pune problema în cauză a aplicabilităţii vreunei norme din dreptul Uniunii Europene. În susţinerea acestei critici recurenta afirmă că, în contra celor reţinute de curtea de apel, în speţă, sunt aplicabile atât normele din TFUE privind libera circulaţie a serviciilor, cât şi Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Analiza acestei critici a recurentei, presupune, în primul rând, cercetarea pretenţiei afirmate de aceasta prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, prin cererea care a făcut obiect de analiză în cauză, reclamanta a solicitat să se dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, Bd. x, în baza Legii nr. 10/2001.

Or, dintr-o primă perspectivă, se constată că reclamanta a suspus cenzurii judiciare o solicitare care nu rezultă din dreptul unional ori dintr-o dispoziţie legală internă prin care se pune în aplicare acest drept, niciuna dintre reglementările din dreptul Uniunii Europene indicate de petentă în cuprinsul cererii de sesizare a CJUE neavând relevanţă pentru soluţionarea cauzei, ce se rezumă la analiza existenţei unor împrejurări mai presus de voinţa părţii care au împiedicat-o să formuleze notificarea în baza Legii nr. 10/2001. Sub acest aspect, se cuvine a fi subliniat că motivele temeinice care ar justifica repunerea în termen nu sunt reglementate în dreptul unional şi nu intră în competenţa Uniunii Europene, acestea reprezentând împrejurări de fapt care sunt apreciate jurisdicţional de la caz la caz.

Nici faptul că aceste împrejurări deosebite trebuie dovedite de partea care solicită repunerea în termen şi că, în speţa de faţă, în raport de motivele invocate, această dovadă se poate face şi prin expertiza medico-legală nu reclamă aplicabilitatea în cauză a dreptului Uniunii. Aceasta pentru că aspectele de ordin procedural cum sunt cele vizând încuviinţarea, administrarea ori aprecierea valorii probatorii a dovezilor cauzei sunt reglementate de normele procedurale interne şi exced competenţelor Uniunii Europene.

Printr-o altă critică, subsumată motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. 1865, se pretinde că, urmare unei evaluări greşite şi prin considerente străine de natura pricinii, instanţa de apel a interpretat eronat normele din dreptul Uniunii care reglementează libera circulaţia a serviciilor(art. 56 din TFUE şi Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale), reţinând astfel neaplicarea acestora în cauză, recurenta insistând asupra importanţei protecţiei conferită ei în calitate de beneficiar pasiv al serviciilor prestate.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Articolul 56 TFUE se opune aplicării oricărei reglementări naţionale al cărei efect este de a face ca prestarea de servicii între state membre să fie mai dificilă decât prestarea de servicii realizată exclusiv în cadrul unui stat membru.

Astfel, în conformitate cu jurisprudenţa CJUE, articolul 56 TFUE prevede eliminarea oricăror restricţii privind libertatea de a presta servicii impuse în temeiul faptului că prestatorul este stabilit într-un alt stat membru decât cel în care se efectuează prestaţia (a se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2006, FKP Scorpio Konzertproduktionen, C-290/04, Rec., p. I-9461, punctul 31, şi Hotărârea din 15 februarie 2007, Centro Equestre da Lezíria Grande, C-345/04, Rep., p. I-1425, punctul 20).

Constituie restricţii în privinţa liberei prestări a serviciilor măsurile naţionale care interzic, îngreunează sau fac mai puţin interesantă exercitarea acestei libertăţi (a se vedea în special Hotărârea din 4 decembrie 2008, Jobra, C-330/07, Rep., p. I-9099, punctul 19, şi Hotărârea din 22 decembrie 2010, Tankreederei I, C-287/10, Rep., p. I-4233, punctul 15).

Într-adevăr, noţiunea "libera prestare a serviciilor" prevăzută la articolul 56 TFUE cuprinde, conform jurisprudenţei constante a CJUE, şi libera prestare a serviciilor pasivă. Acest lucru a fost statuat, ca principiu, în Hotărârea Luisi şi Carbone din 31 ianuarie 1984 (286/82 şi 26/83, punctele 10 şi 16). Ulterior, Curtea a confirmat în mod repetat această hotărâre fundamentală, aceasta fiind urmată printre altele de Hotărârea din 2 februarie 1989, Cowan (186/87, punctul 15), de Hotărârea din 24 noiembrie 1998, Bickel şi Franz (C-274/96, punctul 15), de Hotărârea din 19 ianuarie 1999, Calfa (C-348/96, punctul 16), de Hotărârea din 26 octombrie 1999, Eurowings Luftverkehrs (C-294/97, punctul 34), de Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Gambelli şi alţii (C-243/01, punctul 55), de Hotărârea din 17 noiembrie 2009, Presidente del Consiglio dei Ministri (C-169/08, punctul 25), de Hotărârea din 20 mai 2010, Zanotti (C-56/09, punctul 26) ori de Hotărârea din 27 ianuarie 2011, Comisia/Luxemburg (C-490/09, punctul 35).

Prin urmare, potrivit unei jurisprudenţe constante a CJUE, articolul 56 TFUE conferă, într-adevăr, drepturi nu numai prestatorului de servicii însuşi, ci şi destinatarului respectivelor servicii (a se vedea şi Hotărârea din 26 octombrie 1999, Eurowings Luftverkehr, C-294/97, punctul 34 ori Hotărârea din 1 iulie 2010, Dijkman şi Dijkman-Lavaleije, C-233/09, punctul 24).

Noţiunea de liberă prestare a serviciilor pasivă provine din împărţirea, uzuală în prezent, a prestării transfrontaliere de servicii în trei tipuri de bază. În primul rând, prestarea de servicii poate să traverseze frontierele chiar şi fără ca prestatorul de servicii şi destinatarul serviciilor să se deplaseze (aşa-numita prestare de servicii prin corespondenţă). În al doilea rând, prestatorul de servicii poate să traverseze frontiera pentru a presta serviciile (libera prestare a serviciilor activă) şi, în al treilea rând, destinatarul serviciilor poate să călătorească în ţara prestatorului pentru a beneficia de prestarea de servicii (libera prestare a serviciilor pasivă).

Aşadar, libera prestare a serviciilor pasivă protejează destinatarul unei prestări de servicii care călătoreşte în ţara prestatorului. După cum mai sus s-a arătat, noţiunea de prestare de servicii coincide cu libera prestare a serviciilor activă şi pasivă şi este definită în conformitate cu articolul 57 TFUE. Potrivit acestuia, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.

Invocând calitatea de "beneficiar pasiv" al serviciilor, recurenta se raportează însă eronat la dispoziţiile unionale mai sus menţionate şi fără temei susţine aplicabilitatea acestora în cauză. Aceasta întrucât, presupunând că Franţa este ţara de rezidenţă, aşa cum susţine, protecţia sa în calitate de destinatar al serviciilor de expertiză medico-legală se raportează la restricţiile care i s-ar impune cu privire la dreptul de a beneficia de aceste servicii în România comparativ cu un rezident român. Or, nu aceasta este situaţia în cauză, petenta neinvocând o asemenea discriminare, ci interdicţia legală instituită de dreptul naţional (identică pentru rezidenţi români sau din alte state membre)de a fi efectuate în materia domeniului de expertizare al recurentei(cel medico-legal), expertize judiciare de către experţi independenţi (în sensul de neîncadrare a lor în cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală sau al unităţilor de medicină legală subordonate acestuia) pretinzând, eronat evident, că principiul liberei circulaţii a serviciilor în dă dreptul la efectuarea unei asemenea expertize în Franţa sau altă ţară membră a Uniunii Europene.

De altfel, după cum rezultă din actele dosarului, recurenta a beneficiat de serviciul constând în efectuarea expertizei medico legale în condiţiile reglementate de legislaţia naţională(de mai multe ori pe parcursul judecăţii), fără nici un fel de restricţii sau interdicţii.

Nici din perspectiva liberei prestări a serviciilor activă normele unionale invocate nu sunt aplicabile.

Astfel cum mai sus s-a arătat, libera prestare a serviciilor activă presupune ca prestatorul de servicii să traverseze frontiera pentru a presta serviciile. Constituie o restricţie a acestei libertăţi o măsură naţională care interzice, îngreunează sau face mai puţin interesantă exercitarea acestei libertăţi în România comparativ cu un rezident român.

Or, este evident că recurenta nu se află în ipostaza unui prestator de servicii(expert medico-legal)dintr-un stat membru care doreşte prestarea acestora în România şi legislaţia naţională în restricţionează acest drept.

Printr-o altă critică, recurenta susţine nelegalitatea încheierii recurate pretinzând că fără temei instanţa de apel a statuat că nu are nici o dificultate în a interpreta art. 56 TFUE sau Directiva 2005/36/CE din 7 septembrie 2005, întrucât aspectele prezentate necesitau o interpretare şi o clarificare oferite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte remarcă faptul că argumentele învederate de recurentă în susţinerea acestei critici pun în discuţie aprecierea de către această instanţă de control judiciar asupra unui proces cognitiv intrinsec al judecătorilor din apel pe baza căruia aceştia au considerat că sunt lămuriţi cu privire la conţinutul normelor unionale asupra cărora au fost chemaţi să se pronunţe.

Or, o asemenea critică nu poate intra în analiza instanţei de recurs întrucât potrivit art. 304 C. proc. civ. 1 865 modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate a acesteia, iar aprecierea măsurii în care judecătorii din apel au fost sau nu convinşi de conţinutul clar al normelor invocate excede unor astfel de motive, susţinerile recurentei nerelevând aspecte de nelegalitate a hotărârii supuse controlului judiciar.

(viii) greşita neaplicare de către instanţa de apel a efectului direct al Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale, dată fiind transpunerea incompletă a acesteia în dreptul intern prin O.G. nr. 2/2000, fiind astfel încălcate prevederile art. 148 din Constituţia României, republicată, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza Van Gend en Loos, cauza C-106/77 Simmenthal, cauza C-41/74 Van Duyn, cauza C-148/78 Ratt, cauza C-462/99 Connect Austria, cauza C-595/12 Napoli) - critici care au fost invocate la pct. VIII şi au fost argumentate pe larg la par. (101)-(121) din memoriul de recurs, fiind încadrate de către recurenta-reclamantă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin acest motiv de recurs, îndreptat împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, invocând prevederile art. 53 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene(TFUE) şi art. 288 TFUE, pretinzând că Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale nu a fost transpusă în mod corespunzător în legislaţia românească, recurenta afirmă că acest din urmă act comunitar a generat drepturi pentru ea şi susţine că în mod nelegal instanţa de apel "nu a făcut aplicarea" efectului direct al acestei directive.

În acest context, Înalta Curte reţine că, întrucât prin critica în analiză se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material cuprinse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, anterior menţionate, în mod corect recurenta a încadrat acest motiv de recurs în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, care însă a fost găsit nefondat de către instanţa de recurs pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Efectul direct se referă la atributul unei norme comunitare de a crea în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice drepturi pe care aceasta le poate invoca direct în faţa instanţelor lor naţionale împotriva altor persoane fizice sau juridice ori a autorităţilor publice.

Potrivit art. 288 TFUE "Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.

Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru.

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.

Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.

Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii."

Astfel cum rezultă din prevederile TFUE, anterior enunţate, directivele nu au fost concepute să opereze în mod automat la nivel naţional, cu aplicabilitate generală şi directă(precum regulamentele). Ulterior publicării directivei în Jurnalul oficial al UE este necesară transpunerea lor în ordinea juridică internă prin adoptarea legislaţiei sau a altor măsuri necesare de către autorităţile naţionale. Altfel spus, între directivă şi persoana fizică sau juridică se interpune întotdeauna o lege naţională. Prin urmare, în cazul în care o persoană intenţionează să-şi valorifice drepturile o poate face în temeiul dispoziţiilor legii naţionale adoptate pentru transpunerea directivei.

Într-adevăr, un stat membru care nu implementează o directivă în perioada prescrisă de directivă o privează de rezultatele care ar trebui obţinute şi poate crea discriminări între cetăţenii diferitelor state membre prin neacordarea drepturilor conferite prin directivă.

Efectul direct al directivelor a fost recunoscut de CJUE în jurisprudenţa sa începând cu hotărârea pronunţată în cauza 41/74 - Yvonne Van Duyn c. Home Office, în anumite condiţii. Astfel, prin hotărârea anterior menţionată CJUE a statuat că în cazurile în care statul nu transpune directiva în termenul în care era obligat sau o transpune în mod incorect, acele prevederi din directivă care conferă persoanelor drepturi pot fi invocate direct în faţa instanţelor naţionale cu condiţia să fie suficient de clare, precise şi necondiţionate.

Ulterior, începând cu hotărârea pronunţată în cauza 148/78 - Procedimento penale a carico di Tullio Ratti, CJUE a statuat că efectul direct al directivelor operează în litigii iniţiate de particulari împotriva statului, nu şi a altor persoane - efect direct vertical(a se vedea şi hotărârea pronunţată în cauza 152/84 M.H.Marshall c Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority(Teaching), precum şi jurisprudenţa ce a urmat, de ex. hotărârile din cauzele c-188/89, c-103/88, c-222/84, c-157/02, c-188/89).

Din jurisprudenţa CJUE relevată în precedent, Înalta Curte constată că pentru a putea reţine efectul direct al directivei de referinţă, în sensul pretins de recurentă, se impune a se stabili dacă actul juridic comunitar analizat conferă drepturi acesteia, drepturi care să fie solicitate de petentă în cauza ce face obiectul dosarului de faţă.

Astfel, invocând efectul direct al Directivei 2005/36/CE din 7 septembrie 2005, a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale, recurenta pretinde că dreptul conferit acesteia de directivă ar fi legat de libera prestare a serviciilor, reglementată de Titlul II din actul juridic comunitar menţionat.

Potrivit art. 5 din directivă, cu denumirea marginală - Principiul liberei prestări a serviciilor - "(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale dreptului comunitar şi articolelor 6 şi 7 din prezenta directivă, statele membre nu pot restrânge, din motive legate de calificările profesionale, libertatea de a presta servicii într-un alt stat membru:

(a) în cazul în care prestatorul s-a stabilit în mod legal într-un stat membru pentru a exercita aceeaşi profesie (denumit în continuare "stat membru de stabilire") şi

(b) în cazul deplasării prestatorului, dacă a exercitat această profesie în statul membru de stabilire pe o perioadă de cel puţin doi ani în decursul ultimilor 10 ani anteriori prestării, atunci când profesia nu este reglementată. Condiţia de exercitare a profesiei pe o perioadă de cel puţin doi ani nu se aplică în cazul în care fie profesia, fie formarea profesională care dă dreptul la exercitarea profesiei sunt reglementate.

(2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică exclusiv în cazul în care prestatorul se deplasează spre teritoriul statului membru gazdă pentru a exercita, temporar şi ocazional, profesia menţionată la alin. (1).

Caracterul temporar şi ocazional al prestării se verifică de la caz la caz, în special în funcţie de durata prestării, frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea sa.

(3) În cazul în care se deplasează, un prestator respectă normele de conduită cu caracter profesional, de reglementare sau administrativ direct legate de calificările profesionale, precum definiţia profesiei, utilizarea titlurilor şi abaterile profesionale grave care au o legătură directă şi specifică cu protecţia şi siguranţa consumatorilor, precum şi dispoziţiile disciplinare aplicabile în statul membru gazdă profesioniştilor care exercită aceeaşi profesie."

În ce priveşte beneficiarii Directivei 2005/36/CE, astfel cum rezultă din paragraful 1 al preambulului actului juridic comunitar de referinţă, dar şi din art. 4 al aceleiaşi directive, aceştia sunt resortisanţii statelor membre cărora li se recunoaşte dreptul de a avea acces la aceeaşi profesie ca cea pentru care sunt calificaţi în statul membru de origine şi de a exercita această profesie, ca lucrători salariaţi sau de a desfăşura o activitate independentă, într-un alt stat membru decât cel în care şi-au obţinut calificările profesionale în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii din respectivul stat membru gazdă.

Prin cererea care a făcut obiect de analiză în cauză, reclamanta a solicitat să se dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, Bd. x, în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, Înalta Curte constată că, deşi Directiva 2005/36/CE conferă persoanelor drepturi suficient de clare, precise şi necondiţionate, cu toate acestea recurenta nu revendică în cauza de faţă o asemenea pretenţie, nepretinzându-se beneficiara drepturilor conferite de directiva de referinţă.

Totodată, Înalta Curte arată că susţinerile petentei vizând calitatea sa de "beneficiar pasiv" al liberei circulaţii a serviciilor nu poate avea, în acest context, relevanţa juridică pretinsă. Aceasta întrucât, pe de o parte, directiva nu îi vizează pe destinatarii serviciilor, ci doar pe prestatorii acestora, iar pe de altă parte, recurenta nici nu are calitatea de destinatar al acestor servicii după cum mai sus s-a arătat cu prilejul analizării motivului de recurs de la pct. vii).

Prin urmare, fără temei susţine recurenta nelegalitatea deciziei recurate pentru motivul că aceasta nu ar fi recunoscut în favoarea sa efectul direct al directivei anterior menţionate, astfel încât, nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În fine, Înalta Curte remarcă faptul că motivele de recurs cu privire la care s-a constatat prin decizia dată asupra contestaţiei în anulare că au fost omise de la cercetare, nu relevă critici de nelegalitate în legătură cu încheierea dată de instanţa de apel la 26.01.2021.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, apreciind ca fiind neîntemeiate criticile evocate în cuprinsul cererii de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate în dosarul nr. x/2008 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Cu privire la cererea intimaţilor-intervenienţi G., I. şi H. de obligarea a recurentei-reclamante A. la plata cheltuielilor de judecată din recurs, Înalta Curte, reţine că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 1865, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Astfel, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părţii adverse care, prin atitudinea sa, a generat litigiul judiciar şi a cauzat suportarea unor cheltuieli de către partea care a câştigat diferendul.

Cu alte cuvinte, pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea ce câştigă litigiul are dreptul de a obţine de la adversar, în cadrul cheltuielilor de judecată, sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită săvârşită de cel care a pierdut procesul constând în declanşarea litigiului).

În acest sens, Înalta Curte constată, aşa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României, publicată in M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, etc.), că şi în dreptul intern, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C. proc. civ. 1865) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Aşadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătura cu acel litigiu.

Realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că ele au fost plătite într-o legătura strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au fost percepute de partea care le-a achitat ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului ales în calitatea considerată, ca garanţie a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului şi reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, cheltuielile trebuie să fie şi previzibile, adică să fie la timp cunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul de a le contesta şi combate.

Aplicând aceste principii la cauza de faţă, având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată - respingerea recursului ca nefondat - Înalta Curte, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 1865, o va obliga pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7097,68 RON către intimaţii-intervenienţi G., I. şi H., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, apreciind întemeiată cererea formulată în acest sens, precum şi faptul că acest cuantum este unul justificat în raport de complexitatea cauzei şi de activitatea efectiv prestată de avocatul intimaţilor-intervenienţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate în dosarul nr. x/2008 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7097,68 RON către intimaţii-intervenienţi G., I. şi H., reprezentând cheltuieli de judecată din recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 iunie 2024.