Exequatur of Moldovan judgment limited to extrinsic formalities; statute of limitations and merits precluded by res judicata

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la 17 iunie 2021, sub nr. x/2020, petenta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoaşterea, pe teritoriul României, a hotărârii emise de Judecătoria Hânceşti, din Republica Moldova, în dosarul nr. x, rămasă definitivă şi irevocabilă la 10 februarie 2016, precum şi încuviinţarea executării silite a acestei hotărâri, în baza art. 1103 - 1110 C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2256 din 28 octombrie 2021, Tribunalul Iaşi, secţia civilă a luat act că au rămas fără obiect excepţiile litispendenţei şi puterii de lucru judecat, invocate de pârât prin întâmpinare. A respins, ca inadmisibilă, excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, invocată de pârât prin întâmpinare. A admis cererea formulată de petenta A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii emise de Judecătoria Hânceşti, din Republica Moldova, în dosarul nr. x, rămasă definitivă şi irevocabilă la 10 februarie 2016. A încuviinţat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Hânceşti, din Republica Moldova, în dosarul nr. x, prin care pârâtul B. a fost obligat să-i restituie petentei suma de 19.500 euro, la cursul valutar al băncii naţionale, reprezentând datorie de bază, în temeiul recipisei întocmite la 7 august 2012; la plata sumei de 43.872 euro, la cursul valutar al băncii naţionale, în ziua plăţii, reprezentând dobândă de întârziere, precum şi la plata sumei 2.500 RON moldoveneşti, constând în cheltuieli de judecată. A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de petentă, constând în taxă judiciară de timbru în valoare de 40 de RON şi onorariu de avocat în cuantum de 500 de euro, pentru care a constatat că s-a depus chitanţa nr. x/2021.

3. Hotărârea Curţii de Apel Iaşi în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 332 din 26 iulie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul formulat de pârâtul B. împotriva încheierii nr. 120 din 10 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020. A admis apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 2256 din 28 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia instanţei de fond privind respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. A respins cererea formulată de petenta A., în contradictoriu cu pârâtul B., privind încuviinţarea executării silite, pe teritoriul României, a hotărârii emise de Judecătoria Hânceşti, din Republica Moldova, în dosarul nr. x, rămasă definitivă şi irevocabilă la 10 februarie 2016. L-a obligat pe pârâtul B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate de petenta A., constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 20 de RON şi onorariu de avocat, în valoare de 200 de euro. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate care nu contraveneau deciziei pronunţate.

4. Hotărârea instanţei de casare

Prin decizia nr. 288 din 16 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 332 din 26 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

5. Hotărârea instanţei de apel în rejudecare

Prin decizia nr. 440 din 16 octombrie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii nr. 120 din 10 iunie 2021 şi a sentinţei nr. 2256 din 28 octombrie 2021, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă. L-a obligat pe pârâtul B. să îi plătească reclamantei A. suma de 2.547 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, precum şi sumele de 200 RON, constând în taxă judiciară de timbru în recurs, respectiv 500 euro (în echivalent, la data plăţii), reprezentând onorariul de avocat în recurs.

6. Recursul

Invocând, în drept, incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, prin decizia nr. 322 din 26 iulie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a casat decizia nr. 288 din 16 februarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, stabilind ca rejudecarea cererii privind încuviinţarea executării pe teritoriul României a hotărârii pronunţate de Judecătoria Hânceşti, din Republica Moldova, în dosarul nr. x la data de 5 octombrie 2015, să se facă sub toate aspectele, prin raportare la dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 177/1997 şi ale art. 1104 coroborate cu cele ale art. 1096 şi 1097 C. proc. civ.

Recurentul a învederat că, deşi decizia menţionată a fost casată parţial, în mod eronat curtea de apel, în rejudecarea apelului declarat împotriva sentinţei nr. 2256 din 28 octombrie 2021 a Tribunalului Iaşi, secţia civilă, s-a rezumat la a examina capătul de cerere privind încuviinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşti străine, chestiunile dezlegate în legătură cu capătul de cerere privind recunoaşterea hotărârii în primul ciclu procesual excedând sfera rejudecării.

A apreciat că este nelegală constatarea instanţei de apel în rejudecare, consemnată la fila x, paragr. 1 în hotărâre, potrivit căreia soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită se circumscrie autorităţii de lucru judecat.

A învederat că, prin decizia nr. 332 din 26 iulie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a statuat că prescripţia poate fi invocată şi în cazul unei cereri de încuviinţare a executării silite, întrucât reprezintă o condiţie specială de fond, de admitere a cererii. Ca urmare a casării deciziei menţionate şi a stabilirii coordonatelor rejudecării prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, în sensul analizării capătului de cerere privind încuviinţarea executării sub toate aspectele, a apreciat că se impunea examinarea acestui motiv de apel.

A susţinut că nu se poate considera că rejudecarea apelului a fost limitată la analiza anumitor motive ale acestuia, ce vizează capătul de cerere privind încuviinţarea executării silite, de vreme ce, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut o asemenea distincţie, ci a dispus obligarea instanţei de apel la examinarea integrală a acestui petit. Ca atare, a apreciat că neanalizarea acestei apărări echivalează cu încălcarea normei de procedură cuprinse în art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Revenind la aspectul legat de prescripţia dreptului de a cere executarea silită, a apreciat că instanţa de fond a respins în mod nelegal excepţia, procedând la o eronată recalificare, la momentul deliberării, a apărărilor referitoare la neîndeplinirea condiţiilor speciale de fond ale încuviinţării executării silite a unei hotărâri judecătoreşti străine, nefiind invocată vreo excepţie, ci fiind solicitată analiza unei condiţii speciale de fond cu privire la încuviinţarea executării hotărârii străine.

Recurentul a făcut referire la condiţiile generale şi speciale prevăzute de art. 1104 C. proc. civ., precum şi de art. 706, art. 707 alin. (2), art. 711 şi 1101 din acelaşi act normativ şi a menţionat că, în raport de cele două condiţii speciale impuse de lege, dreptul de a solicita încuviinţarea executării unei hotărâri străine în România este supus atât termenului de prescripţie prevăzut de legea străină, cât şi de norma internă.

A mai menţionat că termenul de prescripţie (a cărui durată este, în principiu, de 3 ani) este reglementat la art. 706 C. proc. civ. şi începe să curgă de la data la care se naşte dreptul de a cere executarea silită, iar, în cazul cererii de exequatur, de la data rămânerii definitive a hotărârii străine, întrucât numai de la acest moment sunt îndeplinite condiţiile pentru obţinerea recunoaşterii în România.

În ceea ce priveşte posibila întrerupere a termenului de prescripţie a executării silite, motivat de existenţa unei cereri de executare silită aflate pe rolul executorului judecătoresc C., recurentul a considerat că aceasta nu poate opera, de vreme ce nu s-a făcut dovada modalităţii de a încetare a executării silite, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor legii române şi a Codului de executare din Republica Moldova (art. 17 alin. (4), prescripţia nu este întreruptă dacă "persoana la a cărei cerere sau în al cărei interes a fost iniţiată executarea silită a solicitat restituirea documentului executoriu."

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată este rezultatul interpretării greşite a normelor de drept în materia încuviinţării hotărârilor străine, care, coroborată cu lipsa de înţelegere a procedurii reglementate de art. 1095 şi următ. C. proc. civ., a determinat pronunţarea unei soluţii nelegale în cauză.

A susţinut că s-a făcut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1100 C. proc. civ., deoarece nu erau îndeplinite cumulativ condiţiile de fond pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine, specificate la art. 51 din Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 1996 şi nici dispoziţiile art. 1096 şi ale art. 1097 C. proc. civ.

Referitor la lipsa dovezii caracterului definitiv al hotărârii prevăzut de art. 1096 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., precum şi de dispoziţiile art. 52 pct. 2 din Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 6 iulie 1996, ratificat prin Legea nr. 177/1997, a arătat că reclamanta nu a depus la dosar înscrisul original prin care autorităţile statului în care a fost pronunţată hotărârea au certificat această împrejurare.

De asemenea, a afirmat că toate înscrisurile enumerate la art. 1100 C. proc. civ. trebuie depuse în original, această cerinţă rezultând, implicit, din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) ale acestui articol, conform cărora actele se depun în traducere legalizată şi vor fi supralegalizate. Chiar dacă Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 6 iulie 1996 suprimă cerinţa supralegalizării (şi implicit a traducerii, având în vedere că actele sunt întocmite în limba română), nu înseamnă că acestea nu trebuie depuse în original.

Recurentul a apreciat că este greşit aspectul reţinut de instanţa de apel, referitor la faptul că neconcordanţele dintre menţiunile privind data rămânerii definitive a hotărârii este rezultatul unei erori materiale.

În ceea ce priveşte refuzul încuviinţării executării, pe considerentul încălcării ordinii publice de drept internaţional privat român şi nerespectării dreptului la apărare (art. 1097 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. civ.), a susţinut că, în analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, curtea a făcut confuzie între necesitatea depunerii unei dovezi care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de partea împotriva căreia s-a pronunţat hotărârea (art. 1100 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.), încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român şi nerespectarea dreptului la apărare, reglementate ca motive de refuz ale recunoaşterii de art. 1097 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. civ.

A apreciat că, în mod eronat a constatat instanţa de apel că recurentul a fost legal citat şi că a avut cunoştinţă de procesul şi de hotărârea pronunţată de Judecătoria Hânceşti, prin raportare la dovezile de comunicare a citaţiilor către recurent. Or, toate semnăturile de pe dovada de comunicare a citaţiilor diferă, pe unele figurând semnătura altor persoane. În ceea ce priveşte citarea prin publicitate, a arătat că este cetăţean român cu domiciliul în Iaşi, procedura citării printr-un ziar, chiar şi oficial, din Republica Moldova nefiindu-i opozabilă.

Deşi instanţa de apel a reţinut că intimata a depus înscrisuri din care reiese că recurentul a avut cunoştinţă de existenţa hotărârii, exercitând mai multe căi de atac pentru a o desfiinţa, a considerat că acest aspect nu este de natură să acopere încălcarea dreptului la apărare în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei încuviinţare a executării se solicită, de vreme ce acestea au fost respinse fie ca tardiv formulate, fie ca neîndeplinind condiţiile de fond pentru promovare.

Recurentul a semnalat şi practicarea de către intimată a unei dobânzi exorbitante la împrumutul acordat, care depăşeşte limita legală (art. 5 din O.G. nr. 13/2011) şi nivelul practicat de instituţiile bancare invocând, din această perspectivă, încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român.

Totodată, a invocat neanalizarea motivului de apel cu privire la greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1106 C. proc. civ., prin confirmarea modalităţii în care s-a făcut conversia în moneda naţională şi s-a fixat valoarea creanţei care face obiectul executării silite în România. În acest context, a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât, în loc să indice clar în dispozitivul hotărârii suma convertită în RON, a preluat dispozitivul hotărârii străine, aspect ce este de natură fie să genereze un nou litigiu între părţi (contestaţie la executare), fie să necesite lămurirea titlului executoriu.

7. Apărările formulate în cauză

La 7 februarie 2024, în termenul procedural, intimata A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 28 februarie 2024, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului, în şedinţa publică din 16 mai 2024, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată menţionat, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei tardivităţii recursului, precum şi asupra recursului.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

9.1 Asupra excepţiei de tardivitate a recursului, examinată cu prioritate în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se constată următoarele:

Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia tardivităţii căii extraordinare de atac pendinte, întrucât, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei - dovada transmiterii e-mail-ului ce conţinea cererea de recurs şi dovada de înmânare către recurent a deciziei recurate, aflate la dosarul instanţei de apel - recursul a fost declarat la data de 19 decembrie 2023, ora 08:41, prin poşta electronică (fiind înregistrat la aceeaşi dată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă), iar hotărârea recurată figura comunicată recurentului la data de 16 noiembrie 2023.

Raportând aceste aspecte la dispoziţiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din acelaşi act normativ, s-ar fi împlinit la 18 decembrie 2023.

În cadrul dezbaterilor din şedinţa publică de judecată din 16 mai 2024, prin apărările formulate în combaterea excepţiei de tardivitate a recursului, reprezentantul convenţional al recurentului a învederat că recursul a fost promovat în termenul legal, fiind transmis Curţii de Apel Iaşi prin poşta electronică, la data de 18 decembrie 2023, orele 21:46, primind dată certă la 19 decembrie 2023, odată cu începerea activităţii la instanţă.

În susţinerea acestor afirmaţii, acelaşi reprezentant convenţional a prezentat instanţei confirmarea, de către Curtea de Apel Iaşi, la data de 18 decembrie 2023, orele 21:46, a primirii e-mail-ului ce conţinea cererea de recurs formulată împotriva deciziei nr. 440 din 16 octombrie 2023 pronunţate de această instanţă.

Dovada astfel expusă atestă faptul că cererea de recurs a fost înaintată Curţii de Apel Iaşi prin poşta electronică, în ultima zi a termenului legal de declarare a căii de atac, respectiv la data de 18 decembrie 2023, orele 21:46, după încetarea activităţii la instanţă.

În aceste condiţii, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 182 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., conform cărora "Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. (2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile", coroborate cu cele prevăzute de art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care dispun că "Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen", în acest caz, menţiunea datei şi orei primirii e-mail-ului, atestate de calculatorul sau faxul de primire al instanţei, servind ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Relevantă în acest sens este dezlegarea dată normelor legale enunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 45/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din 20 octombrie 2020, prin care s-a statuat că, "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen".

Reţinând că data iniţierii litigiului pendinte (17 iunie 2020) este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 (21 decembrie 2018), prin care prevederile art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. au fost modificate, precum şi obligativitatea dezlegărilor cuprinse în decizia nr. 45/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., excepţia tardivităţii va fi respinsă, urmând a se constata că recursul formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 440 din 16 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a fost declarat în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

9.2 Asupra recursului de faţă, Înalta Curte, examinând criticile formulate, constată următoarele:

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 501 alin. (3) din cod, pentru pretinsa nerespectare a limitelor casării, stabilite prin decizia nr. 288 din 16 februarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, susţinând că, în mod greşit, în rejudecare, instanţa de apel nu a analizat cererea de încuviinţare a executării silite pe teritoriul României a hotărârii pronunţate la 5 octombrie 2015 de către Judecătoria Hânceşti, din Republica Moldova, sub toate aspectele, prin raportare la condiţiile extrinseci prevăzute de art. 51 din Legea nr. 177/1997 şi ale art. 1104, 1096 şi 1097 C. proc. civ., inclusiv în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei negative a neîmplinirii termenului de prescripţie a executării silite (asupra căreia s-a apreciat că a dobândit autoritate de lucru judecat), precum şi a tuturor motivelor de apel invocate, faţă de care, prin decizia de casare, nu s-ar fi făcut distincţie.

Această critică nu este fondată.

Prin decizia nr. 288 din 16 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 332 din 26 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut că litigiul pendinte a fost iniţiat de reclamanta A., în scopul recunoaşterii, pe teritoriul României, a hotărârii pronunţate de Judecătoria Hânceşti, din Republica Moldova, în dosarul nr. x, rămase definitivă şi irevocabilă la 10 februarie 2016, precum şi al încuviinţării executării silite a acestei hotărâri.

Totodată, Înalta Curte a constatat că acţiunea civilă a fost admisă de instanţa de fond prin sentinţa nr. 2256 din 28 octombrie 2021 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 23 martie 2022, însă că prin decizia nr. 332 din 26 iulie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva hotărârii tribunalului, înlăturând dispoziţia din sentinţă ce prevedea respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei prescripţiei dreptului de a cerere executarea silită, respingând astfel cererea reclamantei privind încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârii emise de Judecătoria Hânceşti, din Republica Moldova.

În calea de atac a recursului, instanţa supremă s-a considerat învestită cu soluţionarea criticilor de nelegalitate formulate împotriva deciziei nr. 332 din 26 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă vizând aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 51 şi următ. din Legea nr. 177/1997 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ce instituie norme speciale, referitoare la încuviinţarea executării hotărârii străine pe teritoriul României, şi a constatat că aceste critici se referă, exclusiv, la cererea de încuviinţare a executării hotărârii străine pe teritoriul României, celelalte aspecte analizate de instanţa de apel dobândind autoritate de lucru judecat.

Procedând la soluţionarea recursului în acest cadru procesual, Înalta Curte a constatat că, pentru acordarea forţei executorii şi a autorităţii de lucru judecat a hotărârii străine, se impun a fi analizate condiţiile prevăzute de Legea nr. 177/1997 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, act normativ cu caracter special, care se completează cu dispoziţiile generale ale C. proc. civ., referitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.

În controlul de legalitate al deciziei recurate, Înalta Curte a remarcat că, deşi a reţinut corect aplicarea în cauză a art. 51 din tratatul menţionat, precum şi a dispoziţiilor art. 1104 coroborate cu cele ale art. 1096, 1097 şi 1098 C. proc. civ., instanţa de apel a interpretat eronat aceste norme, pronunţând o soluţie greşită asupra cererii de încuviinţare a executării hotărârii străine pe teritoriul României.

Înalta Curte a notat că prin decizia recurată au fost reţinute ca fiind definitorii soluţionării cererii de încuviinţare a executării aspecte de fapt şi de drept care, în opinia instanţei de apel, ar fi condus la încetarea raportului juridic obligaţional, respectiv împrejurări ulterioare emiterii titlului executoriu, care vizează fondul acestui raport juridic şi reprezintă impedimente la executare.

În acest sens, a constatat că instanţa de apel a respins cererea de încuviinţare a executării hotărârii străine, pe motiv că ar exista un impediment la executare, întrucât raportul obligaţional s-a stins prin remiterea de datorie, ca urmare a unei tranzacţii judiciare.

Înalta Curte a reţinut că aceste instituţii de drept civil, analizate de instanţa de apel, nu au făcut obiectului demersului judiciar, şi că, în procedura de exequatur, instanţa învestită cu o astfel de cerere nu are prerogativa analizei fondului, ci trebuie să se limiteze la verificarea aspectelor extrinseci actului jurisdicţional a cărui executare se urmăreşte, precum şi la existenţa eventualelor impedimente la executare prevăzute, exclusiv, de art. 51 din Legea nr. 177/1997 şi art. 1097 din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte a reţinut că memoriul de recurs a conţinut şi critici ce au vizat fondul raportului juridic dintre părţi, supus legislaţiei din Republica Moldova, la examinarea cărora nu a procedat, pe motiv că excedau procedurii de exequatur.

Ca urmare a acestor constatări, Înalta Curte a admis recursul reclamantei împotriva deciziei nr. 332 din 26 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pe care a casat-o, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în vederea examinării cererii de încuviinţare a executării pe teritoriul României a hotărârii judecătoreşti străine, faţă de cerinţele extrinseci impuse de art. 51 din Legea nr. 177/1997 şi de art. 1104 coroborat cu art. 1096 şi 1097 din C. proc. civ.

Învestită fiind cu rejudecarea apelului declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 2256 din 28 octombrie 2021 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a soluţionat calea ordinară de atac prin raportare la prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., consemnând expres că controlul judiciar se va reflecta, exclusiv, asupra motivelor de apel referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării hotărârii străine pe teritoriul României, întrucât aspectele statuate de instanţa de apel în primul ciclu procesual, asupra criticilor vizând încheierea nr. 120 din 10 iunie 2021, soluţionarea cererii de recunoaştere a hotărârii străine, respectiv soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, au dobândit autoritate de lucru judecat.

În aceste coordonate ale judecăţii, curtea a apreciat că, în raport de particularitatea cererii de exequatur, în mod corect prima instanţă a reţinut că pentru acordarea forţei executorii a hotărârii străine se impun a fi analizate condiţiile prevăzute de Legea nr. 177/1997 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, act normativ cu caracter special, care se completează cu dispoziţiile generale ale C. proc. civ., referitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.

Verificând aplicarea dispoziţiilor art. 51 din tratat, precum şi pe cele ale art. 1104 coroborate cu art. 1096, 1097 şi 1098 C. proc. civ., instanţa de apel a remarcat că, în mod corect, prima instanţă a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de aceste norme, reţinând că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru a se dispune încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Hânceşti din Republica Moldova în dosarul nr. x.

În acest context al analizei, a apreciat că soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite a unei hotărâri pronunţate în Republica Moldova trebuie să se axeze pe condiţiile formale, extrinseci actului jurisdicţional, instanţa învestită neavând competenţa de a examina temeiurile de fond ale hotărârii, pentru a ajunge la o altă stare de fapt şi altă concluzie în drept, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, faţă de cea a instanţei străine, şi nici de a se pronunţa asupra altor împrejurări, chiar ulterioare adoptării hotărârii, care ar modifica sau stinge raportul juridic al părţilor.

Instanţa de apel a reţinut că legiuitorul a tranşat expres limitele analizei în procedura de exequatur, în sensul că aceasta se rezumă la cerinţele extrinseci actului jurisdicţional, cum ar fi prezentarea în original a tuturor dovezilor formale prevăzute de lege, precum şi a dovezii caracterului definitiv al hotărârii, înscrisuri care fuseseră depuse la dosar de către reclamantă în primul ciclu procesual.

Înalta Curte constată că, în raport de particularităţile procedurii de exequatur, în mod corect a considerat instanţa de apel că nu se impune reexaminarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, pe motiv că a dobândit autoritate de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât acest aspect a fost reţinut prin însăşi decizia de casare, prin care s-a stabilit, prealabil oricărei analize a recursului pârâtului, că acesta a vizat, exclusiv, cererea de încuviinţare a executării hotărârii străine pe teritoriul României, celelalte aspecte analizate de instanţa de apel în primul ciclu intrând sub autoritate de lucru judecat.

În acest context, este nereală susţinerea recurentului, potrivit căreia instanţa de apel a respins, în mod nelegal, excepţia prescripţiei dreptului de a cerere executarea silită, de vreme ce aceasta nu a fost analizată în cel de-al doilea ciclu procesual, fiind nefondată şi critica potrivit căreia, în rejudecarea apelului, curtea a procedat la examinarea selectivă a motivelor de apel, deşi prin decizia de casare Înalta Curte nu făcuse o asemenea distincţie.

Astfel, decizia de casare cuprinde considerente neechivoce referitoare la limitele rejudecării apelului, rejudecare ce urma să vizese examinarea îndeplinirii condiţiilor extrinseci, formale, ale actului jurisdicţional a cărui executare s-a solicitat.

Referitor la modalitatea şi la obiectul executării, respectiv, la aspectul intervenirii unor situaţii care împiedică sau întrerup executarea, Înalta Curte a statuat deja că debitorul dispune de alte mijloace pentru a-şi valorifica drepturile, în faza procesuală a executării silite propriu-zise, pe fond, iar nu în etapa prealabilă a recunoaşterii şi încuviinţării hotărârii străine, ce constituie titlu executoriu, conform art. 53 alin. (6) din Legea nr. 177/1997.

De vreme ce aceste statuări se impun cu forţa obligatorie prevăzută de art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., iar analiza efectuată în prezentul recurs a relevat faptul că instanţa de apel a respectat limitele rejudecării, susţinerile recurentului, potrivit cărora instanţa de apel trebuia să examineze capătul de cerere privind încuviinţarea executării hotărârii străine sub toate aspectele (inclusiv sub cel al excepţiei prescripţiei dreptului material de a solicita executarea silită), sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că modalitatea de soluţionare a apelului nu i-a produs recurentului nicio vătămare în sensul celor prevăzute de art. 175-176 C. proc. civ., pentru a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, motivul de recurs circumscris acestui caz de nelegalitate.

Similar, Înalta Curte va respinge şi critica ce vizează greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1100, 1095, 1096 şi ale art. 1097 C. proc. civ.

Având în vedere că recurentul a subsumat acest motiv de recurs prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar critica sa concretă vizează modalitatea de aplicare a unor norme de procedură circumscrise materiei exequaturului, controlul de legalitate al deciziei de apel în raport cu alegaţiile recurentului urmează a se efectua prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care reglementează ca motiv de casare situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare pot atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea acestui motiv de critică, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1100 C. proc. civ., ca urmare a neîndeplinirii cumulative a condiţiilor de fond prevăzute pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine, specificate la art. 51 din Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 1996, precum şi nerespectarea prevederilor art. 1096 şi ale art. 1097 din C. proc. civ.

Argumentele recurentului s-au axat pe nedepunerea de către reclamantă a înscrisurilor originale enumerate la art. 1100 din cod, precum şi a dovezilor apte să ateste citarea şi comunicarea actului de sesizare către recurent, aspecte care, în opinia sa, echivalează cu încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român şi cu nerespectarea dreptului la apărare, reglementate ca motiv de refuz al recunoaşterii prin art. 1097 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. civ.

Cadrul legislativ prin care este reglementată recunoaşterea şi executarea pe teritoriul României a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Republica Moldova este reprezentat de Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Legea nr. 177/1997 (în continuare, Tratatul).

Art. 51 al acestui act normativ stipulează condiţiile în care hotărârile judecătoreşti pronunţate pe teritoriul Republicii Moldova pot fi recunoscute în România, printre acestea fiind enumerată şi cerinţa referitoare la înmânarea, persoanei obligate prin hotărâre, care nu a participat la proces, a citaţiei şi a actului de sesizare al instanţei în timp util şi în conformitate cu legea.

De asemenea, dispoziţiile art. 52 din Tratat reglementează condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaştere şi de încuviinţare a hotărârilor, impunându-se ataşarea la aceasta a textului complet al hotărârii, al unei adeverinţe din care să reiasă că hotărârea a rămas definitivă şi este susceptibilă de executare, precum şi a înscrisurilor originale sau a copiilor certificate de pe acestea din care să rezulte că persoanei obligate prin hotărâre, care nu a luat parte la proces, i s-a înmânat, cel puţin o dată, la timp şi în forma cuvenită, citaţia.

Contrar susţinerilor recurentului, probaţiunea administrată în apel, în primul ciclu procesual, astfel cum aceasta a fost interpretată de curtea de apel, şi care nu poate fi reevaluată în prezenta cale extraordinară de atac, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a relevat faptul că reclamanta s-a conformat dispoziţiilor art. 52 pct. 2 lit. a) şi art. 52 pct. 2 lit. b) din Tratat, respectiv art. 1096 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., depunând la dosar (la filele x şi 33), în original, hotărârea emisă de Judecătoria Hânceşti, din Republica Moldova, în dosarul nr. x, care poartă menţiunea "definitivă şi irevocabilă la data de 10.02.2016", precum şi copii certificate de către această instanţă din care rezultă că persoanei obligate prin hotărâre (recurentul), care nu a luat parte la proces, i s-a înmânat, cel puţin o dată, la timp şi în forma cuvenită, citaţia şi copia hotărârii judecătoreşti.

Instanţa de apel a mai reţinut că pârâtul a avut cunoştinţă de procedura declanşată împotriva sa în dosarul nr. x, declarând apel împotriva încheierii din 3 iulie 2015, pronunţate în dosarul nr. x, care a fost respins prin decizia din 10 februarie 2016 a Colegiului civil al Curţii de Apel Chişinău.

În aceste condiţii, Înalta Curte nu va primi criticile recurentului, ce vizează încălcarea dreptului său la apărare, de vreme ce judecata realizată în etapa procesuală anterioară nu a relevat încălcarea normelor de drept aplicabile în procedura de încuviinţare a executării silite, argumentele instanţei de apel fiind neechivoce în acest sens şi întemeiate pe probatoriul administrat.

Reţinând că instanţa de apel a aplicat şi interpretat judicios dispoziţiile art. 1100, 1096 şi ale art. 1097 din C. proc. civ., cu referire la art. 51 din tratat, Înalta Curte constată că nici în acest nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acest act normativ.

Cât priveşte critica referitoare la greşita constatare de către instanţa de apel a faptului că data privind rămânerea definitivă a hotărârii străine este rezultatul unei erori materiale, Înalta Curte constată că este nefondată, de vreme ce s-a remarcat că, ulterior emiterii adeverinţei iniţiale ce conţinea menţiunea rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii la 5 noiembrie 2015, a fost eliberată o nouă adeverinţă, precum şi titlul executoriu, în care s-a consemnat corect data rămânerii definitive, anume data de 10 februarie 2016.

Totodată, Înalta Curte nu va analiza critica referitoare la nivelul dobânzii stabilit de reclamantă faţă de suma de bani împrumutată recurentului (care, în opinia sa, depăşeşte limita prevăzută de art. 5 din O.G. nr. 13/2011 şi încalcă astfel ordinea publică de drept internaţional privat român), instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recunoaştere şi de încuviinţare a executării unei hotărâri străine nefiind abilitată să examineze aspecte de fond circumscrise raportului litigios tranşat prin actul jurisdicţional străin care se bucură de intangibilitate şi va produce ca atare efecte pe teritoriul statului român în măsura în care îndeplineşte, cumulativ, condiţiile de regularitate internaţională impuse de legea română, astfel cum s-a reţinut deja de instanţa supremă prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei nr. 440 din 16 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

În baza art. 453 al aceluiaşi act normativ, îl va obliga pe recurentul B., aflat în culpă procesuală, la plata către intimata A. a sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat, conform dovezilor de plată depuse (chitanţele seria x nr. x şi nr. x din 12 decembrie 2023, emise de Societatea Profesională de Avocaţi "D. şi E.").

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei nr. 440 din 16 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 2.500 RON către intimata A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.