Tort claim for tax-inspection damages barred by exclusive special administrative compensation regime; appeal on inadmissibility rejected.

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă la 23 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 487.227 RON, compuse din suma de 462.227 RON, reprezentând prejudiciul patrimonial cauzat ca urmare a conduitei abuzive şi a măsurilor nelegale dispuse în contextul inspecţiei fiscale desfăşurate în anul 2017, respectiv din suma de 25.000 RON, constând în prejudiciul nepatrimonial produs prin atingerea reputaţiei sale; la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 487.227 RON, ce urma a fi calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plăţii integrale şi efective a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1816 din 22 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 994A din 20 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 1816 din 22 decembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 994A din 20 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Invocând în drept incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că decizia instanţei de apel este rezultatul unei încălcări a regulilor de procedură aplicabile, precum şi a respingerii necorespunzător argumentate a unor critici formulate prin cererea sa de apel.

Astfel, în dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a afirmat că soluţia pronunţată asupra unor critici formulate în apel nu a fost în mod corespunzător motivată, nefiind respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Concret, a arătat că, deşi curtea a apreciat că nu sunt fondate criticile recurentei referitoare la încălcarea dreptului la apărare şi a unor principii fundamentale ale procesului civil, nu a argumentat această soluţie, rezumându-se să valideze conţinutul încheierii de şedinţă din 08.11.2022 a Tribunalului Bucureşti.

În acest sens, după reluarea conţinutului încheierii menţionate, instanţa de apel a concluzionat că prima instanţă a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia inadmisibilităţii, prin raportare la natura juridică a acţiunii în despăgubire, iar reprezentantul apelantei-reclamante a formulat oral concluzii cu privire la această excepţie, fiind respectate principiile dreptului la apărare şi al contradictorialităţii, fără a observa că excepţia invocată de intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti nu viza natura juridică a acţiunii în despăgubiri, ci pretinsa legătură a acestei acţiuni cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Deşi tribunalul a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii, s-a pronunţat asupra acesteia dintr-o altă perspectivă faţă de cea expusă de autorul excepţiei, iar curtea nu a explicat motivul pentru care a apreciat că această manieră de motivare a sentinţei nu încalcă principiile dreptului la apărare şi al contradictorialităţii.

Recurenta a mai susţinut că nu a fost motivată nici concluzia instanţei de apel prin care a arătat că prima instanţă a fost legal învestită cu soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.

Prin criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 13, art. 14, art. 9, art. 22 alin. (6), art. 397 şi art. 235 C. proc. civ.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., recurenta a învederat că, prin apelul formulat, a susţinut nelegalitatea hotărârii primei instanţe prin prisma nepronunţării asupra unor aspecte pe care nu le-a pus în discuţia contradictorie a părţilor, încălcând dreptul său la apărare.

A susţinut că instanţa de fond nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia inadmisibilităţii, prin raportare la natura juridică a acţiunii introductive, deşi a soluţionat cauza din această perspectivă.

Analizând critica ce a vizat această soluţie, instanţa de apel a apreciat-o ca nefiind fondată, reţinând că la termenul de judecată din 8.11.2022, tribunalul a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia inadmisibilităţii, prin raportare la natura juridică a acţiunii în despăgubiri, asupra căreia reprezentantul recurentei a pus concluzii.

Recurenta a arătat că aceste argumente ale instanţei de apel nu pot fi primite, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a prevederilor art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., neputându-se pune semnul egalităţii între motivarea expusă verbal de reprezentantul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, în raport de care apărătorul său a formulat apărări, şi considerentele hotărârii de primă instanţă pe care se sprijină soluţia de admitere a excepţiei, întrucât acestea se îndepărtează de argumentaţia autorului său.

A considerat că instanţa de apel ar fi trebuit să constate faptul că recurentei i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum şi principiul contradictorialităţii.

Invocând încălcarea dispoziţiilor art. 9, art. 22 alin. (6) şi art. 397 C. proc. civ., recurenta a susţinut că a criticat, prin cererea de apel, faptul că instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii în alte limite faţă de cele trasate de autorul excepţiei. Analizând această critică, instanţa a apel a înlăturat-o în mod greşit, reţinând că prima instanţă a fost legal învestită cu soluţionarea excepţiei.

Recurenta a învederat că nesocotirea principiului disponibilităţii procesului civil antrenează o încălcare a dreptului la apărare al părţii, privit ca o garanţie a unui proces echitabil derulat în faţa unei instanţe independente şi imparţiale.

În acest context, a arătat că judecătorul nu se poate dezice de argumentaţia iniţială a autorului excepţiei, iar, în situaţia în care ar aprecia că excepţia se impune a fi admisă pentru alte motive faţă de cele expuse în susţinerea acesteia, ar trebui să dispună repunerea cauzei pe rol, pentru a da posibilitatea părţilor să îşi expună punctele de vedere.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 235 C. proc. civ., recurenta a afirmat că o altă critică adusă sentinţei primei instanţe viza încălcarea acestor norme de procedură, în sensul că Tribunalul Bucureşti nu putea respinge acţiunea introductivă ca inadmisibilă de vreme ce stabilise, cu caracter interlocutoriu, că pretenţiile recurentei se fundamentau pe instituţia răspunderii civile delictuale.

A apreciat că acest motiv de apel în mod greşit nu a fost primit, reţinându-se că prin respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă prima instanţă nu a încălcat considerentele încheierii din 13 septembrie 2022, prin care a constatat, fără posibilitatea de a mai reveni asupra opiniei sale, că recurenta şi-a întemeiat pretenţiile pe prevederile art. 1349 din C. civ., iar nu pe cele ale Legii nr. 554/2004.

Câtă vreme a reţinut că acţiunea în despăgubiri a recurentei se întemeiază pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., instanţa de fond nu putea reveni asupra propriei statuări şi să respingă cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

A menţionat că a precizat în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel că pretenţiile sale nu se subsumează emiterii celor două acte administrative fiscale (raportul de inspecţie fiscală nr. x din 29.09.2017 şi decizia de impunere nr. xnr. 598 din 09.10.2017 emise de A.J.F.P. Argeş) ori deciziei de soluţionare a contestaţiei (decizia nr. 304/28.03.2018 emisă de D.G.R.F.P. Ploieşti), ci faptelor membrilor echipei de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P. Argeş, anterioare emiterii actelor fiscale.

În timp ce, în ipoteza răspunderii întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 fapta ilicită este una proprie - a autorităţii publice - şi constă în emiterea actului administrativ nelegal, în situaţia răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ., fapta ilicită este a prepuşilor - pentru care răspunde comitentul - şi constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor legale. Cu alte cuvinte, ceea ce interesa în speţa de faţă era stabilirea împrejurării dacă membrii echipei de inspecţie fiscală au săvârşit o faptă ilicită, iar nu caracterul legal sau nelegal al raportului de inspecţie fiscală şi al deciziei de impunere.

Invocând jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a arătat că este necesar să se facă distincţie între culpa proprie a prepusului şi culpa de serviciu a acestuia, deoarece prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedeşte vinovăţia sau culpa sa proprie, atunci când a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcţiile sale. În măsura în care fapta a fost săvârşită de prepus acţionând strict în limitele funcţiei sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispoziţiile şi instrucţiunile comitentului şi în interesul acestuia, vinovăţia se circumscrie noţiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului.

Recurenta a arătat că este greşit raţionamentul instanţelor de fond, care au apreciat că pretenţiile sale puteau fi valorificate, în orice situaţie, numai potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, fără a face vreo distincţie între culpa proprie a membrilor echipei de inspecţie fiscală (care antrenează incidenţa art. 1349 şi art. 1373 C. civ.) şi culpa de serviciu a acestora (care atrage incidenţa prevederilor art. 573 din Codul administrativ şi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004).

A susţinut că dispoziţiile art. 573 din Codul administrativ nu reglementează modul în care se repară prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale angajaţilor unei instituţii sau autorităţi publice săvârşite fără să fi fost emis un act administrativ ori în contextul constatării legalităţii unui astfel de act (fie ca urmare a neatacării sale în termenul prevăzut de lege, fie ca urmare a respingerii acţiunii în anulare).

5. Apărările formulate în cauză

La 28 noiembrie 2023, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a depus întâmpinare, în termenul procedural, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, considerând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a răspuns fiecărei critici, a dat dovadă de rol activ şi a apreciat corect incidenţa normei speciale, derogatorie de la dreptul comun.

Aceleaşi concluzii au fost formulate şi de intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin întâmpinarea depusă de aceasta la 15 decembrie 2023, în termenul legal, în care a susţinut că recurenta nu a dezvoltat critici subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar, în ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel a reţinut corect că au fost respectate principiile ce garantează drepturile procesuale ale părţilor şi că este incidentă răspunderea specială reglementată de art. 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

La 9 ianuarie 2024, recurenta a depus răspuns la întâmpinările intimatelor, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceste părţi, ca neîntemeiate.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Reclamanta a chemat în judecată, pe calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare fiscală şi DGRFP Ploieşti, în calitate de comitenţi, pentru fapta ilicită pretins a fi fost săvârşită de prepuşii săi, inspectori fiscali, cărora li s-a reproşat nerespectarea dispoziţiilor legale în materia inspecţiei fiscale. Astfel, reclamanta a susţinut că a suferit un prejudiciu material şi moral generat de conduita abuzivă şi măsurile nelegale dispuse în contextul controlului fiscal derulat la reclamantă, întrucât inspectorii au încălcat obligaţiile de serviciu (de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor, de a exercita dreptul de apreciere cu bună credinţă şi echitabil, de a examina starea de fapt în mod obiectiv, de a comunica anterior controlului avizul de inspecţie fiscală, de a sesiza organele penale) şi au dispus măsuri nelegale care au fost anulate în procedura de contencios administrativ, în care s-a reţinut că organele de control aveau la dispoziţie elementele pentru a stabili corect situaţia de fapt fiscală, dar nu au făcut-o.

Acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin prisma dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 care instituie o procedură specială pentru soluţionarea unei acţiuni în despăgubiri, dată de legiuitor tot în competenţa instanţelor de contencios administrativ, conduita abuzivă imputată prepuşilor fiind considerată de instanţa de fond ca aflându-se în interdependenţă indisolubilă cu fapta de întocmire a raportului de inspecţie fiscală, iar pretenţiile reclamantei derivă din emiterea actelor administrative a căror nelegalitate a fost constatată pe cale jurisdicţională.

Soluţia a fost confirmată de instanţa de apel, cu motivarea că prejudiciul provocat prin actele de control anulate poate fi recuperat numai prin atragerea unei răspunderi speciale, administrativ-patrimoniale, reglementată de art. 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004, derogatorie de la răspunderea de drept comun, şi că obligaţiile pretins a fi fost încălcate de prepuşii pârâtelor sunt obligaţii reglementate în procedura fiscală, fiind invocate şi analizate şi în dosarul de contencios administrativ.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că soluţia dată unora dintre criticile formulate în apel nu a fost în mod corespunzător argumentată. Consideră că excepţia de inadmisibilitate a fost pusă în discuţie cu o anumită motivare, iar pronunţarea s-a făcut asupra excepţiei dintr-o altă perspectivă, instanţa raportându-se la alte motive.

Critica este nefondată de vreme ce, în apel, instanţa a analizat acest aspect şi a răspuns motivului de apel astfel formulat.

Astfel, în primă instanţă, excepţia inadmisibilităţii a fost invocată de către ANAF cu indicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, din care partea litigantă a dedus neîndeplinirea condiţiilor privind termenul de introducere a acţiunii şi necesitatea soluţionării cererii de către o instanţă de contencios administrativ.

La termenul din 8.11.2022, la care au avut loc dezbaterile, reprezentantul ANAF a susţinut că a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii care are legătură cu Legea nr. 554/2004, iar reclamanta a precizat, încă o dată, temeiul acţiunii, ca fiind dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, afirmând că nu contestă caracterul nelegal al actelor administrative, ci conduita abuzivă a inspectorilor fiscali care au încălcat dispoziţiile legii, astfel cum s-a stabilit în litigiul de contencios administrativ.

Întrucât conduita inspectorilor a fost apreciată de prima instanţă ca fiind indisolubil legată de raportul de control întocmit, aceasta a considerat că operează răspunderea reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, dreptul comun nefiind aplicabil în cauză.

Răspunzând motivului de apel privind schimbarea temeiului juridic al admiterii excepţiei de inadmisibilitate cu încălcarea unor principii de drept procesual, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, potrivit încheierii de dezbateri din 8.11.2022, au fost respectate principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare de vreme ce părţile au pus concluzii oral cu privire la această excepţie astfel cum a fost precizată la termenul la care au avut loc dezbaterile.

Prin urmare, faptul că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce Curtea de apel a respectat îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, cuprinzând în considerentele sale motivele care au susţinut soluţia.

În plus, împrejurarea că excepţia ar fi fost soluţionată dintr-o altă perspectivă decât cea invocată prin notele scrise de ANAF nu constituie un aspect al nemotivării soluţiei, ci o chestiune de aplicare a unor norme de procedură, ce constituie obiect al criticilor recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi 14 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia inadmisibilităţii prin raportare la natura juridică a acţiunii introductive, deşi a soluţionat-o din această perspectivă.

Critica este nefondată întrucât problema admisibilităţii acţiunii de drept comun în răspundere civilă delictuală a fost discutată din perspectiva existenţei unei căi speciale de recuperare a prejudiciului produs prin acte de control fiscal constatate a fi fost nelegale, aceea a Legii nr. 554/2004, împrejurare ce a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile.

Fiind o excepţie de ordine publică, aceasta putea fi invocată şi de către instanţă din oficiu, prin urmare reclamanta nu poate susţine, cu temei, faptul că au fost schimbate, cu ocazia dezbaterilor, argumentele din notele scrise pe care pârâta ANAF şi-a întemeiat excepţia. Astfel cum corect a apreciat instanţa de apel, excepţia a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor din perspectiva din care a şi fost pronunţată soluţia în cauză, iar părţile au formulat concluzii sub acest aspect. Este de reţinut că reclamanta, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată, nu a solicitat amânarea cauzei pentru a formula apărări suplimentare invocând că ar fi fost surprinsă de un aspect nou supus dezbaterii şi nici nu a depus concluzii scrise în perioada de amânare a pronunţării, în care să dezvolte susţineri cu privire la excepţia de inadmisibilitate, astfel cum a fost supusă dezbaterii orale.

Din aceeaşi perspectivă, a pretinsei substituiri a motivelor care au stat la baza invocării excepţiei de inadmisibilitate, s-a mai invocat, de asemenea, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor art. 9, 22 şi 397 C. proc. civ., susţinându-se depăşirea limitelor învestirii primei instanţe.

Şi din această perspectivă critica este nefondată dat fiind că, astfel cum s-a menţionat anterior, inadmisibilitatea reprezintă un motiv de ordine publică cu efect de fine de neprimire pentru actul de învestire al instanţei, în condiţiile în care ceea ce s-a invocat a fost existenţa unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, pe care partea trebuia să o urmeze pentru a solicita recuperarea prejudiciului pretins prin fapta delictuală imputată prepuşilor instituţiei financiare de control.

Prin urmare, în acest context, nu se pune problema depăşirii limitelor învestirii instanţei cu apărările formulate de pârâtă, câtă vreme există norme de ordine publică a căror aplicare este prioritară.

A mai susţinut recurenta, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că au fost încălcate dispoziţiile art. 235 C. proc. civ. în sensul că instanţa nu putea respinge acţiunea introductivă ca inadmisibilă de vreme ce, cu caracter interlocutoriu, prin încheierea din data de 13.09.2022, a stabilit că pretenţiile reclamantei sunt fundamentate pe dispoziţiile art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală de drept comun, astfel că nu mai putea reveni asupra propriei statuări.

Acestei critici, instanţa de apel i-a răspuns în sensul că prima instanţă nu a încălcat considerentele din încheierea interlocutorie pronunţată în data de 13.09.2022, ci, din contră, "reţinând că este competentă material să soluţioneze prezenta cauză raportat la temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată, prima instanţă a analizat cererea în limitele trasate de apelanta - reclamantă, constatând că apelanta - reclamantă nu are deschisă calea procesuală aleasă, având deschisă pentru valorificarea drepturilor sale doar procedura reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004".

Raţionamentul instanţei de apel este corect deoarece stabilirea competenţei materiale, faţă de temeiul legal al raportului juridic dedus judecăţii, nu obligă instanţa să procedeze şi la analiza pe fond a cauzei, câtă vreme în raport de acest temei se verifică modalităţile statuate de lege prin care se asigură accesul la justiţie pentru realizarea dreptului, respectiv dacă pretenţiile pot fi valorificate pe calea aleasă de parte sau există norme speciale care prevăd un alt mecanism de dezdăunare instituit în acest scop.

Mai critică recurenta greşita validare, de către instanţa de apel, a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată prin raportare la prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 573 din Codul administrativ, afirmând că pretenţiile sale nu derivă din emiterea celor două acte administrative fiscale ori din decizia de soluţionare a contestaţiei în favoarea sa, ci din faptele membrilor echipei de inspecţie fiscală, considerând necesar a se face distincţie între culpa proprie a prepusului care acţionează prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcţiile sale, caz în care ar fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat, şi culpa de serviciu în situaţia în care acţionează strict în limitele funcţiei sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispoziţiile şi instrucţiunile comitentului şi în interesul acestuia, caz în care vinovăţia ar fi imputabilă comitentului.

Susţinerea recurentei nu poate fi reţinută. Astfel, instanţa de apel a analizat, din acest punct de vedere, situaţia de fapt şi a apreciat că acţiunile imputate inspectorilor fiscali constituie demersuri circumscrise metodologiei de control, ce au fost supuse controlului jurisdicţional şi în litigiul de contencios administrativ.

Distincţia dintre culpa proprie şi culpa de serviciu, ce a fost dedusă judecăţii pentru prima dată prin motivele de recurs, contrazice, pe de o parte, chiar argumentele reclamantei din cererea introductivă de instanţă în justificarea chemării în judecată a comitenţilor, potrivit cărora faptele ilicite ale membrilor echipei de inspecţie fiscală au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau funcţiile încredinţate, iar, pe de altă parte, statuările instanţelor devolutive asupra situaţiei de fapt, în sensul că faptele imputate aparţin sferei atribuţiilor de serviciu, motiv pentru care a fost considerată ca incidentă răspunderea administrativ-patrimonială a prepusului, guvernată de norme speciale.

Prin urmare, instanţele nu au fost învestite şi nici nu au operat, în procesul de stabilire a aspectelor de fapt relevante, cu existenţa unei distincţii între culpa proprie a prepusului şi culpa de serviciu, de vreme ce, potrivit art. 1373 C. civ., indicat ca temei de drept al acţiunii, răspunderea comitentului este principală şi autonomă în raport cu răspunderea prepusului pentru fapta sa, generând o obligaţie proprie de reparare a prejudiciului independent de vinovăţia prepusului său, astfel că, din acest punct de vedere, critica reclamantei formulată direct în recurs apare ca fiind omisso medio şi nu poate fi analizată, în conţinutul dezvoltat în memoriul de recurs, în această fază procesuală.

Recurenta mai susţine şi că dispoziţiile art. 573 din Codul administrativ nu reglementează modul de reparare a prejudiciilor cauzate de funcţionarii autorităţii publice în lipsa unui act administrativ sau în condiţiile constatării legalităţii unui astfel de act.

În privinţa aplicării normelor speciale, este de reţinut că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 permit promovarea unei acţiuni în despăgubiri în faţa instanţei de contencios administrativ, distinct de acţiunea în anularea actului administrativ nelegal, după cum art. 16 din aceeaşi lege dă posibilitatea chemării în judecată a persoanei care a întocmit actul atacat, care poate răspunde solidar cu autoritatea publică, în cazul în care acţionează cu vinovăţie.

În prezent, O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ instituie în Titlul IV, prin dispoziţiile art. 573 şi urm., răspunderea administrativ-patrimonială a statului, unităţilor administrativ teritoriale sau autorităţilor şi instituţiilor publice pentru repararea pagubelor materiale şi morale cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administraţiei publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim, menţinând, totodată, dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă, sub forma răspunderii patrimoniale, a funcţionarului care a întocmit acest act, în solidar cu autoritatea sau instituţia publică, în condiţiile prevăzute de art. 491 şi 575 din lege (respectiv dacă nu a respectat prevederile legale şi procedurile administrative specifice atribuţiilor stabilite prin fişa postului sau prin lege).

De vreme ce legea specială ce guvernează raporturile de drept administrativ instituie dispoziţii în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat persoanelor fizice şi juridice prin emiterea unui act administrativ ilegal, care stabilesc dreptul celui prejudiciat la acoperirea pagubelor materiale şi morale ce i-au fost cauzate, dispoziţii prin care autoritatea publică răspunde patrimonial obiectiv pentru emiterea actului administrativ sau în solidar cu funcţionarul vinovat, în anumite condiţii, nu există o posibilitate de alegere între aceste norme speciale de strictă aplicare şi dreptul comun, chiar dacă mecanismul derogatoriu prevede similitudini cu instituţiile dreptului comun.

Prin urmare, corect s-a apreciat de către instanţele devolutive că, în condiţiile în care a existat un litigiu în contencios administrativ în care actul administrativ a fost desfiinţat pentru motive de nelegalitate, iar faptele deduse prezentei judecăţi au legătură cu acel act administrativ, fiind imputate funcţionarilor publici chestiuni premergătoare emiterii actului şi care au fost supuse cenzurii în litigiul administrativ, calea procesuală ce trebuie urmată pentru recuperarea prejudiciului cauzat contribuabilului prin măsurile fiscale luate împotriva sa, ce s-au dovedit a fi fost nelegale, este cea prevăzută de norma derogatorie care instituie un mecanism distinct de cel al dreptului comun. Aceasta vizează nu doar măsurile administrative nelegale sau actele de control întocmite de persoane învestite cu autoritate publică, ci şi faptele personale ale acestora săvârşite în exercitarea funcţiei în măsura în care au concurat la crearea prejudiciului patrimonial. Cu alte cuvinte, legea specială reglementează şi situaţiile în care se poate angaja răspunderea persoanei vinovate în solidar cu cea obiectivă a autorităţii emitente a actului dacă se dovedeşte că aceasta nu a respectat, în procedura de întocmire a acestui act, prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile în desfăşurarea activităţii sale, însă doar în condiţiile acestei legi.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că raţionamentul instanţelor devolutive prin care au identificat că în cauza dedusă judecăţii se aplică un raport juridic reglementat de o normă specială, calea dreptului comun nefiind corect aleasă, este fundamentat pe aplicarea judicioasă a legii, astfel încât, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 994A din 20 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.