Restitution under Law 10/2001 bars common-law recovery claim; appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

Primul ciclu procesual

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub numărul x/2018 la data de 15.11.2018 pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamanţii A., B., C. şi D. şi E. au chemat în judecată pârâtul Oraşul Predeal, reprezentat legal de primar, solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să instituie în sarcina pârâtului obligaţia de a le lăsa în deplină proprietate şi paşnică folosinţă suprafaţa de 916 mp din terenul aflat în Predeal, reprezentând parcela nr. 182, punctul Susaiul, din fosta moşie regală.

Prin sentinţa civilă nr. 8646/02 octombrie 2019, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 97/S din data de 16 iulie 2020, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins acţiunea civilă formulată, precizată şi completată de reclamanţii A., B., C. şi D. şi E., ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă

Împotriva sentinţei civile nr. 97/S din data de 16 iulie 2020 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 1161/Ap din data de 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi, a anulat sentinţa civilă nr. 97/S din data de 16 iulie 2020 şi rejudecând a unit cu fondul acţiunii excepţia inadmisibilităţii şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Al doilea ciclu procesual

4. Hotărârea Tribunalului Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 226/S din data de 22 octombrie 2021, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a respins cererea astfel cum a fost ulterior completată de reclamanţi; a obligat reclamanţii să achite în solidar, expertului F. suma de 3.040 RON, cu titlu de diferenţă onorariu.

5. Hotărârea Curţii de Apel Braşov, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 1784/Ap din data de 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamanţi, ca neîntemeiat; a stabilit onorariul definitiv cuvenit expertului F. pentru întocmirea completării raportului de expertiză în faza apelului la suma de 720 RON în sarcina apelanţilor; a obligat apelanţii la plata către expertul F. a sumei de 720 RON cu titlu de onorariu de expertiză.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1784/Ap din data de 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., E..

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, să se dispună admiterea apelului, anularea deciziei nr. 1784/2022 a Curţii de Apel Braşov, admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 916 mp sau cel puţin a suprafeţei de 104 mp teren situat în Predeal, fosta Moşie Regală, parcela x, punctul Susai.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că în mod nelegal şi fără niciun suport probator instanţa de apel a apreciat că terenul în suprafaţă de 104 mp se încadrează în rezerva primăriei, deşi expertul care a efectuat raportul de expertiză a concluzionat că această suprafaţă de teren nu face parte din terenul prevăzut în decizia civilă nr. 233/2009 a Curţii de Apel Braşov, că nu constituie o rezervă a Primăriei şi că nu există niciun proprietar actual al acestei suprafeţe de teren.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au învederat că această apreciere a instanţei de apel este rezultatul unei cercetări nelegale şi poate fi încadrată ca o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a respins în mod nejustificat completarea raportului de expertiză, care ar fi dus la o cercetare judecătorească corectă, precum şi că nu s-a dorit a se lămuri faptul că terenul în suprafaţă de 916 mp (800 mp + 104 mp) se află în acelaşi loc încă din anii 1908, 1935, 1959.

Totodată, au învederat că atât prin motivele de apel, cât şi prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză au arătat că suprafaţa de 916 mp pe care o revendică se află în parcela x, cu număr cadastral x, iar suprafaţa de teren ce a făcut obiectul dosarului soluţionat prin decizia civilă nr. 233/2006 a Curţii de Apel Braşov are număr cadastral x, împreună făcând parte din lotul x situat în Predeal, punctul Susaiu din fosta Moşie Regală.

S-a mai susţinut că suprafaţa de teren de 916 mp sau 800 mp, aşa cum este prevăzută şi în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1908, nu a făcut obiectul cedării în proprietatea familiei G., conform deciziei civile nr. 233/2006 a Curţii de Apel Braşov, astfel încât se poate trage concluzia că terenul a rămas în posesia UAT Predeal şi nu a făcut obiectul unor retrocedări. Prin urmare, acţiunea în revendicare este admisibilă în baza art. 480 C. civ. din 1864 raportat şi la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, deşi acest motiv a fost reiterat în faţa instanţei de apel pentru a fi luat în considerare pentru completarea raportului de expertiză, instanţa a respins, în mod nelegal, cererea,

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că motivarea deciziei atacate este o reluare a celor două cicluri procesuale, iar nu o argumentare a soluţiei date.

Totodată, au susţinut că instanţa de apel, deşi a recunoscut că există suprafaţa de teren de 104 mp, astfel cum s-a constatat în urma efectuării raportului de expertiză, totuşi a reţinut că nu este proprietatea apelanţilor, întrucât poate fi folosită de Primăria Predeal ca rezervă sau pentru alte activităţi.

Faţă de cele arătate, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă UAT Predeal prin Primar nu a depus întâmpinare.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 septembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., D., A., E. şi B. împotriva deciziei nr. 1784Ap din 16 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U.A.T. Predeal prin Primar. A fixat termen de judecată la data de 23.01.2024, ora 9:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele esenţiale ale litigiului, relevante pentru soluţionarea recursului, sunt următoarele:

Reclamanţii au revendicat de la unitatea administrativ teritorială pârâtă o suprafaţă de teren de 916 mp din terenul aflat în Predeal, reprezentând parcela nr. 182, punctul Susaiul, din fosta moşie regală, susţinând că aceasta a aparţinut autorilor lor.

Într-un prim ciclu procesual, acţiunea lor a fost respinsă ca inadmisibilă, faţă de cele statuate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii nr. 33/2008, iar sentinţa Tribunalului a fost anulată de Curtea de apel; s-a apreciat în primul control judiciar că situaţia de fapt referitoare la amplasarea şi identificarea concretă a terenului revendicat nu a fost pe deplin stabilită, astfel încât se impune unirea cu fondul a excepţiei inadmisibilităţii şi reluarea judecăţii la prima instanţă pentru corecta stabilire a faptelor relevante.

La a doua judecată, Tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă; din probele administrate, care au inclus şi expertiza judiciară topografică, s-a reţinut că terenul revendicat de reclamanţi se suprapune cu terenul restituit altor persoane prin hotărâre judecătorească definitivă şi prin dispoziţie emisă de primar, în cadrul procedurii speciale de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001.

Faţă de aceste constatări de fapt, prima instanţă a apreciat că reclamanţii nu pot revendica terenul de la unitatea administrativ teritorială, ei negăsindu-se în ipotezele reţinute de instanţa supremă în cuprinsul deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 ca deschizând calea dreptului comun pentru revendicare.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei a fost respins, argumentarea Curţii de apel validând în esenţă argumentele primei instanţe, cu precizarea că, dintre susţinerile apelanţilor referitoare la identitatea terenului revendicat, instanţa de apel le-a înlăturat ca fiind cereri noi în apel pe cele care se refereau la fostul lot 182B, apreciind că în primul ciclu procesual s-a tranşat cu caracter obligatoriu că reclamanţii au revendicat lotul 182A:

"… obiectul material al acţiunii în revendicare îl constituie lotul x A situat în Predeal, moşia regală Susai, toate susţinerile apelanţilor din cuprinsul cererii de apel cu referire la împrejurarea că terenul revendicat se află în parcela x, număr cadastral x nu pot fi apreciate decât ca o modificare a pretenţiilor lor direct în calea de atac (al doilea ciclu procesual), aspect ce contravine dispoziţiei art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens, se impune a fi observat că această parcelă se află la sud de terenul ce reprezintă lotul nr. 182A cu privire la care s-a reţinut prin decizia Curţii că este revendicat de reclamanţi . Lotul x A este amplasat în parcela x."

Observând că lotul revendicat se suprapune, conform expertizei, cu terenul restituit terţilor, precum şi că titlul acestora, respectiv legalitatea măsurii de restituire nu poate fi analizată în cadrul procesual pendinte, ce nu îi include şi pe beneficiarii acelei restituiri, Curtea de apel a conchis că cererea reclamanţilor nu poate fi primită, deoarece se opune dezlegarea cuprinsă în decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că aceştia ar avea la îndemână acţiunea "în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."

Apreciind asupra legalităţii acestei decizii, Înalta Curte observă, cu prioritate, că în cererea de recurs sunt expuse extensiv circumstanţele de fapt ale litigiului, pornind de la proprietatea antecesorilor reclamanţilor şi finalizând cu chestiuni care ţin de faptele prezente, respectiv amplasarea terenului revendicat şi suprapunerea sa virtuală cu terenul care a fost restituit altor persoane şi care este înscris în cartea funciară ca fiind proprietatea acestora.

Or, din perspectiva limitelor judecăţii de faţă, cenzura instanţei de recurs nu poate privi modul concret de apreciere a probatoriului administrat şi nici rezultatul procesului de stabilire a faptelor relevante, pentru că acestea sunt chestiuni de temeinicie, rezervate exclusiv instanţelor de fond, şi nu de nelegalitate, care să poată fi încadrate în cazurile de casare enumerate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În etapa recursului s-ar fi putut cel mult identifica vicii de procedură în acest proces, care ar fi evidenţiat lacune în modul concret de administrare a probelor şi care să conducă la casarea deciziei în scopul respectării normelor încălcate, dar o asemenea critică, încadrabilă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu s-a formulat.

De aceea, se impune a fi înlăturate toate argumentele care pleacă de la greşita stabilire de către instanţele de fond a situaţiei de fapt referitoare la situaţia concretă a terenului revendicat, deoarece instanţele au administrat probatoriul pe care l-au considerat pertinent, au analizat aceste probe şi au răspuns argumentat susţinerilor reclamanţilor, inclusiv celor care priveau netemeinicia concluziilor expertizei şi existenţa unei diferenţe de aproximativ 100 mp între suprafaţa restituită terţilor şi suprafaţa revendicată de reclamanţi.

Distinct, motivele dezvoltate aduc în discuţie o greşită admitere a excepţiei privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare; această critică nu este încadrată expres de recurenţi, dar ea poate face obiectul analizei în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece implică verificarea corectei aplicări a dezlegărilor cuprinse în decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008, ce a analizat raportul dintre legea specială şi legea generală în materia restituirii imobilelor preluate de statul comunist anterior anului 1989, astfel că se circumscrie cazului de casare privind corecta aplicare şi interpretare a unor norme de drept substanţial.

Prin această decizie, instanţa supremă a statuat că:

"Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."

Legat de aceste dezlegări, recurenţii susţin că acţiunea lor nu a fost întemeiată pe prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 (ce presupunea o procedură administrativă care nu a fost urmată de reclamanţi), ci pe prevederile dreptului comun - art. 480 din C. civ. de la 1864 - şi cu observarea dezlegărilor obligatorii cuprinse în decizia mai sus evocată.

Din perspectiva chestiunilor analizate în cadrul deciziei, în cauză nu sunt incidente însă acele dezlegări care privesc conflictul de drepturi dintre fostul proprietar (care solicită restituirea imobilului) şi respectiv cel care a dobândit imobilul de la stat - de regulă, prin cumpărare.

O atare statuare are în vedere împrejurarea că reclamanţii au revendicat imobilul de la unitatea administrativ teritorială, autoritatea publică ce a fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului pretins preluat de la autorii reclamanţilor şi nu de la subiectele de drept privat în al căror patrimoniu se găseşte imobilul conform faptelor reţinute de instanţele de fond. Mai mult, acei terţi au invocat calitatea de persoane îndreptăţite la reparaţie şi au obţinut restituirea conform legii speciale.

Or, în raportul dintre fostul proprietar şi autoritatea publică deţinătoare a bunului, sunt relevante argumentele expuse în decizia RIL nr. 33/2008 care arată că reclamanţii nu aveau la îndemână calea dreptului comun decât dacă procedura legii speciale nu reprezenta o cale eficientă pentru ei:

"Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant."

Întreaga argumentare a instanţei supreme legată de prioritatea normelor convenţionale faţă de normele interne a plecat de la constatarea că legea specială nu este în toate cazurile un instrument eficient de reparaţie, pentru că restituirea în natură nu mai era posibilă (bunul nu se mai găsea la autoritatea deţinătoare), coroborat cu faptul că măsurile reparatorii prin echivalent erau lipsite de substanţă ("iluzorii" în exprimarea Curţii Europene a Drepturilor Omului).

Cu toate acestea, aşa cum rezultă cu claritate din paragraful de mai sus, Înalta Curte a arătat că de principiu nu există un drept de opţiune între legea generală şi legea specială şi că, "În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului."

De aceea, se reţine că în mod corect instanţele de fond au apreciat că reclamanţii nu au deschisă calea acţiunii în revendicare conform dreptului comun împotriva unităţii administrativ teritoriale.

În acest context este relevant că la data intrării în vigoare a legii speciale (2001) bunul se afla în patrimoniul municipalităţii - restituirea către terţi fiind dispusă în anul 2006 - şi că reclamanţii aveau la dispoziţie calea specială a notificării, ce le dădea vocaţia de principiu la restituire în natură, dacă dovedeau existenţa dreptului autorilor lor şi preluarea abuzivă.

Fără a putea specula în acest cadru procesual asupra rezultatului concret pe care procedura specială de reparaţie l-ar fi avut, deoarece conflictul cu celelalte persoane care au uzat de Legea nr. 10/2001 nu poate fi evaluat în litigiul pendinte, dacă susţinerile reclamanţilor în sensul că imobilul revendicat a rămas în patrimoniul autorilor lor (şi nu a fost înstrăinat către autorii familiei G.) sunt adevărate, atunci nu se identifică niciun motiv pentru care aceştia nu au urmat calea legii speciale pentru a redobândi imobilul.

Acesta este motivul pentru care nu se poate considera că legea specială nu ar fi fost eficace pentru scopul redobândirii imobilului în ipoteza reclamanţilor, nefiind acceptabilă nici teza că ea contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi atunci se poate recurge la mecanismele specifice unui atare conflict, în care dreptul reclamanţilor ar fi putut să fie examinat pe fondul său pe calea unei acţiuni de drept comun.

Dimpotrivă, în absenţa altui argument contrar, dacă uzau de legea specială - cale care nu era facultativă, după cum a subliniat şi instanţa supremă în dispozitivul şi considerentele deciziei RIL nr. 33/2008 - reclamanţii ar fi avut o vocaţie efectivă la restituire, astfel încât devine aplicabil principiul specialia generalibus derogant şi acţiunea lor formulată în temeiul C. civ. apare ca inadmisibilă.

Conex, deşi recurenţii nu au invocat imposibilitatea formulării notificării, instanţa de recurs notează că legea specială de reparaţie (Legea nr. 10/2001) impunea depunerea notificării pentru restituirea în natură într-un termen de 18 luni de la intrarea sa în vigoare şi că în mod constant jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că instituirea de către legiuitor a unor termene pentru aplicarea normelor de reparaţie este permisă statelor membre, intrând în marja acestora de apreciere cu privire la modul concret de reparaţie ales.

Suplimentar acestor considerente, care le completează corespunzător pe cele ale primelor instanţe din perspectiva inadmisibilităţii acţiunii derivate din prevalenţa legii speciale, Înalta Curte are în vedere şi faptul că, plecând de la faptele reţinute de instanţe - în sensul că imobilul revendicat se suprapune peste terenul restituit unor terţi - o acţiune în revendicare nu putea fi intentată împotriva pârâtei din cauză, deoarece aceasta nu deţine imobilul şi, implicit, nu poate să îl restituie, neavând astfel calitatea de posesor neproprietar cerută pârâtului din acţiunea în revendicare.

Deşi în mod formal o atare chestiune îmbracă forma lipsei calităţii procesuale pasive, chestiunea reprezintă în final tot un fine de neprimire, un impediment la judecarea cererii, astfel că şi ea susţine teza respingerii acţiunii fără o judecată pe fond.

În privinţa pretinsei diferenţe de 104 mp între terenul restituit celor care au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 şi terenul revendicat astfel cum a fost identificat de reclamanţi, pe de-o parte instanţa de apel a reţinut că nu se poate constata că acest teren există în materialitatea sa, existând probabilitatea exprimată de expert ca diferenţa să provină din sistematizare urbană sau chiar din erori de măsurare, iar o atare teză faptică nu permite identificarea concretă a unei suprafeţe care să facă obiectul restituirii.

Mai mult decât atât, chiar dacă se acceptă teza reclamanţilor recurenţi în sensul că diferenţa de suprafaţă se mai găseşte în prezent în patrimoniul pârâtului, rămân valabile argumentele de mai sus - în sensul inadmisibilităţii unei acţiuni în revendicare.

Pentru toate aceste considerente, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este considerat a fi nefondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este invocat în mod formal; deşi recurenţii susţin că instanţa de apel nu a soluţionat apelul lor, ci doar a expus din nou cursul litigiului, rezultă din parcurgerea deciziei şi chiar din cele deja expuse mai sus că decizia recurată cuprinde argumentele pentru care soluţia Tribunalului a fost considerată legală şi temeinică, argumente expuse cu claritate şi logică, fără ca în cererea de recurs să se identifice în concret lacune ale motivării pentru a putea fi analizate de instanţa de recurs.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., D., A., E. şi B. împotriva deciziei nr. 1784Ap din 16 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U.A.T. Predeal prin Primar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.