Civil delictual liability for moral damages based on criminal complaint filings: limits of the constitutional right to petition and absence of illicit act

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 09 martie 2022 sub numărul x/2022, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului către fiecare dintre reclamanţi, la plata despăgubirilor în cuantum de 300.000 RON, reprezentând daune morale pentru învinuirile de înşelăciune, abuz în serviciu, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, aduse acestora în dosarul nr. x/2021 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi dosarul penal nr. x/2021 al Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500 RON, către fiecare dintre reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată, efectuate de aceştia în dosarul penal nr. x/2021 al Curţii de Apel Craiova, reprezentând onorarii pentru apărare, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, pretenţiile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 1349 C. civ. si art. 453 C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 144/7.06.2022, Tribunalul Gorj a declinat petitului II al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în favoarea Judecătoriei Novaci şi s-a disjuns petitul I al cererii de chemare în judecată privind daunele morale, fiind înregistrat sub nr. x/2022.

Prin sentinţa nr. 281 din data de 20 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022 s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă

Prin decizia nr. 75/2023 din 28 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a fost respins apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 281 din 20 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul pârât C., ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării la Curtea de Apel Craiova.

Prin motivele de recurs, după expunerea istoricului litigiului, recurenţii critică, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, a omis să analizeze o parte din susţinerile acestora.

Au explicitat că instanţa nu a analizat şi nu a raportat faptele intimatului-pârât C. la limitele dreptului de petiţionare aşa cum sunt stabilite de art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertăţii de exprimare comportând îndatoriri şi responsabilităţi, care poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, măsuri necesare într-o societate democratică. Pentru a fi justificată, ingerinţa în dreptul la liberă exprimare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, respectiv protecţia moralei, reputaţiei sau a drepturilor altora şi să fie necesară într-o societate democratică.

A invoca libera exprimare în situaţia în care ea încalcă vădit dreptul la imagine, la demnitate, la onoare, poate fi considerat ca fiind un abuz de drept, ceea ce face ca exercitarea dreptului în sine, altfel permis de lege, să fie considerată o faptă ilicită.

Astfel, sesizarea instanţei cunoscând că sesizarea este nereală constituie infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, faptă prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 268 alin. (1) şi (2) C. pen., precum şi infracţiunea de ultraj judiciar, prevăzută de dispoziţiile art. 279 alin. (2) şi (4) C. pen.

În fapt, intimatul, sub aparenţa exercitării dreptului de liberă exprimare şi sesizare, a deturnat aceste drepturi democratice de la finalitatea lor, exercitându-le abuziv şi săvârşind infracţiunile sus-menţionate. Împrejurarea că reclamanţii nu au depus plângere penală nu constituie un impediment ca instanţa civilă să analizeze situaţia de fapt şi să constate existenţa faptelor ilicite menţionate.

Mai susţin recurenţii că instanţa de apel nu a analizat susţinerile acestora privind reaua-credinţă a intimatului-pârât C., manifestată la momentul sesizării instanţei de fond, când cunoştea că sesizarea este nereală, folosindu-se de o declaraţie cunoscând că este nereală, aspect esenţial în stabilirea abuzului de drept.

Instanţa de apel nu a analizat susţinerile recurenţilor privind caracterul public al faptelor săvârşite de intimatul-pârât C., prin raportare la dispoziţiile art. 184 lit. b) C. pen., potrivit căruia fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă "în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane".

Considerând că faptele săvârşite de intimatul-pârât C. nu sunt fapte ilicite, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, constatând doar că este de necontestat că reclamanţii au suportat un prejudiciu.

Recurenţii au conchis că în mod eronat s-a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a depus întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 22 septembrie, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 23 ianuarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin motivele de recurs, recurenţii critică, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanţa de apel a omis să analizeze o parte din susţinerile acestora, şi anume nu a analizat şi nu a raportat faptele intimatului-pârât la limitele dreptului de petiţionare stabilite de art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea dreptului la imagine, demnitate, onoare, acţiunea intimatului îmbrăcând forma unui abuz de drept, exercitarea dreptului în sine, altfel permisă de lege, fiind în acest caz o faptă ilicită.

Mai arată recurenţii că instanţa de apel nu a analizat susţinerile acestora privind reaua-credinţă a intimatului-pârât C., manifestată la momentul sesizării instanţei de fond, când cunoştea că sesizarea este nereală, folosindu-se de o declaraţie cunoscând că este nereală, aspect esenţial în stabilirea abuzului de drept sau susţinerile recurenţilor privind caracterul public al faptelor săvârşite de intimatul-pârât, prin raportare la dispoziţiile art. 184 lit. b) C. pen. şi nici celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Recurenţii au conchis că în mod eronat s-a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Motivele astfel expuse au caracter nefondat.

Analizând critica recurentului referitoare la omisiunea de analiză a tuturor motivelor de apel, se observă că instanţa de apel a examinat criticile din apelul declarat de reclamanţi şi a constatat că sunt neîntemeiate.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, hotărârea de apel cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, neputându-se susţine în mod întemeiat existenţa unei motivări incomplete, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină şi justifică soluţia din dispozitiv.

Instanţa de apel a apreciat că, din economia cauzei, ale cărei circumstanţe de fapt le-a evidenţiat, nu rezultă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ce priveşte persoana pârâtului, respectiv că acesta ar fi formulat acuzaţii nedrepte la adresa reclamanţilor, de natură să le afecteze imaginea acestora şi să le producă un prejudiciu nepatrimonial, susceptibil de reparaţie în procedura judiciară pendinte, ci intimatul pârât şi-a exercitat de fapt un drept legal, de petiţionare, în cauză instanţa de apel apreciind că nu s-a dovedit un abuz de drept la acel moment din partea intimatului.

Curtea de apel a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prin acuzaţiile formulate împotriva reclamanţilor, pârâtul nesăvârşind o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care să întrunească condiţiile cerute de lege pentru a îndreptăţi reclamanţii la acordarea daunelor morale pentru atingeri aduse dreptului la imagine şi la demnitate.

Curtea de apel a constatat că apărările pârâtului sunt întemeiate, iar afirmaţiile au fost făcute în limitele normale ale dreptului oricărui cetăţean de a sesiza o faptă penală, neputându-se reţine săvârşirea de către pârât a unei fapte ilicite, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, astfel că, şi în ipoteza în care s-ar reţine suferirea de către reclamanţi a unui prejudiciu de imagine, acest fapt nu ar fi suficient pentru acordarea despăgubirilor solicitate, condiţiile răspunderii civile delictuale trebuind a fi îndeplinite cumulativ.

Astfel, verificând motivarea instanţei de apel, Înalta Curte observă că s-a reţinut inechivoc, chiar dacă nu expressis verbis, lipsa relei-credinţe (afirmate de recurenţi în cererea de recurs) în realizarea afirmaţiilor imputate intimatului de către reclamanţii recurenţi. Relevant în acest sens, este următorul paragraf din decizia recurată:

"neputându-se reţine că intimatul pârât a făcut afirmaţiile pretins defăimătoare cu intenţia de a-i prejudicia şi a le afecta imaginea, prestigiul şi profesia".

Din considerentele instanţei de apel rezultă că aceasta a apreciat că intimatul şi-a exercitat doar dreptul constituţional la petiţionare, aşadar un drept legal, fără a constata şi un abuz de drept din partea acestuia. Curtea de apel a arătat chiar în această direcţie, în cadrul situaţiei de fapt - de care instanţa de recurs este ţinută, date fiind limitele controlului său jurisdicţional exclusiv de legalitate -, că "afirmaţiile au fost făcute în limitele normale ale dreptului oricărui cetăţean de a sesiza o faptă penală".

Or, o astfel de evaluare nu poate fi realizată din punct de vedere juridic, decât exclusiv din perspectiva prevederilor invocate în cererea de recurs de către recurenţi: art. 10 paragraf 2 CEDO, art. 30 Constituţia României şi art. 15 C. civ., prevederi care circumscriu libertatea de exprimare şi interzic abuzul de drept, astfel încât nu se poate afirma în mod fondat că instanţa de apel ar fi omis a cerceta criticile din această perspectivă formulate în cererea de apel.

Caracterul public al afirmaţiilor imputate nu reprezintă o cerinţă a răspunderii civile delictuale, ci poate reprezenta cel mult un criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirilor. De altfel, recurenţii au invocat în cererea de recurs acest element din perspectiva dreptului penal, instanţele civilă nefiind însă, competente material să cerceteze infracţiuni.

Aceeaşi constatare este valabilă cât priveşte susţinerile recurenţilor privind săvârşirea de către intimat a infracţiunilor de inducere în eroare a organelor judiciare şi ultraj judiciar. Aceste infracţiuni nu pot face obiectul analizei instanţei civile într-un dosar civil, instanţa civilă neavând competenţa materială de a se pronunţa cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale vreunei infracţiuni.

Aşadar, statuarea similară a curţii de apel sub acest aspect punctual, nu poate fi nici considerată eronată şi nici echivalată cu o omisiune de cercetare a ansamblului de critici din apel referitor la invocata săvârşire de către intimat de infracţiuni.

În privinţa criticii relative neanalizării de către instanţa de apel a celorlalte cerinţe ale răspunderii civile delictuale, şi aceasta este nefondată, atât timp întrunirea acestor cerinţe este cumulativă, iar instanţa de apel a constatat neîntrunirea primei cerinţe, aceea a existenţei unei fapte ilicite, fapt juridic care determina inutilitatea analizării în continuare, a celorlalte.

Se constată aşadar din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, că instanţa de apel a răspuns criticilor din cererea de apel, în temeiul argumetelor pe care le-a expus, care i-au configurat un raţionament clar şi coerent, deci cerinţa motivării legale a fost îndeplinită de curtea de apel, neputându-i-se impune acesteia să răspundă în parte şi în mod expres, fiecărui argument invocat de părţi, instanţa de judecată având îndrituirea legală de a sistematiza criticile şi a le răspunde inclusiv prin considerente comune. Concluzia expusă se impune deoarece motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă o problemă juridică de calitate şi nu de cantitate.

Aşadar, pentru aceste considerente, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat este nefondat.

Referitor la susţinerile făcute de apărătorul ales al recurenţilor în şedinţa publică din 23 ianuarie 2024 privitoare la faptul că din eroare s-ar fi menţionat în cererea de recurs că acesta se întemeiază pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 în loc de pct. 8, cum ar fi trebuit să fie menţionat, Înalta Curte reţine - din perspectiva art. 489 C. proc. civ. care permite instanţei de recurs calificarea corectă a criticilor din cererea de recurs - că aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât în mod explicit, recurenţii au susţinut în cererea de recurs omisiunea de analiză a anumitor motive de apel (pe care le-au ilustrat), omisiune încadrabilă cu evidenţă în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., aşa cum corect s-au exprimat în scris recurenţii.

De altfel, chiar dacă s-ar grefa pe acest motiv de recurs indicat de către recurenţi verbal la termenul de dezbatere a recursului, Înalta Curte constată şi în această situaţie că evaluarea realizată de curtea de apel în cadrul deciziei recurate se pliază pe silogismul juridic impus de art. 10 paragraf 2 CEDO, art. 30 Constituţia României şi art. 15 C. civ., astfel cum s-a ilustrat anterior, silogism juridic a cărui componentă este şi situaţia de fapt a cauzei, stabilită de instanţa de apel instanţă devolutivă a fondului cauzei, în defavoarea recurenţilor reclamanţi. Or, instanţa de recurs ce exercită un control exclusiv de legalitate al unei hotărâri judecătoreşti, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ., nu ar putea proceda la o reevaluare a situaţiei de fapt fără să îşi depăşească limitele controlului său juridicţional.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată, grefat pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, situaţie de fapt de care instanţa de recurs este legată, că în cauză, curtea de apel nu a procedat la o aplicare greşită sau la o ignorare a prevederilor art. 10 paragraf 2 CEDO, art. 30 Constituţia României şi art. 15 C. civ. sau art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ., ci la o corectă aplicare a lor în cauză.

Pentru toate aceste considerente conjugate ilustrate supra, reţinând că criticile de recurs invocate nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 75 din 28 februarie 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 75 din 28 februarie 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.