Civil liability for illegal slot machine operation upheld against individual defendant in appeal

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 22 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a chemat în judecată pârâta A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în sumă de 1.080.279 RON, în baza dispoziţiilor art. 1357 şi următoarele C. civ., sumă ce reprezintă contravaloarea taxei de licenţă şi respectiv de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot machine, taxe datorate şi neachitate către bugetul statului, în urma săvârşirii infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, constând în faptul că a organizat şi exploatat jocuri de noroc tip slot machine fără licenţă sau autorizaţie, prejudiciind astfel bugetul statului prin neplata acestor taxe cu suma de 1.080.279 RON.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357-1358, art. 1365 C. civ., O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 111/2016, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 7 7/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, O.U.G. nr. 20/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc şi pentru completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea prin Legea nr. 227/2013, H.G. nr. 298/2013 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 45/18.10.2021, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, împotriva pârâtei A., având ca obiect pretenţii.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel apelantul-reclamant Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă

Prin decizia nr. 111/2023 din 21 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă s-a admis apelul formulat de reclamant Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc împotriva sentinţei civile nr. 45/18.10.2021, pronunţate de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A..

A schimbat sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea.

A obligat pârâtă A. la plata către reclamantă Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a sumei de 101.414 RON despăgubiri civile.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs pârâta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri pronunţate de instanţa de fond şi de apel şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării la Tribunalul Mehedinţi, iar în subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr. 111/21.03.2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova şi respingerea apelului.

Prin primul motiv de recurs, recurenta susţine că reclamantul a indicat în acţiunea principală o altă adresă decât cea la care locuieşte efectiv, procedura de citare fiind nelegal îndeplinită la respectiva adresă. A arătat că, începând cu luna august 2021, domiciliul său este în mun. Craiova, fiind citată la adresa din Petroşani.

Susţine că instanţa de apel trebuia să observe incorecta îndeplinire a procedurii de citare din faţa primei instanţe şi să dispună citarea sa în mod corect.

Arată că citarea corectă a fost făcută la ultimul termen de judecată, fără însă a-i fi comunicate actele necesare şi fără să fie repusă în termenul de a formula apărări.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cuprinde motive străine de natura cauzei.

A expus că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că "prima instanţă în mod eronat a condiţionat existenţa prejudiciului de aptitudinea persoanei care a exploatat jocuri de noroc, de a obţine aceste licenţe şi autorizaţii" şi că "orice persoană care derulează activităţi pentru care legislaţia prevede obligativitatea achitării unor taxe, indiferent de formă, poate fi obligată la plata acestora dacă nu le achită în mod voluntar. Taxele aferente obţinerii licenţei, autorizaţiei de exploatare şi taxa de viciu reprezintă venituri pe care statul era îndreptăţit să le încaseze şi pe care nu le-a încasat întrucât pârâta a desfăşurat activitatea respectivă cu eludarea dispoziţiilor legale, inclusiv a celor privind taxele, acesta fiind prejudiciul rezultat din fapta ilicită".

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, raportarea la numărul minim de mijloace de joc pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot machine, la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv 75 de aparate, nu relevă nici prejudiciul efectiv, nici beneficiul nerealizat, întrucât nu se poate vorbi în nicio situaţie despre un prejudiciu cert în privinţa existenţei sale.

Arată că, în mod corect, în motivarea sentinţei apelate, s-a relevat că o persoană fizică nu ar obţine nici licenţă de organizare a jocurilor de noroc şi nici nu ar fi autorizată să le exploateze.

Contrar a ceea ce a reţinut Curtea de Apel Craiova, o persoană fizică nu poate fi considerată organizator de jocuri de noroc, atât timp cât nu ar îndeplini vreodată condiţiile pentru un "organizator de jocuri de noroc", prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 şi cu atât mai mult cu cât această calitate este recunoscută, chiar pentru persoanele juridice, doar acelora care au obţinut în mod efectiv licenţa.

Drept urmare, nu poate fi primită motivarea Curţii de Apel Craiova conform căreia o asemenea persoană fizică s-ar afla într-o situaţie similară cu o persoană juridică ce întruneşte condiţiile legale pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, astfel încât întinderea prejudiciului produs statului ar fi aceeaşi, în toate situaţiile identice sau asemănătoare.

În limitele în care Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta sa, persoană fizică, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot machine relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condiţiile în care acest număr face parte dintre condiţiile necesare autorizării unei persoane juridice, fiind prejudiciul pe care reclamantul l-ar fi suferit dacă o persoana juridica ar fi exploatat mijloacele de joc, iar aceasta ar fi putut fi considerată drept organizator de jocuri de noroc.

În cazul persoanei fizice însă, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componentei pretinse de reclamant şi în limitele învestirii instanţei, este numai cel produs în mod efectiv prin exploatarea unui singur mijloc de joc, astfel cum în mod corect a apreciat Tribunalul Mehedinţi.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că şi o persoană fizică poate fi subiect activ al infracţiunii de "desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc", după cum prevede în mod expres art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, are relevanţă în acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile C. proc. pen.

În temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului.

Drept urmare, soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Susţine că din dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009, precum şi din art. 1 şi art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc rezultă că autorizată pentru desfăşurarea de activităţi în domeniul jocurilor de noroc poate fi numai o persoană juridică, iar nu una fizică, iar în cazul persoanei juridice, autorizarea pentru exploatare se poate da numai dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe, între care şi aceea a deţinerii unui număr minim de 75 de aparate de tip slot machine.

Pe cale de consecinţă, în patrimoniul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, taxa de licenţiere pentru organizarea jocurilor de noroc şi taxa de exploatare aferentă numărului minim de aparate ce pot fi exploatate (75 de aparate) ar putea fi datorată numai în cazul licenţierii şi autorizării persoanelor juridice îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009, iar un prejudiciu în patrimoniul său echivalând cu neachitarea acestei taxe sau lipsirea de beneficiul taxei ar putea fi produs numai de către o astfel de persoană juridică licenţiată şi autorizată.

Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc nu ar fi putut percepe niciodată de la pârâtă astfel de taxe şi, implicit, în patrimoniul său, nu s-ar fi putut produce prejudiciul constând în echivalentul acestora.

Spre deosebire de cazul operatorului economic care trebuie să achite taxa de licenţiere, autorizare, viciu, o persoană fizică nu poate fi niciodată licenţiată şi autorizată pentru exploatarea jocurilor de noroc.

De altfel, prima instanţă a şi observat că fapta persoanei fizice de a desfăşura activităţi în domeniul jocurilor de noroc, fără licenţă şi fără autorizaţie de exploatare, nu este lăsată de legiuitor nesancţionată, aceasta constituind infracţiune potrivit art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, pedepsită cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

Legiuitorul nu a prevăzut însă, în cazul săvârşirii acestei infracţiuni o altă sancţiune cu caracter pecuniar. Este adevărat că aceasta nu exclude angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei fizice în astfel de situaţii, sub condiţia dovedirii însă a unui prejudiciu cert produs prin fapta acesteia de a exploata, fără licenţă şi fără autorizaţie, un anumit număr de mijloace de joc.

Raportat la elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, prejudiciul ar putea consta eventual în lipsirea reclamantului de anumite venituri calculate procentual din încasările obţinute în urma exploatării fără licenţă sau autorizaţie a mijloacelor de joc sau ar putea fi vorba de un prejudiciu produs statului prin neînregistrarea profitului obţinut din exploatarea aparatului slot machine si nefiscalizarea acestor venituri.

Însă, în cauza de faţă nu se urmăreşte recuperarea unor astfel de prejudicii, nefiind propuse nici dovezi pentru cuantificarea lor, iar în privinţa prejudiciului reclamat nu poate fi reţinută existenţa legăturii de cauzalitate cu fapta sa.

În consecinţă, nu poate fi reţinut ca prejudiciu suma solicitată în cuantum de 1.080.279 RON, formată din: 88.186 RON - taxa aferentă licenţei de organizare a jocurilor de noroc; 859.814 RON - taxa aferentă autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc; 132.279 RON - taxa de viciu, întrucât un singur aparat nu permitea licenţierea şi autorizarea sa pentru desfăşurarea oricăror activităţi în acest domeniu, potrivit art. 6 si art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009.

Aşadar, Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc nu ar fi putut niciodată încasa de la pârâtă suma de 1.080.279 RON şi nici nu ar fi putut fi prejudiciat cu această sumă.

De asemenea, nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte cuantificarea prejudiciului pentru folosirea unui singur aparat.

Dimpotrivă, prejudiciul invocat de reclamant nu este cert şi în strânsă legătură de cauzalitate cu pretinsa faptă ilicită, astfel că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile cerute de dispoziţiile art. 1357 C. civ., pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale.

Cu privire la existenţa prejudiciului, pentru a fi susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert, direct şi personal, să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim. Prejudiciul cert presupune atât existenţa lui sigură, cât şi posibilitatea evaluării lui în prezent. Prejudiciul trebuie să fie direct, practica judiciară cerând constant, în materie de răspundere patrimonială, ca pagubele să fie o consecinţă directă a faptei păgubitoare.

Or, în speţă, nu există posibilitatea stabilirii reale a prejudiciului pentru un singur aparat. Abaterea constatată nu se poate estima valoric, neexistând posibilitatea stabilirii unui prejudiciu cert.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A explicitat că procedura de citare a fost legal îndeplinită şi, pe fond, instanţa a reţinut corect că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce o priveşte pe pârâtă.

A solicitat admiterea acţiunii civile aşa cum a fost formulată iniţial de către Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 18 septembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 29 noiembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin primul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârile pronunţate în fond şi apel, întrucât procedura de citare ar fi fost nelegală. A explicitat că domiciliul său este, începând din august 2021, în Craiova, iar citarea sa a fost făcută la fostul domiciliu din Petroşani.

Critica astfel expusă este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care reglementează locul citării şi comunicării actelor de procedură, persoanele fizice vor fi citate la domiciliul acestora.

Înalta Curte reţine că acţiunea a fost introdusă pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 22 iulie 2021.

Potrivit extrasului Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date aflat la dosarul instanţei de apel la fila x, în perioada 17 mai 1990-24 august 2021, domiciliul pârâtei a fost în municipiul Petroşani, strada x.

Se constată că la momentul introducerii acţiunii, domiciliul pârâtei era în municipiul Petroşani, unde s-a şi efectuat citarea, potrivit dovezii de înmânare a citaţiei de la fila x verso din dosarul instanţei de fond (29 iulie 2021).

Potrivit dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ., dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoştiinţare, procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.

În cursul judecăţii la fond, respectiv începând cu 25 august 2021 pârâta şi-a schimbat domiciliul.

Pe cale de consecinţă, raportând textele de lege sus-citate cauzei deduse judecăţii, se constată că procedura de citare la fond a fost efectuată legal, pârâta neaducând la cunoştinţa instanţei schimbarea ulterioară a domiciliului, conduită care se sancţionează cu aprecierea citării la fostul domiciliu ca fiind legală.

În ceea ce priveşte judecata în apel, Înalta Curte constată că instanţa de apel, constatând prin încheierea din 21 februarie 2023, că procedura de citare în apel cu pârâta A. nu a fost efectuată corect, a efectuat adresă la DEPABD, din adresa respectivă reieşind că, începând cu 25 august 2021, pârâta a avut domiciliul în Craiova.

Instanţa de apel a efectuat citarea pârâtei la domiciliul din Craiova, citaţie primită de aceasta la 24 februarie 2023, potrivit dovezii de la fila x verso dosar apel.

Potrivit dovezilor de la dosar apel, pârâta a solicitat la studiu dosarul, a efectuat copii de pe înscrisurile aflate la dosar cu telefonul, şi a formulat, prin avocat, cerere de acces la dosarul electronic.

La termenul de judecată din 07 martie 2023, pârâta, prezentă personal, a solicitat termen în vederea angajării unui avocat, cerere care a fost încuviinţată de instanţa de judecată, fiind acordat termen în cauză la 21 martie 2023.

La termenul de judecată din 21 martie 2023, când cauza a rămas în pronunţare, pârâta a fost reprezentată de avocat ales B., cu delegaţie la dosar, potrivit practicalei deciziei nr. 111/2023 din 21 martie 2023.

Având în vedere aspectele relevate, se constată că procedura de citare cu pârâta a fost efectuată legal în apel la domiciliul actual, contrar susţinerilor acesteia, pârâta având posibilitatea să solicite o eventuală repunere în termenul de depunere a unei întâmpinări, să propună probe şi să-şi formuleze apărări.

De asemenea, partea a avut apărare calificată în această fază procesuală, astfel că pentru ansamblul acestor argumente se constată nefondate şi susţinerile privind un eventual viciu de citare în apel.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este criticată decizia pronunţată în apel pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dispoziţiile art. 1385 şi urm. C. civ., motivându-se incertitudinea prejudiciului, nedovedirea acestuia, inexistenţa legăturii de cauzalitate cu fapta sa. A mai argumentat recurenta că persoana fizică nu poate săvârşi respectiva faptă ilicită, ci doar persoana juridică, în accepţiunea dispoziţiilor O.U.G. nr. 77/2009.

Prioritar oricărei analize, se impune a se arăta că răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1349 C. civ., poate fi antrenată numai în situaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor referitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a culpei autorului faptei ilicite.

Potrivit art. 1381 alin. (1) C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. La baza răspunderii civile delictuale se află principiul reparării integrale a prejudiciului (art. 1385 alin. (1) C. civ.), despăgubirea cuprinzând pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care, în condiţii obişnuite, l-ar fi putut realiza şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (alin. (2) al aceluiaşi articol).

Pe acest temei legal, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans). În ambele situaţii, este necesar ca prejudiciul pretins de persoana păgubită prin săvârşirea faptei ilicite, căreia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existenţă, cât şi ca posibilitate de evaluare. Problema caracterului cert al prejudiciului se pune atunci când existenţa acestuia este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent.

În privinţa condiţiilor pe care prejudiciul trebuie să le îndeplinească pentru a se putea dispune repararea lui, una dintre exigenţele principale vizează caracterul cert al acestuia. În acord cu dispoziţiile legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală şi prin raportare la statuările constante ale jurisprudenţei şi doctrinei, rezultă aşadar, că un prejudiciu poate fi considerat cert atunci când existenţa lui actuală sau viitoare este neîndoielnică, iar întinderea lui poate fi stabilită în prezent.

Sunt deci, certe prejudiciile actuale, adică acele care s-au produs în integralitatea lor până la momentul la care victima solicită reparaţia.

Raportând aceste considerente şi dispoziţii legale la decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 1.080.279 RON, în baza art. 1357 şi urm. C. civ., sumă ce reprezintă contravaloarea taxei de licenţă şi respectiv de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot machine, taxe datorate şi neachitate către bugetul statului, în urma săvârşirii infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, constând în faptul că a organizat şi exploatat jocuri de noroc tip slot-machine fără licenţă sau autorizare.

Pârâta a fost cercetată penal în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia în care s-a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei la 10 februarie 2020, iar prin sentinţa penală nr. 49 din 03 iulie 2020, Judecătoria Strehaia a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la 10 februarie 2020, inculpata A. fiind condamnată la 180 zile amendă, în cuantum de 2160 RON, pentru săvârşirea infracţiunii de desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc, lăsându-se nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, în temeiul art. 486 alin. (2) C. proc. pen.

Instanţa de apel a constatat că autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv, ci şi beneficiul nerealizat, fiind necesar ca prejudiciul pretins de către cel păgubit prin săvârşirea faptei ilicite să fie cert.

Curtea a reţinut că prima instanţă în mod eronat a condiţionat existenţa prejudiciului de aptitudinea persoanei care a exploatat jocuri de noroc, de a obţine aceste licenţe şi autorizaţii, această interpretare excluzând de plano posibilitatea atragerii răspunderii civile delictuale în situaţiile în care un subiect de drept desfăşoară o activitate fără să îndeplinească cerinţele legale necesare autorizării.

A conchis că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv existenţa faptei ilicite constând în exploatarea unui aparat de tip slot machine fără a deţine în prealabil licenţă de organizare a jocurilor de noroc şi autorizaţie de exploatare pentru fiecare aparat în parte, a unui prejudiciu (reprezentând echivalentul taxelor prevăzute de lege în raport cu activitatea efectiv desfăşurată de pârâtă), precum şi a unei legături de cauzalitate între acestea.

Instanţa de apel a mai constatat că şi o persoană fizică putea fi subiect activ al infracţiunii de "desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc", după cum prevede în mod expres, art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, chestiune care are relevanţă în acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile C. proc. pen.

Statuările instanţei de apel privitoare la întrunirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale sunt corecte.

Din dispoziţiile art. 1 şi art. 18 din H.G. nr. 870/2009 (regăsite ulterior în cadrul art. 1 şi art. 74 din Normele metodologice de punere în aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc din 24.02.2016), din art. 6, art. 13 şi art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, rezultă că persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de tip slot-machine, aceasta fiind însă, obligată să achite statului taxele aferente activităţii de acest gen, desfăşurate în condiţii de nelegalitate, temeiul acestei obligaţii juridice a sa rezidând în răspunderea civilă delictuală.

În acest context, se observă că dispoziţiile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală nu au fost încălcate sau aplicate greşit. O astfel de ipoteză (în care normele ar fi încălcate sau aplicate greşit) s-ar identifica dacă, spre exemplu, în pofida faptului că legea stabileşte clar condiţiile cerute de lege pentru admiterea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, instanţa examinează şi reţine pentru a-şi fundamenta soluţia şi o condiţie neprevăzută de lege.

Însă, nu aceasta este situaţia din prezenta cauză de recurs.

Întreaga motivare a cererii de recurs, subsumată criticii referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material, gravitează în privinţa condiţiei referitoare la existenţa unui prejudiciu, prejudiciu pe care recurenta îl contestă ca urmare a faptului invocat că achitarea către bugetul de stat a taxelor pentru obţinerea licenţei şi autorizarea exploatării jocurilor de noroc, reprezintă o obligaţie care aparţinea nu persoanei fizice, ci persoanei juridice.

Statuările instanţei de apel privitoare la atribuirea săvârşirii fapte ilicite persoanei fizice şi producerea de către aceasta a unui prejudiciu în patrimoniul intimatului sunt corecte de vreme ce, din dispoziţiile art. 1 şi art. 18 din H.G. nr. 870/2009 (regăsite ulterior în cadrul art. 1 şi art. 74 din Normele metodologice de punere în aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc din 24.02.2016), din art. 6, art. 13 şi art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, rezultă că persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de tip slot-machine, aceasta fiind însă, obligată să achite statului taxele aferente activităţii desfăşurate în condiţii de nelegalitate, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Chiar dacă operatorul de jocuri de noroc este, potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 77/2009, persoana juridică care a obţinut licenţă de organizare a jocurilor de noroc şi autorizaţie de exploatare a jocurilor de noroc, pârâta răspunde pentru fapta proprie, pe tărâm delictual, fiind lipsit de relevanţă în stabilirea persoanei responsabile împrejurarea că organizarea şi exploatarea aparatele de jocuri de noroc revenea unei societăţi comerciale sau că legea deschide doar persoanelor juridice posibilitatea de a desfăşura activităţi de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc, de vreme ce s-a demonstrat implicarea pârâtei A. în desfăşurarea de activităţi ilicite din domeniul jocurilor de noroc, element constitutiv al unei infracţiuni.

Concluzia se impune întrucât pârâta a acţionat în nume propriu, şi nu ca operator economic/persoană juridică, acţiunea sa vizând tocmai eludarea căilor legale ce presupuneau ca desfăşurarea jocurilor de noroc să se realizeze într-un cadru controlat.

Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, în forma în vigoare la data săvârşirii faptei, "Prin organizator de jocuri de noroc se înţelege persoana juridică licenţiată să organizeze şi să exploateze jocuri de noroc în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale reglementărilor specifice. Poate dobândi această calitate persoana juridică de drept român constituită în condiţiile legii sau persoana juridică constituită legal într-un stat membru al Uniunii Europene sau în state semnatare ale Acordului privind Spaţiul Economic European sau din Confederaţia Elveţiană".

Acordarea licenţei de organizare a jocurilor de noroc, respectiv acordarea autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc se realizează, astfel cum statuează art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, cu perceperea de taxe, iar operatorul economic trebuie să îndeplinească pentru obţinerea licenţei de organizare a jocurilor de noroc şi a autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 15, între acestea regăsindu-se şi cele legate de numărul minim de mijloace de joc, locaţii sau dotări tehnice pentru care se poate solicita autorizarea, prevăzute la alin. (6) la pct. a) fiind impusă condiţia ca pentru jocurile tip slot-machine, numărul minim de mijloace de joc care pot fi exploatate de acelaşi operator economic să fie de 75 de slot-machine, care pot fi exploatate în cadrul aceleiaşi locaţii sau în locaţii diferite. Dacă numărul autorizaţiilor de exploatare a jocurilor de noroc plătite de organizator scade sub numărul prevăzut în prezenta ordonanţă de urgenţă, licenţa de organizare a jocurilor de noroc se revocă de drept, fără îndeplinirea altor proceduri prealabile.

Din economia acestor dispoziţii legale, invocate de altfel, şi de recurentă, rezultă, aşadar, că numai o persoană juridică poate fi autorizată pentru desfăşurarea de activităţi în domeniul jocurilor de noroc, iar nu una fizică; în cazul persoanei juridice, autorizarea pentru exploatare se poate da numai dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe, între care şi aceea a deţinerii unui număr minim de 75 de aparate de tip slot-machine. Aceasta nu înseamnă, însă, că pe tărâm delictual, nu poate răspunde şi persoana fizică pentru organizarea în mod nelegal, neautorizat, a acestor jocuri.

În limitele în care reclamantul a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta pârâtei, persoană fizică, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condiţiile în care acest număr face parte dintre condiţiile necesare autorizării unei persoane juridice, fiind prejudiciul pe care intimatul l-ar fi suferit dacă o persoană juridică ar fi exploatat mijloacele de joc, iar aceasta ar fi putut fi considerată drept organizator de jocuri de noroc.

În cazul persoanei fizice însă, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componenţei pretinse de către intimat şi în limitele învestirii instanţei de recurs, este numai cel produs în mod efectiv prin exploatarea aparatelor de joc efectiv utilizate, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, ţinând cont că prejudiciul nu se poate raporta la taxe şi autorizaţii pe care persoana fizică nu le-ar putea obţine, respectiv datora vreodată bugetului de stat.

Prin urmare, este eronată şi susţinerea intimatei privind configurarea prejudiciului în cauză ca reprezentând taxa fixă pentru licenţă, taxa aferentă autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc de tip slot-machine şi taxa de viciu pentru 75 de aparate, taxe care incumbă doar operatorului economic, în condiţiile în care organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc este atributul exclusiv al unei persoane juridice care poate primi licenţă şi poate fi autorizată în acest scop, după achitarea taxelor corespunzătoare care se fac venit la bugetul statului, cea care poartă în mod direct şi exclusiv răspunderea pentru acest tip de activitate, conform art. 21 din O.U.G. nr. 77/2009.

Din acest punct de vedere nu poate fi primită nici susţinerea în sensul că întinderea prejudiciului ar trebui examinată în raport cu situaţia organizatorilor de jocuri de noroc care funcţionează legal şi care achită taxa de licenţă şi taxa de autorizare pentru minim 75 de aparate. Aceasta întrucât răspunderea civilă poate fi angajată numai pentru un prejudiciu cert, prezent sau viitor, iar nu pentru unul potenţial, a cărui producere în viitor este incertă şi care ar putea fi doar presupus prin comparaţie cu prejudiciul ce ar putea fi adus de alte persoane în alte situaţii, chiar similare celei din cauză.

În plus, situaţiile juridice invocate sunt diferite. Astfel, spre deosebire de cazul operatorului economic care trebuie să achite taxa de licenţiere sau autorizare, inclusiv în ipoteza revocării licenţei de organizare, conform art. 15 alin. (6) lit. a) teza finală din O.U.G. nr. 77/2009, o persoană fizică nu va putea fi niciodată licenţiată şi autorizată pentru exploatarea jocurilor de noroc, concluzia impunându-se chiar dacă ea s-ar afla în situaţia particulară expusă de art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2009, ceea ce însă, nu este cazul în speţă, în condiţiile în care în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, stabilite definitiv de căre instanţa de apel, nu s-a reţinut că ar fi existat vreun contract încheiat în condiţiile legii între vreun organizator de jocuri de noroc şi pârâta recurentă.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că şi o persoană fizică ar putea fi subiect activ al infracţiunii incriminate de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, are relevanţă în acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile C. proc. pen.

Astfel, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

În cauză, în procesul penal recurenta pârâtă a fost condamnată pentru fapta ilicită fundament şi al prezentei acţiuni deduse judecăţii, acţiunea civilă fiind lăsată nesoluţionată în condiţiile art. 486 alin. (2) C. proc. pen.

Or, potrivit acestui text procesual penal special, "(2) În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile". Aşadar, în privinţa celorlalte elemente (între care se înscriu fapta ilicită şi vinovăţia inculpatei - persoană fizică) există autoritate de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare, cum este cazul şi în speţă, inculpata fiind condamnată prin sentinţa penală nr. 49/2020 a Judecătoriei Strehaia pentru fapta ilicită element al răspunderii civile delictuale prezente (deci, nu doar al răspunderii penale).

De altfel, doar informativ, Înalta Curte menţionează şi că în cadrul paragrafului nr. 52, instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a constatat în cadrul deciziei sale nr. 69/2022, faptul că "alte instanţe au apreciat că prejudiciul cert constă în taxa de licenţă şi de autorizare corespunzătoare numărului de aparate efectiv exploatate (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti; secţia civilă a Curţii de Apel Craiova; Curtea de Apel Ploieşti; Curtea de Apel Suceava; Tribunalul Prahova)", constatându-se aşadar, existenţa de practică judiciară în sensul celor prezentate de instanţa de apel în prezenta cauză.

Întrucât ansamblul considerentelor anterior prezentate se constituie în contraargumente faţă de criticile din recurs ale recurentei pârâte relative faptului că prejudiciul nu ar fi unul cert, întrucât determinarea sa nu ar fi posibilă ca urmare a faptului că taxele respective în raport de care el a fost determinat incumbă doar persoanelor juridice, rezultă că întreg ansamblul acestor susţineri ale recurentei pârâte este unul nefondat.

Aşadar, în temeiul celor expuse supra, rezultă că în ipoteza în care persoana fizică exploatează jocuri de noroc, fără licenţă si fără autorizaţie prealabilă, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componentei pretinse de către reclamant, este cel produs prin exploatarea aparatelor de joc efectiv utilizate, pentru funcţionarea cărora era necesar a fi achitate taxe aferente licenţei de organizare a jocurilor de noroc şi autorizaţiei de exploatare. Ca atare, reţinând că recurenta pârâtă a desfăşurat o activitate pe care legea nu i-o îngăduie, activitate prin care a obţinut beneficii financiare nesupuse niciunei forme de taxare şi impozitare, prejudiciind astfel statul, rezultă că acesteia îi incumbă, ca expresie a principiului reparării integrale a prejudiciului, şi obligaţia de a achita taxele prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr. 77/1999, ca parte componentă a prejudiciului de recuperat.

Aşadar, aserţiunea recurentei pârâte potrivit căreia prejudiciul reprezentat de taxele aferente activităţilor din domeniul jocurilor de noroc, reglementate de art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (2) lit. b) şi art. 15 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 77/2009 este un prejudiciu eventual şi virtual nu poate fi primită, întrucât acesta a constat în echivalentul taxei de licenţă în cuantum de 88.186 RON, al taxei de autorizare în cuantum de 11.464 RON, precum şi al taxei viciu în cuantum de 1.763,72 RON, pentru 1 aparat exploatat, taxe prevăzute în anexa O.U.G. nr. 77/2009 în forma în vigoare la data săvârşirii faptei, modalitatea de determinare a întinderii prejudiciului nefiind aşadar, legală.

Împrejurarea că taxa pentru licenţa de organizare a jocurilor de noroc este reglementată în mod unitar prin anexa la O.U.G. nr. 77/2009 şi nu pe fiecare aparat în parte, precum în cazul celorlalte două componente ale prejudiciului constatat, împiedică fragmentarea acestei taxe, fapt care din punct de vedere juridic nu determină nici un fel de sincopă sau eroare în raţionamentul legal adoptat de instanţa de apel în stabilirea întinderii prejudiciului, ci dimpotrivă, îi consolidează corectitudinea.

Pentru ansamblul acestor considerente, nu se poate afirma în mod întemeiat că cerinţa caracterului cert al prejudiciului ar fi fost stabilită în mod nelegal de către instanţa de apel, nici din perspectiva existenţei şi nici din perspectiva posibilităţii de evaluare.

Argumentele prezentate în precedent ilustrează faptul că dispoziţiile legale din cuprinsul O.U.G. nr. 77/2009 sau H.G. nr. 870/2009 nu sunt de natură a infirma posibilitatea existenţei şi determinării întinderii prejudiciului cauzat prin fapta ilicită sancţionată inclusiv pe plan penal, deci inclusiv conturarea legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, element al răspunderii civile delictuale.

Din perspectiva tuturor celor expuse, rezultă şi că susţinerea recurentei pârâte potrivit căreia hotărârea recurată conţine motive străine de natura cauzei, susţinere subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, considerentele deciziei recurate fiind corecte prin raportare la calitatea recurentei de persoană fizică şi nu juridică, astfel cum s-a ilustrat anterior. Aşadar, inclusiv acest motiv de recurs este unul nefondat.

Înalta Curte mai constată că elementele reprezentate de caracterul cert al unui prejudiciu şi existenţa sau inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul determinat într-o cauză reprezintă aspecte de fapt, determinabile pe baza probelor administrate pricinii.

Or, criticile expuse în cuprinsul cererii de recurs care privesc modul de evaluare a situaţiei de fapt şi de interpretare a probaţiunii administrate în cauză, recurenta-pârâtă făcând referiri la inexistenţa prejudiciului material, la nedovedirea acestuia, la imposibilitatea cuantificării sale prin prisma faptului că exista un singur aparat de tip slot machine, nu pot fi subsumate motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât ele pun în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea deciziei atacate.

Modul de interpretare a probelor de către instanţa de prim control judiciar, interpretare care ar fi condus, în opinia recurentei pârâte, la o constatare greşită a situaţiei de fapt şi, implicit, la obligarea acesteia la plata unui anumit prejudiciu, nu poate constitui obiect de cercetare în recurs, întrucât, astfel cum s-a arătat, recursul este o cale de atac exclusiv de legalitate, el nefiind mijlocul procedural prin intermediul căruia să se poată reinterpreta probele şi să se ajungă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

Stabilirea unei alte valori probatorii a dovezilor administrate cauzei şi, pe cale de consecinţă, validarea opiniei recurentei pârâte cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie în reglementarea art. 1357 C. civ., ar însemna o reanalizare a situaţiei de fapt şi a modului cum aceasta a fost stabilită/reţinută de instanţa de apel, însă această împrejurare este incompatibilă cu controlul judiciar subsumat verificării legalităţii deciziei apelate, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, va fi respins recursul promovat ca fiind nefondat.

Cât priveşte solicitarea formulată prin întâmpinarea intimatei Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc de admitere în integralitate a cererii de chemare în judecată, iar nu în parte, aşa cum a fost soluţionată în apel, instanţa de recurs nu poate da curs unei astfel de cereri în lipsa formulării unei cereri de recurs de către intimată prin care să critice modul de soluţionare a acţiunii sale. Aceasta întrucât cercetarea unei astfel de susţineri este subordonată dispoziţiilor procedurale care interzic invocarea unei critici de nelegalitate omisso medio, cu încălcarea principiului ierarhiei căilor de atac, o atare dezlegare nefiind posibilă pentru prima dată în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei nr. 111/2023 din 21 martie 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei nr. 111/2023 din 21 martie 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.