Vindication of central thermal energy system assets: scope of res judicata and standing of judicial experts to appeal fee determinations

Şedinţa publică din data de 23 mai 2024

Deliberând asupra recursurilor declarate în cauză, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 27 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Suceava au chemat-o în judecată pe pârâta Societatea Termica S.A. Suceava, solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie bunurile imobile şi mobile enumerate la pct. I şi II, precum şi instalaţiile şi echipamentele aferente acestora, ce fac parte din Sistemul de alimentare centralizată cu energie termică - SACET şi asigură realizarea serviciului de transport şi distribuţie a agentului termic pe raza unităţii administrativ teritoriale.

Pârâta Societatea Termica S.A., reprezentată de lichidator judiciar A.., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a civile a Tribunalului Suceava şi trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare, la secţia de contencios administrativ a acestei instanţe, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A solicitat suspendarea soluţionării cauzei pe motiv că se află în procedura falimentului, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. A cerut suspendarea judecării prezentului dosar până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014, aflat în faza recursului, pe rolul Curţii de Apel Suceava, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.. A invocat excepţia tardivităţii formulării şi depunerii acţiunii şi exercitării dreptului de opţiune şi constatarea decăderii din dreptul de opţiune de preluare a bunurilor aflate în proprietatea Termica S.A., necesare funcţionării SACET, drept ce trebuia exercitat în termen de 30 de zile anterior datei de încetare a contractului de concesiune încheiat între părţi. A invocat prezumţia autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte terenul situat pe amplasamentul Centralei Termice din municipiul Suceava, str. x x, jud. Suceava, conform titlului de proprietate seria x nr. x din 8 august 2001, emis pe numele Societăţii Termoelectrica S.A. - S.E. Suceava, în suprafaţă de 20.118 mp, care a fost înscris în cartea funciară având ca proprietar Societatea Termica S.A., conform încheierii O.C.P.I. Suceava nr. 1848/2004, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. S.A. în ceea ce priveşte terenurile şi clădirile pentru care reclamanţii au înscris dreptul de proprietate la cartea funciară.

Societatea Termica S.A. a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata următoarelor sume: 174.279.000 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor revendicate, la care se adaugă dobânda legală şi actualizarea în raport cu indicele de inflaţie; 251.522.269 RON, reprezentând daune-interese; 32.267.377 RON (compusă din 18.806.816 RON, constând în contravaloarea lucrărilor de investiţii pentru modernizare şi 13.460.561 RON, reprezentând contravaloare lucrări de reparaţii şi întreţinere), reprezentând contravaloarea reparaţiilor şi investiţiilor făcute asupra bunurilor revendicate, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală şi cu indicele de inflaţie, urmare a cheltuielilor necesare şi utile efectuate de pârâta proprietar de bună-credinţă.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2018, Tribunalul Suceava a scos de pe rol cauza şi a înaintat-o Tribunalului Botoşani, urmare a admiterii, de către Curtea de Apel Suceava, a cererii de strămutare formulată de pârâtă.

Dosarul a fost înregistrat, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal care, prin sentinţa civilă nr. 208 din 2 martie 2018, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile din cadrul acestei instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia I civilă la data de 15 martie 2018, sub nr. x/2017*.

Prin încheierea din 20 martie 2018, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civile în soluţionarea cauzei. A fost declinată competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Botoşani. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Suceava pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 23 din 27 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Suceava a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Botoşani.

În faţa Tribunalului Botoşani, C. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei - reclamante Societatea Termica S.A., reprezentată de lichidatorii judiciari, A. şi D..

În şedinţa publică din 8 iunie 2018, tribunalul a respins excepţia de netimbrare, prin raportare la decizia nr. 391 din 26 aprilie 2012 a Curţii Constituţionale şi la art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013; a luat act că nu se mai susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, conform art. 563 alin. (2) din C. civ.. În privinţa cererii de suspendare a judecăţii, în raport art. 36 din Legea nr. 85/2006, instanţa a constatat că doar cererile prin care se urmăreşte realizarea unei creanţe asupra debitoarei aflate în insolvenţă se suspendă, spre deosebire de cererile care nu pot să ducă, în mod direct, la realizarea creanţei şi acţiunile reale asupra cărora nu intervine suspendarea; a respins cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2014, aflat în recurs pe rolul Curţii de Apel Suceava; a prorogat pronunţarea asupra cererii de suspendare până la soluţionarea dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Botoşani până după depunerea unor înscrisuri relevante; cu privire la tardivitate, a reţinut că excepţia a fost invocată ca o apărare de fond, pe care a calificat-o corespunzător, în baza art. 22 alin. (4)-(5) din C. proc. civ., urmând a fi analizată odată cu fondul cauzei; a respins, ca lipsită de obiect, excepţia autorităţii de lucru judecat; a stabilit că excepţia inadmisibilităţii reprezintă o apărare de fond pe care a calificat-o corespunzător, în baza art. 22 alin. (4)-(5) din C. proc. civ., urmând a fi analizată odată cu fondul cauzei; a stabilit că excepţia lipsei calităţii procesuale active este o chestiune de fond; a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Societatea Termica S.A.

Prin încheierea din data de 28 iunie 2018, în baza art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., s-au calificat precizările formulate de reclamantul Municipiul Suceava la data de 23 mai 2019, ca fiind de modificare a obiectului acţiunii, fiind respinse, ca tardive.

Prin încheierea din data de 2 aprilie 2021, tribunalul a respins cererea de recuzare a expertului E., formulată de pârâta Societatea Termica S.A.; a respins, ca netimbrată, cererea de recuzare a expertului parte F., formulată de reclamanţii Municipiul Suceava şi Consiliul Local Suceava şi a comunicat expertului G. cererea de contestare a onorariului, formulată de pârâta Societatea Termica S.A. pentru a formula un răspuns cu privire la perioada de timp alocată întocmirii raportului de expertiză.

Prin încheierea din 21 mai 2021, tribunalul a revenit cu adresă la expertul E. pentru comunicarea decontului final aferent noului raport de expertiză în specialitatea termoenergetică şi a respins obiecţiunile formulate de pârâtă.

Prin încheierea din 28 mai 2021, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă a stabilit onorariul definitiv de expertiză în cuantum de 97.500 RON, pentru expertul G.. I-a pus în vedere pârâtei Societatea Termica S.A., reprezentată de lichidatori judiciari, să depună la dosar dovada achitării diferenţei de onorariu, în cuantum de 92.500 RON, pentru expertul G..

Prin încheierea din 18 iunie 2021, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă a respins cererea formulată de pârâta Socieatea Termica S.A. şi de intervenienta C. S.R.L. privind încuviinţarea efectuării unei noi expertize, în specialitatea termoenergetică. A stabilit onorariul definitiv de expertiză în cuantum de 99.420 RON, pentru expertul E.. I-a pus în vedere reclamantului-pârât Municipiul Suceava să depună la dosar dovada achitării diferenţei de onorariu, în cuantum de 94.420 RON, pentru acest expert.

2. Hotărârea Tribunalului Botoşani

Prin sentinţa nr. 1432 din 9 noiembrie 2021, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare de pârâtă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Suceava, în contradictoriu cu pârâta Societatea Termica S.A. Suceava şi cu intervenienta accesorie C. S.R.L., în susţinerea intereselor pârâtei Termica S.A. Suceava. A obligat-o pe pârâtă să lase în liniştită posesie şi deplină proprietate bunurile menţionate la pct.

I în cererea de chemare în judecată, constând în terenuri în suprafaţă totală de 1.554.636 m2 şi clădirile aferente, respectiv: 447 m2, nr. cadastral x; 363 m2, cu nr. cadastral x; x m2, cu nr. cadastral x, clădiri A1.1-A1.35; 8467 m2, cu nr. cadastral x; x m2, cu nr. cadastral x; 395 m2, cu nr. cadastral x; 124191 m2, cu nr. cadastral x, clădiri A1.1-A1.20; 469567 m2, cu nr. cadastral x; 4 m2., cu nr. cadastral x; 10 m2, cu nr. cadastral x, clădire A1.1; 1206 m2, cu nr. cadastral x, dig apărare; 16 m2, cu nr. cadastral x; 7 m2, cu nr. cadastral x, platformă; 7 m2, cu nr. cadastral x; 990 m2, cu nr. cadastral x; 85748 m2, cu nr. cadastral x; 3268 m2, cu nr. cadastral x, dig apărare; 11469 m2, cu nr. cadastral x, dig apărare, estacadă beton; 31500 m2, cu nr. cadastral x; 1674 m2, cu nr. cadastral x, clădire C1; 553 m2, cu nr. cadastral x, clădire C1; 674 m2, cu nr. cadastral x; 652 m2, cu nr. cadastral x; 272344 m2, cu nr. cadastral x, clădirile A1.1-A1.20; 3336 m2, cu nr. cadastral x şi a respins, ca nefondată, acţiunea în revendicare formulată pentru bunurile indicate la pct.

II în cererea de chemare în judecată. A admis, în parte, cererea reconvenţională, formulată de pârâta Societatea Termica S.A.. L-a obligat pe reclamantul Municipiul Suceava la plata sumei de 1.506.172,49 RON către pârâta Socitatea Termica S.A., reprezentând cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate şi la plata dobânzii legale, calculate potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului. A respins, ca nefondate, restul pretenţiilor formulate pe cale reconvenţională privind contravaloarea investiţiilor, a bunurilor revendicate şi a daunelor interese.

A admis, în parte, cererea de intervenţie accesorie formulată de C. S.R.L. L-a obligat pe reclamantul Municipiul Suceava la plata sumei de 186.040 RON către pârâta Societatea Termica S.A., reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Apelurile

Împotriva sentinţei nr. 1432 din 9 noiembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, au declarat apel reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Suceava, pârâta Societatea Termica S.A., intervenienta C. S.R.L. Împotriva încheierii din 28 mai 2021 a formulat apel expertul G., iar împotriva încheierii din 18 iunie 2021 a declarat apel expertul E..

4. Hotărârea Curţii de Apel Suceava

Prin încheierea nr. 4 din 5 mai 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a luat act de admiterea cererii de strămutare a dosarului, dispusă prin încheierea nr. 831 din 6 aprilie 2022 şi a înaintat cauza la Curtea de Apel Târgu Mureş.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 20 mai 2022, sub nr. x/2017*.

5. Hotărârea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin încheierea nr. 133/A din 20 iunie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat, în favoarea secţiei I civile, competenţa de soluţionare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe, secţia I civilă, la data de 14 iulie 2022, sub nr. x/2017.

6. Hotărârea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă

Prin decizia nr. 969/A din 18 noiembrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii formulării căii de atac de către experţii judiciari E. şi G., invocată de reclamantul Municipiul Suceava. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi experţi în formularea apelului, invocată de pârâta Societatea Termica S.A. şi de intervenienta C. S.R.L. A respins apelul formulat de expertul judiciar E. împotriva încheierii din 18 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Botoşani. A respins apelul formulat de expertul judiciar G. împotriva încheierii din 28 mai 2021 pronunţată de Tribunalul Botoşani.

A respins apelul formulat de reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiul Suceava împotriva sentinţei civile nr. 1432 din 19 noiembrie 2021 şi împotriva încheierilor din 28 mai 2021 şi din 18 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Botoşani.

A respins apelurile formulate de pârâta Societatea Termica S.A., reprezentată de lichidatori judiciari A.. şi D., şi de intervenienta accesorie C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1432 din data de 19 noiembrie 2021 şi a încheierilor din 8 iunie 2018, 2 aprilie 2021, 21 mai 2021, 28 mai 2021 şi 18 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2017.

7. Căile de atac formulate în cauză

Împotriva deciziei nr. 969/A din 18 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiul Suceava, pârâta Societatea Termica S.A. şi experţii E. şi G..

7.1 Recursul reclamanţilor Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiul Suceava

Recurenţii - reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii formulării căii de atac de către experţii judiciari, precum şi a soluţiei de respingere a apelului pe care aceştia l-au declarat împotriva sentinţei civile nr. 1432 din 19 noiembrie 2021 şi a încheierilor de şedinţă din 28 mai 2021 şi 18 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Botoşani.

i) Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au arătat că soluţia de respingere a apelului este consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material aplicabile în cauză, respectiv a celor care definesc sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (H.G. nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului şi din patrimoniul Societăţii Comerciale Termoelectrica S.A. în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, O.G. nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de alimentare cu energie termică şi Legea nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică).

Au arătat că bunurile mobile - imobile prin destinaţie (indicate la pct. II al acţiunii în revendicare) sunt parte integrantă indivizibilă a SACET - sistemul de alimentare centralizată cu energie termică - şi au fost dobândite în aceeaşi modalitate ca şi bunurile imobile propriu-zise, respectiv prin efectul legii - H.G. nr. 104/2002 care a aprobat transmiterea fără plată a centralei electrice de termoficare din mun. Suceava, din domeniul privat al statului şi din patrimoniul societăţii comerciale Termoelectrica S.A. Suceava, în domeniul public al municipiului Suceava şi în administrarea Consiliului Local al Municipiului Suceava.

Au apreciat că, în chestiunea litigioasă ce formează obiectul prezentului dosar, este esenţial a se constata că legiuitorul însuşi defineşte acest sistem integrat de alimentare centralizată cu energie termică şi stabileşte şi cine este proprietarul acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, serviciile publice de gospodărie comunală se realizează prin intermediul unui ansamblu de construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente funcţionale şi dotări specifice, denumite în continuare sisteme publice de gospodărie comunală. Aceste sisteme fac parte integrantă din infrastructura edilitară a localităţilor. Sistemele publice de gospodărie comunală, inclusiv terenurile aferente, fiind de folosinţă, interes sau utilitate publică, aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale.

Conform art. 3 alin. (1)-(3) din O.G. nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de alimentare cu energie termică, sistemele energetice de interes local fac parte din infrastructura tehnico - edilitară a localităţilor şi aparţin proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale, sunt amplasate, de regulă, pe terenuri aparţinând domeniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale şi reprezintă un ansamblu tehnologic şi funcţional unitar, alcătuit din construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente şi dotări specifice.

Aceste prevederi legale au fost preluate şi în Legea nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică, care la art. 2 alin. (2) şi (3) statuează că serviciul public de alimentare cu energie termică în sistem centralizat se realizează prin intermediul infrastructurii tehnico-edilitare specifice, aparţinând domeniului public sau privat al autorităţii administraţiei publice locale ori asociaţiei de dezvoltare comunitară, ce formează sistemul de alimentare centralizată cu energie termică al localităţii sau al asociaţiei de dezvoltare comunitară (SACET).

Recurenţii-reclamanţi au apreciat că se impune a se observa că instanţa de apel s-a raportat, în motivarea deciziei sale, exclusiv la dispoziţiile O.G. nr. 73/2002, fără a mai analiza succesiunea de acte normative aplicabile în materie, argumentând doar că acest act normativ nu este aplicabil în cauză, în condiţiile în care Societatea Termica S.A. a fost înfiinţată la o dată anterioară intrării în vigoare a ordonanţei menţionate şi că, astfel, devine incident principiul neretroactivităţii legii civile.

Din succesiunea actelor normative enunţate rezultă că, în cauză, se discută despre un sistem tehnologic ce poate fi exploatat doar ca un ansamblu unitar, care nu poate fi divizat sau fracţionat, întrucât şi-ar pierde funcţionalitatea, sistem reglementat printr-un cadru legal încă înainte de înfiinţarea societăţii pârâte, cu incidenţă incontestabilă în speţa dedusă judecăţii.

Au solicitat să se reţină că, deşi instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 31/1990, raţionamentul şi soluţia sunt infirmate de considerentele deciziei civile nr. 712/2012, pronunţate în dosarul nr. x/2010 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi.

Relevantă pentru cauza de faţă este observaţia potrivit căreia, prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat situaţia unor bunuri imobile care, potrivit reglementărilor legale enunţate anterior şi care vizează SACET fac parte integrantă din acesta.

Prin urmare, curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit legea în privinţa modului de soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere din acţiunea în revendicare, referitor la bunurile mobile, făcând o partajare nepermisă unui ansamblu tehnologic unitar, cu consecinţa lipsei de funcţionalitate a serviciului public de interes major, deşi există acelaşi izvor juridic al dobândirii lor şi sunt supuse aceluiaşi regim juridic derivat din reglementarea legală detaliată în precedent.

ii) Cu privire la soluţia dată motivului de apel referitor la admiterea parţială a cererii reconvenţionale, au arătat că aceasta este rezultatul încălcării dispoziţiilor legale privind concesionarea serviciului public de termoficare şi a aplicării greşite a unor norme generale statuate în art. 578 alin. (3) lit. a) din C. civ.

Au arătat că au criticat în apel faptul că instanţa de fond a admis, eronat, capătul trei al cererii reconvenţionale, dispunând obligarea Municipiului Suceava la plata către Societatea Termica S.A. Suceava a sumei de 1.506.172,49 RON, cu titlu de cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, pe motiv că nu există probe din care să rezulte că reparaţiile s-au realizat din veniturile obţinute prin exploatare, şi nu din surse financiare proprii.

Au susţinut că sunt relevante prevederile cap. VI din contractul de concesiune încheiat între municipalitate şi Societatea Termica S.A., în sensul că eventualele reparaţii urmau a fi realizate din veniturile obţinute prin exploatarea bunurilor concesionate. Câtă vreme sursa de finanţare pentru aceste lucrări de reparaţii era expres prevăzută în contractul ce reprezintă legea părţilor, în măsura în care s-au utilizat alte surse de finanţare în acest scop, această decizie este rezultatul opţiunii concesionarului şi nu poate fi imputată concedentului, cu consecinţa admiterii unor asemenea pretenţii.

Ca atare este greşită soluţia de respingere a criticii menţionate întemeiată pe dispoziţiile art. 578 alin. (3) lit. a) din C. civ. privind categoriile de lucrări, în contextul în care normele C. civ. au caracter general în raport cu cele ale contractului de concesiune încheiat între părţi, ce se aplică cu prioritate în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

iii) Referitor la soluţia dată motivului de apel ce a vizat cheltuielile de judecată, recurenţii - reclamanţi au arătat că este rezultatul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Au susţinut că, prin cererea de apel, s-a criticat soluţia instanţei de fond, care a apreciat că nu le pot fi acordate cheltuieli de judecată, întrucât admiterea parţială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părţi.

Contrar acestui raţionament, instanţa de fond a dispus obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata onorariului expertului parte al pârâtei, cu motivarea că expertiza termoenergetică a fost administrată preponderent pentru capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, motivare ce nu are relevanţă în condiţiile în care judecătorul fondului a subliniat caracterul indivizibil al unora dintre cheltuielile de judecată, iar expertiza viza sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) în integralitatea sa, fără a putea fi realizată vreo distincţie între bunurile din SACET, în privinţa cărora a fost admisă acţiunea, şi celelalte bunuri în legătură cu care a fost dispusă soluţia respingerii acţiunii. Au susţinut că, în contextul menţionat, nu se putea concluziona diferit sau nuanţat nici în privinţa onorariului expertului, ce are în mod incontestabil caracter indivizibil, neputând fi fracţionat în funcţie de relevanţa concluziilor privind cele două categorii de bunuri revendicate.

Au arătat că, prin cererea de apel, s-a criticat soluţia instanţei de fond în privinţa modului de acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii reconvenţionale.

Deşi tribunalul a stabilit că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată recurenţilor - reclamanţi, întrucât admiterea parţială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părţi, acesta nu a aplicat acelaşi raţionament şi în cazul cererii reconvenţionale care, deşi a fost admisă în parte, a generat obligaţia reclamanţilor-pârâţi de a plăti integral cheltuielile de judecată.

Dacă admiterea parţială a cererii principale denotă culpa procesuală a ambelor părţi, aceeaşi concluzie - a culpei procesuale comune - se impunea a fi reţinută şi în cazul cererii reconvenţionale, care a fost admisă sub un singur aspect dintre cele pretinse, astfel încât nu puteau fi acordate cheltuieli de judecată nici pârâtei-reclamante.

Simpla trimitere la dispoziţiile art. 566 alin. (3) din C. civ. nu este de natură a demonstra că prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. au fost aplicate corespunzător.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat că, prin cererea de apel, au criticat şi faptul că instanţa de fond a inclus în categoria cheltuielilor de judecată, în mod nejustificat, onorariile expertului contabil şi a celui evaluator, aleşi de pârâta-reclamantă.

Fără a contesta că asistarea sau reprezentarea părţilor de către experţi consilieri reprezintă o garanţie procesuală reală a dreptului la apărare şi a unei proceduri echitabile, au apreciat că, în cauza de faţă, cheltuielile cu experţii parte nu se justifică, fiind excesive şi inutile, în condiţiile în care exact aceleaşi expertize au fost efectuate la solicitarea pârâtei-reclamante într-un alt dosar vizând aceleaşi părţi, având aceeaşi problemă litigioasă - dosarul nr. x/2015, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 344/2020 a Curţii de Apel Iaşi.

iv) Recurenţii - reclamanţi au criticat şi soluţia dată cererii de apel în privinţa cuantumului excesiv al onorariilor experţilor judiciari stabilit prin încheierile de şedinţă pronunţate la 28 mai 2021 şi 18 iunie 2021, ca fiind rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară.

Au susţinut că onorariile experţilor E. şi G. excedează limitelor prevăzute de legiuitor, astfel încât, se impunea reducerea acestora prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

v) Recurenţii-reclamanţi au atacat şi soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii formulării căii de atac de către experţii judiciari, arătând că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 458 coroborate cu cele ale art. 55 din C. proc. civ.

În cauză, deşi recurenţii reclamanţi au invocat inadmisibilitatea căii de atac formulate de experţii judiciari (în condiţiile în care nu au calitatea de părţi, aşa cum sunt acestea definite prin dispoziţiile art. 55 din C. proc. civ.), instanţa de apel a respins excepţia, cu motivarea că experţii au un interes limitat la realizarea drepturilor băneşti constând în onorariu.

În susţinerea excepţiei menţionate, recurenţii - reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Câtă vreme experţii judiciari nu au atacat fondul litigios al cauzei, neavând un interes în acest sens, instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia invocată, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

7.2 Recursul pârâtei Societatea Termica S.A.

Prin cererea de recurs, pârâta Societatea Termica S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Târgu Mureş pentru rejudecarea apelului pe care l-a formulat împotriva sentinţei civile nr. 1432 din 9 noiembrie 2021 şi a încheierilor de şedinţă din 8 iunie 2018, 2 aprilie 2021, 21 mai 2021, 28 mai 2021, 18 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Botoşani.

i) Sub un prim aspect, a învederat că instanţa de apel a respins, ca nefondate, apelurile formulate de expertul judiciar - specialitate contabilitate - G. împotriva încheierii din 28 mai 2021 a Tribunalului Botoşani şi de către expertul judiciar contabil E. împotriva încheierii din 18 mai 2021 a Tribunalului Botoşani, deşi prin întâmpinarea la aceste apeluri a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a celor doi experţi, în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a apelului.

Recurenta - pârâtă a considerat că, în mod nelegal, a respins instanţa de apel excepţia invocată, cu încălcarea prevederilor art. 458 din C. proc. civ.

Deşi curtea şi-a fundamentat soluţia pe dreptul accesului liber la justiţie, consacrat de Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a arătat că acest drept nu este absolut şi trebuie aplicat şi în funcţie de legislaţia naţională.

Cu privire la aplicarea acestui principiu în cadrul proceselor civile, recurenta a făcut referire la decizia nr. 321 din 18 mai 2021 a Curţii Constituţionale (paragr. 22), precum şi la statuările din cuprinsul altor decizii ale acestei instanţe de contencios constituţional, prin care s-a apreciat asupra accesului liber la justiţie, a instituirii regulilor de desfăşurare a procesului şi a reglementării căilor de atac.

A menţionat recurenta că un expert nu are calitatea de parte în proces, motiv pentru care nu poate avea nici calitatea de subiect în exercitarea căilor de atac.

Deosebit de aceasta, potrivit art. 464 alin. (4) din C. proc. civ., a susţinut că, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Or, cei doi experţi au declarat apel împotriva a două încheieri, fără a formula apel şi împotriva sentinţei prin care s-a dispus cu privire la fondul cauzei, demersul judiciar fiind, astfel, inadmisibil.

ii) A considerat, totodată, că onorariile acordate celor doi experţi sunt nejustificate, soluţia instanţei de apel cu privire la acest aspect fiind nelegală şi dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 331 alin. (3), art. 339 alin. (2), art. 22 şi art. 23 din O.G. nr. 2/2000.

Expertul contabil a depus o notă de fundamentare, în care au fost indicate operaţiuni ce nu se regăsesc în raportul de expertiză, iar numărul de ore este exagerat şi nejustificat.

A arătat că aceleaşi argumente sunt valabile şi pentru onorariul definitiv, în cuantum de 99.420 RON, stabilit pentru expertul în specialitatea termoenergie, E..

Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2021, instanţa de fond a anulat raportul de expertiză întocmit de acest expert şi i-a pus în vedere acestuia să refacă raportul, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Expertul a depus noul raport, la dosarul cauzei, pentru termenul de judecată din 2 aprilie 2021, ceea ce înseamnă că raportul a fost întocmit în aproximativ 60 de zile, astfel că nu poate justifica o activitate de 880 de ore. Instanţa a stabilit onorariul definitiv în valoare de 99.420 RON, prin raportare la activitatea expertului, desfăşurată şi pentru un raport de expertiză anulat, pentru care nu ar fi trebuit să fie solicitată şi achitată nicio sumă. Expertul a solicitat, în mod nejustificat, decontarea unor cheltuieli efectuate, depunând bonuri fiscale pentru anumite bunuri şi servicii pentru care nu ar fi putut obţine o decontare.

iii) Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva faptului că a reţinut, în mod greşit, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 712 din 15 februarie 2012 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, în sensul că problema aducerii ca aport în natură a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor ar fi fost definitiv tranşată, în sensul că proprietarul bunurilor este Municipiului Suceava.

Recurenta a susţinut că, prin decizia nr. 712 din 15 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că Municipiul Suceava nu a câştigat niciun drept, iar instanţa nu a statuat nici asupra fondului, nici asupra unei excepţii sau a altui incident care să se impună, cu autoritate de lucru judecat, în prezentul dosar.

A arătat că, prin această decizie a fost menţinută sentinţa nr. 3780 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului Suceava, astfel că o eventuală autoritate de lucru judecat ar putea fi invocată cu privire la hotărârea care este definitivă, adică a sentinţei Tribunalului Suceava. Aceasta deoarece hotărârea instanţei de recurs, care modifică hotărârea instanţei de apel şi menţine hotărârea instanţei de fond, nu poate fi reţinută ca hotărâre judecătorească definitivă ce nu se poate concilia, întrucât hotărârile date în căile de atac au rolul de a confirma hotărârile instanţelor ierarhice inferioare.

A solicitat să se constate că, prin decizia nr. 712 din 15 februarie 2012, nu au fost constituite drepturi în favoarea Municipiului Suceava, deoarece, în litigiul soluţionat prin decizie, Municipiul Suceava a avut calitatea de pârât.

În ceea ce priveşte cauza şi obiectul litigiului, a susţinut că dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect o acţiune în constatare, care a fost respinsă, astfel încât Municipiul Suceava nu poate opune anumite drepturi care ar fi fost acordate într-un litigiu în care a figurat ca pârât.

În prezenta cauză se pune problema unei acţiuni în realizarea dreptului (de revendicare), în care instanţa învestită face o analiză comparativă a titlurilor de proprietate opuse de părţile în litigiu, fiind obligată să le analizeze aşa cum acestea au fost invocate de părţi.

A susţinut că nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deoarece nu există identitate de chestiune litigioasă, probatoriul administrat în cauză precum şi situaţia de fapt dovedită fiind diferite. Efectul pozitiv are în vedere partea care a câştigat procesul care se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea iniţială într-o nouă cauză, ceea ce nu este cazul, Mun. Suceava necâştigând niciun drept.

Consideră că a valida cele reţinute de Înalta Curte prin decizia nr. 712 din 15 februarie 2012 conform căreia, "din actul constitutiv al societăţii nu rezultă care sunt bunurile aduse de acţionarul unic şi cu ce titlu", ar însemna să se admită că societatea nu a fost legal înfiinţată, prin raportare la art. 56 şi art. 46 din Legea nr. 31/1990.

Fiind dispusă înmatricularea societăţii de către judecătorul delegat, actul constitutiv a fost considerat ca fiind valabil, inclusiv în ceea ce priveşte arătarea aporturilor. Aşadar, decizia nr. 712 din 15 februarie 2012 nu se impune, cu autoritate de lucru judecat, în acest litigiu.

iv) Susţine că instanţa de apel a validat soluţia de admitere a acţiunii în revendicare fără a indica titlul de proprietate al Municipiului Suceava asupra bunurilor imobile, astfel că nu putea trece la compararea de titluri, cu atât mai mult cu cât reclamanţii sunt autorii care au transferat din patrimoniul lor bunurile în patrimoniul pârâtei. Bunurile au trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului având ca finalitate, potrivit legislaţiei speciale menţionate, transferarea acestora către societatea nou înfiinţată, Termica S.A., astfel că şi proprietatea bunurilor imobile a fost aportată în natură la capitalul social.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 104/2002 şi H.C.L. Suceava nr. 84/2002, dar şi H.G. nr. 140/2009, prin care acţionarul unic, în raport de hotărârea nr. 64/2002 şi hotărârea nr. 80/2002, a stabilit că, la data înfiinţării B. S.A., Municipiul Suceava nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.554.636 m.p. şi Adunarea Generală a Acţionarilor a B. S.A., întrunită în şedinţa din 9 iulie 2009 şi a luat act de prevederile H.C.L. nr. 140/2009, constatând că, la data înfiinţării B. S.A., Municipiul Suceava, în calitate de acţionar unic nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.554.636 m.p.

La art. 2 din această hotărâre, se propunea, de principiu, transmiterea, în condiţiile legii, din proprietatea Municipiul Suceava în proprietatea B. S.A. a terenurilor în suprafaţă de 1.554.636 mp, a căror contravaloare urma a fi stabilită prin raport de evaluare.

A arătat că, în cazul de faţă, nu există titluri care provin de la autori diferiţi, ci este incidentă ipoteza în care reclamanţii au deţinut, la un moment dat, în proprietate bunurile revendicate, însă ulterior au transferat în mod valabil dreptul asupra acestora către Societatea Termica S.A., astfel încât nu se impune compararea titlurilor.

Curtea trebuia să verifice dacă reclamanţii deţin un titlu de proprietate asupra bunurilor aflate în litigiu, prin raportare la titlul de proprietate indicat prin cererea de chemare în judecată, fiind ţinută de respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că nici O.G. nr. 73/2002 şi nici Legea nr. 325/2006 nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, întrucât legea civilă nu retroactivează, iar aceste acte normative au intrat în vigoare după anul înfiinţării B. S.A., în 2002, ştiut fiind că, potrivit art. 16 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Această situaţie se răsfrânge şi asupra bunurilor mobile indicate în acţiune care au acelaşi regim juridic cu cel al bunurilor imobile.

H.C.L. nr. 64 din 22 aprilie 2002 şi nr. 80/2002 au fost adoptate de Consiliul Local al Municipiului Suceava în baza legislaţiei speciale care a prevăzut transferul bunurilor aflate în patrimoniul Societăţii Termoelectrica S.A. Sucursala Suceava în domeniul public al municipiului Suceava, apoi din domeniul public al municipiului Suceava în domeniul privat şi, în final, în patrimoniul B. S.A.

Conform legii, din momentul în care bunurile trec din domeniul public în domeniul privat, dobândesc regimul juridic de drept comun, după cum prevede art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data înfiinţării B. S.A. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 553 alin. (4) din C. civ., iar, prin raportare la dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 104/2002, art. 1, 2 şi 3 din O.U.G. nr. 78/2002 reiese că bunurile predate din domeniul privat al Statului şi din patrimoniul Societăţii Termoelectrica S.A. în domeniul public al municipiului Suceava au fost transmise în vederea constituirii unor societăţi comerciale a centralelor termice şi electrice de termoficare. Legiuitorul nu a permis municipiului Suceava să despartă bunurile preluate conform evidenţelor contabile la 31 mai 2002, în sensul constituirii societăţii de termoficare cu o parte din bunurile preluate în baza H.G. nr. 104/2002, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 78/2002 sunt clare şi nu lasă loc altor interpretări.

Acesta este şi motivul pentru care, în considerarea art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prin H.C.L. nr. 80/2002 nu s-a făcut vreo stipulaţie cu privire la bunurile aportate în capitalul social al Termica S.A. în condiţiile în care bunurile ce au fost predate în temeiul H.G. nr. 104/2002 erau destinate constituirii acestei societăţi, neputându-se admite teza "împroprietăririi" municipiului Suceava cu terenul înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x din 2 februarie 2001.

Deşi instanţa de apel a admis că toate bunurile aportate la capitalul social al B. S.A. au acelaşi regim juridic şi au făcut obiectul aceloraşi acte juridice de transfer, în mod inexplicabil, a reţinut că proprietatea bunurilor imobile indicate la pct. I în cererea de chemare în judecată nu a fost aportată în natură la capitalul social societăţii, în considerarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 712 din 15 februarie 2012.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990, care au fost apreciate că vin să consfinţească faptul că, de la momentul pronunţării încheierii nr. 2479 din 5 iunie 2002 de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Suceava în dosarul nr. x din 3 iunie 2002, prin care a fost soluţionată cererea nr. x din 3 iunie 2002 şi a fost înfiinţată şi înmatriculată Societatea Termica S.A., bunurile aportate la capitalul social au devenit proprietatea acesteia, prin efectul legii.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al B. S.A., cu privire la bunurile revendicate, recurenta a arătat că acesta este reprezentat de actul constitutiv, aprobat prin HCL Suceava nr. 80 din 12 mai 2002, dar şi de dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care produc efecte din momentul înmatriculării societăţii, în lipsă de stipulaţie contrară.

Actele menţionate nu au fost contestate sau anulate, fiind producătoare de efecte juridice şi consfinţind dreptul de proprietate al B. S.A. asupra bunurilor în litigiu.

Recurenta a apreciat că legalitatea acestor acte nu poate fi analizată în dosarul pendinte, dreptul de proprietate asupra bunurilor fiind transmis benevol de către Municipiul Suceava, prin Consiliul Local, către societatea nou - înfiinţată, prin intermediul HCL nr. 80/12.05.2002, Actului adiţional la protocol nr. 170/03.06.2003 şi Actului constitutiv al B. S.A., hotărârea de consiliu local fiind valabilă şi opozabilă erga omnes, cu atât mai mult emitentului său.

Prin transmiterea dreptului de proprietate către societatea nou - înfiinţată, Municipiul Suceava a pierdut calitatea de proprietar asupra bunurilor, neîntrunind condiţia esenţială cerută pentru introducerea acţiunii în revendicare.

Deci deşi actul constitutiv ataşat cererii nr. x din 3 iunie 2002 era semnat de acţionar, acesta nu era apt să conducă la transferul dreptului de proprietate al bunurilor aportate în patrimoniul B. S.A., ci era necesar ca cererea de înmatriculare a societăţii să fie admisă de judecătorul delegat la ORC Suceava.

În actul constitutiv al societăţii nu există vreo stipulaţie contrară în accepţiunea art. 65 din Legea nr. 31/1990, astfel încât în cazul Termica S.A. a avut loc transferul proprietăţii bunurilor aportate, contrar susţinerilor neîntemeiate ale reclamanţilor.

A făcut referire la decizia nr. 649 din 21 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012, prin care a fost soluţionată o acţiune în revendicare similară celei din prezentul dosar. În acel dosar s-a reţinut că reclamantul a înţeles să conteste doar legalitatea actelor administrative prin care imobilele au fost aduse ca aport în societate, iar nu şi actul constitutiv al societăţii pârâte (fiind necesar să se facă distincţia între actul de aportare - prin HCL nr. 133/2002, nr. 136/2002 şi actul constitutiv, în care se face vorbire despre valoarea bunurilor aportate la capitalul social), în contextul expunerii motivelor de fapt şi de drept care, în opinia sa, l-ar conduce la obţinerea unei soluţii favorabile în acţiunea în revendicare. În condiţiile în care ambele părţi se prevalează de titluri valabile, neanulate în cadrul altor proceduri desfăşurate pe cale separată şi necontestate în cauză, soluţionarea acţiunii în revendicare se va face pornind de la această premisă, a titlurilor valabile invocate de părţi. Prin urmare, curtea, confirmând soluţia tribunalului, a pornit de la premisa greşită că poate verifica, în cadrul acţiunii în revendicare, valabilitatea titlului său de proprietate, cu consecinţa înlăturării acestuia şi acordării preferabilităţii titlului de proprietate al reclamanţilor, constând în H.G. nr. 104/2002.

v) În ceea ce priveşte soluţia de obligare a reclamantului Municipiul Suceava la plata sumei de 1.506.172,49 RON către Societatea Termica S.A., reprezentând cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate şi la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, recurenta a considerat că este nelegală în ceea ce priveşte data de la care s-a stabilit că este datorată dobânda legală, decizia fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

Prin obligarea reclamantului la plata unei sume ce reprezintă contravaloarea cheltuielilor efectuate de pârât, care au fost clasificate de prima instanţă ca fiind cheltuieli necesare, conform art. 566 alin. (3) din C. civ. (aspect necontestat în apel), creanţa devine certă şi lichidă, iar exigibilitatea sa intervine la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Aceasta rezultă şi din interpretarea per a contrario a deciziei de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 2/1972.

A apreciat că instanţa trebuia să dispună obligarea reclamanţilor la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data la care recurenta - pârâtă a avansat sumele pentru reparaţii, conform raportului de expertiză contabilă sau, cel puţin de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, cum s-a menţionat în sentinţa primei instanţe.

De la data depunerii cererii de chemare în judecată, debitorul este încunoştinţat despre cuantumul prejudiciului cauzat, astfel încât de la această dată este dator să suporte prejudiciul. În cauză, dobânda legală este datorată de la data depunerii cererii reconvenţionale la instanţă, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Interpretarea în sensul că dobânda legală trebuie acordată de la data rămânerii definitive a hotărârii, deoarece creanţa devine certă de la acest moment, înseamnă încălcarea normelor de drept material, conform cărora punerea în întârziere se face prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin formularea cererii reconvenţionale în cazul de faţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1536 din C. civ., în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.

Dacă pentru obligaţiile de a face, dobânda este datorată de la data punerii în întârziere, cu atât mai mult pentru o obligaţie de a da dobânda este datorată de la acest moment.

7.3 Recursul expertului G.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul G., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei instanţei de apel, în sensul admiterii apelului şi stabilirii onorariului definitiv pentru expertiza contabilă efectuată în cauză la suma de 245.115 RON şi a decontului de cheltuieli în sumă de 11.018,68 RON, privind deplasările sale, de la Botoşani la Suceava şi la Târgu Mureş, a taxei de timbru judiciar şi a cheltuielilor efectuate în timpul expertizării.

Recurentul a susţinut că instanţa a procedat greşit atunci când a stabilit onorariul provizoriu fără a chema expertul să indice costul real al expertizei.

A arătat că este normal ca aplicarea art. 262 din C. proc. civ. să însemne că, atunci când se solicită şi se încuviinţează o expertiză, expertul să estimeze costul, să-l comunice părţilor, iar acestea să facă plata înainte de începerea expertizei.

În cauză, instanţa a stabilit eronat, din oficiu, un onorariu provizoriu modic, fără să revină asupra plăţii corecte pentru expertiză anterior efectuării expertizei, aplicând prevederile art. 331 alin. (2) teza I din C. proc. civ.

A susţinut că procedura de stabilire a onorariului pentru munca prestată nu a fost respectată, deoarece instanţa a folosit această procedură a stabilirii unui onorariu provizoriu tocmai pentru a evita convocarea în camera de consiliu stabilită în teza a II-a sau în teza a III-a.

În aplicarea corectă a celor două articole de lege există o nuanţă nereglementată, în sensul în care expertul să ceară aplicarea corectă a art. 262 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. înainte de începerea expertizei sau de depunerea raportului de expertiză, şi să oblige părţile să achite diferenţa între onorariul provizoriu şi cel final de expertiză, care nu a fost stabilit niciodată şi care nu este onorariu suplimentar la onorariul provizoriu, în sensul art. 339 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Recurentul a contestat motivarea instanţei din încheierea din 28 mai 2021, prin care s-a reţinut că întocmirea raportului de expertiză a fost finalizată la 24 martie 2020.

Acest aspect nu corespunde realităţii, întrucât, după această dată, a avut corespondenţă şi întâlniri cu experţii parte pentru a opera ultimele modificări la raportul de expertiză şi, eventual, pentru depunerea unor obiecţiuni (pag. 156-181, anexa nr. 4 la raportul de expertiză şi anexa nr. 5 la raport, pag. 181-267).

După depunerea, la CECCAR Botoşani, a raportului de expertiză pentru verificare şi obţinerea vizei de calitate şi audit, la data de 10 iunie 2020, CECCAR a aplicat doua ştampile pe prima pagina a raportului.

Instanţa nu a fost convinsă de faptul că expertul a lucrat la expertiză zi de zi, timp de un an de zile, şi că, în acest răstimp nu a mai putut realiza alte expertize în alte dosare.

Cât priveşte activitatea colaterală, recurentul a susţinut că nu poate fi vorba despre aşa ceva, fapt demonstrat de faptul că a anexat la cererea de apel copia declaraţiei unice din perioada anilor 2020 - 2021 privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate, din care rezultă că nu a avut alte lucrări în perioada expertizării în dosarul nr. x/2017.

Recurentul a afirmat că motivul diminuării tarifului pe oră este greşit şi nelegal, întrucât tariful propus în nota de evaluare a fost de 145 RON/oră şi asigura, în limite decente, toate elementele de cost ale cabinetului său, exemplificând, în continuare, modalitatea în care a calculat tariful, în funcţie de timpul alocat diferitelor etape ale întocmirii expertizei, apreciind că nu i s-a recunoscut valoarea muncii prestate efectiv.

7.4 Recursul expertului E.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul E. a criticat soluţia pronunţată de Curtea Apel Târgu Mureş asupra apelul pe care l-a formulat împotriva încheierii din 18 iunie 2021 a Tribunalului Botoşani, prin care s-a stabilit onorariul definitiv pentru expertul tehnic judiciar în specialitatea termoenergetică de 99.420 RON, faţă de onorariul definitiv solicitat, în cuantum de 552.060 RON.

Consideră că în mod incorect a fost anulat primul raport de expertiză în condiţiile în care, în dosar, bibliorafturile au fost înlocuite, filele au fost dispersate şi amestecate, societatea care a contestat şi a cerut anularea raportului de expertiză C. S.R.L., fiind cea care a cumpărat drepturile litigioase de la o altă societate, şi care nu a participat la numirea experţilor.

Recurentul a afirmat că, în mod greşit, s-a susţinut că numărul de ore stabilit prin decontul de cheltuieli ar fi prea mare.

Pentru lămurirea situaţiei, a expus pe larg activitatea depusă pentru realizarea expertizei. Raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni au fost însoţite de nota de evaluare a onorariului, care au fost depuse la organul cu atribuţii jurisdicţionale care a încuviinţat expertiza. Prin încheierea din 18 iunie 2021, onorariul nu a fost majorat, ci a fost stabilit pentru lucrarea efectuată. Prin nota de evaluare a onorariului a fost reflectată complexitatea cauzei şi volumul de lucru.

A contestat hotărârea instanţei cu privire la onorariul definitiv încuviinţat, arătând că instanţa a procedat, greşit, prin stabilirea unui onorariu provizoriu, fără a solicita expertului să indice costul real al expertizei.

Expertul poate să ceară aplicarea corectă a art. 262 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. înainte de începerea expertizei sau a depunerii raportului de expertiză şi să oblige partea la plata onorariului provizoriu modic sau cel final de expertiză, care nu a fost stabilit niciodată şi care nu este onorariu suplimentar la onorariul provizoriu, în sensul art. 339 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Instanţa a stabilit eronat din oficiu un onorariu provizoriu modic fără să revină asupra acestuia înainte de efectuarea expertizei aplicând dispoziţiile art. 331 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., evaluând incorect orel ede studiu.

8. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la data de 11 aprilie 2023, recurenţii - reclamanţi au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Societatea Termica S.A., iar cu privire la recursurile formulate de cei doi experţi, au arătat că au invocat, în apel, faptul că este inadmisibilă calea de atac declarată în cauză de aceştia.

La data de 10 aprilie 2023, recurentul G. a depus întâmpinare la recursurile formulate de reclamanţi şi de pârâtă, criticând motivele expuse prin intermediul acestora şi susţinând că este admisibilă calea de atac pe care a formulat-o în cauză, în raport de art. 339 coroborat cu art. 477 - 478 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la data de 19 aprilie 2023, recurenta - pârâtă Societatea Termica S.A. a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului reclamanţilor, iar cu privire la motivele ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată a apreciat că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

La aceeaşi dată a depus întâmpinare şi intervenienta C. S.R.L., solicitând respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.

La data de 26 aprilie 2023, recurentul G. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenţii - reclamanţi, solicitând respingerea apărărilor formulate.

9. Procedura de filtru

Raportul, întocmit în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost comunicat părţilor iar prin încheierea din camera de consiliu din 19 octombrie 2023, Înalta Curte a admis în principiu recursurile formulate de reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiul Suceava, pârâta Societatea Termica S.A., prin lichidator judiciar, expertul E. şi expertul G., continuat de moştenitorii legali H., I. şi J., împotriva deciziei nr. 969/A din 18 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul are ca obiect acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi împotriva pârătei având ca obiect bunuri imobile (clădiri, terenuri) şi bunuri mobile (instalaţii, utilaje, echipamente) care, împreună, reprezintă Sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) al Municipiului Suceava.

Aceste bunuri au constituit aport la capitalul social al pârâtei, societate constituită prin hotărârea Consiliului Local Suceava, având ca unic acţionar Municipiul Suceava, pârâta aflându-se în prezent în insolvenţă.

Litigiul a fost generat, în principal, de neînţelegerile cu privire la titlul cu care bunurile municipiului au intrat, ca aport, în capitalul social al pârâtei, respectiv cu titlu de folosinţă sau cu titlu de proprietate.

La rândul său, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat contravaloarea bunurilor revendicate, precum şi restituirea sumelor de bani achitate pentru investiţii, modernizare, reparaţii şi întreţinerea funcţională a centralei.

În cauză, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulată de unul dintre titularii de creanţe înscrişi la masa credală, S.C. C. S.R.L..

Instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare cu privire la bunurile imobile, constucţii şi terenuri, reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 712/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se statuează că aceste bunuri au rămas în proprietatea municipiului şi a respins acţiunea în privinţa celorlalte bunuri, reţinând că au constituit aport în natură la capitalul social, proprietatea asupra acestora fiind transferată pârâtei.

A fost admisă şi cererea reconvenţională, în parte, fiind obligat Municipiul Suceava să restituie cheltuielile necesare efectuate asupra bunurilor pentru care a fost admisă acţiunea în revendicare, nu şi contravalorea bunurilor revendicate ori daunele interese pretinse pentru diferenţa de valoare a bunurilor dintre momentul aportării şi anul 2015, fiind admisă, totodată, în aceste limite, şi cererea de intervenţie accesorie.

Împotriva hotărârii au declarat apel toate părţile, dar şi experţii judiciari numiţi în cauză, respectiv expertul contabil G. şi expertul tehnic E. care a efectuat expertiza termoenergetică.

Instanţa de apel a respins apelurile formulate de reclamanţi, pârâtă şi intervenientă, validând pe fond soluţia primei instanţe. Totodată a apreciat ca fiind admisibile apelurile formulate de experţi, respingând, în consecinţă, excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a acestora, invocate de părţi, şi a respins ca nefondate apelurile respective.

În faţa instanţei de recurs, s-a învederat decesul expertului G., fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia.

De asemenea, pârăta a învederat faptul că între Municipiul Suceava şi Termica S.A. a intervenit contractul de vânzare nr. x/2023 prin care 130 dintre bunurile mobile ce fac obiectul acţiunii în revendicare au fost vândute de Termica S.A., Municipiului Suceava. Pârâta a susţinut că acest act juridic reprezintă o vânzare de drepturi litigioase şi o achiesare tacită a reclamanţilor la hotărârea executorie pronunţată în apel, motiv pentru care părţile nu mai au calitate procesuală activă, respectiv pasivă şi nici interes în judecarea acţiunii referitoare la bunurile vândute.

Totodată, intervenienta accesorie S.C. C. S.R.L. a arătat că pârâta a achitat toate creanţele care compuneau masa credală, astfel că nu mai justifică un interes în susţinerea cererii de intervenţie accesorie.

La solicitarea instanţei, raportat la împrejurarea nouă relevată de pârâtă, recurentul Municipiul Suceava a arătat că îşi menţine în totalitate motivele de nelegalitate ale deciziei recurate astfel cum au fost formulate prin cererea de recurs, considerând că încheierea contractului de vânzare nu duce la modificarea acestor critici.

Recursurile au fost admise în principiu prin încheierea din data de 19.10.2023.

Recursurile formulate de experţi au fost considerate admisibile în considerarea faptului că au fost declarate împotriva unei hotărări prin care li s-a recunoscut dreptul de a formula calea de atac şi s-au analizat pe fond apelurile declarate împotriva încheierilor de şedinţă prin care prima instanţă a stabilit onorariile pentru expertizele efectuate. Controlul de legalitate asupra acestui drept procesual recunoscut de instanţa de apel urmează a se efectua în cadrul analizei criticii conţinute în memoriile de recurs ale părţilor litigante în ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a apelurilor experţilor.

Verificând cele susţinute de pârâtă prin notele de şedinţă prin care a adus la cunoştinţa instanţei de recurs intervenirea contractului de vânzare, Înalta Curte constată că împrejurarea potrivit căreia, după pronunţarea deciziei din apel, pârâta a vândut reclamantei Municipiul Suceava bunurile pentru care instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare nu echivalează cu o renunţare a cumpărătorului la judecata recursului şi nici cu o achiesare la conţinutul hotărârii din apel în lipsa unei manifestări exprese de voinţă a părţilor în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor procesuale, criticile din recurs vizând şi alte aspecte litigioase. Totodată, împrejurarea că intervenienta şi-a îndestulat creanţa din preţul vânzării, considerând că nu mai are interes în susţinerea cererii de intervenţie, este nerelevantă pe planul exercitării drepturilor procesuale, câtă vreme aceasta nu a formulat recurs împotriva soluţiei de respingere a apelului referitor la cererea accesorie formulată.

Prin urmare, părţile îşi vor păstra calitatea procesuală de la momentul declarării căii extraordinare de atac.

1. i) În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceştia au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea în privinţa modului de soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere din acţiunea în revendicare, referitor la bunurile mobile, făcând o partajare nepermisă între bunurile revendicate, deşi există acelaşi izvor juridic al dobândirii lor şi sunt supuse aceluiaşi regim juridic derivat din reglementările legale incidente.

Astfel, susţin că soluţia de respingere a apelului este consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor H.G. nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului şi din patrimoniul Societăţii Comerciale Termoelectrica S.A. în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, a Legii nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, O.G. nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de alimentare cu energie termică şi Legii nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică.

Au arătat că bunurile mobile - imobile prin destinaţie (indicate la pct. II al acţiunii în revendicare) sunt parte integrantă indivizibilă a SACET şi au fost dobândite în aceeaşi modalitate ca şi bunurile imobile propriu-zise, respectiv prin efectul legii - H.G. nr. 104/2002.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, sistemele publice de gospodărie comunală, inclusiv terenurile aferente, fiind de folosinţă, interes sau utilitate publică, aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale.

Conform art. 3 alin. (1)-(3) din O.G. nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de alimentare cu energie termică, sistemele energetice de interes local aparţin proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale, prevederi ce au fost preluate şi în Legea nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică.

Consideră că greşit instanţa de apel s-a raportat, în motivarea deciziei sale, exclusiv la dispoziţiile O.G. nr. 73/2002, fără a mai analiza succesiunea de acte normative aplicabile în materie, din care rezultă că, în cauză, se discută despre un sistem tehnologic ce poate fi exploatat doar ca un ansamblu unitar, care nu poate fi divizat sau fracţionat, întrucât şi-ar pierde funcţionalitatea, sistem reglementat printr-un cadru legal încă înainte de înfiinţarea societăţii pârâte, cu incidenţă incontestabilă în speţa dedusă judecăţii.

Menţionând considerentele deciziei civile nr. 712/2012, pronunţate în dosarul nr. x/2010 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi, concluzionează că, prin maniera de a admite acţiunea în revendicare doar în privinţa terenurilor şi clădirilor şi de a o respinge în privinţa unor bunuri mobile, instanţele de fond au partajat, în mod nelegal, un ansamblu tehnologic unitar, cu consecinţa lipsirii de funcţionalitate a unui serviciu public de interes major.

Critica este nefondată. Deşi este real că, potrivit legislaţiei în vigoare, sistemul de alimentare cu energie termică a localităţilor conţine atât infrastructura imobiliară, terenuri, căi de acces, construcţii, cât şi partea tehnologică ce asigură funcţionalitatea sistemului, astfel că, de principiu, ele sunt susceptibile a avea un regim juridic unitar, totuşi, din succesiunea actelor juridice adoptate de reclamanţi pentru constituirea pârâtei, în aplicarea legilor care au impus înfiinţarea acesteia şi care guvernează regimul juridic al sistemelor de alimentare cu energie termică, acte juridice supuse interpretării jurisdicţionale a instanţelor a rezultat o disociere între cele două tipuri de bunuri, care a fost corect avută în vedere în soluţionarea acţiunii în revendicare.

În acest sens, interpretând actele normative în vigoare la nivelul anului 2002, momentul constituirii societăţii pârăte prin voinţa reclamanţilor, respectiv H.G. nr. 104/2002 şi O.U.G. nr. 78/2002, precum şi clauzele actului de înfiinţare al pârâtei, HCL nr. 80/2002, în litigiul finalizat prin decizia nr. 712/15.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului şi clădirilor, instanţa de recurs a stabilit că, la data înfiinţării, Municipiul Suceava nu a adus aport în natură dreptul de proprietate asupra terenurilor şi a clădirilor aferente, care au rămas în proprietatea Municipiului Suceava, apreciind că voinţa asociaţilor este esenţială în constituirea societăţii iar participarea la capitalul social, voluntară.

În legătură cu celelalte bunuri mobile, care asigură funcţionalitatea sistemului, nu a existat o astfel de statuare definitivă, astfel că, în mod corect instanţele devolutive din prezenta cauză au apreciat că acestea au constituit aport în natură la capitalul social, în sensul că dreptul de proprietate asupra acestora a intrat, prin voinţa asociatului unic, în patrimoniul pârâtei. Or, potrivit art. 1696 C. civ., cel care este obligat să garanteze contra evicţiunii, nu poate să şi evingă, invocându-şi propria culpă.

Prin urmare, chiar dacă recurenţii s-au prevalat de necesitatea menţinerii unui regim juridic unitar şi al unui proprietar unic al întregului sistem de temoficare, ei nu îşi pot invoca propria culpă susţinând că nu au transmis dreptul de proprietate asupra acestor bunuri mobile, la momentul constituirii societăţii, de vreme ce au existat litigii anterioare în care, interpretând manifestarea lor de voinţă, s-a statuat în sens contrar.

De altfel, în prezent, prin încheierea contractului de vânzare nr. x/2023, Municipiul Suceava a unificat regimul juridic al proprietăţii acestor bunuri, devenind proprietarul bunurilor pentru care i s-a respins acţiunea în revendicare.

ii) Într-o a doua critică formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la admiterea parţială a cererii reconvenţionale, recurenţii au arătat că aceasta este rezultatul încălcării dispoziţiilor legale privind concesionarea serviciului public de termoficare şi al aplicării greşite a unor norme generale cuprinse în art. 578 alin. (3) lit. a) din C. civ., în detrimentul convenţiei părţilor.

Au arătat că, în mod greşit, Municipiului Suceava a fost obligat la plata către Societatea Termica S.A. a sumei de 1.506.172,49 RON, reprezentând cheltuieli necesare efectuate pentru întreţinerea funcţionalităţii bunurilor pentru care s-a admis acţiunea în revendicare, precum şi la plata dobânzii legale, instanţa reţinând că nu există probe din care să rezulte că reparaţiile s-au realizat din veniturile obţinute prin exploatare, şi nu din surse financiare proprii ale pârâtei.

Au susţinut că, pentru această chestiune, sunt relevante prevederile cap. VI din contractul de concesiune încheiat între municipalitate şi Societatea Termica S.A., în sensul că eventualele reparaţii urmau a fi realizate din veniturile obţinute prin exploatarea bunurilor concesionate. Întrucât sursa de finanţare pentru aceste lucrări de reparaţii era expres prevăzută în contractul ce reprezintă legea părţilor, în măsura în care s-au utilizat alte surse de finanţare în acest scop, opţiunea concesionarului nu poate fi imputată concedentului, cu consecinţa admiterii unor asemenea pretenţii.

Critica este nefondată.

Este de reţinut că, în apel, reclamanţii au contestat temeiul juridic al obligaţiei de plată stabilite în sarcina lor, susţinând că reparaţiile au fost realizate din veniturile realizate din exploatarea bunurilor concesionate, proprietatea municipiului, aceste venituri constituind fructe civile cuvenite proprietarului.

Acestei critici instanţa de apel i-a răspuns în sensul că reparaţiile au fost realizate din sursele financiare proprii ale pârâtei şi nu din venituri obţinute din exploatarea bunurilor concesionate, având regimul unor cheltuieli necesare, conform art. 566 alin. (3) C. civ.

În recurs, reclamanţii au reluat apărarea dezvoltată în faţa instanţei de fond. prevalându-se de clauzele contractului de concesiune nr. x/14.12.1999 încheiat între părţi, potrivit cărora acel tip de reparaţii se realizau din veniturile obţinute prin exploatarea bunurilor concesionate.

Afirmaţia este eronată. Astfel, potrivit prevederilor art. 18 lit. g) din contractul menţionat, concesionarul (Termica SA) se obligă să propună spre aprobare concedentului (Municipiul Suceava) programul anual de lucrări de reparaţii capitale, modernizare, reabilitare, contorizare, extindere, care se execută din fondurile asigurate de către concedent.

Această clauză nu este aplicabilă în situaţia dedusă judecăţii întrucât, pe de o parte nu se referă la cheltuielile necesare pentru întreţinerea bunurilor, ci la alte tipuri de cheltuieli, iar, pe de altă parte, lucrările menţionate în contract vizează bunurile concesionate (prin care se asigură transportul şi distribuţia energiei termice şi a apei calde) şi nu cele ce au constituit obiectul acţiunii în revendicare admise.

iii) Referitor la soluţia dată motivului de apel ce a vizat cheltuielile de judecată, recurenţii - reclamanţi au arătat că este rezultatul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Au susţinut, pe de o parte, că instanţa de apel a validat greşit soluţia fondului prin care au fost obligaţi la plata onorariilor expertului contabil şi a celui evaluator, aleşi de pârâta-reclamantă. Consideră că, deşi asistarea părţilor de către experţi consilieri reprezintă o garanţie procesuală reală a dreptului la apărare şi a unei proceduri echitabile, în cauza de faţă, cheltuielile cu experţii parte nu se justifică, fiind excesive şi inutile, în condiţiile în care exact aceleaşi expertize au fost efectuate la solicitarea pârâtei-reclamante într-un alt dosar vizând aceleaşi părţi, având aceeaşi problemă litigioasă - dosarul nr. x/2015, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 344/2020 a Curţii de Apel Iaşi.

Pe de altă parte, au susţinut că deşi tribunalul a stabilit că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată recurenţilor - reclamanţi, întrucât admiterea parţială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părţi, acesta nu a aplicat acelaşi raţionament şi în cazul cererii reconvenţionale care, deşi a fost admisă în parte, a generat obligaţia reclamanţilor-pârâţi de a plăti integral cheltuielile de judecată.

Instanţa de apel a respins critica, validând considerentul primei instanţe în sensul că reclamanţii sunt culpabili pentru respingerea capătului al doilea al cererii de chemare în judecată pentru care expertiza termoenergetică a fost administrată preponderent şi pentru admiterea în parte a cererii reconvenţionale.

În accepţiunea recurenţilor, motivarea nu este relevantă în condiţiile în care judecătorul fondului a subliniat caracterul indivizibil al unora dintre cheltuielile de judecată, iar expertiza viza sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) în integralitatea sa, fără a putea fi realizată vreo distincţie între bunurile în privinţa cărora a fost admisă acţiunea şi celelalte bunuri în legătură cu care a fost dispusă soluţia respingerii acţiunii.

Consideră că, dacă admiterea parţială a cererii principale denotă culpa procesuală a ambelor părţi, aceeaşi concluzie - a culpei procesuale comune - se impunea a fi reţinută şi în cazul cererii reconvenţionale, care a fost admisă sub un singur aspect dintre cele pretinse, astfel încât nu puteau fi acordate cheltuieli de judecată nici pârâtei-reclamante.

Critica este nefondată.

Astfel, dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. au fost corect aplicate în ceea ce priveşte obligarea părţii căzute în pretenţii la plata atât a onorariului expertului numit de instanţă, cât şi a expertului parte.

Aceasta întrucât dispoziţiile menţionate nu disting între tipurile de cheltuieli prevăzute cu onorariile experţilor având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (5) C. proc. civ. numirea unui expert consilier ales de parte este încuviinţată de instanţă la solicitarea acesteia.

Cum înşişi recurenţii admit, această permisiune dată de lege constituie o formă de garantare a dreptului la un proces echitabil şi a unei apărări calificate, iar prezenţa unui expert consilier nu este lăsată la latitudinea părţii, cum este cea a alegerii unui avocat, de exemplu, ci este dedusă cenzurii judiciare a instanţei care analizează şi încuvinţează o astfel de solicitare a părţii. Odată ce a fost încuviinţat expertul parte, munca acestuia este valorificată în instanţă, de vreme ce i se atribuie şi competenţa de a întocmi, alături de a formula întrebări şi observaţii, dacă e cazul, şi un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.

Dispoziţiile art. 18 alin. (4) din O.G. nr. 2/2000 - text referitor, în ansamblul său, la consilierii experţi ai părţilor, prevăd:

"Un exemplar original al documentului care face dovada relaţiilor contractuale dintre parte şi expertul tehnic judiciar sau specialistul care participă la efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin. (1), precum şi a sumelor datorate acestuia va fi depus la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru depunerea raportului de către expertul tehnic judiciar sau specialistul numit", raţiunea acestei norme fiind aceea ca partea să îşi poată recupera şi aceste cheltuieli, în cazul în care va câştiga procesul, prin aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin urmare, cheltuielile făcute cu onorariile expertului parte încuviinţat de instanţă au un regim juridic identic cu cheltuielile de judecată făcute de expertul desemnat potrivit art. 331 alin. (1) C. proc. civ., respectiv prin acordul părţilor sau prin tragere la sorţi, fiind susceptibil de a fi recuperate dacă partea adversă a căzut în pretenţii, întrucât nu se poate susţine că acestea nu sunt cheltuieli legate de proces sau generate de cauza soluţionată de instanţă, în legătură cu care să nu fie incident acelaşi criteriu al culpei procesuale a celui care a căzut în pretenţii.

Recurenţii au contestat şi oportunitatea desemnării experţilor parte, considerând că a condus la cheltuieli excesive şi inutile, în condiţiile în care aceleaşi expertize s-au efectuat şi în alte litigii derulate între părţi, putând fi valorificate în cauză. Aceste aserţiuni nu antamează chestiuni de nelegalitate, ci aspecte de netemeinicie ce nu pot fi verificate în cadrul unui recurs, fiind la latitudinea instanţei în faţa căreia se solicită proba cu expertiză să aprecieze asupra caracterului necesar, util, pertinent şi concludent al administrării ei pentru soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte cea de a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, reclamanţii au susţinut că au fost obligaţi la plata în totalitate a cheltuielilor de judecată în ceea ce priveşte cererea reconvenţională şi doar la plata, în parte, a cheltuielilor de judecată în ceea ce priveşte acţiunea principală, unde s-a dispus compensarea, apreciind că instanţa de apel a validat un regim juridic diferit pentru aceste cheltuieli de judecată.

Critica este nefondată. Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea principală, aceasta a vizat revendicarea a două mari categorii de bunuri, acţiunea fiind admisă numai pentru prima categorie de bunuri. Prin urmare, cheltuielile de judecată corect s-au acordat proporţional cu admiterea cererii.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională având ca obiect pretenţii, aceasta a fost admisă pentru capătul de cerere privind cheltuielile necesare, şi, prin urmare, cheltuieli de judecată aferente admiterii acesteia trebuie acordate în totalitate.

În plus, instanţa de fond a reţinut că Municipiul Suceava are obligaţia de a suporta integral contravaloarea expertizei termoenergetică întrucât această probă a fost administrată preponderent pentru al doilea capăt de cerere din propria acţiune, care, însă, a fost respins, iar celelalte două expertize, contabilă şi evaluatorie, au fost solicitate şi administrate tot pentru contracararea celui de-al doilea capăt de cerere care, în final, a fost respins, precum şi pentru dovedirea cererii reconvenţionale.

Caracterul indivizibil al cheltuielilor de judecată constatat de instanţa de fond în privinţa onorariilor experţilor contabili, evaluatori şi a experţilor parte, a fost considerat de instanţa de apel ca fiind corect reţinut. A reţinut curtea că stabilirea unei proporţii a cheltuielilor, corespunzător culpei fiecărei părţi, reprezintă o chestiune de apreciere în sarcina instanţei de judecată, care, în mod corect a ţinut cont de acest aspect şi de faptul că repartizarea lor drept cheltuieli aferente părţii din cerere sau unora dintre capetele de cerere admise nu se poate realiza cu o precizie matematică.

Aşadar, nu se poate considera că instanţa de apel a validat un regim juridic diferit pentru aceste cheltuieli de judecată, atunci când a considerat, ca fiind în marja de apreciere a gradului culpei procesuale, analiza modalităţii în care proba încuviinţată, pentru care se solicită cheltuielile necesare administrării ei, ce nu pot fi divizate sau reduse, a fost sau nu valorificată în dovedirea pretenţiilor/apărărilor deduse judecăţii.

iv) Recurenţii - reclamanţi au criticat şi soluţia dată cererii de apel în privinţa cuantumului excesiv al onorariilor experţilor judiciari stabilit prin încheierile de şedinţă pronunţate la 28 mai 2021 şi 18 iunie 2021, ca fiind rezultatul aplicării greşite a criteriilor prevăzute în art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară potrivit cărora "Onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului."

Au susţinut că onorariile experţilor E. şi G. excedează limitelor prevăzute de legiuitor, astfel încât, în mod greşit instanţa de apel nu le-a redus prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

Această critică nu se constituie într-un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate pentru ca măsura dispusă să poată fi cenzurată în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât este o chestiune de apreciere întemeiată pe aspecte factuale şi nu o problemă de interpretare unui text de lege. Instanţa de apel s-a pronunţat asupra criticii şi a analizat temeinicia dispoziţiilor privind modul de calcul al cheltuielilor de judecată în ceea ce priveşte onorariile experţilor, în funcţie de orele de muncă şi de devizele justificative pe tipuri de activităţi astfel cum au fost depuse de experţi, cenzurând sau confirmând sumele ce alcătuiesc onorariul de expertiză. Reevaluarea cuantumului acestui onorariu, ce nu se poate face decât pe baza înscrisurilor administrate în dovedirea lui, nu reprezintă o chestiune de nelegalitate care să poată fi încadrată şi soluţionată din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

v) Recurenţii-reclamanţi au contestat şi soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii formulării căii de atac de către experţii judiciari, arătând că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 458 coroborate cu cele ale art. 55 din C. proc. civ., întrucât aceştia nu au calitatea de părţi, aşa cum sunt acestea definite prin dispoziţiile acestui text de lege. În susţinerea acestei critici, recurenţii - reclamanţi au invocat şi dispoziţiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Consideră că experţii nu puteau declara apel împotriva încheierilor premergătoare prin care li s-a stabilit onorariu câtă vreme nu au formulat şi nu aveau interes să formuleze apel împotriva hotărârii finale de dezinvestire a instanţei, prin care s-a soluţionat fondul litigios al cauzei.

Excepţia inadmisibilităţii apelului, invocată de reclamanţi a fost respinsă de instanţa de apel care a apreciat că aceştia au un interes limitat la realizarea drepturilor băneşti constând în onorariul cuvenit pentru efectuarea lucrării de expertiză sau în cheltuielile de transport, cazare sau masă pe care le-au făcut. În atare situaţie, a considerat că nu poate fi refuzat expertului accesul la instanţa de control judiciar atunci când drepturile băneşti de care a beneficiat în cursul procesului au fost înlăturate prin măsuri administrative ale instanţei de fond. Curtea de apel a apreciat că şi experţilor, în calitate de participanţi la proces, trebuie să li se asigure dreptul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Critica recurenţilor este întemeiată. Astfel, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, cu singura condiţie ca aceste condiţionări să nu afecteze dreptul fundamental în chiar substanţa sa.

Conform art. 458 alin. (1) C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane. Potrivit art. 55 C. proc. civ., sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces.

Prin urmare, dreptul de acces la o instanţă nu presupune ca toţi participanţii la proces să aibă deschise căi de atac în procedura civilă.

Din această perspectivă, nu se poate imputa legiuitorului încălcarea unor drepturi fundamentale, ocrotite şi garantate de Convenţie sau de Constituţie, cu consecinţa aplicării directe a normei convenţionale, atunci când a limitat dreptul altor participanţi la procesul civil de a uza de căi de atac.

Expertul este un participant la procesul civil care este chemat să valideze aspecte tehnice ale cauzei deduse judecăţii relevate în administrarea unui mijloc de probă propus de părţile între care există un raport juridic litigios, pentru a sprijini instanţa în îndeplinirea obligaţiei de a stabili adevărul judiciar. Normele care reglementează proba cu expertiză şi aspectele procedurale ce ţin de conduita experţilor, prevăzute de dispoziţiile art. 330 şi urm. C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 17 şi urm. din O.G.. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, nu recunosc acestora o altă calitate şi nu reglementează expres dreptul de a exercita vreo cale de atac în cauzele în care sunt desemnaţi să întocmească un raport de exepertiză.

În dreptul pozitiv există garanţii care asigură expertului un tratament echitabil în activitatea de sprijin a autorităţii judiciare. În acest sens, instanţa care desemnează expertul este obligată să stabilească un onorariu provizoriu, ţinând cont de estimările acestuia, ce poate fi majorat şi un onorariu definitiv, în funcţie de criteriile prevăzute în art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, pe baza devizului şi a deconturilor pe care expertul desemnat le depune, dar această împrejurare şi această calitate nu dă dreptul, în lipsa unei dispoziţii exprese a legii, ca acesta să intervină în proces şi să dobândească calitate de parte prin declararea unei căi de atac, acesta putând să formuleze doar cereri argumentate în faţa instanţei care a dispus administrarea probei.

Cum dispoziţiile referitoare la apel ori recurs nu indică în mod expres calitatea expertului judiciar de a promova o astfel de cale de atac, împrejurarea că art. 444 alin. (3) C. proc. civ. acordă în mod expres posibilitatea expertului să formuleze o cerere de completare a hotărârii, constituie o situaţie derogatorie de la normele de drept comun enunţate anterior, de strictă interpretare şi aplicare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea excepţiei inadmisibilităţii apelurilor declarate de experţi,.

Raportat la considerentele expuse anterior care au condus la casarea deciziei, devin irelevante şi, ca atare, nu vor mai fi analizate criticile referitoare la împrejurarea că experţii nu ar fi declarat calea de atac şi împotriva hotărârii de fond, ci doar împotriva încheierilor de stabilire a onorariului.

2. i) În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Termica S.A., sub un prim motiv, aceasta a invocat greşita respingere de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a celor doi experţi în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a apelului.

Această critică este similară, din perspectiva argumentelor subsumate şi a efectelor produse, cu cea formulată de reclamanţi referitoare la inadmisibilitatea declarării căii de atac a apelului de către experţi, care a fost admisă în urma analizei acestui motiv de recurs.

Reţinându-se, cu efectul unui fine de neprimire, că expertul nu are deschisă calea de atac împotriva hotărârii judecătoreşti ce finalizează un ciclu procesual, problema calităţii sale procesuale în apel este o consecinţă dedusă din chiar statuarea anterioară de vreme ce constituie o nerecunoaştere a calităţii de parte a expertului în procesul civil.

Prin urmare, sub acest aspect, recursul pârâtei urmează a fi admis în aceleaşi limite cu cel al reclamanţilor, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare sub acest aspect instanţei de apel.

ii) O a doua critică formulată în cauză este aceea că onorariile acordate celor doi experţi au fost nejustificat de mari, în opinia recurentei pârâte soluţia instanţei de apel cu privire la acest aspect fiind nelegală şi dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 331 alin. (3), art. 339 alin. (2), art. 22 şi art. 23 din O.G. nr. 2/2000. În acest sens, recurenta susţine că experţii, fie au indicat operaţiuni ce nu se regăsesc în raportul de expertiză, iar numărul de ore pontate este exagerat şi nejustificat, fie nu au putut justifica o activitate totală de 880 de ore în care a fost inclusă şi munca depusă pentru întocmirea unui raport anulat, fie au solicitat decontarea unor cheltuieli pentru anumite bunuri şi servicii pentru care nu ar fi putut obţine o asemenea decontare.

Critica nu va mai fi analizată distinct, fiind valabile considerentele cu care a fost respinsă critica similară din recursul recurenţilor reclamanţi, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a indicat ce anume încălcări ale normelor de procedură indicate în cuprinsul criticii astfel formulate impută instanţei, ci o greşită evaluare de către aceasta a deconturilor depuse de experţi care a determinat, în opinia recurentei, stabilirea unui onorariu definitiv prea mare faţă de munca depusă pentru întocmirea expertizelor. Cu alte cuvinte, asupra cuantumului onorarului de expertiză nu se poate exercita un control de legalitate, fiind o chestiune de temeinicie ce ţine strict de aprecierea probelor, lăsată la latitudinea instanţei devolutive care a analizat notele de fundamentare şi devizele prezentate de fiecare expert stabilind un onorariu proporţional cu munca depusă de fiecare dintre aceştia. Împrejurarea că unul dintre rapoartele de expertiză ar fi fost anulat şi refăcut constituie, de asemenea, o chestiune factuală în aprecierea instanţei devolutive care poate stabili proporţia în care datele culese de expert pentru prima expertiză au fost valorificate la refacerea acesteia.

iii) Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva faptului că ar fi reţinut, în mod greşit, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 712 din 15 februarie 2012, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, cu privire la problema aducerii ca aport în natură a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor, constatând în baza acesteia că proprietarul bunurilor este Municipiului Suceava.

Recurenta a susţinut că, prin hotărârea menţionată, Municipiul Suceava a figurat ca pârât şi nu a câştigat niciun drept, deoarece hotărârea instanţei de recurs modifică decizia din apel şi menţine sentinţa de fond, astfel că o eventuală autoritate de lucru judecat ar putea fi invocată numai cu privire la hotărârea care este definitivă, respectiv sentinţa Tribunalului Suceava.

A apreciat că obiectul şi cauza litigiilor sunt diferite şi că nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deoarece nu există identitate de chestiune litigioasă şi că doar în această cauză trebuia să se facă o analiză comparativă a titlurilor de proprietate

Consideră că a valida cele reţinute de Înalta Curte prin decizia nr. 712 din 15 februarie 2012, conform căreia, "din actul constitutiv al societăţii nu rezultă care sunt bunurile aduse de acţionarul unic şi cu ce titlu", ar însemna să se admită că societatea nu a fost legal înfiinţată, prin raportare la art. 56 şi art. 46 din Legea nr. 31/1990.

Critica recurentei, ce poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că în cadrul unui proces în desfăşurare, se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză). Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, ce doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de obiect, cauză şi părţi.

Obiectul acţiunii pendinte iniţiate de reclamanţi îl constituie revendicarea bunurilor imobile şi mobile, iar în litigiul anterior derulat între aceleaşi părţi, pârâta a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilelor constând în terenuri şi construcţii.

În verificarea legitimităţii dreptului substanţial dedus judecăţii, în ambele litigii a fost analizată problema calităţii părţilor litigante de proprietar asupra terenului, cele statuate, sub acest aspect, în acţiunea în constatare fiind invocate cu forţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat în acţiunea în revendicare.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat va fi reţinut cu succes atunci când instanţa, în considerente, dezleagă decisiv anumite în acel litigiu şi care vor fi preluate într-o altă judecată între aceleaşi părţi pentru a se evita o statuare contrară. Contrar susţinerilor recurentei, astfel cum s-a arătat anterior, nu este imperativ necesar ca în acel litigiu să se recunoască drepturi în favoarea unei părţi care să poată fi opuse unui terţ prin dispozitivul hotărârii, fiind suficient ca în acel litigiu să existe dezlegări care nu pot fi contrazise prin judecăţile ulterioare.

O astfel de dezlegare este cea pronunţată în recurs în decizia nr. 712/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În considerentele acestei decizii, care a validat hotărârea de primă instanţă, atunci când a fost analizată acţiunea pârâtei prin care solicitase a se constata că deţine un drept de proprietate asupra imobilelor, instanţa, în mod nechivoc, a apreciat că, atunci când s-a făcut aportul la capitalul social al societăţii pârâte, intenţia Municipiului Suceava, ca acţionar unic, nu a fost de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului şi clădirilor. Prin urmare, s-a statuat că acestea au fost şi au rămas proprietatea municipiului.

Cum în acest litigiu în care, pentru admiterea acţiunii în revendicare, s-a avut a se analiza acelaşi raport juridic, şi anume dacă dreptul de proprietate asupra terenului sau clădirilor a fost transmis sau nu prin actul de constituire a capitalului social, asupra acestui aspect nu se poate statua în sens contrar, în mod corect fiind valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În plus, considerentele acelei hotărâri nu pot fi nici cenzurate din punctul de vedere al corectitudinii şi legalităţii şi înlăturate, astfel cum solicită recurenta, pe motiv că ar duce la concluzia unei nelegale înfiinţări a B. S.A., câtă vreme se bucură de putere obligatorie.

iv) Într-o altă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta, susţine, în esenţă, că instanţa de apel a validat soluţia de admitere a acţiunii în revendicare fără a indica titlul de proprietate al Municipiului Suceava asupra bunurilor imobile, în condiţiile în care reclamanţii sunt autorii care au transferat din patrimoniul lor bunurile în patrimoniul pârâtei. Bunurile au trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului având ca finalitate, potrivit legislaţiei speciale menţionate, transferarea acestora către societatea nou înfiinţată, Termica S.A., astfel că şi proprietatea bunurilor imobile a fost aportată în natură la capitalul social.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 104/2002 şi H.C.L. Suceava nr. 84/2002, dar şi H.G. nr. 140/2009, prin care acţionarul unic a stabilit că, la data înfiinţării B. S.A., Municipiul Suceava nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.554.636 m.p., iar Adunarea Generală a Acţionarilor a B. S.A., întrunită în şedinţa din 9 iulie 2009, a luat act de prevederile H.C.L. nr. 140/2009, constatând că, la data înfiinţării B. S.A., Municipiul Suceava, în calitate de acţionar unic nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.554.636 m.p.

A susţinut că bunurile mobile indicate în acţiune care au acelaşi regim juridic cu cel al bunurilor imobile, indicând statutul societăţii şi actele administrative şi normative care, în opinia sa, au determinat regimul juridic al acestor bunuri, considerând că prin transmiterea dreptului de proprietate către societatea nou - înfiinţată, Municipiul Suceava a pierdut calitatea de proprietar asupra bunurilor, neîntrunind condiţia esenţială cerută pentru introducerea acţiunii în revendicare.

Critica este nefondată întrucât instanţa de apel a invocat succesiunea actelor normative prin care, după desfiinţarea centralei electrice de termoficare Suceava, bunurile acesteia au intrat în proprietatea Municipiului Suceava, potrivit H.G. nr. 104/2001. Mai departe a operat autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte interpretarea voinţei părţilor în actul constitutiv al pârâtei, rezultând că Municipiul Suceava a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile prin aport la capitalul pârâtei, însă a rămas proprietar asupra bunurilor imobile, în legătură cu care nu a operat un transfer de proprietate, ci doar unul al folosinţei.

Prin urmare, recurenta nu mai poate nega această calitate susţinând că nu există un titlu care să justifice prezenţa bunurilor reprezentând teren şi clădiri în patrimoniul municipiului Suceava, întrucât orice altă argumentaţie cu privire la modalitatea în care se interpretează textele de lege care au stat la baza constituirii B. S.A. ar contrazice autoritatea de lucru judecat a hotărârii care a consfinţit că această societate nu are un titlu de proprietate asupra bunurilor revendicate.

Ca atare, odată recunoscut acest efect, nu mai pot fi reanalizate din perspectiva pretinsă de recurentă, aceleaşi acte normative care reglementează funcţionarea pârâtei în privinţa titlului cu care bunurile s-au constituit în aport la capitalul social al acesteia.

v) Referitor la obligarea reclamantului Municipiul Suceava la plata sumei de 1.506.172,49 RON către Societatea Termica S.A., reprezentând cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate şi la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, recurenta a considerat că soluţia este nelegală în ceea ce priveşte data de la care s-a stabilit că este datorată dobânda legală, decizia fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

Consideră că, prin obligarea reclamantului la plata unei sume ce reprezintă contravaloarea cheltuielilor efectuate de pârât, care au fost clasificate de prima instanţă ca fiind cheltuieli necesare, conform art. 566 alin. (3) din C. civ. (aspect necontestat în apel), creanţa devine certă şi lichidă, iar exigibilitatea sa intervine la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

A apreciat că instanţa trebuia să dispună obligarea reclamanţilor la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data la care recurenta - pârâtă a avansat sumele pentru reparaţii, conform raportului de expertiză contabilă sau, cel puţin de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, cum s-a menţionat în sentinţa primei instanţe. Cel puţin de la data depunerii cererii de chemare în judecată, debitorul este încunoştinţat despre cuantumul prejudiciului cauzat, astfel încât de la această dată este dator să suporte prejudiciul. Susţine că, în cauză, dobânda legală este datorată de la data depunerii cererii reconvenţionale la instanţă, ce are efectul unei puneri în întârziere, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit art. 1536 C. civ.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanţa de apel a apreciat că debitul stabilit în sarcina Municipiului Suceava a fost reprezentat de cheltuieli necesare din categoria celor reglementate de art. 566 alin. (3) C. civ., al căror caracter cert a fost stabilit prin hotărârea judecătorească pronunţată în cauză. Acesta nu reprezintă un tip de creanţă pentru care debitorul este de drept în întârziere şi nici un prejudiciu pentru care întârzierea se raportează la data chemării în judecată, astfel că daunele interese egale cu dobânda legală capătă un caracter cert de la momentul la care instanţa a stabilit că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 566 alin. (3) C. civ. şi a evaluat prejudiciul astfel rezultat, creanţa devenind exigibilă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoresti care a constatat-o.

3. În ceea ce priveşte recursurile declarate către cei doi experţi, aceştia au invocat nerespectarea procedurilor de stabilire a onorariului definitiv de către instanţa de fond şi, de asemenea, au formulat critici în ceea ce priveşte cuantumul onorariului încuviinţat, susţinând că acesta trebuie majorat.

Recursurile declarate de experţi vor fi respinse, dar nu pentru motivele decurgând din analiza criticilor conţinute în memoriile de recurs, ci pentru faptul că, aşa cum a rezultat din considerentele expuse anterior, demersul procesal al acestora nu poate fi considerat admisibil, întrucât experţii nu au calitate de parte şi nici de persoane cărora li se recunoaşte expres dreptul de a formula căi de atac împotriva hotărârilor instanţelor de judecată.

Prin urmare, recursul acestora nu poate fi analizat pe fondul criticilor întrucât ar contrazice statuările anterioare ale instanţei de control judiciar.

Pentru toate aceste aspecte, Înalta Curte va admite, în baza art. 497 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă doar în ceea ce priveşte criticile referitoare la admisibilitatea apelurilor declarate de către experţi şi calitatea procesuală a acestora de a formula calea de atac respectivă, şi va trimite cauza spre rejudecare, cu respectarea indicaţiilor conţinute în prezenta hotărâre, către instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de expertul E. şi de expertul G., continuat de moştenitorii legali H., I. şi J., împotriva deciziei nr. 969/A din 18 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Admite recursurile formulate de reclamanţii Municipiul Suceava, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiul Suceava, precum şi de pârâta Societatea Termica S.A., prin lichidator judiciar, împotriva aceleiaşi decizii.

Casează hotărârea recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2024.