Restitution claimant awarded market price under Law No. 10/2001; ministry's appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamanta A., în calitate de moştenitoare a defunctei B., conform certificatului de moştenitor nr. x/17.08.2020 eliberat de notar public C. în dosarul nr. x/2020, a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din 2 camere şi dependinţe, cu o suprafaţă de 52,565 mp, evaluat la suma de 60.000 euro, conform raportului de evaluare întocmit de evaluator D..

În drept, reclamanta a invocat art. 205 C. proc. civ., art. 501 din Legea nr. 10/2001.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1057/29.06.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 295.530 RON, cu titlu de preţ de piaţă al imobilului situat în Bucureşti. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, arătând că hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă este netemeinică şi nelegală.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin decizia nr. 1220A din 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul - pârât Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1057/29.06.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A., ca nefondat.

A fost obligat apelantul-pârât să achite intimatei-reclamante suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta A., ca neîntemeiată.

A susţinut că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Susţine că în mod eronat curtea a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată şi că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Arată că în cauză nu este îndeplinită nicio condiţie dintre cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, consideră că reaua-credinţă a autoarei reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, întrucât aceasta ştia sau ar fi putut şti că imobilul este revendicat de către foştii proprietari, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de aceştia şi că pasivitatea îi este imputabilă (ex. hotărârea nr. 510/2003 a Curţii Supreme de Justiţie).

Menţionează că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că autoarea reclamantei ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare- cumpărare, aceasta nedepunând minime diligenţe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma să-l achiziţioneze, motiv pentru care consideră că respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Arată că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie imperativă prevăzută de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, şi anume contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ci dreptul de proprietate al reclamantei a fost pierdut ca urmare a admiterii în mod irevocabil a unei acţiuni în revendicare, promovate de foştii proprietari, respectiv E. şi F..

Aşadar, speţa nu se circumscrie dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.

A mai susţinut că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, deoarece acesta nu reflecta preţul real al imobilului în discuţie.

Autoarea intimatei-reclamante A. a achiziţionat imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţei, astfel că apreciază o diminuare considerabilă din valoarea reală.

Prin urmare, consideră că în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind aberant ca intimata-reclamantă să încaseze o diferenţă mai mare faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.08.1997.

Menţionează că admiterea acţiunii în revendicare ori în constatarea nulităţii absolute semnifică în mod logic şi necesar că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 112/1995, întrucât art. 1 dispune că această lege se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, arată aspecte teoretice privitoare la faptul că instanţa putea micşora cuantumul în care au fost acordate aceste cheltuieli.

Solicită să se constate că instanţa nu a făcut decât să tranşeze anumite aspecte formale, nu s-a avut în vedere numărul de termene de judecată care au avut loc în cauză, activitatea pe care a prestat-o avocatul la fiecare termen, probele administrate.

Mai mult, învederează că intimata-reclamantă a stabilit în contractul de asistenţă juridică un onorariu fix, care urma a fi plătit indiferent de modalitatea de finalizare a procesului, acesta fiind plătit anterior finalizării litigiului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata A. a invocat excepţia nulităţii recursului faţă de neindicarea motivelor de casare şi în subsidiar s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă de Înalta Curte la termenul de judecată a recursului.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 22 septembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 23 ianuarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurentul critică, în esenţă, încălcarea şi aplicarea greşită a legii, şi anume a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, apreciind că nu este îndeplinită nicio condiţie dintre cele două prevăzute imperativ în acest text de lege.

A explicitat că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că autoarea reclamantei ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare- cumpărare, aceasta nedepunând minime diligenţe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma să-l achiziţioneze, motiv pentru care consideră că respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte reţine prioritar că aceleaşi critici au fost formulate de recurent şi prin primul motiv de apel şi au fost analizate punctual de către instanţa de apel.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că autoarea reclamantei a încheiat în mod valabil contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.08.1997 în temeiul Legii nr. 112/1995, iar ulterior, prin decizia civilă nr. 355A/04.04.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, B., autoarea reclamantei, a fost obligată să lase imobilul, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.08.1997 în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamanţilor E. şi F..

Instanţa de apel a mai subliniat că sunt îndeplinite condiţiile imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi criticile pârâtei cu privire la preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi atestat respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 sunt nefondate, atât timp cât dispoziţiile legale prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu impun o asemenea condiţie.

Cât priveşte susţinerile pârâtului potrivit cărora reclamanta ştia sau ar fi trebuit să cunoască ori să se informeze despre demersurile întreprinse şi că i-ar fi imputabilă pasivitatea, Curtea a reţinut că acestea nu pot fi primite, deoarece respectivele demersuri au fost demarate ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către autoarea reclamantei, iar, pe de altă parte, în cuprinsul Legii nr. 112/1995 nu se regăseşte o obligaţie de diligenţă în sarcina chiriaşilor cumpărători a cărei eludare să poată fi reţinută, aşa cum art. 50 alin. (2) din Lege impune.

Înalta Curte reţine că raţionamentul instanţei de apel este unul corect, atât timp cât pentru activarea art. 50 sau după caz, a art. 501 din Legea 10/2001 nu trebuie constatată expres în dispozitivul hotărârii judecătoreşti reaua-credinţă şi nici nu trebuie anulat titlul cumpărătorului chiriaş, sintagma "desfiinţarea contractului" potrivit acestor texte legale incluzând şi situaţia acordării preferabilităţii unui alt titlu în cadrul unei acţiuni în revendicare în care se compară titlurile de proprietate exhibate de părţi.

În ceea ce priveşte condiţia privind existenţa bunei-credinţe la încheierea contractului, instanţa de apel a reţinut analizând probele administrate, în rândul cărora se înscriu şi hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, că a existat bună-credinţă a autoarei intimatei. Or, existenţa bunei - credinţe reprezintă un element al situaţiei de fapt, reprezentând convingerea internă a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Instanţa de recurs nu poate însă, reevalua probele pentru a stabili că a existat rea-credinţă, astfel cum invocă şi solicită practic recurentul prin recursul declarat, întrucât acest organ judiciar efectuează exclusiv un control de legalitate a deciziei recurate şi nu unul de temeinicie, date fiind dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, întrucât în analiza motivelor de nelegalitate, instanţa de recurs nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a reţine o altă stare de fapt prin reinterpretarea acestora, Înalta Curte consideră, grefat pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, că în cauză, din perspectiva criticilor formulate de recurentul-pârât, s-a realizat de către curtea de apel o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente invocate, criticile din recurs aferente nefiind aşadar, fondate.

Este important aşadar, de precizat că potrivit situaţiei de fapt ilustrate de curtea de apel, în dosarul nr. x/2015 care a avut ca obiect acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii E. şi F. împotriva autoarei reclamantei din prezenta cauză, B., privind imobilul situat în Bucureşti, prin decizia nr. 1159 din 11 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat faptul că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, fiind statuate următoarele:

"Pornind de la premisa că, în cauză, există două titluri de proprietate valabile, al intimaţilor-reclamanţi cărora dreptul de proprietate asupra imobilului le-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi al recurentei-pârâte în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acesteia a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulităţii acestuia [...]".

De altfel, în decizia nr. 73 din 19 iulie 1995 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, citată de recurentul Ministerul Finanţelor în recurs, cu privind la buna-credinţă Curtea Constituţională a statuat următoarele:

"7. O altă obiecţie de neconstituţionalitate are în vedere încălcarea art. 54 din Constituţie, care obligă pe cetăţeni să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi; or, în opinia autorilor obiecţiei, legea creează premisele şi condiţiile juridice necesare chiriaşilor spre a încălca, cu bună-ştiinţă, dreptul foştilor proprietari, prin aceea că ei vor putea cumpăra apartamentele sau imobilele nerestituite.

Obiecţia urmează să fie respinsă. Trebuie constatat că între actualii chiriaşi ai locuinţelor trecute în proprietatea statului şi foştii proprietari ai acestor imobile nu există, nici în prezent şi nici nu se vor stabili, prin aplicarea prevederilor legii, nici un fel de raporturi juridice; aşa fiind, nu există nici o obligaţie juridică pe care chiriaşii ar fi chemaţi să o observe cu bună-credinţă.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile legii (art. 9), chiriaşii dobândesc dreptul de a cumpăra locuinţele pe care le ocupă nu de la foştii proprietari şi nici prin încălcarea drepturilor lor - aceştia având numai dreptul de a primi despăgubirile stabilite potrivit legii -, ci de la stat. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici în acest caz şi nici în general, să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe.

De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situaţia în care dreptul se realizează în alt scop decît acela pentru care legea l-a recunoscut".

Prin urmare, buna-credinţă a autoarei reclamantei şi caracterului nepreferabil al titlului de proprietate al acesteia sunt aspecte dezlegate de către instanţa de recurs în dosarul x/2015, fiind obligatorii pentru instanţa care soluţionează cererea de restituire a preţului imobilului în litigiu, potrivit dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară, dovadă contrară care potrivit situaţiei de fapt configurate de instanţa de apel, nu a fost realizată în prezenta cauză.

Aşadar, raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurenta pentru a susţine încălcarea şi aplicarea greşită a legii, şi anume a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea aplicării greşite a legii, practic, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de recurs din decizia civilă nr. 1159 din 11 iunie 2019, decizie care are însă, caracter definitiv.

Cât priveşte motivul de recurs referitor la omologarea eronată în cauză a raportului de expertiză întocmit, întrucât acesta nu ar reflecta preţul real al imobilului în discuţie, instanţa de recurs constată caracterul nefondat al acestor critici.

Distinct de împrejurarea că recurentul nu invocă nici o critică concretă în această direcţie, Înalta Curte notează şi aspectul că o reevaluare a probei cu expertiza de evaluare imobiliară administrate în cauză în vederea determinării preţului de piaţă al imobilului este prohibită instanţei de recurs, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate expuse, aşa cum s-a expus supra şi data fiind neconturarea unui minim de critici de nelegalitate în privinţa raportului de expertiză de către recurent.

În ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul prea mare al cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a fi pe cale de consecinţă, respinsă.

Astfel, prin Decizia nr. 3/2020 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 1220 A din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Cât priveşte cererea formulată de intimata-reclamantă de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurentul-pârât aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluţia care urmează a se pronunţa asupra recursului declarat de acesta.

În consecinţă, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON, onorariu avocat, către intimata-reclamantă A., potrivit dovezii de la dosarul de recurs, constând în factura fiscală nr. x din 13 iulie 2023 şi chitanţa seria x nr. x din 12 iulie 2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 1220 A din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON, onorariu avocat, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.