Civil delictual liability for compensation underpayment: evidentiary burden for expert valuations and authentication status of state-issued reports

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.126.352 RON (actualizată cu indicele de inflaţie), reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului care a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x C. civ. şi suma de achitată beneficiarilor, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente pretenţiilor formulate.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1760 din 15 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 831A din 25 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 1760 din 15 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

4. Hotărârea instanţei de casare

Prin decizia nr. 621 din 24 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 831A din 25 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Hotărârea instanţei de apel în rejudecare

Prin decizia nr. 1225A din 2 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti, ca neîntemeiată.

6. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1225A din 2 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (3) din acest act normativ, instanţa de apel omiţând să analizeze criticile sale referitoare la valoarea probatorie a înscrisurilor transmise de pârâtă, limitându-se să reţină că acestea nu au caracter autentic şi că nu fac referire la constatările celor care le-au întocmit, şi nici la stabilirea identităţii părţilor sau la exprimarea consimţământului acestora, nefiind întrunite, în privinţa lor, condiţiile prevăzute de art. 269 C. proc. civ.

Recurentul a apreciat că reiese cu puterea evidenţei nerespectarea dispoziţiilor deciziei de casare, întrucât articolul menţionat califică drept autentic orice înscris emis de o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter, instanţa de apel neexpunând vreun argument care să combată această prevedere normativă.

A menţionat că prin "înscris" se înţeleg adresele despre actele sau faptele juridice, imprimate pe hârtie de către intimată şi transmise recurentului, care cuprind informaţii necontestate, anterioare litigiului, oferind garanţii de exactitate.

A făcut referire la dispoziţiile art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 C. civ.), potrivit cărora înscrisul autentic, din punctul de vedere al forţei probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare (în speţă, intimatei).

Recurentul a susţinut că înscrisurile pe care le-a depus la dosar sunt înscrisuri autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., pe care intimata le-ar fi putut contesta în procedura înscrierii în fals.

A învederat că prin intermediul acestor înscrisuri i s-a adus la cunoştinţă existenţa prejudiciului, respectiv diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză, precum şi suma stabilită ulterior, prin raportul de expertiză întocmit de S.C. A.. Deşi recurenta i-a solicitat să întreprindă demersurile legale pentru recuperarea prejudiciului, i-a comunicat un alt raport de evaluare, care nu a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În aceste condiţii, nu a avut posibilitatea ca, în rejudecarea după casare, să solicite completarea probatoriului, înscrisurile comunicate de către intimată fiind depuse odată cu cererea de chemare în judecată şi, ulterior, în faţa instanţei de recurs. Astfel, a apreciat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 21 februarie 2024, în termenul procedural, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă a înţeles să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul stabilit pentru soluţionarea recursului, 16 mai 2024, Înalta Curte a calificat chestiunea inadmisibilităţii recursului ca fiind o apărare de fond, care nu reprezintă o excepţie procesuală ce vizează condiţiile de exercitare ale recursului, şi a rămas în pronunţare asupra recursului.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, ale art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., în ceea ce priveşte ignorarea valorii probatorii a unor înscrisuri comunicate de către pârâtă, care sunt înscrisuri autentice, faţă de care nu s-a formulat o cerere de înscriere în fals şi care relevau existenţa prejudiciului solicitat a fi reparat prin iniţierea litigiului pendinte.

Criticile nu sunt fondate.

Raportând susţinerile din recurs la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că, principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuând prevederile art. 9 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligaţia să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale, alin. (7) al articolului menţionat obligând instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

În cauză, recurentul a dedus judecăţii o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.126.352 RON (actualizată cu indicele de inflaţie), reprezentând diferenţa dintre preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/09.12.2010 întocmit în dosarul nr. x C. civ. de expertul B. şi valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren situat în Timişoara, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente pretenţiilor formulate.

Pentru a dovedi motivele cererii, recurentul a depus la dosar înscrisuri (despre care a pretins în recurs că se circumscriu dispoziţiilor art. 269-270 C. proc. civ.), arătând că i-au fost înaintate de către pârâtă (raportul de evaluare nr. x/09.12.2010 întocmit de expertul B., raportul de verificare nr. x a raportului menţionat; raportul de evaluare întocmit de S.C. A. la 09.09.2020, titlul de conversie nr. 1747/24.05.2011 şi decizia de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 9511/19.01.2011).

Invalidând soluţia instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi evocând fondul după anularea sentinţei, curtea de apel a considerat că este necesar să verifice, în raport de susţinerile apelantului-reclamant (care a contestat intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune) şi pe baza probatoriului administrat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepuşilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor).

Examinând în aceste condiţii cauza, curtea a remarcat că la dosar a fost depus raportul de evaluare întocmit de expertul C., însă despăgubirea a fost stabilită pe baza unui alt raport, întocmit în anul 2010 de expertul B., care nu se afla la dosarul cauzei. De asemenea, a constatat că prin raportul întocmit ulterior de A. s-a calculat o valoare alternativă a despăgubirii, fără a se explica diferenţa majoră de valoare între opiniile celor doi experţi (B. şi D. din cadrul A. SRL).

Curtea a apreciat că prejudiciul raportat la diferenţa de valoare rezultată din opiniile a doi experţi nu este corect stabilit. Totodată, a constatat că raportul de verificare întocmit cu privire la lucrarea expertului B. identifică o singură deficienţă majoră, referitoare la ajustarea comparabilelor, fără a menţiona diferenţa de valoare care ar fi rezultat în urma unei corecte aplicări a actelor normative în vigoare. În ceea ce priveşte probatoriul administrat, curtea a reţinut că acesta nu a avut aptitudinea de a demonstra existenţa prejudiciului pentru a se putea dispune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Hotărârea instanţei de apel a fost casată prin decizia nr. 621 din 25 aprilie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, întrucât s-a constatat că la dosarul cauzei nu există raportul de evaluare de evaluare nr. 6142/09.12.2010 întocmit de expertul B., pe baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire, înscris în legătură cu care curtea a făcut aprecieri şi pe care l-a considerat relevant pentru soluţionarea cauzei, deşi era obligată să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării probatoriului în sensul completării acestuia, conform art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a reţinut că această obligaţie revenea instanţei de apel cu atât mai mult cu cât tribunalul a soluţionat litigiul în baza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, curtea, procedând la evocarea fondului, a judecat pentru prima dată cauza fără a pune în discuţie eventualele insuficienţe ale probatoriului administrat, deşi se impunea, în condiţiile art. 14 alin. (2) şi 22 alin. (2) C. proc. civ., cât timp reclamantul s-a prevalat în susţinerile sale referitoare la temeinicia acţiunii de un înscris care nu era depus la dosar.

În rejudecare, instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că sunt nefondate susţinerile apelantului-reclamant referitoare la faptul că înscrisurile transmise de pârâtă, prin care a fost informat cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului, reprezintă acte autentice, pe motiv că nu sunt întocmite de agenţi constatatori şi nu fac referire la constatări făcute personal de către cel care le-a întocmit şi nici la stabilirea identităţii părţilor sau la exprimarea consimţământului acestora, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 269 C. proc. civ.

Curtea a considerat că recurentul avea obligaţia de a face dovada întrunirii în persoana intimatei-pârâte a condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 249 C. proc. civ., fiind necesară probarea existenţei faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu precum şi a vinovăţiei intimatei, fiind fără relevanţă faptul că înscrisurile pe baza cărora acesta şi-a întemeiat acţiunea provin de la intimată, cât timp aceasta nu a recunoscut pretenţiile sale.

Instanţa de apel a constatat că, deşi soluţia de casare a instanţei de recurs se referă la necesitatea completării probatoriului, în condiţiile art. 254 alin. (2) C. proc. civ., în vederea verificării îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în rejudecarea apelului, recurentul, prin reprezentant convenţional, a arătat că nu are alte cereri de formulat în materie probatorie, susţinerile sale fiind în sensul că înţelege să se folosească de înscrisurile depuse la dosar până la momentul respectiv, precum şi de cele depuse în faţa instanţei de recurs, acesta nesolicitând completarea probatoriului şi nefăcând referire la vreo ipoteză dintre cele prin care ar fi putut să ceară o suplimentare a probatoriului administrat pe parcursul derulării etapelor anterioare ale procesului, potrivit dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ.

Totodată, curtea a remarcat că raportul de expertiză nr. x/09.12.2010 întocmit de expertul B., pe baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire, nu a fost depus la dosar nici în primul ciclu procesual şi nici în faţa instanţei de recurs (în mod eronat reprezentantul convenţional al recurentului susţinând că a fost depus în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), şi a considerat că, în lipsa acestuia, nu poate realiza o analiză efectivă a cauzei, în sensul de a stabili dacă este neconform sau dacă valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit de către S.C. A. este cea care reflectă valoarea reală a imobilului la momentul primei evaluări, neputând proceda la o analiză proprie şi la administrarea unor probe suplimentare prin care să poată stabili această împrejurare.

Având în vedere că decizia instanţei de apel, pronunţată în primul ciclu procesual, a fost casată pentru lipsa de la dosar a raportului de expertiză pe baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire (întocmit de expertul B.), iar în rejudecare, recurentul nu a înţeles să administreze această probă esenţială pentru stabilirea faptei ilicite şi prejudiciului, Înalta Curte nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., de vreme ce, din culpa acestuia, căruia îi revenea sarcina probei, conform art. 249 din cod, curtea s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a analiza comparativ rapoartele de evaluare ale imobilului, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei.

Pentru identitate de raţiune, Înalta Curte nu va reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce instanţa de apel şi-a exercitat rolul activ în sensul acestor norme, în scopul stabilirii situaţiei de fapt şi aplicării corecte a normelor legale incidente, punând în discuţie necesitatea suplimentării probatoriului, aspect cu privire la care reprezentantul convenţional al recurentului, prezent la judecată, a susţinut că nu are alte cereri de formulat în materie probatorie, înţelegând să se folosească de înscrisurile depuse la dosar până la momentul respectiv, precum şi de cele depuse în faţa instanţei de recurs, nesolicitând o completare a acestuia.

Ca atare, nu poate fi imputată instanţei de apel lipsa de rol activ prevăzută de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, potrivit art. 249 din acest act normativ, în sarcina titularului acţiunii subzistă obligaţia de a proba temeinicia cererii sale (îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale), iar nu a intimatei, care nu poate fi obligată să facă dovada unui fapt negativ.

Totodată, Înalta Curte nu va primi susţinerile recurentului cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 269-271 C. proc. civ.

În ceea priveşte valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, întocmite în ani diferiţi de experţi evaluatori distincţi.

Se pune astfel problema existenţei a două înscrisuri cu aceeaşi valoare probatorie, care au fost comunicate recurenţilor cu ocazia corespondenţei purtate cu pârâta, ulterior efectuării verificării modalităţii de expertizare a imobilului din dispoziţia Curţii de Conturi şi anterior declanşării prezentului litigiu în vederea recuperării diferenţei dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/09.12.2010 întocmit de expertul B. şi raportul de evaluare întocmit de S.C. A. S.R.L. la 09.09.2020.

Contrar susţinerilor recurentului, aceste scripte nu sunt autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind lucrări de specialitate ce cuprind opiniile unor specialişti, exprimate în afara cadrului procesual, cu privire la o chestiune de interes în dezlegarea problemei litigioase deduse judecăţii.

În accepţiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului şi efectele pe care aceasta le atrage în planul probaţiunii judiciare se referă la stabilirea identităţii părţilor, luarea sau exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinutul înscrisului, semnătura părţilor şi data înscrisului.

Intră, aşadar, în domeniul autenticităţii constatările referitoare la prezenţa părţilor, identificarea lor, consemnarea declaraţiilor făcute şi menţiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în faţa celui care aplică procedura autentificării, precum şi data menţionată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite şi autentificate de o autoritate publică, notarul public sau o altă persoană învestită de stat cu exerciţiul unei autorităţi sau puteri publice, în forma şi condiţiile cerute de lege.

Însă, prin susţinerile recurentului s-a solicitat instanţei să se dea valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi celorlalte înscrisuri comunicate de pârâtă, afirmându-se că, prin neînscrierea în fals împotriva acestora ar rezulta consimţământul său cu privire la conţinutul înscrisurilor.

Înalta Curte reţine că a se proceda în acest sens în ceea ce priveşte înscrisurile depuse de către recurent (care în opinia sa probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât şi cuantumul prejudiciului), fără a se examina condiţiile specifice acţiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile recurentului privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Înalta Curte observă că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, înlăturând motivat ambele concluzii şi reţinând că acestea nu respectă dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

În plus, a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea recurentului în sensul că însuşirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare şi a concluziilor raportului de evaluare din 2010 este suficientă pentru admiterea acţiunii, în condiţiile în care părţile nu au încheiat o tranzacţie.

Criticile vizând înlăturarea de către instanţa de apel a înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanţei de judecată (de apel, în speţă), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare).

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât şi a art. 269-271 din acelaşi act normativ.

6.2 Pentru identitate de raţiune, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 1171 din C. civ. de la 1864 (curtea stabilind că este vorba despre un drept subiectiv născut anterior intrării în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009), de vreme, prin considerentele expuse cu prilejul examinării motivului de recurs anterior, ce nu se impun a fi reiterate, s-au arătat care sunt argumentele pentru care înscrisurile de care s-a prevalat recurentul în susţinerea cererii de chemare nu pot fi apreciate ca fiind înscrisuri autentice.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1225 A din 2 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1225 A din 2 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.