Civil liability of the State and Prison Administration for systemic detention overcrowding violating Article 3 ECHR

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Apărările formulate la fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă la 18 februarie 2022, sub nr. x/2020 (ulterior declinării competenţei de soluţionare în favoarea acestei instanţe de către Judecătoria Galaţi, prin sentinţa civilă nr. 861 din 4 februarie 2022), reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 1.000.000 euro sau echivalentul în RON al acesteia, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de condiţiile de detenţie, începând cu data de 12 noiembrie 1999 până în prezent, în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă Arad, precum şi în Penitenciarele Aradul Vechi, Timişoara, Jilava, Rahova şi Iaşi.

Prin întâmpinare, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive.

La rândul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a invocat prin întâmpinare, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii civile.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 282 din 7 martie 2023, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca nefondate. A admis în parte acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A., obligându-i pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor la plata în solidar a sumei de 3.000 RON, cu titlu de daune morale. A respins acţiunea cu privire la faptele anterioare datei de 23 octombrie 2017 (din cererea introductivă), respectiv anterioare datei de 25 noiembrie 2017 (din cererea modificatoare, care nu au făcut obiectul cererii introductive), ca prescrisă. A dispus avansarea onorariului apărătorului din oficiu al reclamantului, în sumă de 1.567 RON, din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul de Neamţ. A dispus avansarea onorariului apărătorului din oficiu al reclamantului, în sumă de 1.020 RON, din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul de Botoşani. A dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor avansate de stat, reprezentând onorariul avocatului din oficiu şi taxa judiciară de timbru, de la a căror plată a fost scutit reclamantul prin încheierea de şedinţă din 17 martie 2021, pronunţată de Judecătoria Galaţi.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 667 din 13 octombrie 2023, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, împotriva sentinţei nr. 282 din 7 martie 2023, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, ca nefondate.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 667 din 13 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

4.1 Recursul pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea legii, în mod greşit, curtea de apel reţinând că Statul Român, prin politicile sale, începând în special cu anul 2017, nu ar fi adoptat măsurile care se impuneau cu privire la organizarea sistemului penitenciar, astfel încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor şi să evite supraaglomerarea, prin elaborarea unor acte normative specifice.

A reclamat încălcarea dispoziţiilor legale de către instanţa de apel care a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, respectiv, faţă de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, modificată şi completată prin Legea nr. 169/2017, Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013, precum şi pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, OMJ nr. 2773/C/17.10.2017 pentru aprobarea situaţiei centralizate a clădirilor necorespunzătoare din punctul de vedere al condiţiilor de detenţie, emis în baza art. IV alin. (7) din Legea nr. 169/2017.

Recurenta a afirmat că principiile răspunderii civile delictuale nu pot fi general aplicabile, pentru orice faptă indicată ca ilicită, săvârşită într-o instituţie de pe teritoriul statului (centru de reţinere şi arestare preventivă), care se organizează şi funcţionează în subordinea unor instituţii specializate, pe baza reglementărilor speciale incidente, în funcţie de care poate fi atrasă răspunderea particulară. A apreciat că o interpretare care ar conduce la ideea că nu s-ar justifica necesitatea existenţei unor norme legale speciale care să reglementeze răspunderea diverselor instituţii ale statului în diferite domenii, cu consecinţa că statul ar avea o răspundere nelimitată şi necondiţionată, nu poate fi acceptată.

Redând situaţia de fapt expusă de reclamant în cererea de chemare în judecată, modificată, apărările formulate de pârâţi prin întâmpinările depuse, precum şi argumentele expuse de instanţa de apel în susţinerea soluţiei adoptate, recurenta a apreciat că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ.

A susţinut că, în speţă, nu există identitate între pârât şi cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, neputându-şi legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane (fizice sau juridice) s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în acest caz urmând a se antrena, în mod direct, răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective.

A invocat dispoziţiile art. 223 alin. (1) şi ale art. 224 alin. (1) C. civ., menţionând că, în raport de obiectul litigiului de faţă, în care s-a reclamat neîndeplinirea de către autorităţile care l-au avut în custodie pe intimat, aflat în executarea unei pedepse privative de libertate, a obligaţiilor privind asigurarea unor condiţii corespunzătoare de detenţie, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu poate avea calitate procesuală pasivă atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când legea nu prevede expres că este obligat să răspundă.

Recurenta a mai criticat hotărârea instanţei de apel, apreciind că în mod greşit s-a reţinut că raportul juridic operează între intimat şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că acesta poate fi stabilit doar intre intimat şi entităţile care, conform legii speciale, aveau competenţa de a decide asupra exercitării drepturilor reclamate şi obligaţiile circumscrise, respectiv Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi celelalte unităţi penitenciare care l-au avut în custodie pe intimat, în cadrul legal adoptat conform Constituţiei şi recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru evitarea încălcării drepturilor reglementate de art. 3 din Convenţie.

Plecând de la principiile constituţionale privind răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României, republicată (art. 21, 44, 52, 53 şi 123 alin. (5) şi Legea nr. 554/2004, a apreciat că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală şi nici absolută, fiind supusă unor reguli speciale proprii, altele decât cele consacrate de C. civ.

A menţionat că Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013, care a intrat în vigoare la 22.07.2017, fiind abrogată prin Legea nr. 240/2019, prevede, la art. 55, că, la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate astfel se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată. Această dispoziţie legală, care nu stipulează posibilitatea acordării daunelor morale pentru executarea pedepsei privative de liberate în condiţii necorespunzătoare, se pune în aplicare de structurile prevăzute în Legea nr. 254/2013, Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, neavând competenţe în acest sens.

De asemenea, art. 541 C. proc. pen. reglementează ipoteza acordării despăgubirilor pentru repararea pagubei produse unei persoane condamnate definitiv pentru erori judiciare, art. 531 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013, reglementând acordarea unor compensări în cazul cazării deţinuţilor în condiţii necorespunzătoare.

A menţionat că obligaţia patrimonială a statului este subsidiară, în sensul că intervine atunci când aceasta nu incumbă altor părţi sau subiecţi procesuali principali ai procesului.

A solicitat să se reţină prevederile H.G. nr. 756/2016, conform cărora Administraţia Naţională a Penitenciarelor este o instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Justiţiei, cu precădere cele de la art. 11 alin. (1), (2) şi 3, răspunderea civilă a Statului Român pentru modul de organizare şi coordonare a activităţii de punere în executare a pedepsei privative de libertate aplicate intimatului având caracter subsidiar.

Cât timp Administraţia Naţională a Penitenciarelor are personalitate juridică şi, conform legii de organizare, are atribuţii cu privire la condiţiile de cazare în închisori, a susţinut că este subiect pasiv al raportului juridic obligaţional dedus judecăţii.

A menţionat că Legea nr. 254/2013 a intrat în vigoare la 1 februarie 2014 şi prevede, pentru persoanele private de libertate, posibilitatea de a depune plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, conform art. 56, acesta asigurând respectarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoanele condamnate.

Din cuprinsul sentinţei pronunţate la fond rezultă că intimatul a beneficiat de prevederile art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013.

Recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel, prin care a fost menţinută hotărârea tribunalului de respingere a apelului Statului Român şi de menţinere a dispoziţiei prin care acesta a fost obligat la plata către intimat a despăgubirilor morale, în solidar cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, este nelegală.

Referindu-se la dispoziţiile art. 52 din Constituţie, precum şi la cele ale art. 1349, 1381 şi 1386 C. civ., recurenta a susţinut că niciuna dintre ipotezele reglementate de aceste texte de lege nu se regăsesc în cauză, Ministerul Finanţelor neputând fi răspunzător, în calitate de reprezentant al Statului Român, pentru neîndeplinirea de către alte autorităţi ale statului a obligaţiilor stabilite prin lege.

A apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, intimatul nefăcând dovada existenţei prejudiciului în sensul art. 249 C. proc. civ., respectiv că în perioada detenţiei a fost cazat în condiţii necorespunzătoare, contrare standardelor impuse de normele europene. A considerat că fapta ilicită nu există, intimatului nefiindu-i încălcat vreun drept.

4.2 Recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor

Prin motivele de recurs încadrate în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut că aceasta poate fi subiect în raportul juridic litigios dedus judecăţii, printr-o interpretare eronată a prevederilor legale care guvernează activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, ca aparat central.

A subliniat că nu dispune asupra modului de executare a pedepsei, persoanele private de libertate fiind în custodia unităţilor penitenciare, care au personalitate juridică, conform art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1849/2004, (act normativ în vigoare în perioada încarcerării reclamantului, în prezent abrogat prin H.G. nr. 756/2016), precum şi art. 1 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, act normativ în vigoare în perioada în care intimatul a început executarea pedepsei (în prezent abrogată prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2724/C/2018).

A arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, în realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, în unităţile din subordinea sa, însă potrivit art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, pentru îndeplinirea atribuţiilor, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se înfiinţează, se organizează şi funcţionează penitenciare, penitenciare spital, penitenciare pentru tineri, penitenciare pentru femei, centre educative etc., pentru care, conform alin. (7) al aceluiaşi articol se stabilesc regulamente aprobate prin ordin al ministrului justiţiei.

A făcut referire la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018, afirmând că doar unităţile penitenciare care l-au custodiat pe intimat au legitimare procesuală pasivă în cauză, recurenta neputând fi răspunzătoare pentru faptele acestora.

A susţinut că penitenciarele au personalitate juridică, organizare proprie şi patrimoniu, fiind ordonatori terţiari de credite, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

A menţionat prevederile art. 222 C. civ., conform cărora răspunderea sa nu poate fi angajată pentru penitenciarele din subordine, neexistând o prevedere legală în acest sens.

Recurenta a susţinut că una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, potrivit art. 36 C. proc. civ., constă în calitatea procesuală, ce presupune identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii.

A arătat că, în cauză, intimatul nu a solicitat antrenarea răspunderii sale civile delictuale în nume propriu, ci pentru fapte ilicite produse în perioada în care a fost deţinut în cele cinci penitenciare aflate în subordinea sa, cu personalitate juridică proprie.

A menţionat că obligaţiile aparatului central nu trebuie confundate cu responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, aceasta realizându-se la nivelul fiecărui penitenciar în limitele fondurilor bugetare alocate de Guvern.

Făcând referire la prevederile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016, a învederat că recurenta doar aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti, Statului Român revenindu-i responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie.

A menţionat că există o jurisprudenţă naţională vastă în acest sens, recurenta neavând responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce priveşte modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, aceasta revenind penitenciarelor, ca structuri funcţionale ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

A apreciat că pentru tipul de prejudiciu reclamat în cauză răspunderea revine Statului Român, acesta stabilind politica penală şi financiară, recurenta având doar atribuţiile de aplicare a acesteia.

În susţinerea celor alegate, a făcut menţiune la hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României din 25 aprilie 2017, la cauzele Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, Polgar împotriva României, prin care s-a stabilit răspunderea pecuniară a statului, iar nu a autorităţilor subordonate pentru condiţiile inadecvate de detenţie.

Referitor la aspectele reţinute pe fondul cauzei, a considerat că nu există un motiv întemeiat pentru a se statua că intimatul a suferit un prejudiciu moral prin custodierea acestuia în sistemul penitenciar, în mod greşit instanţa de apel stabilind că spaţiul asigurat reclamantului nu a îndeplinit condiţiile minime obligatorii şi nici standardul de 3 mp impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la aspectele reţinute de către instanţa de apel cu privire la încălcarea art. 3 din Convenţie, a precizat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit în repetate rânduri că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa acestui articol.

Condiţiile de cazare de care intimatul a beneficiat au fost apreciate că nu confirmă faptul că acesta a fost supus unor tratamente inumane sau degradante, astfel că prejudiciul nu a fost dovedit, conform art. 249 C. proc. civ.

Referitor la existenţa unei fapte ilicite, a arătat că intimatul nu a prezentat dovezi din care să rezulte că recurenta a acţionat cu încălcarea prevederilor legale referitoare la acordarea condiţiilor de detenţie, de natură să determine atragerea răspunderii sale civile delictuale, problema supraaglomerării din penitenciare nefiindu-i imputabilă.

A susţinut că nu există raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, drepturile intimatului nefiind încălcate nici din perspectiva reglementărilor interne şi a celor europene, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

La 8 februarie 2024, în termenul procedural, recurenta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu referire la motivele de recurs ce vizează greşita reţinere de către instanţa de apel a faptului că aceasta poate fi subiect în raportul juridic litigios dedus judecăţii.

Prin întâmpinarea depusă la 15 februarie 2024, în termenul procedural, la recursul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Neamţ, recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a arătat că achiesează la motivele de recurs formulate de această parte, cu excepţia celor ce vizează soluţia adoptată asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La 29 februarie 2024, respectiv la 8 martie 2024, recurentele Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Neamţ au depus răspuns la întâmpinare.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Asupra recursului pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de critică formulate în recurs de această pârâtă, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, pe de o parte, greşita aplicare a dispoziţiilor legale în temeiul cărora s-a constatat că justifică legitimare procesuală în raportul civil dedus judecăţii, precum şi calitatea procesuală pasivă de a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantului pentru condiţiile grele de detenţie în care acesta a executat pedeapsa privativă de libertate în regimul penitenciar, iar, pe de altă parte, interpretarea eronată a normelor în materia răspunderii civile delictuale, pe baza cărora s-a stabilit că se impune sancţionarea Statului Român pentru fapta ilicită şi prejudiciul reclamante în cauză.

Înalta Curte constată că reclamantul a dedus judecăţii o acţiune civilă prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 1.000.000 euro sau echivalentul în RON al acesteia, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de condiţiile de detenţie, începând cu data de 12 noiembrie 1999 până în prezent, în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă Arad, precum şi în Penitenciarele Aradul Vechi, Timişoara, Jilava, Rahova şi Iaşi.

Prin apărările formulate, pârâţii au invocat, fiecare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că nu justifică legitimare procesuală în cauză, nefiind subiecte de drept ale raportului juridic, excepţiile fiind respinse prin sentinţa nr. 282 din 7 martie 2023 a Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, iar soluţia menţinută prin decizia recurată.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că, prin art. 551 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a instituit măsura compensării deţinuţilor cazaţi în condiţii necorespunzătoare. Alin. 2 al acestui articol explicitează noţiunea "condiţii necorespunzătoare", care se referă la "cazarea unei persoane în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene."

Deşi prin actul normativ menţionat au fost reglementate condiţiile de detenţie şi drepturile persoanelor condamnate, acest act normativ nu cuprinde dispoziţii cu privire la entitatea ce poartă responsabilitatea cauzării unor suferinţe determinate de precaritatea condiţiilor din penitenciare.

Prin Legea nr. 254/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 169/2017, au fost atribuite Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (instituţie publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei) sarcini cu privire la organizarea executării pedepselor privative de libertate, coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestei entităţi fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului, finanţarea fiindu-i asigurată de la bugetul de stat sau din resurse proprii.

Faţă de contextul arătat, în situaţia reclamantului, care s-a plâns de condiţiile precare de detenţie din penitenciarele în care a executat pedeapsa privativă de libertate, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, se impune a fi examinată în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care, în hotărârea cvasi-pilot din 24 iulie 2012, pronunţată în cauza Iacov Stanciu contra României, a stabilit, cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, că, în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie şi tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de către statul român, a obligaţiei prevăzute de art. 46 din Convenţie cu privire la forţa obligatorie şi executarea hotărârilor CEDO.

Curtea Europeană a statuat, în paragr. 199 al hotărârii, referitor la condiţiile de detenţie necorespunzătoare, că "acestea nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman. Aşa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor."

În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Europeană şi în hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017 în cauza Rezimveş şi alţii contra României, stabilind că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (paragr. 110), statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Curtea a fost constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenţie fiind instituită, în sarcina autorităţilor, obligaţia pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiţii care nu o supun unei suferinţe sau încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla contra Poloniei şi Enăşoaie contra României).

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, având în vedere şi că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu a respectat dispoziţiile art. 46 din Convenţie, deşi, ca parte contractantă s-a obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care este parte.

De altfel, dispoziţiile art. 221-224 C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar, pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Ca atare, în mod corect, s-a reţinut în sarcina Statului Român o răspundere obiectivă directă, pentru deficienţele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, similare celor constatate de instanţa europeană.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că în mod corect pârâtului Statul Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei ilicite reţinute (supraaglomerarea penitenciarelor în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate şi condiţiile grele de detenţie care i-au afectat demnitatea umană), acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de această faptă fiind în mod justificat dispusă şi în sarcina sa, pentru responsabilitatea pe care o are în stabilirea politicii penale.

În ceea ce priveşte răspunderea Statului Român, aceasta urmează a fi atrasă prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor, mandatul de reprezentare fiindu-i conferit prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ. ("În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens").

Reglementări similare se regăsesc şi în art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a stabilit că acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ", dreptul de reprezentare al Statului Român izvorând din lege, iar statul fiind chemat în judecată să răspundă pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie în care recurentul a executat pedeapsa privativă de libertate.

Examinând, în cele ce urmează motivul de recurs prin care recurenta a criticat nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva eronatei reţineri a îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi aplicării acestei sancţiuni civile faţă de pârâtul Statul Român, Înalta Curte constată că este nefondat.

Instanţa reţine că, sub aspectul circumstanţelor factuale ale prezentului litigiu, curtea de apel a reţinut că reclamantul a fost încarcerat, încă din anul 1999, în mai multe centre de detenţie, la Penitenciarele Bacău, Iaşi şi Galaţi fiind cazat în camere insalubre, în care spaţiul asigurat acestuia nu depăşea condiţiile minime obligatorii şi nici pe cele impuse de standardul Curţii Europene, de 3 mp.

Având în vedere că instanţa de apel a apreciat că împrejurările de fapt şi probatoriul administrat în condiţiile art. 249 C. proc. civ. (înscrisuri, depoziţie de martor) au fost suficiente în a releva numărul deţinuţilor cazaţi în aceeaşi cameră cu reclamantul, precum şi spaţiul din celulă alocat acestuia, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut existenţa faptei ilicite reprezentate de neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de detenţie, respectiv a prejudiciului moral corelativ, constând în atingerea adusă integrităţii fizice şi psihice a reclamantului ca urmare a încarcerării sale cu nerespectarea standardelor internaţionale stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul menţionat, instanţa de contencios european a reţinut că, în ceea ce priveşte persoanele private de libertate, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impun autorităţilor obligaţia de a se asigura că acestea sunt deţinute în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferinţă de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil detenţiei [cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46].

Prin hotărârea Muršić împotriva Croaţiei, Curtea Europeană a reiterat principiul referitor la suprapopularea carcerală şi factorii susceptibili să compenseze lipsa de spaţiu personal a deţinutului, arătând că, în special, în cazul în care suprafaţa utilă de care acesta dispune într-o celulă colectivă este mai mică de 3 m2, se consideră că lipsa de spaţiu personal este atât de gravă, încât dă naştere unei puternici prezumţii de încălcare a art. 3 din Convenţie şi că, în mod normal, această prezumţie puternică poate fi răsturnată de Guvern doar în cazul în care sunt întruniţi toţi factorii, anume că reducerea spaţiului personal în raport cu suprafaţa minimă de 3 m2 impusă este de scurtă durată, ocazională şi minoră, fiind însoţită de suficientă libertate de circulaţie şi de activităţi adecvate în afara celulei, precum şi în cazul în care reclamantul este încarcerat într-o instituţie care oferă, în general, condiţii decente de detenţie, nefiind supus altor elemente considerate circumstanţe agravante ale condiţiilor precare de detenţie.

Raportând aceste statuări jurisprudenţiale la circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat instanţa de apel că acestea au conturat, în cauza pendinte, existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, răspundere reţinută în sarcina recurentei.

Pentru aceste considerente, recursul pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român va fi respins.

6.2 Asupra recursului declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor

Prin motivele de recurs deduse judecăţii, în conformitate cu disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curţii de apel, pe de o parte, din perspectiva manierei de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive (reiterate prin motivele de apel în raport de soluţia primei instanţe, de respingere a acesteia), iar, pe de altă parte, prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, aspecte care au condus la sancţionarea sa nejustificată pentru condiţiile de detenţie în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate.

Examinând, pe un prim palier, motivul de critică prin care recurenta a reclamat greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Prin hotărârea primei instanţe a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte, reţinându-se că, potrivit dispoziţiilor art. 10 şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, ale art. 6 alin. (1) lit. a) şi art. 10 din H.G. nr. 1849/2004, ale H.G. nr. 756/2016 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018 coroborate cu cele ale art. 221 C. civ., aceasta răspunde, din punct de vedere delictual, pentru fapta ilicită imputată.

Soluţia instanţei de fond a fost validată de curtea de apel prin decizia pronunţată, obiect al recursului pendinte, reţinându-se că pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor are în subordine şi coordonează activitatea penitenciarelor, fiind titulara unor obligaţii distincte faţă de cele care le incumbă acestora, pentru acest motiv putând fi subiect pasiv în raportul juridic litigios de faţă.

În soluţionarea criticii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei, Înalta Curte urmează a se raporta la dispoziţiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Astfel, prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a prevăzut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

Or, despăgubirile solicitate de reclamant prin acţiunea dedusă judecăţii au fost formulate în contextul imposibilităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condiţiilor de detenţie, prejudiciul reclamat fiind o consecinţă a condiţiilor inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, derivate din posibilitatea recurentei de decizie şi control asupra acestora.

În acest context, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicate, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a protocoalelor adiţionale, precum şi cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deţinuţilor.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti".

Astfel, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine obligaţia de a implementa dispoziţiile cu caracter normativ şi de a gestiona resursele financiare care îi sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii fiscale a Statului Român, respectiv de a aplica măsurile corespunzătoare în vederea garantării drepturilor persoanelor aflate în detenţie.

Conform art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016, "În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuţii", (lit. a) "organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare; (lit. c) elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării; (lit. m) elaborează programe anuale şi de perspectivă pentru investiţii şi reparaţii capitale pentru sistemul administraţiei penitenciare, inclusiv pentru locuinţele de serviciu şi intervenţie."

De vreme ce obligaţia de organizare, coordonare şi control a modului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate în acord cu principiile privind respectarea demnităţii umane, prin interzicerea supunerii la tratamente inumane sau degradante rezidă în lege în sarcina recurentei, reiese că este nefondată susţinerea acesteia referitoare la faptul că nu i se poate imputa tocmai modul de coordonare şi de control a activităţilor desfăşurate în penitenciare, în vederea asigurării unor condiţii de detenţie adecvate reclamantului.

Pentru identitate de raţiune, este nefondată şi critica formulată în sensul că Statului Român îi revine exclusiv responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, pe motiv că acesta stabileşte politica penală şi financiară, întrucât recurenta are obligaţia de a asigura elaborarea şi transpunerea în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, a drepturilor deţinuţilor din unităţile aflate subordinea sa, în limita fondurilor bugetare alocate de Guvern, ca organ executiv al Statului Român.

Totodată, nu se poate reţine o încălcare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 222 C. civ., respectiv a celor ale H.G. nr. 756/2016 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2724/2018, întrucât recurenta răspunde pentru fapta proprie, constând în neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor legale reglementate de normele anterior enunţate, revenindu-i sarcina de a remedia deficienţele din sistemul penitenciar privind condiţiile de detenţie, conform art. 2 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate la Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 433/2010 (art. 1 - "Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi pentru reamenajarea spaţiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal").

În raport de considerente anterior expuse, precum şi de normele legale evocate, îi revine recurentei o răspundere pentru condiţiile de detenţie oferite de sistemul penitenciar din România, pentru imposibilitatea de a se conforma standardului ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, aceasta justificând legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii.

Cât priveşte practica judiciară invocată de către recurentă în fundamentarea susţinerilor privind lipsa calităţii procesuale pasive, Înalta Curte constată lipsa de elocvenţă a acesteia asupra chestiunii deduse judecăţii, de vreme ce aspectele dezlegate nu au aptitudinea de a conduce la constatarea nelegalităţii hotărârii recurate, obligaţia recurentei, de a asigura condiţii de detenţie care să respecte demnitatea umană, rezultând din lege, iar jurisprudenţa nefiind, potrivit art. 1 C. civ., izvor de drept.

Chiar dacă în cauza Rezimveş şi alţii contra României (invocată de pârâtă în susţinerea criticii analizate), Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că problema supraaglomerării din penitenciare are caracter sistemic şi structural, Statul Român fiind nu numai responsabil pentru această situaţie, dar având şi obligaţia de a lua măsuri adecvate, într-un termen rezonabil, pentru remedierea acesteia, prin normele dreptului intern s-a stabilit, astfel cum s-a evidenţiat în cele ce preced, entitatea care are atribuţii în implementarea lor, utilizând de resursele financiare ale statului, este tocmai recurenta.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod judicios curtea de apel i-a recunoscut recurentei calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, ca parte responsabilă de omisiunea de a acţiona în scopul eliminării condiţiilor precare de detenţie din penitenciarele din România.

În ceea ce priveşte critica de recurs prin care recurenta a invocat greşita aplicare de către curtea de apel a dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că nu este fondată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele expuse la pct. 6.1 din prezenta decizie, cu prilejul examinării aceleiaşi critici formulate de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 667/2023 din 13 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 667/2023 din 13 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.