State compensation claim for defective property valuations rejected for failure to prove damage and mischaracterization of expert reports as authentic instruments

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 09.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 2.924.016 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 3.355.729 RON constând în preţul imobilului teren în suprafaţă de 122.474 mp, situat în comuna Teasc, jud. Dolj, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.02.2009 şi valoarea de 431.713 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, sumă actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie, până la data plăţii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L. şi B., cu privire la care, la termenul din 10.01.2022, tribunalul a admis excepţia tardivităţii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 621 din 21 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 68A din 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 621 din 21 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. A anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 68A din 19 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269 - 271 C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 1171 şi art. 1173 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 C. civ.).

A menţionat că a învederat instanţelor de fond şi apel că înţelege să depună în cadrul probei cu înscrisuri anumite documente în privinţa cărora a apreciat că sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., faţă de faptul că au fost înaintate Ministerului Finanţelor de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Făcând referire la dispoziţiile art. 1170 C. civ., a susţinut că în drept, termenul "probă" are mai multe accepţiuni, iar în speţă interesează sensul de mijloc de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic.

A menţionat că prin "înscris" se înţeleg adresele despre actele sau faptele juridice, imprimate pe hârtie de către intimată şi transmise recurentului, care cuprind informaţii necontestate, anterioare litigiului, oferind garanţii de exactitate.

Potrivit art. 1171 şi art. 1173 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 C. civ.), înscrisul autentic, din punctul de vedere al forţei probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare (în speţă, intimatei).

Recurentul a susţinut că înscrisurile pe care le-a depus la dosar sunt înscrisuri autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., pe care intimata le-ar fi putut contesta în procedura înscrierii în fals.

A menţionat că a depus în cadrul probei cu înscrisuri, scripte autentice, respectiv raportul de evaluare iniţial şi cel de verificare al acestuia, titlurile de conversie, decizia nr. 4514/23.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi corespondenţa prin care intimata a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat, reprezentând diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.

Recurentul a susţinut că aceste înscrisuri nu au fost contestate de către intimată, iar prin intermediul lor i s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză, precum şi suma stabilită prin raportul de expertiză întocmit de S.C. C. S.R.L..

Având în vedere că instanţa de apel a ignorat înscrisurile enumerate, precum şi valoarea prejudiciului ce reiese din conţinutul lor, recurentul a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 269-271 C. proc. civ., precum şi a principiului disponibilităţii, reglementat la art. 9 din acelaşi act normativ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că nu poate fi menţinută interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia nu există raport de prepuşenie între expert şi pârâtă, întrucât acesta reiese din raportul lor contractual.

A susţinut că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către pârâtă în baza H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru şi a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizaţi, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

A invocat dispoziţiile art. 1000 din C. civ. de la 1864 şi a arătat că, deşi între pârâtă şi expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia acesta din urmă are o răspundere contractuală, între recurent şi evaluator nu există un asemenea raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentei pârâte pentru faptele prepusului său (expertul evaluator).

A menţionat că selectarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a făcut de pârâtă, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale decât cele prevăzute la art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Totodată, a apreciat că aspectul reţinut de instanţă, în sensul că reclamantul nu a dovedit prejudiciul invocat nu este întemeiat, de vreme ce intimata, baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul, solicitând repararea acestuia.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 21 aprilie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 În susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 şi a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., ce rezidă în refuzul de a da valenţa probatorie cuvenită unor înscrisuri ce i-au fost comunicate de către pârâtă, respectiv aceea de înscrisuri autentice, faţă de care nu s-a formulat o cerere de înscriere în fals şi care relevau existenţa prejudiciului ce s-a solicitat a fi reparat prin iniţierea litigiului pendinte.

Aceste critici, examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea nerespectarea regulilor de procedură ce atrag sancţiunea nulităţii, nu sunt fondate.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca părţii să îi fie produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură lovit de nulitate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia. Astfel, nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată corelativ actelor de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Raportând susţinerile din recurs la dispoziţiile legale enunţate, precum şi la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că, principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuând prevederile art. 9 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligaţia să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale. Alin. 7 al articolului menţionat obligă instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

În cauză, recurentul a dedus judecăţii o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.924.016 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 3.355.729 RON, constând în preţul imobilului teren în suprafaţă de 122.474 mp, situat în comuna Teasc, jud. Dolj, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.02.2009, şi valoarea de 431.713 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, sumă actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie, până la data plăţii.

Pentru a dovedi motivele cererii, recurentul a depus la dosar înscrisuri (despre care a pretins în recurs că se circumscriu dispoziţiilor art. 269-270 C. proc. civ.), arătând că i-au fost înaintate de către pârâtă (raportul de evaluare nr. x/12.02.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L., raportul de verificare nr. x a raportului menţionat; raportul de evaluare întocmit de S.C. C. S.R.L. la 13.12.2019, titlurile de conversie nr. 1077/12.10.2009 şi nr. 3248/23.08.2011 şi decizia de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 4514/23.04.2009).

Invalidând soluţia instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi evocând fondul după anularea sentinţei, curtea de apel a considerat că este necesar să verifice, în raport de susţinerile apelantului (care a contestat prescripţia dreptului material la acţiune) şi pe baza probatoriului administrat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepuşilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor).

Examinând, în aceste condiţii cauza, curtea a concluzionat că prepuşii pârâtei aveau obligaţia de a verifica dacă raportul iniţial întocmit corespunde standardelor internaţionale de evaluare şi respectă cerinţele Legii nr. 247/2005.

Analizând comparativ cele două rapoarte de expertiză, curtea a reţinut că ambele prezintă deficienţe în ceea ce priveşte determinarea valorii despăgubirii imobilului expertizat, fiind întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare şi cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, şi apreciind că niciuna dintre aceste lucrări de specialitate nu este aptă să ateste prejudiciul invocat.

Curtea a constatat că, deşi există o faptă ilicită săvârşită de către expert şi de prepuşii pârâtei, care nu au accesat bazele de date care cuprindeau vânzări efective a unor imobile similare în anii 2008-2010, prejudiciul reclamat nu a fost dovedit, deşi recurentului îi revenea sarcina probei.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revine celui care face o susţinere în cursul procesului, proba reprezentând mijlocul juridic prin care se stabileşte existenţa unui act sau fapt juridic, precum şi a dreptului subiectiv şi obligaţiei civile aferente.

Or, în cauză, titularul acţiunii prin care se solicită recunoaşterea hotărârii străine este recurentul, în sarcina sa subzistând obligaţia de a proba temeinicia cererii sale, anume îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea acesteia, iar nu a pârâtei, care nu poate fi obligată să facă dovada unui fapt negativ.

În ceea priveşte valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, întocmite în ani diferiţi de experţi evaluatori distincţi.

Se pune astfel problema existenţei a două înscrisuri cu aceeaşi valoare probatorie, care au fost comunicate recurenţilor cu ocazia corespondenţei purtate cu pârâta, ulterior efectuării verificării modalităţii de expertizare a imobilului din dispoziţia Curţii de Conturi şi anterior declanşării prezentului litigiu în vederea recuperării diferenţei dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/12.02.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L. şi raportul de evaluare întocmit de S.C. C. S.R.L. la 13.12.2019.

Contrar susţinerilor recurentului, aceste scripte nu sunt autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind lucrări de specialitate ce cuprind opiniile unor specialişti, exprimate în afara cadrului procesual, cu privire la o chestiune de interes în dezlegarea problemei litigioase deduse judecăţii.

În accepţiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului şi efectele pe care aceasta le atrage în planul probaţiunii judiciare se referă la stabilirea identităţii părţilor, luarea sau exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinutul înscrisului, semnătura părţilor şi data înscrisului.

Intră, aşadar, în domeniul autenticităţii constatările referitoare la prezenţa părţilor, identificarea lor, consemnarea declaraţiilor făcute şi menţiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în faţa celui care aplică procedura autentificării, precum şi data menţionată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite şi autentificate de o autoritate publică, notarul public sau o altă persoană învestită de stat cu exerciţiul unei autorităţi sau puteri publice, în forma şi condiţiile cerute de lege.

Însă, prin susţinerile recurentului s-a solicitat instanţei să se dea valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi celorlalte înscrisuri comunicate de pârâtă, afirmându-se că, prin neînscrierea în fals împotriva acestora ar rezulta consimţământul său cu privire la conţinutul înscrisurilor.

Înalta Curte reţine că a se proceda în acest sens în ceea ce priveşte înscrisurile depuse de către recurent (care în opinia sa probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât şi cuantumul prejudiciului), fără a se examina condiţiile specifice acţiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile recurentului privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Înalta Curte observă că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, înlăturând motivat ambele concluzii şi reţinând că acestea nu respectă dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

În plus, a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea recurentului în sensul că însuşirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare şi a concluziilor raportului de evaluare din 2019 este suficientă pentru admiterea acţiunii, în condiţiile în care părţile nu au încheiat o tranzacţie.

Criticile vizând înlăturarea de către instanţa de apel a înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanţei de judecată (de apel, în speţă), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare).

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât şi a art. 269-271 din acelaşi act normativ.

6.2 Pentru identitate de raţiune, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 1171 şi art. 1173 din C. civ. de la 1864 (act normativa incident în cauză, curtea stabilind că este vorba despre un drept subiectiv născut anterior intrării în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009), de vreme, prin considerentele expuse cu prilejul examinării motivului de recurs anterior, ce nu se impun a fi reiterate, s-au arătat care sunt argumentele pentru care înscrisurile de care s-a prevalat recurentul în susţinerea cererii de chemare nu pot fi apreciate ca fiind înscrisuri autentice.

Nici celelalte criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În cauză, prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la repararea prejudiciului rezultat pentru săvârşirea faptei ilicite de către prepuşii săi, pentru diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în comuna Teasc, jud. Dolj, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.02.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

Faptele ilicite indicate în cererea de chemare în judecată introductivă sunt cele reprezentate de întocmirea de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare şi avizarea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului întocmit în acest fel. Solicitarea recurentului s-a întemeiat pe răspunderea civilă a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului.

Înalta Curte notează că ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte şi membri ai Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că sunt raporturi juridice de tip comitent-prepus între pârâtă şi membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acest raport rezultând din dispoziţiile Legii nr. 247/2005. Raportul dintre pârâtă şi expert a fost apreciat că este de natură contractuală, neexistând o bază legală care să permită existenţa unui raport de prepuşenie, expertul prestând un serviciu prin întocmirea raportului de expertiză contra unui preţ.

Această concluzie a instanţei este corectă de vreme ce raportul juridic dintre expert şi pârâtă derivă dintr-un contract, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că selecţia evaluatorilor s-a efectuat de către aceasta în baza prevederilor H.G. nr. 527/2006.

Deşi recurentul a arătat că evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de pârâtă, iar argumentul pe care l-a adus în susţinerea criticii formulate a fost acela că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi evaluator, nu poate recupera prejudiciul care i-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului (pârâta), pentru faptele prepusului său (expertul evaluator).

Ca atare, ceea ce susţine recurentul este atragerea răspunderii civile delictuală a pârâtei în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului său.

Or, instanţa de apel a analizat dacă se poate reţine această formă de răspundere civilă, respectiv săvârşirea unei fapte ilicite de către membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, apreciaţi ca fiind prepuşii pârâtei, şi a concluzionat că o atare faptă poate fi constatată, întrucât aceştia erau obligaţi să observe că expertul nu a accesat bazele de date prevăzute de lege pentru identificarea unor tranzacţii efective şi să sesizeze membrii Comisiei Centrale în vederea trimiterii dosarului spre reevaluare.

Curtea a reţinut însă că recurentul nu a făcut dovada existenţei prejudiciului, raportul de evaluare întocmit în anul 2020 neavând aptitudinea de a atesta producerea acestuia, de vreme ce a fost realizat prin utilizarea unor metode similare cu cel iniţial, prin utilizarea datelor din aceeaşi piaţă, raportate la aceeaşi perioadă de timp, rezultând o diferenţă de valoare care nu putea fi explicată logic, decât prin deficienţe ale rapoartelor de evaluare generate de comparabilele folosite şi de nerespectarea principiilor metodologice asumate.

În lipsa dovezii prejudiciului reclamat, instanţa de apel a apreciat corect că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative privind angajarea răspunderii civile delictuale.

Deşi recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 1000 din C. civ. de la 1864, pe care le-a enunţat în cuprinsul cererii de recurs, tinzând a susţine, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a acestora, nu a adus critici concrete şi nu a arătat în ce mod instanţa de apel a nesocotit aceste prevederi legale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 136A din 2 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 68 A din 19 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.