Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1276/2024 AI generated

Reparation claim for Bessarabian property: cassation allowed, decision quashed and remanded for proper evidentiary assessment

Case Number Decizia nr. 1276/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appellant's cassation appeal, quashed the appellate decision, and remanded the case for re-judgment to the same Court of Appeal. The dispute concerned a claim under Law No. 164/2014 for compensation regarding property (agric land and an urban building in Bessarabia) abandoned in 1944, where the first-instance court rejected the claim and the appellate court partially allowed it but failed to address all compensation requests. The High Court found that the appellate court committed procedural and substantive errors by not analyzing specific claims for extra-vilan land and by misinterpreting Article 4 of Law No. 164/2014, specifically by imposing an undue evidentiary burden to prove the "continuity of ownership" solely through specific transfer documents while disregarding admissible witness testimonies and other documentary evidence permitted under the special statute for facilitation of proof.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 din Legea nr. 164/2014, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003; Reparation claim for Bessarabian property: cassation allowed, decision quashed and remanded for proper evidentiary assessment: Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea în totalitate a contestaţiei formulate.

Keywords

AI generated
transfer of property burden of proof agricultural law transfer of evidence witness compensation building property

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au imputat instanţei de apel o aplicare greşită a normelor de drept material a dispoziţiilor art.
art. 4 din Legea nr. 164/2014
civ., recurenţii au imputat instanţei de apel o aplicare greşită a normelor de drept material a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.
art. 488 alin. (1) C. proc. civ
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin.
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 164/2014
În examinarea criticii formulate cu privire la acest imobil, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 164/2014:
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003
În examinarea criticii formulate cu privire la acest imobil, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin.
art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998
164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin.
art. 249 C. proc. civ

Cited Case Law

AI generated
decizia nr. 6450/2021
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 6.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să admită contestaţia împotriva deciziei de invalidare nr. 6257/30.03.2021.

La data de 2.12.2021, reclamanţii au formulat cerere modificatoare, având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de validare nr. 6450/21.10.2021, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să completeze decizia cu despăgubirile cuvenite pentru terenul intravilan şi extravilan, pentru imobilul construcţie situat în oraşul Bălţi, pentru recoltele pentru 3 ani de la momentul refugiului.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1331 din 16 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea modificată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 662A din data de 05 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 13317/16.09.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis, în parte, contestaţia astfel cum a fost modificată. A obligat pârâta la completarea Deciziei de validare nr. 6450/21.10.2021 emise de aceasta prin acordarea de compensaţii băneşti şi pentru suprafaţa de 1000 mp teren intravilan în zona rurală-teren situat în localitatea Prajila, judeţ Soroca.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea în totalitate a contestaţiei formulate.

Prin motivul de recurs subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii au imputat instanţei de apel o nemotivarea a hotărârii, în ceea ce priveşte nepronunţarea pe capătul 2 al contestaţiei şi o motivare contradictorie cu privire la capătul 3 al contestaţiei.

În dezvoltarea motivului de recurs care vizează nemotivarea hotărârii, recurenţii au menţionat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor solicitărilor din contestaţie şi din apel, lăsând nesoluţionate solicitările de la punctul 2 ale contestaţiei şi anume despăgubirile cuvenite pentru terenul extravilan în limitele prevăzute de dispoziţiile legale pentru fiecare proprietar în întregime.

Au susţinut că pentru autoarea reclamanţilor E. trebuia să fie acordate despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 25 ha teren arabil situat pe moşia com. Cubolta, jud. Bălţi, iar pentru autorul reclamanţilor F. trebuiau acordate despăgubiri pentru: suprafaţa de 25 ha teren arabil situat pe moşia com. Cubolta, jud. Bălţi; suprafaţa de 1 ha teren arabil - imaş situat în com. Cubolta, jud. Bălţi; suprafaţa de 5462 mp aparţinând morii; suprafaţa de 4000 mp - terenul de sub magaziile aparţinând morii şi uleiniţei şi pentru cei 500 mp viţă de vie.

Astfel, au arătat că au fost acordate despăgubiri pentru 50 ha (25 ha ale E. şi 25 ha ale lui F.) fără a se acorda despăgubiri pentru restul terenurilor ce au aparţinut autorului lor F., deşi suprafaţa totală a terenurilor autorului lor nu depăşea 50 ha pentru a fi cenzurată de comisie.

Însă, contestaţia formulată nu a avut ca obiect acordarea despăgubirilor pentru 25 ha de autor (50 ha) în total, ci neacordarea despăgubirilor pentru toate terenurile agricole, în condiţiile în care nu se depăşea limita prevăzută de dispoziţiile legale de 50 ha/proprietar incluzând şi terenul intravilan.

În continuare, recurenţii au susţinut că, în ceea ce priveşte capătul trei din contestaţie, motivarea este contradictorie.

Astfel, au precizat că, prin capătul trei al contestaţiei şi al motivelor de apel au solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilul construcţie situat în oraşul Bălţi, jud. Soroca, str. x, iar pe capătul 1 al contestaţiei au solicitat acordarea despăgubirilor pentru terenul intravilan aferent imobilului din oraşul Bălţi, jud. Soroca str. x în limita suprafeţei prevăzută de dispoziţiile legale 450 mp, imobil ce aparţinut autoarei noastre E..

Instanţa de apel a pronunţat o soluţie contradictorie în sensul că, după ce iniţial a reţinut în mod corect dispoziţiile legale cu privire la mijloacele de probă prin care reclamanţii puteau face dovada bunurilor rămase pe teritoriul Basarabiei la momentul refugiului, respectiv acte de proprietate, declaraţii autentificate ale martorilor, acte emise de arhiva localităţilor de la locul situării bunurilor, ulterior a concluzionat că bunul solicitat a fi despăgubit, adică imobilul din str. x, oraş Bălţi, nu face parte din bunurile ce le-au fost predate la întoarcerea din Germania drept urmare "nu se regăseşte înscris în procesul-verbal, impunându-se pentru acest argument menţinerea statuării tribunalului referitoare la lipsa unor dovezi privind "continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului".

Raportat la această reţinere a instanţei, recurenţii au arătat că este eronată afirmaţia mai sus citată, întrucât procesul-verbal menţionat este actul prin care i-au fost restituite (predate) bunurile ce au aparţinut autorului nostru F.. Era normal ca acest imobil să nu se afle printre bunurile predate, întrucât nu îi aparţinea autorului reclamanţilor, ci era în proprietatea autoarei E..

Au mai precizat reclamanţii că la acest moment sunt în posesia procesului-verbal din 06.08.1943, prin care Administratorul Girant al sectorului 2 de pe lângă Administraţia Generală a bunurilor statului din oraşul Bălţi a predat autoarei E. imobilul din str. x, adică al actului considerat de instanţele de fond ca singurul care poate demonstra posesia imobilului la momentul refugiului.

În privinţa capătului 3 al cererii şi al motivelor de apel, hotărârea este nemotivată, pe de-o parte nu se arată motivele pro şi contra argumentelor şi probelor invocate de reclamanţi, iar pe de altă parte instanţa de apel a făcut o confuzie cu privire la procesul-verbal al autorului reclamanţilor F. citat în motivare care nu are nici o legătură cu bunul de la punctul 3, fără nicio motivare cu privire la actele prezentate ca făcând dovada posesiei asupra acestui imobil la momentul refugiului.

Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au imputat instanţei de apel o aplicare greşită a normelor de drept material a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În acest sens, au precizat că existenţa dreptului la despăgubiri se probează cu acte care atestă dreptul de proprietate, certificate emise de autorităţile competente, acte ce pot fi completate cu declaraţii de martori, autentificate, însă instanţa de apel a restrâns aplicarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate doar la procesul-verbal de predare-primire a bunurilor după primul refugiu.

Astfel, au precizat că, pentru imobilul din or. Bălţi au depus titlul de proprietate, certificat arhivistic de la Primăria Bălţi, declaraţie pe proprie răspundere a moştenitoarei C. şi declaraţiile a doi martori autentificate conform art. 4 din Legea 164/2014, înscrisuri despre care instanţa de apel nu a făcut nicio menţiune.

Aceeaşi critică au dezvoltat şi cu privire la respingerea capătului 4 al acţiunii cu privire la despăgubirile cuvenite pentru recoltele neculese în sensul că, deşi au prezentat declaraţiile de martori şi acte de proprietate, procesele-verbale de predare - primire a terenurilor agricole de 25 ha/proprietar, adică dovada că autorii reclamanţilor deţineau mai mult de 50 ha teren agricol, instanţa de apel a considerat că nu sunt suficiente fără un act al autorităţii competente, dând astfel valoare probatorie mai mare unui anume act şi restrângând nejustificat aplicarea art. 4 al Legii 164/2014 cu privire la modul în care poate fi probat dreptul la despăgubire al reclamanţilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă ANRP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În combaterea recursului, intimata a arătat că hotărârea instanţei de apel este motivată şi nu cuprinde motive contradictorii.

În ceea ce priveşte înscrisul nou, depus în recurs, respectiv procesul-verbal din 06.08.1943, a menţionat că acesta nu poate fi primit, întrucât probele noi efectuate în calea de ataca a recursului trebuie să susţină motivele de recurs şi nu dovedirea situaţiei de fapt.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, prezentul litigiul poartă asupra solicitării reclamanţilor de anulare a deciziei de validare nr. 6450/21.10.2021 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a fost revocată decizia de invalidare nr. 6257/30.03.2021 şi a fost validată Hotărârea nr. 2649/11.09.2019 emisă de Comisia municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.

Prin Hotărârea nr. 2649/11.09.2019 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a statuat asupra dreptului reclamanţilor la despăgubiri în cuantum de 1.169.180,35 RON.

Prin demersul lor judiciar, reclamanţii au solicitat (prin cererea modificatoare a cererii introductive) obligarea pârâtei la completarea deciziei de validare cu despăgubirile cuvenite pentru suprafaţa de teren de 450 mp intravilan urban şi 1000 mp intravilan rural, conform dispoziţiilor Legii nr. 164/2014; despăgubirile cuvenite pentru terenul extravilan în limitele prevăzute de dispoziţiile legale pentru fiecare proprietar în parte; despăgubirile pentru imobilul construcţie situat în oraşul Bălţi, jud. Soroca, str. x; despăgubiri pentru recoltele neculese cu 3 ani înainte de momentul refugiului.

Prima instanţă a respins cererea modificată, reţinând că nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, la momentul refugiului.

Cu ocazia judecării apelului reclamantei şi a cercetării înscrisurilor de care au înţeles să se folosească reclamanţii, instanţa de apel a infirmat, în parte, soluţia primei instanţe, în sensul că a obligat pârâta la completarea deciziei cu acordarea de compensaţii băneşti şi pentru suprafaţa de 1000 mp teren intravilan în zona rurală, teren situat în localitatea Prajila, jud. Soroca.

Nelegalitatea deciziei recurate, reclamată de către recurenţi, prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., rezidă în lipsa de analiză şi de motivare a motivului de apel referitor la despăgubirile cuvenite pentru terenul extravilan în limitele prevăzute de dispoziţiile legale pentru fiecare proprietar în parte, precum şi într-o motivare contradictorie a motivului de apel referitor la despăgubirile solicitate pentru imobilul construcţie situat în Bălţi, jud. Soroca, str. x.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul în care instanţa de apel a restrâns nejustificat probele necesare pentru dovedirea dreptului la despăgubiri la un singur înscris, reprezentat de procesul-verbal din 06.08.1943, în detrimentul celorlalte înscrisuri depuse în dovedirea dreptului la despăgubiri.

Primă critică de nelegalitate, deşi subsumată de către recurenţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din acelaşi cod şi vizează neanalizarea de către instanţa de apel a motivului de apel referitor la despăgubirile cuvenite pentru terenurile extravilane din com. Cublota, jud. Bălţi şi, implicit, nemotivarea hotărârii sub acest aspect.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, atât prin cererea modificatoare a acţiunii, cât şi prin motivele de apel formulate de recurenţii-reclamanţi, aceştia au solicitat să fie completată decizia nr. 6450/2021 cu despăgubirile cuvenite pentru suprafaţa de teren de 25 ha teren arabil situat pe moşia Cubolta, jud. Bălţi, aparţinând autoarei E., precum şi pentru terenurile aparţinând autorului F., respectiv: suprafaţa de 25 ha teren arabil situat pe moşia com. Cubolta, jud. Bălţi, suprafaţa de 1 ha teren arabil - imaş situat în com. Cublota, jud. Bălţi, suprafaţa de 5.462 aparţinând morii, suprafaţa de 4.000 mp - terenul de sub magaziile aparţinând morii şi uleiniţei şi 500 mp vită de vie.

În analiza apelului declarat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor legale incidente în speţă suprafaţa totală de teren reconstruită nu poate depăşi limita de 50 ha de proprietar deposedat, intrând în calcul atât terenurile intravilane, cât şi cele extravilane.

Totodată, a reţinut că limita legală de 50 ha/persoană deposedată nu a fost atinsă în situaţia reclamanţilor, însă nu a urmat raţionamentul până la final, omiţând din analiză acest motiv de apel.

Totodată, nu s-a raportat, nu a analizat şi nu a înlăturat printr-o analiză pertinentă din punct de vedere juridic susţinerile şi apărările reclamanţilor pe acest capăt de cerere.

Or, este de principiu că, dacă o instanţă pronunţă o soluţie pe fond asupra unui cereri, care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune şi existenţa raţionamentului, care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia este incompatibilă cu formularea de către judecător, la momentul luării hotărârii, a unor judecăţi succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării şi aplicarea normei juridice incidente în situaţia dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune - de analiză şi de motivare - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei şi nestabilirea situaţiei de fapt, instanţa de control judiciar fiind în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicţional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită complet de către instanţele devolutive ale fondului.

Aşadar, constatând că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat o chestiune esenţială în cauză, va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare pe acest aspect.

Fondată este şi critica dezvoltată cu privire la motivarea contradictorie şi la aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 450 mp şi construcţie situat în oraşul Bălţi, jud. Soroca, str. x.

Cu privire la analiza acestui motiv de apel, se constată că instanţa de apel a realizat, de o manieră contradictorie, evaluarea obiectivă a criticilor ce i-au fost deduse judecăţii întrucât, pe de o parte, a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicţională, arătând înscrisurile prevăzute de lege prin care se poate face dovada dreptului la despăgubiri. Pe de altă parte, atunci când a trecut la verificarea criticilor din apel, raportat la datele concrete şi la înscrisurile depuse în susţinerea cererii, fie le-a nesocotit, fie le-a ignorat din analiză, pentru a trage, în final, concluzia că nu a fost făcută dovada privind continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului, mai precis, privind reintrarea autorului în anul 1943 în proprietatea şi posesia acestui imobil pentru ca acest bun să poată fi considerat ca aparţinând sferei bunurilor pierdute la momentul refugierii sale ce a avut loc în anul 1944 .

Însă, cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 450 mp şi construcţie, reţinând că reclamanţii pot beneficia de despăgubiri potrivit dispoziţiilor legii speciale de reparaţie doar pentru bunurile ce le-au fost predate, la întoarcerea din Germania, autorilor F. şi Otilia, bunuri care sunt descrise prin procesele-verbale din 06.08.1943 şi 12.08.1943, acestea fiind, aşadar, bunurile abandonate ulterior, ca urmare a refugiului în România din anul 1944, constatând că imobilul nu se regăseşte înscris în procesele-verbale menţionate, a concluzionat că lipseşte dovada privind continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului.

În examinarea criticii formulate cu privire la acest imobil, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 164/2014:

"(1) Stabilirea şi plata despăgubirilor acordate persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, se realizează potrivit prevederilor prezentei legi.

(2) Sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi moştenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moştenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetăţenia română. Dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate."

În acest context, instanţa de apel a subliniat, în mod corect, că cererile formulate în temeiul Legii nr. 164/2014 se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

Cu toate acestea, norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar şi în baza regulii tempus regit actum - se stabileşte că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Aşadar, dispoziţiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, text abrogat prin actul normativ ulterior), extind probele şi mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptăţirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamanţii nu mai sunt ţinuţi să dovedească dreptul de proprietate, ci dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorităţi, ce pot fi completate cu declaraţiile autentificate de martori.

Înalta Curte constată că, în condiţiile în care se dovedeşte existenţa şi întinderea dreptului de proprietate în sarcina persoanei îndreptăţite la un anumit moment, nu se poate pretinde acesteia să probeze "continutatea dreptului" de proprietate până în momentul refugiului.

Reţinând că, încă din procedura administrativă, prin decizia ANRP atacată, cât şi prin întâmpinarea formulată la fond şi motivele de apel s-a invocat de către ANRP faptul că nu ar fi făcut dovada faptului că imobilul pentru care pretinde despăgubiri nu a fost înstrăinat de autorul acesteia între momentul dobândirii şi momentul refugiului, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să observe că sarcina probei incumba părţii pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilele au fost înstrăinate în respectiva perioadă de timp.

Cum nici la judecata în primă instanţă şi nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilelor, în privinţa cărora s-a demonstrat, în afara oricărui dubiu (aşa cum, de altfel, au şi constatat instanţele de fond), dobândirea, anterior refugiului, de către autorul acesteia a dreptului de proprietate, instanţa de apel a nesocotit normele de drept referitoare la probaţiune prevăzute de Legea nr. 164/2014.

Separat de acest aspect, declaraţiile de martori pot fi valorificate în plan probatoriu având în vedere norma prevăzută în art. 4 din Legea nr. 164/2014, care, în considerarea folosirii conjuncţiei disjunctive sau, permite dovedirea pretenţiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declaraţia petentului însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori.

Legiuitorul a urmărit, aşadar, instituirea unor reguli de probaţiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăţilor previzibile în obţinerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003).

Obligaţia de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietarul anterior momentului refugiului nu se referă la dovada actului juridic, care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condiţiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate.

Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probaţiunii, şi trebuie să ţină seama, după caz, de dispoziţiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, respectiv art. 250 din C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu.

Aşa fiind, în absenţa unor texte de lege, care să fie prevăzute de actele normative menţionate şi prin care să se interzică proba cu martori în vreo situaţie, în considerarea şi a intenţiei legiuitorului de facilitare a probaţiunii în privinţa cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puţin după regulile prevăzute în dreptul comun.

Concluzia se impune, pe de-o parte, pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conţinutul său, nu interzice proba cu declaraţii de martori şi nu condiţionează admisibilitatea sa de dovedirea aceloraşi fapte ce sunt probate şi cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale).

Dimpotrivă, statuând că analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conţinutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Or, sub sintagma "continuitatea dreptului", instanţa de apel a pretins necesitatea dovedirii cu înscrisuri faptul deţinerii imobilelor la momentul refugiului.

În privinţa acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă, potrivit dreptului comun şi potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice, de care au luat cunoştinţă personal şi care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt, în care s-a produs abandonarea respectivului imobil în anul 1944 de către proprietar.

În fine, este de observat că, prin actele normative menţionate în precedent, nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare şi declaraţii de martori.

Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., aşa că, în stabilirea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care au fost administrate, atât autorităţile administrative, învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire ori a contestaţiilor, cât şi judecătorii, învestiţi potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informaţiilor astfel obţinute.

În litigiul pendinte, examinarea actelor dosarului relevă că în ceea ce priveşte dovedirea dreptului la despăgubiri pentru imobilul menţionat mai sus, reclamanţii au înaintat, în cadrul dosarului administrativ, titlu de proprietate - act de vânzare-cumpărare nr. x/05.02.1940, certificat de arhivă din 4.11.2004 prin care se atestă că în fondul arhivistic al Primăriei oraşului Bălţi, în lista averii repatriaţilor germani, pentru anul 1941, este înscris dnul Ruc ca proprietar al imobilului situat pe str. x, declaraţie pe proprie răspundere a moştenitoarei C. şi declaraţiile a doi martori autentificate conform art. 2 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Din cele anterior redate din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, pe de o parte, a dat o greşită interpretare prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, iar, pe de altă parte, a făcut o incompletă aplicare a acestei norme, întrucât nu a analizat cadrul legal complet pentru lămurirea situaţiei juridice a imobilului menţionat.

Totodată, se constată că nu reies din cuprinsul deciziei recurate motivele pentru care în cauză au fost lăsate neanalizate de instanţa de apel înscrisurile menţionate supra, depuse de reclamanţi în susţinerea cererii, înscrisuri care aveau aptitudinea de a fi luate în considerate în evaluarea ansamblului probelor prin care reclamanţii tindeau la dovedirea dreptului la despăgubiri în condiţiile legii reparatorii, astfel încât acestea trebuiau valorizate în sensul celor prevăzute de art. 264 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, astfel cum corect susţin recurenţii, curtea de apel a considerat că numai menţionarea imobilului în procesele-verbale din 06.08.1943 şi din 12.08.1943 putea constitui dovada dreptului reclamanţilor la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, aceasta fiind, în aprecierea curţii de apel, singura probă în măsură să ateste că acest bun aparţine sferei bunurilor pierdute la momentul refugiului.

Or, pornind de la conţinutul normativ al art. 4 din Legea nr. 164/2014, rezultă, că niciunei probe dintre cele premise de această normă nu i se acordă a priori o valoare probatorie superioară faţă de alte probe care pot fi încadrate în cele premise de acest text.

Drept urmare, reiese că instanţa de apel a pretins dovedirea dreptului la despăgubiri numai prin procesul-verbal de predare-primire, acordându-i acestuia o valoare probatorie absolută, fără ca aceasta să fie prevăzută ca atare de lege.

Având în vedere circumstanţele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel, printr-o cercetare judecătorească incompletă şi contradictorie, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, a privat recurenţii-reclamanţi de posibilitatea de a-şi demonstra pretenţiile deduse judecăţii în condiţiile prevăzute de lege, soluţia pronunţată în apel fiind construită pe un raţionament juridic ce nu lămureşte în mod complet situaţia de fapt dedusă judecăţii şi nu răspunde tuturor argumentelor invocate în cauză, realizându-se, practic, o analiză formală a cauzei.

Or, lipsa unei analize reale şi efective a înscrisurilor şi a celorlalte probe ce întrunesc cerinţele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului, echivalează cu neefectuarea unei cercetări pe fond în mod real a raportului juridic dedus judecăţii, constatare care demonstrează imposibilitatea exercitării controlului de legalitate în recurs.

În consecinţă, urmează ca, în rejudecare, instanţa de apel să procedeze la evaluarea întregului materialului probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în etapa judiciară, în toate fazele procesuale, inclusiv înscrisul nou depus în recurs (procesul-verbal din 06.08.1943), probă admisibilă, contrar alegaţiilor intimatei-pârâte, în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, fiind necesar a se lămuri pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii şi să se răspundă tuturor motivelor de apel formulate şi argumentelor esenţiale şi apărărilor principale formulate de părţi.

Pentru considerentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, reţinându-se întrunirea în speţă a cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 662A din data de 05 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.