Revizuire for violation of res judicata inadmissible where appellate court expressly analyzed and dismissed the exception

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 12 august 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, să se dispună:

A) majorarea cuantumului de compensare atribuit prin decizia de compensare nr. x din data de 10 iulie 2019 de la 3.627.260 puncte la numărul de puncte ce va fi stabilit în urma unei expertize, apreciind că se impune majorarea celui stabilit prin decizia de compensare cu 10.000.000 puncte suplimentare, adică până la 13.627.260 puncte, echivalent a 13.627.260 RON pentru imobilul situat în Arad, bd. x, ce a făcut obiectul notificării nr. x/2001 şi a rezultat din decizia 100 din data de 28 ianuarie 2005 P.M.B., obiect al dosarului nr. x/2017 - soluţionat prin decizia civilă 615 din data de 24 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti - definitivă;

B) majorarea cuantumului de compensare atribuit prin decizia de compensare nr. x din data de 10 iulie 2019 şi pentru dosarul administrativ nr. x/CC, astfel cum a fost acesta constituit şi având în vedere decizia A.A.A.S. nr. 59 din data de 2 mai 2012, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de compensare cu valoare suplimentară pentru următoarele imobile:

a. Oradea, str. x, înscris în C.F. x Oradea, nr. top x;

b. Arad, str. x, construcţii şi teren nr. topo x nr. topo x nr. topo x nr. topo x nr. topo x nr. topo x;

c. Arad, Calea x - 8939 mp - C.F. x, C.F. x; 8813 mp teren şi 1984 construcţii - C.F. x şi x;

d. Arad, Calea 6 Vânători - teren 7286 mp - C.F. x;

e. Arad, str. x - teren 450 mp - C.F. x, topografic x;

f. Bucureşti, şos. x, sector 5 - teren 25615, 56 mp şi construcţii 1990 mp, cu o valoarea suplimentară faţă de cea de la cap. I provizorie de 96.000.000,00 puncte, echivalentul a 96.000.000,00 RON, imobile pentru care nu s-a realizat evaluarea legală, deşi dosarul nr. x C. civ. s-a soluţionat în integralitatea sa prin decizia contestată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 iunie 2020, s-a dispus disjungerea capătului 2 de cerere şi formarea unui nou dosar, sens în care s-a format prezentul dosar - nr. x/2020

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 219 din data de 28 februarie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte contestaţia precizată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a anulat decizia de compensare nr. x din data de 10 iulie 2019 emisă de pârâtă în dosarul de despăgubiri nr. x/CC şi a obligat pârâta să emită în favoarea contestatorilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, decizie de compensare prin 89.689.790,8 puncte din care: 62.744 puncte pentru imobilul din Oradea, str. x; 5.445.580 puncte pentru imobilul din Arad, str. x (cu excepţia ap. 5); 4.387.406,8 puncte pentru imobilul din Arad, Calea x; 2.584.546 puncte pentru imobilul din Arad, Calea 6 Vânători; 62.282 puncte pentru imobilul din Arad, str. x; 77.147.232 puncte pentru imobilul din Bucureşti, Şoseaua x.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 167A din data de 13 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 219 din data de 28 februarie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-contestatori A. şi B., decedată pe parcursul procesului, prin moştenitor C..

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că: a obligat-o pe apelanta-pârâtă să emită în favoarea intimaţilor-contestatorilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, decizie de compensare prin 30.259.668,58 puncte pentru imobilele din Oradea, str. x; Arad, str. x (cu excepţia ap. 5); Arad, Calea x; Arad, Calea 6 Vânători; Arad, str. x; Bucureşti, Şoseaua x.

A păstrat restul dispoziţiilor din sentinţa civilă apelată.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 167A din 13 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au formulat cerere de revizuire revizuenţii A. şi C., în calitate de succesor al lui B..

I.5. Înregistrarea cererii de revizuire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12 martie 2024, sub nr. x/2024 şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

I.6 Cererea de revizuire

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenţii au susţinut că decizia civilă nr. 167 din data de 13 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă încalcă autoritate de lucru judecat a hotărârilor definitive anterioare, respectiv: decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011; decizia civilă nr. 340A din data de 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018; decizia civilă nr. 1263 din 24 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 615A din data de 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 439A din data de 17 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019; decizia civilă nr. 274 din data de 25 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

În opinia revizuenţilor, decizia atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor date prin deciziile anterior arătate cu privire la următoarele aspecte: regimul juridic aplicabil cauzei/a legii aplicabile cauzei; forma aplicabilă la soluţionarea cauzei; modalitatea de aplicare şi efectele asupra cauzei şi, de asemenea, cu privire la acordarea a mai mult decât s-a cerut; cu privire la limitele de analiză a unui apel.

A precizat că toate hotărârile la care s-au referit au fost pronunţate între aceleaşi părţi (D. şi C.N.C.I), litigiile au acelaşi obiect (drepturile la măsuri compensatorii, transmise prin succesiune legală, pentru bunurile aparţinând foste societăţi "D. şi Fii") şi aceeaşi cauză juridică (coordonatele litigioase fiind absolut identice, litigiul pendinte nefiind unul distinct, ci unul complementar celor anterioare).

Totodată, au menţionat că prezentul litigiu este o prelungire a litigiilor anterioare, iar singurul element care nu a format obiectul judecăţilor anterioare este valoarea măsurilor compensatorii pentru o parte din drepturile pe care le-au dobândit din acelaşi izvor.

Au subliniat revizuenţii că întinderea dreptului lor subiectiv (bunurile asupra căruia poartă) şi caracterul integral (neplafonat) al acestuia au fost chestiuni lămurite prin hotărârile anterioare, astfel că dezlegările date se impuneau actualei judecăţi ca un dat ce nu mai putea fi nici măcar verificat, cu atât mai puţin rezolvat în mod diferit.

Revizuenţii au susţinut că toate litigiile puteau forma obiectul unei singure judecăţi şi numai soluţionarea fracţionată a cererilor de către intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a determinat o fragmentare a pricinii în mai multe litigii.

Ca atare, au apreciat că toate hotărârile pronunţate trebuiau să aibă acelaşi tratament juridic asupra tuturor chestiunilor principale (calitatea de persoane îndreptăţite, bunurile asupra cărora poartă dreptul la măsuri compensatorii, incidenţa Legii nr. 10/2001R pentru toate aceste bunuri, caracterul neplafonat al măsurilor compensatorii ce li se cuvin), deosebirile trebuind să se circumscrie strict valorii măsurilor compensatorii atribuite fiecărui bun, luat ut singuli, în funcţie de rapoartele de evaluare efectuate în fiecare cauză.

În contextul arătat, revizuenţii au apreciat că hotărârea atacată vine în conflict evident cu hotărârile anterioare, soluţionând diferit o problematică esenţială pentru dreptul lor subiectiv, încât, puse alături, aceste hotărâri nu se pot concilia, situaţie în care legea impune un singuri remediu - prevalenţa primelor hotărâri.

I.6. Apărările formulate în cauză

Intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu a formulat întâmpinare.

Prin concluziile scrise înregistrate la data de 22 aprilie 2024, revizuenţii, în esenţă, au susţinut că instanţa de apel a tranşat în mod eronat aspectele vizând autoritatea de lucru judecat (atât din perspectiva excepţiei autorităţii de lucru judecat, cât şi a puterii de lucru judecat) invocată prin raportare la hotărârile anterioare menţionate prin cererea de revizuire.

Totodată, au subliniat că prin hotărârile a căror autoritate de lucru judecat pretind că a fost încălcată: s-a constatat care este legea aplicabilă speţei la acea dată, tranşându-se inclusiv în ceea ce priveşte chestiunea aplicabilităţii art. 24 din Legea nr. 165/2013 în forma stabilită prin H.P. nr. 30/2020; s-a dispus asupra dreptului neplafonat, avându-se în vedere obiectul şi cauza acestor acţiuni - toate au hotărât cu privire la bunuri din acelaşi patrimoniu, aflate în situaţii absolut identice, doar adresa şi nr. cadastral fiind diferite; au hotărât că au fost învestite - evaluarea acestora în raport cu dispoziţiile legale; au cunoscut cesiunea, deci şi, implicit, aplicarea H.P. 30/2020, dacă aceasta se putea aplica legal în cauză. În plus, faţă de litigiul cu privire la care s-a constatat că s-ar fi pus în discuţie tangenţial chestiunea plafonării, au susţinut că instanţa a judecat aspecte care fuseseră tranşate prin aceasta, precum şi că a reţinut şi alte chestiuni care nu au legătură cu decizia acestei instanţe.

Afirmând că prin înţelesul noţiunii de "obiect al acţiunii/litigiului" se înţelege primordial dreptul subiectiv dedus judecăţii, nicidecum bunurile - obiectele materiale - asupra cărora poartă acest drept subiectiv, au arătat că întregul suport argumentativ al hotărârii supuse revizuirii este subsumat tezei că obiectele materiale sunt altele decât cele din litigiile anterioare, chiar dacă dreptul subiectiv este identic, iar prezenţa unui motiv de ordine publică poate şi trebuie să fie invocat de către instanţă în condiţiile art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Au mai susţinut revizuenţii şi că, în speţă, conflictul dintre două prevederi, ambele de ordine publică, respectiv prezumţia irefragrabilă a lucrului judecat şi o altă instituţie de drept material substanţial [art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013] a fost rezolvată de către curtea de apel în sensul că imperativul autorităţii/puterii de lucru judecat poate fi înfrânt de imperativul unei norme de drept material/substanţial. În opinia revizuenţilor, o atare conduită ar presupune că orice hotărâre definitivă ar putea fi rediscutată ulterior (în afara căilor extraordinare de atac) dacă este vorba despre o normă imperativă ce nu a format obiectul unei tranşări explicite, ceea ce ar conduce la o adăugare la lege, respectiv la o instituţie juridică nouă, complinitoare celei a autorităţii de lucru judecat, anume cea în care aceasta ar putea fi nesocotită dacă i se opune un motiv de ordine publică ce nu a fost tranşat explicit prin hotărârea ce a dobândit valenţa lucrului judecat.

Concluzionând, au arătat că tocmai în privinţa substanţei dreptului subiectiv dedus judecăţii (măsuri compensatorii neplafonate) ultima hotărâre nu poate fi conciliată cu cele anterioare, iar argumentul invocării unei norme imperative de drept substanţial nu poate înfrânge norme imperative de drept procesual, ordinea prevalenţei acestora fiind întotdeauna acea ca, în cadrul oricărui litigiu, primele norme imperative ce se impun a fi respectate sunt cele de drept procesual, orice dezbatere pe problema fondului dreptului dedus judecăţii fiind subsidiară respectării rigorilor imperative de procedură.

La data de 26 aprilie 2024, revizuenţii au depus concluzii scrise, prin care au susţinut posibilitatea exercitării căii de atac a revizuirii şi în situaţia în care instanţa a cărei hotărâre se cere a fi revizuită a analizat autoritatea de lucru judecat şi a respins-o.

În esenţă, au arătat că dispoziţiile legale care reglementează calea de atac a revizuirii nu impun condiţia ca autoritatea de lucru judecat să nu fi fost invocată, iar, dacă a fost invocată, instanţa să nu se fi pronunţat cu privire la aceasta.

În opinia revizuenţilor, condiţia neinvocării sau nesoluţionării excepţiei/apărării de fond a autorităţii de lucru judecat prin hotărârea atacată reprezintă o adăugare la lege, o restrângere pe cale de interpretare jurisprudenţială a exerciţiului unei căi de atac, mai exact a limitelor sub care aceasta poate fi promovată.

În susţinerea acestei poziţii, au invocat importanţa conferită de legiuitor nesocotirii autorităţii de lucru judecat, menţionând că această importanţă este reflectată şi de includerea acestui motiv între cele de revizuire, cât şi între cele de recurs (recursul fiind o cale de atac de reformare), fiind şi singurul temei legal pentru înrăutăţirea situaţie în propria cale de atac.

Totodată, au afirmat revizuenţii că, deşi revizuirea este o cale de atac de retractare, pct. 8 al art. 509 alin. (1) C. proc. civ. are caracterul unei veritabile excepţii, instituind o situaţie de reformare a hotărârii atacate, împrejurare susţinută şi de prevederile art. 510 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că aceste dispoziţii atribuie competenţa de soluţionare a cererii de revizuire instanţei mai mari în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre, similar situaţie căi de atac de reformare, a cărei esenţă este tocmai faptul că prin aceasta se realizează controlul judiciar de către o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

În opinia revizuenţilor, o interpretare contrară a art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ar conduce la situaţia în care nesocotirea autorităţii de lucru judecat ar rămâne nesancţionabilă în toate materiile în care nu este deschisă calea de atac a recursului.

De asemenea, revizuenţii au solicitat ca Înalta Curte să evalueze efectele jurisprudenţei în materie (admisibilitatea căii de atac a revizuirii), jurisprudenţă pe care o apreciază a fi fost consolidată în aplicarea vechiul C. proc. civ. şi fără observarea unor norme legale noi, şi care lipseşte de garanţie principiul supremaţiei legii, prin raportare la prevederile art. 487, art. 245, art. 247, art. 432 şi art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Au mai susţinut revizuenţii şi că o hotărâre atacată cu revizuire are, recunoscut prin lege, un caracter provizoriu de autoritate de lucru judecat, iar interpretarea dată de jurisprudenţă aduce în discuţie încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, precum şi a art. 13 raportat la art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care impune, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv unui litigiu să nu fie repusă în discuţie şi, de asemenea, ca instanţele să ţină cont de constatările făcute anterior, fără să rejudece constatările instanţelor precedente (Brumărescu împotriva României, Amurăriţei împotriva României).

În continuare, revizuenţii au dezvoltat susţineri prin care tind să demonstreze existenţa autorităţii de lucru judecat cu privire la chestiunile puse în discuţie prin cererea de revizuire.

Totodată, au invocat faptul că, în speţă, curtea de apel a omis să se pronunţe asupra întinderii şi calităţii opuse, ce rezultă din hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. z/2011, judecătorul susţinând că nu regăseşte tranşarea chestiunii plafonării explicite, dar nu se pronunţă cu privire la aspectele pe care le-au invocat în mod expres.

Au subliniat că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aspectul întinderii rezultat din îndreptăţirea recunoscută în dosarul nr. x/2011, în contextul în care au invocat că, în acest dosar, în aplicarea Legii nr. 165/2013, s-a statuat că este vorba despre un drept nelimitat şi neplafonat.

În plus, au criticat cele reţinute de curtea de apel în sensul că există motive de apel noi şi deci nu interesează hotărârile anterioare, constatare pe care o apreciază a fi eronată, întrucât analiza autorităţii de lucru judecat nu se realizează între motive de apel şi obiect/cauză a hotărârii, ci între părţi, obiect şi cauză şi părţi, obiect şi cauză. Ca atare, au susţinut că judecătorul s-a pronunţat cu privire la alte chestiuni care nu au legătură cu autoritatea de lucru judecat şi, ca atare, nu s-a pronunţat cu privire la autoritatea de lucru judecat pe care au invocat-o în raport de dosarul nr. x/2019.

Revizuenţii au arătat şi că nu au invocat autoritatea de lucru judecat ce rezultă din hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2019 în faţa curţii de apel, sub aspectul dacă decizia de compensare se referă la toate imobilele, autoritate de lucru judecat pe care înţelege să o supună controlului Înaltei Curţi la acest moment.

De asemenea, au invocat că, în faţa instanţei de apel nu s-a susţinut cu titlu de autoritate de lucru judecat faptul că hotărârile definitive date în dosarele nr. x/2019, nr. y/2019 şi nr. z/2018 au stabilit că o decizie de compensare emisă nu mai poate fi plafonată; oricum, instanţa nu s-a pronunţat pe acest aspect, ci s-a raportat doar la cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2020

Ca atare, revizuenţii au apreciat că, indiferent dacă se va aprecia că această autoritate de lucru judecat a fost invocată pentru prima dată în faţa instanţei de revizuire, fie că se va reţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe pe aspectele anterior arătate, se impune a se anula hotărârea revizuită.

I.7. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin rezoluţia din data de 14 martie 2024, a fost fixat termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra cererii de revizuire, amânând succesiv pronunţarea la data de 29 aprilie 2024 şi, respectiv, la data de 14 mai 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând cererea de revizuire din perspectiva temeiului de drept invocat, în limitele stabilite de art. 513 alin. (3) C. proc. civ. şi prin raportare la susţinerilor părţilor, Înalta Curte urmează să o respingă, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de atac de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate specifice ipotezei de revizuire invocate de partea care face uz de această cale de atac.

Raţiunea reglementării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reprezintă temeiul juridic al prezentei căi extraordinare de atac, o reprezintă necesitatea asigurării efectelor depline ale autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive, în sensul că ceea ce s-a tranşat de către o instanţă anterioară printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazis de o hotărâre ulterioară, care să statueze în sens contrar celor care au fost dezlegate în primul litigiu.

Aceasta înseamnă, în termenii art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că pentru a fi deschisă calea revizuirii trebuie să existe "hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Altfel spus, revizuirea este remediul procedural care intervine în ipoteza nesocotirii, într-o judecată ulterioară, a autorităţii de lucru judecat ataşate primei hotărâri.

Ca atare, o judecată ulterioară nu poate contrazice ceea ce s-a tranşat definitiv într-un prim proces care a vizat aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi s-a desfăşurat între aceleaşi părţi [aspectul negativ sau extinctiv al autorităţii lucrului judecat, în reglementarea dată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ..], cum nu poate contrazice nici modalitatea în care s-a tranşat asupra unei chestiuni litigioase opuse de/între aceleaşi părţi [efectul pozitiv sau normativ al autorităţii de lucru judecat, regăsit la nivelul aşa-numitelor considerente decizorii, recunoscut ca atare prin dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ..].

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că ambele efecte ale autorităţii de lucru judecat presupun identitatea de părţi, imutabilitatea şi obligativitatea lucrului judecat fiind justificate doar faţă de cei care au participat în proces şi au avut ocazia de a-şi expune pretenţiile şi apărările, respectiv de a invoca motivele şi argumentele pertinente în sprijinul poziţiei lor procesuale. Aşa fiind, nu se poate reţine că vreunul din efectele autorităţii de lucru judecat ar opera faţă de terţi, situaţia acestora fiind reglementată de art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a deveni incidentă, în oricare dintre cele două manifestări ale sale (funcţia negativă, care opreşte un al doilea proces sau cea pozitivă, care înlesneşte, sub aspectele tranşate, judecata celui de-al doilea proces, care porneşte de la un "dat" dezlegat în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea contrazicerii), autoritatea de lucru judecat este, pe de o parte, subordonată relativităţii efectelor sale - adică se produce doar între aceleaşi părţi care au stat în judecată în ambele procese - şi, pe de altă parte, este necesar ca ea să nu fi fost invocată şi dezbătută în ce de-al doilea litigiu.

Cea de-a doua condiţie, a neinvocării şi neanalizării autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri, cu ocazia celei de-a doua judecăţi, decurge în mod necesar din caracterul de cale extraordinară de atac, de retractare, a revizuirii care sancţionează doar încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, nu şi modalitatea în care o a doua hotărâre, având de analizat excepţia autorităţii de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, dă dezlegare acestor aspecte.

Aceasta, întrucât o raportare eronată a celei de-a doua instanţe la efectele lucrului judecat anterior se poate constitui într-un aspect de nelegalitate, cenzurabil prin intermediul căilor de atac, care permit reformarea unor astfel de hotărâri, în timp ce, pe calea revizuirii, ca mijloc procedural pus la dispoziţie în mod excepţional părţii, nu are loc o reformare a hotărârii, ci o sancţionare - prin anularea celei de-a doua hotărâri care a nesocotit lucrul judecat anterior.

În speţă, revizuenţii au susţinut că decizia nr. 167 din data de 13 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă încalcă autoritate de lucru judecat a hotărârilor definitive anterioare, respectiv: decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011; decizia civilă nr. 340A din data de 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018; decizia civilă nr. 1263 din data de 24 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 615A din data de 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 439A din data de 17 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019; decizia civilă nr. 274 din data de 25 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea formulată în faza apelului (în care a fost pronunţată hotărârea atacată prin prezenta revizuire), revizuenţii, faţă de criticile formulate de către intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 219 din data de 28 februarie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au apărat invocând printre altele autoritatea de lucru judecat a deciziilor anterior menţionate.

Susţinând inadmisibilitatea motivelor de apel vizând incidenţa art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, verificarea dreptului de proprietate asupra imobilelor şi a competenţei entităţii învestite, precum şi împrejurarea că nu au fost depuse înscrisuri pentru a se verifica aplicabilitatea art. 15 din Legea nr. 165/2013, revizuenţii au invocat autoritatea de lucru judecat/puterea de lucru judecat a dezlegărilor date prin hotărâri definitive anterioare.

Astfel, au arătat că dosarul nr. x C. civ., în ceea ce priveşte aspectele de drept, persoana îndreptăţită, calitate şi întindere, a fost judecat în diferite forme: dosar nr. x/2017 pe componenta "imobilelor şi notificărilor conţinute de dosarul x/CC, cu autoritate de lucru judecat; dosar nr. x/2018 - soluţionat la fond/suspendat în apel/soluţie pe litispendenţă/conexare, cu autoritate de lucru judecat; dosar nr. x/2019 (integral dosar x/CC, ca urmare a contestării deciziei de compensare cu nr. x/2019) ce a devenit dosar nr. x/2019, pe competenţa din dosarul administrativ x/CC - ap. 5 din Arad, bd. x şi de asemenea pe componenta dosar administrativ x/CC - restul imobilelor - dosar nr. x/2020, iarăşi cu autoritate de lucru judecat pe două aspecte esenţiale; dosarul nr. x/2017, decizie definitivă şi urmat de dosarul nr. x/2019 - ca urmare a contestării deciziei de compensare emise după obligarea părţii adverse prin dosarul nr. x/2018, de asemenea soluţionat definitiv; dosarul nr. x/2018, soluţionat definitiv; dosarul nr. x/2019, soluţionat definitiv.

Au subliniat că pentru imobilele pentru care a fost emisă decizia de compensare în discuţie, sentinţa civilă nr. 2140, pronunţată în dosarul nr. x/2011, are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte calitatea şi existenţa dreptului pentru D., chestiune care nu mai poate fi modificată odată cu decizia definitivă a Curţii de Apel Oradea dată în dosarul nr. x/2002.

De asemenea, au precizat că există şi: două decizii definitive şi irevocabile prin care se reţine, cu autoritate de lucru judecat, existenţa calităţii pentru D. cu privire la aceste imobile; o decizie definitivă - nr. 2140/2011 -, prin care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat cu privire la întindere; o sentinţă şi o decizie definitivă în dosarul nr. x/2017, o decizie definitivă în dosarul nr. x/2017, dosarul nr. x/2018, o sentinţă şi o decizie în dosarul nr. x/2018, o decizie şi o sentinţă în dosarul nr. x/2019, toate confirmând şi menţionând expres cesiunea şi rezoluţiunea acesteia, drepturile lui D., mai ales în calitate de moştenitori.

Au susţinut că împrejurarea că sentinţa nr. 2140/2011 este o sentinţă cu autoritate şi putere de lucru judecat pe aspectele existenţei/întinderii/calitate rezultă şi din alte hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat (efect negativ şi pozitiv al autorităţii de lucru judecat). În acest sens, au făcut referire la hotărârile pronunţate în dosarele: nr. x/2017, nr. y/2019, nr. z/2017, nr. w/2018, nr. t/2018.

Totodată, au arătat că s-a statuat cu autoritate de lucru judecat/putere de lucru judecat şi în ceea ce priveşte aspectul vizând aplicabilitatea prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, în acest sens menţionând dosarele: nr. x/2011, nr. y/2017, nr. z/2017, nr. w/2018, nr. t/2019, nr. s/2019

În combaterea motivelor de apel, au susţinut şi că, aşa cum rezultă din dosar, plafonarea nu a format obiectul deciziei de compensare, aspect cu privire la care au pretins că a fost tranşat, de asemenea, cu autoritate de lucru judecat/putere de lucru judecat.

Au menţionat în acest sens hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2019, nr. y/2018 şi nr. z/2019, afirmând că în toate cazurile a fost recunoscut un drept neplafonat, fiind statuat definitiv dreptul lor de accede la integralitatea măsurilor de compensare, indiferent de cuantumul acestora, fără incidenţa normei de excepţie care impune plafonarea.

Cu referire la motivul de apel privind verificarea categoriei de folosinţă a imobilului la data preluării au susţinut că acesta este nul, netemeinic şi nelegal, aflându-ne în prezenţa unui extra petita şi a autorităţii de lucru judecat.

Au arătat că, întrucât calitatea, dreptul şi întinderea au fost stabilite prin hotărâre judecătorească, operând efectele autorităţii de lucru judecat (dosarul nr. x/2019 şi sentinţa civilă nr. 2140/2021), partea adversă nu mai poate face această verificare şi nici să o solicite pe cale judecătorească.

Au subliniat că în dosarul nr. x C. civ. toate aspectele privind calitatea, existenţa dreptului şi întinderea, cu excepţia evaluării, au fost judecate definitiv şi irevocabil, fiind stabilit, de asemenea, că nu este aplicabil art. 31 din Legea nr. 10/2001.

Revizuenţii au afirmat şi că motivul de apel referitor la incidenţa art. 8 din Legea nr. 10/2001 şi faptul că nu au fost depuse înscrisuri pentru a se verifica aplicabilitatea art. 15 din Legea nr. 165/2013 este nul, netemeinic şi nelegal, invocând, şi de această dată, că există autoritate de lucru judecat care provine din decizia nr. 1373R/2012.

Au apreciat şi că instanţa nu poate proceda la a verifica incidenţa art. 8 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme prin puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2140/2011 s-a stabilit obligaţia A.A.A.S. de a emite decizie ca entitate emiţătoare, terenurile fiind intravilane.

De asemenea, au invocat existenţa autorităţii de lucru judecat/puterii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 201 din data de 9 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 274 din data de 25 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, dar luând în considerare şi dosarele nr. x/2018 şi y/2019 şi în combaterea motivului de apel privind incidenţa art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

În sinteza apărărilor formulate prin întâmpinarea la apelul declarat de partea adversă, revizuenţii au concluzionat că aspectele susţinute prin motivele de apel, ce vizează neincidenţa art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, incidenţa art. 8 din Legea nr. 10/2001, neverificarea de către prima instanţă a incidenţei art. 15 din Legea nr. 165/2013/verificarea greşită a modalităţii de preluare a imobilelor de la autorii lor/lipsa înscrisurilor din care să rezulte dacă au fost încasate despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, plafonarea măsurilor de compensare prin aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cad sub incidenţa autorităţii/puterii de lucru judecat a hotărârilor anterior menţionate.

Au precizat şi că prin decizia nr. 1373R/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2011, a fost menţinută sentinţa nr. 2140 din data de 30 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte existenţa dreptului, întinderea acestuia şi calitatea de persoane îndreptăţite, precum şi modalitatea de preluare a imobilelor, aplicarea indubitabilă a Legii nr. 10/2001, faptul că evaluarea nu se poate raporta la prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, ci la valoarea bunurilor imobile preluate.

În plus, au arătat că prin aceeaşi decizie au fost enumerate toate imobilele asupra cărora se reţine că au dreptul la măsuri compensatorii, cu evocarea actelor normative prin care au fost preluate abuziv.

În ceea ce priveşte chestiunea plafonării, au susţinut că există şase hotărâri judecătoreşti care au statuat cu autoritate/putere de lucru judecat asupra acestui aspect, hotărâri ce au succedat deciziei nr. 1373R/2012, ultima fiind sentinţa civilă nr. 201/2021 definitivă prin decizia civilă nr. 274/2022, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2019 (în care le-au fost stabilite măsuri de compensare neplafonate).

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 septembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu privire la excepţia inadmisibilităţii pentru autoritate de lucru judecat sau putere de lucru judecat ori apărare de fond, cum au intitulat-o revizuenţii, a considerat că nu este vorba despre o veritabilă excepţie procesuală în accepţiunea art. 245 C. proc. civ. şi, prin urmare, că nu se impune unirea cu fondul, nefiind o excepţie, ci reprezintă apărări de fond care urmează să fie analizate şi tranşate la deliberare şi pronunţare.

În considerentele decizie atacate prin prezenta cerere de revizuire, instanţa de apel, înainte de a analiza fiecare motiv de apel şi apărările corespunzătoare, a evidenţiat şi a analizat aspectele vizând instituţia autorităţii de lucru judecat, luând în considerare poziţiile antagonice ale părţilor sub aspectul incidenţei sau neincidenţei în speţă a acestei instituţii.

În urma acestei analize, a reţinut că, întrucât nu există triplă identitate de elemente (părţi, obiect şi cauză), între prezentul dosar şi niciuna dintre hotărârile pronunţate în dosarele invocate de revizuenţi, aflându-ne în prezenţa unor obiecte diferite şi a unor cauze diferite, nu este incident efectul negativ al lucrului judecat, judecata nefiind împiedicată sub acest aspect; aşadar, ceea ce se pune în discuţie este efectul pozitiv al lucrului judecat.

Totodată, cu privire la sentinţa civilă nr. 2140 din data de 30 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, a constatat că aceasta a fost casată prin decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel că nu se bucură de autoritate de lucru judecat (nici efect pozitiv şi nici efect negativ), iar orice alt argument ar fi redundant.

Cu toate acestea, a apreciat că decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011 are aptitudinea de a beneficia de efectul opozabilităţii hotărârii în favoarea revizuenţilor şi împotriva intimatei, cu privire la care a reţinut că nu a făcut dovada contrară celor statuate prin decizia antemenţionată, având în vedere că, în opinia pe care o împărtăşeşte curtea de apel, pentru a se putea invoca efectul pozitiv al lucrului judecat nu este necesară identitate de părţi, fiind suficient ca o parte să figureze în cel dintâi proces finalizat pentru a putea invoca în al doilea proces în care este parte efectul pozitiv al lucrului judecat împotriva unei părţi care nu a avut această calitate şi în primul proces.

Ca atare, a reţinut că, prin decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, în limitele considerentelor decisive (pe care le-a redat în cuprinsul deciziei atacate cu revizuire), s-a statuat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită, iar intimata nu a făcut proba contrară, în ipoteza în care ne-am afla în prezenţa opozabilităţii, iar nu a obligativităţii de care se bucură efectul pozitiv al lucrului judecat.

Totodată, a constatat că în absolut niciunul dintre dosarele invocate de către revizuenţi nu s-a analizat incidenţa art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar alegaţiile acestora sunt străine de realitatea factual-juridică şi contrazise flagrant de conţinutul fiecărei hotărâri judecătoreşti.

A arătat că singurul dosar în care s-a invocat tangenţial de către intimată incidenţa art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost dosarul nr. x/2019, de la Curtea de Apel Timişoara, când obiecţiunea intimatei privind incidenţa art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost calificată de către instanţă ca nefiind o obiecţiune, urmând să se aprecieze dacă această critică se subsumează motivelor de apel, conform încheierii de şedinţă din 7 iunie 2022, după care instanţa nu a mai dispus în niciun fel, adică nu a analizat efectiv această critică.

În analiza primului motiv de apel, instanţa, apreciind că acesta este nefondat, a dat eficienţă celor dezlegate prin decizia nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, cu privire la care a reţinut că a statuat aspra existenţei şi întinderii dreptului, precum şi referitor la calitatea de persoane îndreptăţite în ceea ce îi priveşte pe revizuenţi (în decizie erau menţionaţi cesionarii, dar prin efectul rezoluţiunii convenţionale a cesiunii aceştia au redevenit titularii drepturilor în discuţie) pentru bunurile printre care se regăsesc şi cele care fac obiectului prezentului dosar.

Aşadar, a constatat că există o decizie definitivă care a statuat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoane îndreptăţite în ceea ce îi priveşte pe revizuenţi pe care intimata nu o poate ignora şi faţă de considerentele căreia nu s-a probat o altă situaţie juridică.

În plus, a avut în vedere şi că, prin decizia civilă nr. 615A din data de 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017, a fost obligată intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să emită decizie de soluţionare în dosarul administrativ nr. x/CC (reînregistrat sub nr. x C. civ.), faţă de dispoziţia nr. 100 din data de 28 ianuarie 2005 emisă de Primarul Municipiului Arad.

De asemenea, curtea de apel, pentru a ajunge la concluzia că şi cel de-al doilea motiv de apel este nefondat, a reţinut, ca argument suplimentar, şi că, prin decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, s-a statuat fără putinţă de tăgadă incidenţa Legii nr. 10/2001, iar nu a altui act normativ reparator.

Reţinând caracterul nefondat al celui de-al patrulea motiv de apel, curtea de apel a dat eficienţă celor dezlegate prin decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, arătând că împrejurarea că la dosarul cauzei nu s-ar afla niciun act de preluare a imobilelor este irelevantă din punct de vedere juridic, câtă vreme s-a reţinut deja într-o hotărâre judecătorească definitivă faptul preluării abuzive a imobilelor în discuţie, iar intimata nu poate ignora decizia antemenţionată şi nici nu a dovedit o altă situaţie juridică.

Şi pentru a respinge criticile formulate prin cel de-al şaselea motiv de apel, instanţa s-a raportat la decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011, constatând că prin aceasta s-a statuat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoane îndreptăţite în ceea ce îi priveşte pe revizuenţi (în decizie erau menţionaţi cesionarii, dar prin efectul rezoluţiunii convenţionale a cesiunii aceştia au redevenit titularii drepturilor în discuţie) pentru bunurile printre care se regăsesc şi cele care fac obiectului prezentului dosar, în acelaşi timp, reţinându-se şi incidenţa art. 3 lit. b) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la modalitatea de stabilire a măsurilor reparatorii s-a învederat că sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Apreciind fondat cel de-al nouălea motiv de apel, instanţa a reţinut că în speţă este perfect aplicabil art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 30/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x din data de 20 noiembrie 2010, A. şi B., în calitate de cedenţi, au înstrăinat către numiţii E. şi F., în calitate de cesionari, dreptul la încasarea de despăgubiri pentru 7 imobile, dintre care 6 fac obiectul prezentului dosar, respectiv din Oradea, str. x; Arad, str. x (cu excepţia ap. 5); Arad, Calea x; Arad, Calea 6 Vânători; Arad, str. x; Bucureşti, Şoseaua x, în schimbul preţului de 4.000.000 euro, după care părţile au convenit asupra rezoluţiunii contractului de cesiune, aşa cum rezultă din actul autentificat sub nr. x din data de 6 iulie 2016.

Mai mult decât atât, a arătat că în absolut niciunul dintre dosarele invocate de către revizuenţi nu s-a analizat aplicabilitatea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar alegaţiile revizenţilor în sensul incidenţei efectului pozitiv al lucrului judecat sunt străine de realitatea factual-juridică şi contrazise de conţinutul fiecărei hotărâri judecătoreşti; în absolut nicio hotărâre judecătorească nu s-a analizat aplicabilitatea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, neavând nicio relevanţă în prezenta cauză motivele pentru care instanţele care au soluţionat dosarele invocate de către revizenţi nu au analizat textul legal antemenţionat.

A arătat că singurul dosar în care s-a invocat tangenţial de către intimată incidenţa art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost dosarul nr. x/2019, al Curţii de Apel Timişoara, în care, însă, susţinerea intimatei sub acest aspect nu a mai fost analizată.

În orice caz, a subliniat că, şi în ipoteza inexistentă în speţă, în care vreo instanţă analiza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi nu plafona măsurile compensatorii, o atare măsură nu o obliga în niciun fel, fiind vorba despre bunuri diferite şi motive de apel diferite (de exemplu, faţă de dosarul nr. x/2019).

Mai mult decât atât, a reţinut că, prin decizia de compensare contestată în speţă, nu s-au acordat despăgubiri pentru bunurile din prezenta cauză, astfel că intimata nu avea ce să plafoneze, deci nu se pune problema înrăutăţirii situaţiei juridice a revizuenţilor în propria cale de atac (contestaţie împotriva deciziei de compensare prin care nu s-au acordat despăgubiri pentru bunurile ce fac obiectul prezentei cauze).

În acest context, Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat de care se prevalează revizuenţii în prezenta cale de atac a fost invocată de către aceştia în faţa instanţei de apel, care a analizat-o şi a dat o amplă dezlegare cu privire la motivul de apel respectiv.

Astfel, promovarea cererii de revizuire împotriva deciziei nr. 167A din data de 13 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2020, sub motiv că aceasta ar fi potrivnică dezlegărilor date prin hotărârile anterioare (decizia civilă nr. 1373R din data de 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2011; decizia civilă nr. 340A din data de 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018; decizia civilă nr. 1263 din data de 24 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 615A din data de 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017; decizia civilă nr. 439A din data de 17 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019; decizia civilă nr. 274 din data de 25 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019), ale căror efecte au fost invocate de revizuenţi pe parcursul procesului finalizat prin hotărârea atacată cu revizuire şi care au făcut obiect al analizei şi curţii de apel, nesocoteşte reglementarea şi fundamentul acestei căi extraordinare de atac.

În realitate, prin amplele motive formulate, revizuenţii îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată pe fondul cauzei şi de împrejurarea că instanţa de apel nu a valorificat dezlegările date prin deciziile invocate în sensul urmărit de către aceştia, tinzând să transforme calea extraordinară de atac de retractare într-una de reformare, care să supună cenzurii instanţei de revizuire legalitatea unei hotărâri definitive, în alte cazuri decât cele strict prevăzute de lege.

Un astfel de demers este inadmisibil, situându-se, prin modalitatea în care este dedus judecăţii, în afara sistemului legal al căilor de atac şi tinzând la periclitarea securităţii raporturilor juridice, prin contestarea unei hotărâri definitive, intrate ea însăşi, sub autoritate de lucru judecat.

Prin demersul lor, situat în afara dispoziţiilor procedurale în materie, revizuenţii pun în discuţie dezlegări definitive, opozabile cu efectele lucrului judecat, nesocotind faptul că revizuirea se constituie într-un remediu extraordinar, care sancţionează încălcări procedurale grave şi nu într-o nouă cale de atac deschisă controlului de legalitate. Aşa cum s-a arătat în doctrină şi s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă a instanţelor de judecată, în cazul revizuirii nu e permis un astfel de control de legalitate, câtă vreme verificarea pe care o poate realiza instanţa de revizuire se limitează la situaţia de contrarietate a hotărârilor, cu sancţiunea aplicabilă, respectiv a anulării celei de-a doua hotărâri care nesocoteşte lucrul judecat anterior.

În cazul particular al prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu ne află în situaţia unei retractări efective a hotărârii, întrucât, în acest caz, competenţa de soluţionare a revizuirii aparţine unei instanţe diferite de cea care a soluţionat fondul.

Revizuenţii afirmă că, în circumstanţele invocării existenţei motivului de revizuire dat de existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, ne aflăm în ipoteza unei veritabile căi de atac de reformare, prin prisma efectelor pe care le produce admiterea revizuirii formulate pe acest temei, un argument în plus fiind atribuirea competenţei de soluţionare unei instanţe superioare, iar nu instanţei care a pronunţat decizia a cărei retractare se cere.

Acest argument nu poate fi primit, revizuirea fiind o cale de atac de retractare în toate cazurile, inclusiv în cel reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Această caracteristică justifică de ce, chiar şi în lipsa unei norme legale explicite în acest sens, revizuirea nu poate fi admisă dacă autoritatea de lucru judecat a fost invocată şi înlăturată motivat în cel de-al doilea proces, statuarea asupra acestei chestiuni având ea însăşi autoritate de lucru judecat.

Revizuenţii susţin că această condiţie ar reprezenta o adăugare la lege şi invită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să-şi reconsidere jurisprudenţa. Trebuie totuşi observat că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de lege include şi o jurisprudenţă constantă, accesibilă şi previzibilă. Mai mult, o deviere de la o jurisprudenţă constantă, fără a exista motive temeinice care justifică un reviriment general al practicii judiciare, constituie o încălcare a cerinţei siguranţei raporturilor juridice, mai ales dacă practica neunitară este localizată la nivelul instanţei supreme, care este datoare să unifice, iar nu să scindeze jurisprundenţa (Beian c. României).

Totodată, în repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauze în care instanţa de revizuire s-a comportat ca o veritabilă instanţă de control judiciar, analizând elemente asupra cărora instanţele statuaseră ori raportându-se la probe noi cu privire la care nu s-a demonstrat că era imposibil să fie procurate în primul proces; Curtea a statuat în mod constant că revizuirea nu trebuie să constituie apel deghizat (e.g., cauzele Costache c. României, Stanca Popescu c. României, Eugenia şi Doina Dunca c. R. Moldova).

Dacă s-ar admite teza susţinută de revizuenţi, prin care aceştia afirmă că chiar şi în situaţia în care autoritatea de lucru judecat (atât excepţia autorităţii de lucru judecat, cât şi puterea de lucru judecat) pe care au invocat-o a fost înlăturată prin analiza instanţei de apel, calea extraordinară de atac a revizuirii este admisibilă, ar însemna ca instanţa de retractare să nu se limiteze exclusiv la anularea ultimei hotărâri, ci să exercite un control judiciar asupra legalităţii modului în care a fost soluţionată chestiunea autorităţii de lucru judecat (atât a excepţiei autorităţii de lucru judecat, cât şi a puterii de lucru judecat), ceea ce este inadmisibil pe calea revizuirii.

Ca atare, Înalta Curte constă că nu există vreun motiv care să impună o modificare a jurisprudenţei sale, în sensul susţinut de revizuenţi, neexistând nicio justificare pentru a se aprecia admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ipoteza în care autoritatea de lucru judecat pe care aceasta se fundamentează a fost invocată de parte, a fost analizată şi a fost înlăturată prin hotărârea atacă.

Analiza detaliată a Curţii de Apel cu privire la motivele pentru care nu există autoritate de lucru judecat relevă astfel că cererea de revizuire este inadmisibilă, de vreme ce statuarea instanţei se bucură ea însăşi de atributul autorităţii de lucru judecat.

Nu sunt de natură a determina concluzia admisibilităţii prezentei cereri de revizuire nici susţinerile prin care revizuenţii încearcă să determine o atare soluţie, prin afirmare unei omisiuni din partea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la autoritate de lucru judecat susţinută cu privire la anumite aspecte sau prin aceea că aceasta nu a fost invocată cu privire la alte chestiuni (pe care o invocă pentru prima dată în faţa instanţei de revizuire).

Ceea ce s-a susţinut, prin cererea de revizuire, este că, prin hotărârile a căror autoritate de lucru judecat se pretinde a fi fost nesocotită prin decizia atacată, s-a statuat asupra calităţii de persoane îndreptăţite, a existenţei dreptului, a întinderii dreptului subiectiv (bunurile asupra cărora poartă) şi a caracterul integral (neplafonat) al acestuia.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a reţinut că nu este incident efectul negativ al autorităţii de lucru judecat şi, validând, în analiza unora dintre motivele de apel, apărarea revizuenţilor prin care aceştia au invocat puterea de lucru judecat, sau, dimpotrivă, înlăturând-o în cadrul cercetării motivului de apel apreciat a fi fondat, a verificat dacă poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat prin raportate la elementele relevante în cauză şi asupra cărora revizuenţii au susţinut că s-a statuat definitiv prin hotărârile invocate.

În esenţă, ceea ce îi nemulţumeşte pe revizuenţi este faptul că instanţa de apel a reţinut aplicarea în speţă a prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/20136, în interpretarea dată prin Decizia nr. 30/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, însă această concluzie a fost rezultatul analizei proprii a curţii de apel (evidenţiate anterior în cuprinsul acestei decizii), care a reţinut tocmai că asupra acestui aspect nu s-a tranşat prin niciuna dintre hotărârile invocate de către revizuenţi (printre care şi cele arătate în susţinerea prezentei cereri de revizuire).

Ca atare, Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat a fost invocată de către revizuenţi sub aspectele ce vizează calitatea de persoană îndreptăţită, existenţa şi întinderea dreptului (a bunurilor asupra cărora poartă), problema plafonării şi legea aplicabilă speţei, aspecte care au fost analizate pe larg şi care au fost fie valorificate potrivit scopului urmărit de revizuenţi, fie au fost înlăturate motivat.

Ca atare, nu se poate reţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra anumitor chestiuni cu privire la care fusese invocată autoritatea de lucru judecat şi nici că aceasta nu a fost invocată cu referire la alte aspecte, ceea ce susţin revizuenţii, prin cererea de revizuire şi prin concluziile scrise depuse la dosar, vizând în realitate exact aceleaşi împrejurări care au fost invocate (sub aspectul autorităţii de lucru judecat) în faţa instanţei de apel şi asupra cărora aceasta a dat o dezlegare.

De asemenea, Înalta Curte consideră necesar a preciza că noţiunea de identitate de obiect propusă de revizuenţi nu poate fi reţinută. Obiectul cauzei îl reprezintă pretenţia formulată, adică deopotrivă obiectul material şi dreptul subiectiv invocat. În măsura în care cererile de restituire prin echivalent formulate de revizuenţi se referă la imobile diferite, nu există o pretenţie unică, ci mai multe pretenţii, respectiv mai multe drepturi subiective asupra unor obiecte materiale diferite, ceea ce implică o analiză juridică proprie fiecărei cauze. Aşadar, principial nu se poate reţine că acordarea unor despăgubiri neplafonate pentru unele imobile ar implica în mod automat aceeaşi soluţie şi pentru alte imobile, cu ignorarea deciziei obligatorii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura dezlegării unei chestiuni de drept. Singurele chestiuni asupra cărora instanţele nu puteau statua în mod contradictoriu se referă la însăşi calitatea de persoană îndreptăţită, care nu putea fi dezlegată în mod contradictoriu de la o cauză la alta, în temeiul unor considerente care s-ar exclude reciproc, însă nu acesta este cazul în speţă.

În raport de cele anterior arătate, constatând că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a revizuirii vizând neanalizarea autorităţii de lucru judecat cu ocazia ultimei judecăţi, finalizată prin decizia atacată, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi C., în calitate de succesor al lui B., împotriva deciziei civile nr. 167A din data de 13 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi C., în calitate de succesor al lui B., împotriva deciziei civile nr. 167A din data de 13 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.