Cassation barred for contract interpretation and factual re-evaluation in unpaid service fees dispute

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în data de 09.10.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., pronunţarea unei hotărâri prin care pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.104.347,72 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate şi neachitate, efectuate în baza Contractului de subcontractare nr. x/20.12.2013, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.270 şi art. 1.350 şi urm. C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, invocând şi excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Iaşi.

Prin încheierea din 14.12.2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei funcţionale a completului de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi în primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 119/2019/C.A./01.02.2019, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantei.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 450/18.03.2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate, pe care a casat-o în tot, şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă în data de 12.04.2019.

4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 25/12.01.2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 622.390,07 RON, cu titlu de contravaloare a serviciilor prestate în beneficiul pârâtei în temeiul contractului de subcontractare nr. x/20.12.2013, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi a respins cererea pârâtei, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 54/01.02.2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 25/12.01.2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte; a obligat-o pe pârâta S.C. C. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 424.976,3 RON, cu titlu de contravaloare a serviciilor prestate în beneficiul pârâtei în temeiul contractului de subcontractare nr. x/20.12.2013, sumă la care se va adăuga TVA de 19% şi care va fi actualizată cu indicele de inflaţie; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.

Prin încheierea din 04.04.2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis cererea formulată de reclamantă şi a lămurit dispozitivul deciziei nr. 54/01.02.2023, în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie începând cu 01.02.2023 şi până la plata ei efectivă.

6. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 54/01.02.2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă au declarat recurs, atât reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., cât şi pârâta S.C. C. S.R.L..

i. Motivele invocate de către reclamantă:

Prin recursul promovat, întemeiat pe ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a solicitat casarea, în parte, a deciziei apelate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 622.390,07 RON, inclusiv TVA, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a redat conţinutul art. 12.3 din Contractul de subcontractare nr. x/2013, despre care a menţionat că reglementează două ipoteze: una este cea în care plata finală are valoare maximă, de 20% din valoarea contractului, şi este condiţionată de îndeplinirea integrală a obligaţiilor contractuale asumate, respectiv a doua, în care plata finală este diminuată proporţional cu partea de obligaţie din contract care nu a fost executată.

Instanţa de apel a dat o aplicare greşită convenţiei părţilor şi, deşi curtea de apel a constatat că a existat o executare parţială a obiectului contractului din partea reclamantei, a înlăturat acesteia dreptul de a încasa, din plata finală, proporţia corespunzătoare gradului de îndeplinire a obligaţiilor.

A invocat încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 1.270 alin. (1) C. civ., susţinând că instanţa de apel i-a diminuat creanţa cu suma de 101.783,20 RON, exclusiv TVA, ignorând prevederile contractuale care îi dădeau dreptul, chiar în ipoteza îndeplinirii parţiale a obligaţiilor, să primească plata finală, dar într-un cuantum diminuat.

A mai susţinut că hotărârea primei instanţe reflectă o corectă dezlegare a cauzei şi a expus principalele considerente reţinute de tribunal.

ii. Motivele invocate de către pârâtă:

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta S.C. C. S.R.L. a solicitat casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca nefondată.

- Printr-o primă critică a invocat încălcarea dispoziţiilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit a validat sentinţa primei instanţe, întemeiată pe aplicarea clauzei 12.5 din contractul părţilor, pe care reclamanta nu a invocat-o în motivarea acţiunii sale.

A menţionat, în acest sens, că, în opinia instanţei de apel, orice clauză stipulată în contract se poate aplica automat, şi chiar din oficiu, de către judecător, chiar dacă reclamanta nu şi-a motivat în fapt sau în drept acţiunea şi chiar dacă nu s-a dezbătut situaţia particulară reglementată printr-o anumită prevedere contactuală.

În raport cu aceste considerente, a apreciat ca fiind încălcate art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (6) şi art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

A arătat, astfel, că urmare a confirmării judecăţii date în primă instanţă, decizia atacată înfrange inclusiv dreptul la apărare, permiţând validarea formulării unor pretenţii în mod vag şi fără susţinere în probe, fără ca situaţia de fapt şi de drept să fi fost astfel argumentată şi nici dezbătută de părţile din proces.

- Printr-un alt motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut existenţa unor motive contradictorii.

Susţine că analiza deciziei recurate arată că, în repetate rânduri, instanţa de apel confirmă că a avut loc o executare parţială a contractului, respectiv că nu se demonstrează ce anume a prestat exact reclamanta prin raportare la contract, astfel că, în opinia recurentei-pârâte, din aceste considerente, rezultă implicit că nu se poate admite plata preţului pentru servicii neprobate şi neexecutate conform obligaţiilor de rezultat, asumate de reclamantă.

Cu toate că din probe şi din apărări a rezultat că nu sunt probate pretenţiile, niciuna "din părţi nu a putut proba proporţia lucrărilor realizate, singurul lucru cert fiind executarea parţială a contractului", totuşi acţiunea a fost admisă, rezultând, astfel, o contradicţie între statuările din considerente şi soluţia pronunţată.

Instanţa de apel admite creanţa reclamantei, deşi certitudinea acesteia este că nu au fost probate pretenţiile şi nici nu a fost executat, decât parţial, contractul.

În acelaşi timp, instanţa nu arată şi nu stabileşte care servicii au fost realizate în acord cu prevederile contractuale (şi nici pentru care dintre aplicaţii), ci dimpotrivă, că "este neîndoielnic faptul că niciuna din părţi nu a putut proba proporţia lucrărilor realizate".

S-a stabilit, în mod neechivoc, că reclamanta nu a probat serviciile, acestea nu au fost individualizate, iar curtea de apel confirmă această lipsă de probaţiune, însă, cu toate acestea, admite pretenţiile, ca şi cum s-ar fi dovedit, concludent şi fără echivoc, existenţa şi întinderea serviciilor pentru care se impune obligarea la plată.

- Printr-un alt motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia atacată încalcă normele de drept material.

Printr-un prim aspect, recurenta-pârâtă a invocat că, raportat la dispoziţiile din contract, se încalcă clauzele privind obligaţiile asumate de către reclamantă, serviciile ce trebuiau livrate şi aprobate, precum şi condiţiile plăţii, astfel încât invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 1.270, art. 1.350 şi art. 1.516 C. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, a reprodus prevederile art. 4.1, art. 10.3, art. 10.2, art. 5.1, art. 3 lit. h), art. 12.8, art. 12.6 din contractul de subcontractare.

Printr-un alt aspect, subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat că judecata instanţei de apel înfrânge forţa obligatorie a contractului (art. 1.270 C. civ.).

În acest sens, afirmă că, prin încălcarea sau nesocotirea dispoziţiilor contractuale mai sus menţionate, instanţa nu a ţinut cont în principal de: asumarea executării unor anumite servicii şi desfăşurarea unor activităţi; că aceste servicii au fost unele de rezultat (aprobarea Ministerului); că preţul se achita doar dacă se executau serviciile şi se atingea rezultatul scontat (respectiv dacă Ministerul aproba serviciile ca fiind conforme, iar, în caz contrar, reclamanta trebuia să efectueze corecţiile, dar nu le-a făcut).

O astfel de judecată a înlăturat şi încălcat forţa obligatorie a contractului, pentru că nu s-a ţinut cont de cele stabilite prin contract şi s-a decis obligarea la plată, deşi singurul "lucru cert era executarea parţială a contractului".

Printr-o altă critică, întemeiată pe acelaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată anulează obligaţia debitorului privind îndeplinirea exactă a obligaţiilor asumate şi, în acelaşi timp, anulează dreptul creditorului la primirea serviciilor conform voinţei părţilor.

Din această perspectivă, a afirmat încălcarea inclusiv a prevederilor art. 1.350, art. 1.481 şi art. 1.516 C. civ.

Precizează că nu există o acceptare formală a serviciilor, cum a reţinut curtea de apel, respectiv că reclamanta nu a executat obiectul contractului, iar serviciile reprezintă obligaţii de rezultat (aprobarea fără impunerea de corecţii de către Minister, or Ministerul a impus corecţii şi reclamanta nu le-a remediat).

Curtea de Apel Iaşi şi prima instanţă au apreciat că este suficientă susţinerea reclamantei în sensul că a predat ceva, reţinând o executare parţială a contractului şi transformând, astfel, obligaţia de rezultat într-o obligaţie de mijloace, contrar prevederilor art. 1.481 C. civ.

Fără atingerea rezultatului promis şi asumat, adică fără să fi fost acceptate, de către Minister, serviciile ce trebuiau integral executate, conform contractului, şi fără să se fi îndreptat corecţiile impuse de Minister, nu se poate vorbi despre o îndeplinire a obligaţiilor de rezultat asumate.

Pe cale de consecinţă, nu s-a născut în mod valabil obligaţia corelativă de plată a preţului.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat şi aplicarea greşită a prevederilor art. 12.5 din contract.

Susţine că instanţele de fond au dat eficienţă prevederilor art. 12.5 din contract, pentru a dispune obligarea sa şi la achitarea preţului serviciilor pe care nici ea nu le-a încasat de la Minister (cele 2 proiecte pentru care nu s-a accesat finanţarea), sens în care a făcut referire la adresa Ministerului nr. x/04.08.2020.

Menţionează că această clauză arată că, în ipoteza în care reclamanta se află în imposibilitate obiectivă de a finaliza serviciile, atunci i s-ar fi cuvenit o parte din preţ, clauza având scopul de a despăgubi prestatorul pentru valoarea acelor servicii executate şi livrate, dar nefinalizate, însă reclamanta nu a probat această predare, iar instanţele de fond au confirmat lipsa unei astfel de probe.

Mai arată şi că obligarea sa la plata unor servicii pentru care nu am încasat, la rândul său, vreo sumă de bani, lipseşte de suport dispoziţiile contractuale conform cărora plăţile către reclamantă se fac condiţionat de încasările de la Minister.

7. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în data de 11.07.2023, recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, arătând că aceasta nu combate decizia instanţei de apel, ci se limitează la a afirma temeinicia sentinţei primei instanţe.

Totodată, a criticat sensul dat de recurenta-reclamantă art. 12.3 din contractul părţilor.

Prin întâmpinarea înregistrată în data de 14.07.2023, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei, arătând că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele prevăzute de lege, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 08.08.2023, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de recurenta-reclamantă.

8. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat iniţial pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în data de 24.05.2023.

Prin rezoluţia de primire s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor s-a reţinut că decizia atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, că revine secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa materială procesuală de soluţionare a recursurilor declarate în cauză, în conformitate cu dezlegările date prin decizia nr. 4/24.04.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, din moment ce, prin decizia nr. 450/18.03.2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit că litigiul este de competenţa instanţei civile de drept comun, iar nu a celei de contencios administrativ, iar cauza a fost trimisă, spre competentă soluţionare, secţiei I civile a Tribunalului Iaşi.

S-a mai reţinut, totodată, şi că memoriile de recurs nu îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu cuprind motive încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod.

În condiţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 01.01.2023 s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, fiind comunicat atât recurentei-reclamante, cât şi recurentei-pârâte în data de 13.11.2023 (conform dovezilor de la filele x volum secţia a II-a civilă), fără însă ca părţile să formuleze puncte de vedere la acesta.

Prin încheierea nr. 199/31.01.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a declinat în favoarea secţiei I civile competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., şi de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 54/2023 din 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în data de 15.02.2024.

Prin rezoluţia de primire s-a fixat termen, cu citarea părţilor, la 25.04.2024, în vederea soluţionării recursurilor declarate în cauză.

Prin încheierea din 25.04.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus transpunerea dosarului din şedinţă publică în cameră de consiliu, în complet de filtru, în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având a analiza cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pârâtei, invocată de către recurenta-reclamantă, respectiv aspectul încadrării criticilor formulate de către recurenta-reclamantă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursurile formulate, pentru considerentele expuse în continuare.

i. În ceea ce priveşte recursul reclamantei:

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia (în apel).

Prin urmare, motivarea recursului presupune invocarea şi argumentarea unor critici de nelegalitate care, pe de o parte, trebuie să privească soluţia pronunţată de instanţa de apel, iar, pe de altă parte, trebuie să se circumscrie motivelor de casare prevăzute de lege.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deşi formal încadrat în motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul reclamantei vizează doar aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea acesteia.

Se observă, astfel, că, prin calea de atac formulată, recurenta-reclamantă a procedat la expunerea nemulţumirilor cu privire la raţionamentul instanţei de apel cu privire la probatoriul administrat în cauză, în ceea ce priveşte obligaţiile ce revin pârâtei-recurente, în conformitate cu contractul nr. x/20.12.2013.

În acest sens, simpla trimitere la dispoziţiile art. 1.270 alin. (1) C. civ. are, însă, doar un caracter formal şi este, în consecinţă, lipsită de aptitudinea concretă de a învesti legal instanţa de recurs, din moment ce recurenta-reclamantă nu a dedus, spre examinare, o veritabilă critică de nelegalitate din perspectiva acestora.

În realitate, ceea ce invocă recurenta-reclamantă este, aşa cum s-a arătat, o pretinsă încălcare a prevederilor contractuale, iar nu a unor dispoziţii de drept material, din moment ce întreaga sa argumentaţie vizează "o aplicare greşită a convenţiei părţilor", cum chiar aceasta afirmă, pentru a obţine, astfel, o redimensionare a cuantumului onorariului în legătură cu care afirmă că i s-ar fi cuvenit, prin trimitere, inadecvat procedural, la art. 12.3 din contract.

Or, aspectele legate de interpretarea prevederilor convenţiei încheiate între părţi nu constituie o critică de nelegalitate, ci reprezintă un aspect de netemeinicie, din moment ce acestea decurg din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei.

În legătură cu criticile formulate, se observă că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, care stabileau drept motiv de nelegalitate situaţia când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), nu îşi mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât orice critici fundamentate pe interpretarea greşită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se reţine, aşadar, că prin calea de atac formulată, recurenta-reclamantă evocă doar chestiuni ce ţin de reaprecierea dată asupra clauzelor contractului intervenit între părţi, aspect ce nu poate fi cenzurat în prezenta cale de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În egală măsură, simpla indicare a unui text de lege, despre care recurenta-reclamantă afirmă că ar fi fost greşit aplicat, nu este suficientă pentru a determina încadrarea susţinerilor formulate prin memoriul de recurs în motivele de casare prevăzute de lege, câtă vreme întreaga argumentaţie vizează elemente factuale, excluse analizei prezentei instanţe de control judiciar.

ii. În ceea ce priveşte recursul pârâtei:

Înalta Curte constată că nici pârâta nu a invocat veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată, motiv pentru care excepţia nulităţii recursului, invocată de recurenta-reclamantă, este întemeiată, urmând a fi admisă, cu consecinţa anulării recursului acesteia.

Astfel cum s-a arătat şi în precedent, recursul este acea cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri ca urmare a nerespectării regulilor de drept incidente.

În acest cadru, cererea de recurs trebuie să conţină critici concrete la adresa hotărârii atacate, cu corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita controlul asupra legalităţii actului jurisdicţional atacat.

Analizând memoriul de recurs în contextul celor arătate anterior, se constată că recurenta-pârâtă s-a prevalat doar în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., din moment ce nu a dezvoltat critici propriu-zise de nelegalitate, care să poată fi subsumate acestor motive de casare.

Astfel, deşi în conţinutul memoriului de recurs se fac referiri la multiple texte de lege pretins încălcate, susţinerile deduse judecăţii nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă urmăreşte doar o reevaluare a situaţiei factuale reţinute de către instanţele fondului.

- Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă invocă o pretinsă nerespectare a regulilor de procedură, de către instanţa de apel, critică întemeiată, de către aceasta, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analizând maniera în care a fost dedusă judecăţii, se observă că susţinerea formulată exprimă doar nemulţumirea recurentei-pârâte în legătură cu modul de interpretare şi aplicare a art. 12.5 din contract.

Or, această critică (ce opune, în realitate, doar aspecte de temeinicie, din moment ce face trimitere, în mod determinant, la materialul probator administrat) se înscrie în afara coordonatelor judecăţii specifice instanţei de recurs, care privesc doar analiza conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente.

Mai mult, reiterând criticile deduse judecăţii în cea dintâi cale de atac, în legătură cu aceste aspecte, ce vizau o pretinsă nerespectare de către prima instanţă a prevederilor art. 14 alin. (6) şi art. 22 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare, în care s-a reţinut expres că "art. 12.5 din contractul de subcontractare nu a fost aplicat din oficiu şi nici greşit, aşa cum susţine apelanta-pârâtă, atâta timp cât cererea intimatei reclamante viza plata sumelor datorate de către apelanta-pârâtă şi nici nu era necesară punerea în discuţie a aplicării acestui articol, cât timp e vorba de executarea acestui contract. De altfel, nici de modificarea cauzei cererii de chemare în judecată nu poate fi vorba, cât timp intimata-reclamantă şi-a formulat pretenţiile în baza contractului încheiat între părţi, iar dispoziţiile sale nu pot fi ignorate de către instanţă şi nici nu apare necesară punerea în discuţia părţilor, cum pretinde apelanta-pârâtă, a oricărui articol din contract, acesta fiind aplicabil în întregul său, iar conţinutul acestuia este cunoscut de ambele părţi."

În acest context, simpla indicare, suplimentar celor susţinute în calea devolutivă de atac, a prevederilor art. 13 C. proc. civ., pentru a invoca, în mod generic, o eventuală nesocotire a dreptului la apărare, ca efect al "validării, ca legale, a formulării unor pretenţii în mod vag şi fără susţinere în probe, fără ca situaţia de fapt şi de drept să fi fost argumentată şi dezbătută de părţile din proces", nu este în măsură să acopere neîndeplinirea exigenţelor legale de motivare a recursului, din moment ce trimiterea la aceste dispoziţii procedurale are un caracter formal, neopunând elemente concrete de nelegalitate considerentelor instanţei de prim control judiciar prin care au fost înlăturate susţinerilor dezvoltate pe calea apelului de către pârâtă, ci exprimând, în concret, o greşită aplicare a unei clauze contractuale, aspect exclus verificării în prezenta fază procesuală.

Caracterul lor formal reiese cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a oferit o dezlegare juridică inclusiv cu privire la criticile pârâtei-apelante în legătură cu modalitatea de aplicare a acestor prevederi contractuale de către tribunal (raţionament criticat, la rândul său, de recurenta-pârâtă în dezvoltarea susţinerilor întemeiate pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.).

Or, nerespectarea dreptului la apărare presupunea ab initio însăşi lipsirea părţii de posibilitatea concretă de a formula apărări în legătură cu aspectul litigios în discuţie, aspect neconfirmat în speţă, conform celor evocate, rezultând, astfel, lipsa aptitudinii respectivei susţineri de a provoca verificarea jurisdicţională specifică prezentei etape procesuale.

- Nici criticile referitoare la pretinsa existenţă a unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, întemeiate de către recurenta-pârâtă pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu constituie un veritabil aspect de nelegalitate a deciziei recurate, având în vedere că, şi de această dată, sunt deduse, spre analiză, doar elemente de temeinicie.

Astfel, rezumându-se a invoca o "lipsă de probaţiune" cu privire la "existenţa şi întinderea serviciilor pentru care se impune obligarea la plată", recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la a afirma, mai degrabă, o contradictorialitate a motivării deciziei atacate cu situaţia de fapt.

Or, argumentele recurentei-pârâte, care antamează chestiuni privitoare la stabilirea cadrului factual şi care urmăresc, practic, o nouă devoluţiune a cauzei, se află în discordanţă cu teza motivului de casare evocat.

În acest sens, contradicţia la care se referă pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată.

În schimb, ceea ce contestă recurenta-pârâtă este reţinerea, de către instanţa de apel, a existenţei unei executări parţiale a contractului de către reclamantă, cu toate că aceasta "nu a probat serviciile", respectiv că "nu se demonstrează ce anume a prestat exact reclamanta".

Drept urmare, inclusiv aceste aserţiuni vizează împrejurări de fapt, excluse analizei instanţei de recurs, din moment ce chestiunile puse în discuţie au rezultat tocmai ca urmare a interpretării probatoriului de către instanţa devolutivă de control judiciar.

Deşi, aparent, recurenta-pârâtă construieşte o argumentaţie juridică în scopul de a evidenţia contradicţia invocată, prin trimiteri concrete la considerente din cuprinsul deciziei atacate, aceasta nu supune, însă, spre analiză, critici de nelegalitate propriu-zise.

Astfel, pe lângă caracterul inexact al criticii formulate, în condiţiile în care reţinerile instanţei de apel se refereau doar la aspectul că "(...) este neîndoielnic faptul că niciuna din părţi nu a probat proporţia lucrărilor realizate", iar nu la aspectul că "nu au fost probate pretenţiile" (cum afirmă recurenta-pârâtă), se observă şi că aceasta redă doar trunchiat considerentul anterior arătat, în condiţiile în care curtea de apel a mai reţinut, totodată, ca "fiind cert doar faptul că s-a predat şi primit, conform adreselor de comunicare a documentaţiilor primite de către apelanta-pârâtă, aplicaţiile financiare şi documentaţia achiziţiei".

Mai mult, instanţa de apel a constatat, cu ocazia devoluţiunii cauzei, în legătură cu aspectele invocate de recurenta-pârâtă, şi că "apelanta-pârâtă a utilizat parte din munca prestată de intimata-reclamantă pentru a-şi executa propriile obligaţii, derivate din contractul nr. x/2013, şi a încasa plata aferentă acestui contract".

În consecinţă, considerentele evocate de către recurenta-pârâtă - care stabilesc o executare parţială a contractului de subcontractare -, nu relevă ipoteza normativă indicată (fiind, în mod evident, convergente cu soluţia pronunţată).

În acest context, susţinerile recurentei-pârâte, dată fiind maniera în care au fost formulate (cu ignorarea delegărilor date prin hotărârea atacată, în ansamblul lor), capătă un simplu caracter formal, fiind lipsite de aptitudinea de a supune verificării jurisdicţionale un veritabil aspect de nelegalitate referitoare la existenţa unui viciu al motivării.

- Nici susţinerile privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, de către prima instanţă, nu deduc judecăţii veritabile critici de nelegalitate, subsumabile motivului de recurs invocat.

Astfel, deşi invocă, sub un prim aspect, o pretinsă nerespectare a prevederilor art. 1.270, art. 1.350, art. 1.481 şi art. 1.516 C. civ., critica are, la rândul său, un caracter formal, din moment ce recurenta-pârâtă se limitează, de fapt, la a afirma simple "încălcări ale prevederilor contractuale" privitoare la obligaţiile asumate de recurenta-reclamantă, la serviciile ce trebuiau livrate şi aprobate, precum şi la condiţiile plăţii.

Se constată, deci, că recurenta-pârâtă îşi construieşte întreaga argumentaţie pentru a contura o eventuală neobservare a cadrului contractual (art. 4.1, art. 5.1, art. 10.2-10.3, art. 10.11, art. 5.1, art. 3 lit. h), art. 12.8 şi art. 12.6 din convenţia părţilor) - aspect ce se circumscrie exclusiv analizei de temeinicie ce revine exclusiv instanţelor fondului, singurele în măsură să stabilească situaţia de fapt, ca urmare a interpretării probatoriului.

Prin urmare, cum aceste critici vizează, în realitate, doar o reinterpretare a clauzelor contractuale (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în faţa instanţei de recurs), în legătură cu care solicită o nouă dezlegare (în scopul de a înlătura reţinerile instanţei devolutive de atac potrivit cărora "a avut loc o executare parţială a contractului pentru care apelanta-pârâtă nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, respectiv de plată a preţului"), ele nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

Aceasta întrucât executarea obligaţiilor stabilite prin contract se verifică prin prisma probatoriului şi a susţinerilor părţilor şi, fiind deci deplin ataşate situaţiei de fapt, se plasează în afara sferei de analiză proprie recursului.

În egală măsură, şi susţinerea recurentei-pârâte privitoare la o eventuală nerespectare a prevederilor art. 1.270 C. civ., ca urmare a "nesocotirii dispoziţiilor contractuale mai sus menţionate", nu face altceva decât să antameze, în aceeaşi manieră, aspecte de temeinicie, ce privesc exclusiv modalitatea de evaluare, de către instanţa de apel, a prevederilor contractuale evocate şi care se plasează, conform celor arătate în precedent, în afara limitelor în care instanţa de recurs poate proceda la examinarea cauzei.

În consecinţă, analiza dispoziţiilor contractuale, la care se face trimitere în cuprinsul memoriului de recurs, este lăsată de legiuitor exclusiv judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili circumstanţele factuale din pricină.

În aceleaşi coordonate se înscriu şi susţinerile referitoare la nerespectarea prevederilor art. 1.350, art. 1.481 şi art. 1.516 C. civ., invocate, de asemenea, formal, cât timp recurenta-pârâtă şi-a construit, şi de această dată, întreaga argumentaţie în vederea demonstrării existenţei unei încălcări a convenţiei dintre părţi, prin susţineri precum cea conform căreia "A. nu a executat obiectul Subcontractului".

Or, toate aceste afirmaţii converg, în deplină consonanţă cu cele stabilite anterior, spre o solicitare de reinterpretare a clauzelor contractuale, cu consecinţa recalificării obligaţiilor ce revin recurentei-reclamante, ca "reprezentând obligaţii de rezultat", ce depind de "aprobarea fără impunerea de corecţii de către Minister, or Ministerul a impus corecţii şi A. nu le-a remediat", cu finalitatea afirmată că "nu s-a născut în mod valabil obligaţia corelativă de plată a preţului".

Reiese, aşadar, că susţinerile recurentei-pârâtei tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se analizează exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Tot astfel, inclusiv cele din urmă susţineri din cuprinsul memoriului de recurs, relative la "aplicarea greşită a art. 12.5 din Subcontract", nu opun deciziei atacate critici de nelegalitate, ci elemente excluse controlului judiciar al instanţei de recurs, dat fiind faptul că recurenta-pârâtă, contrar limitelor prescrise de motivul de casare indicat, nu a înţeles să invoce o eventuală nerespectare a unei norme de drept material, ci a unei prevederi contractuale, aspect ce excede cadrului aferent căii extraordinare de atac promovate.

Se observă, aşadar, că recurenta-pârâtă nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept şi aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat doar la a reproşa modalitatea în care au fost interpretate probele de către instanţa de apel, cu ocazia controlului devolutiv al sentinţei tribunalului, la a expune consideraţii generale şi la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare.

Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a verificării jurisdicţionale din prezenta fază procesuală, circumscrisă strict aspectelor de nelegalitate, pe baza situaţiei determinate de instanţele fondului.

Drept urmare, în absenţa unor expuneri care să reflecte raţionamentul eronat al instanţei de apel, sub aspectul formulării de argumente prin care să se arate maniera pretins eronată de interpretare a dispoziţiilor legale invocate, instanţa de recurs nu poate decela care anume sunt elementele de nelegalitate ale deciziei recurate, ce pot fi circumscrise cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., astfel încât sancţiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, este cea a nulităţii, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci şi atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, cum este cazul şi în speţă.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că susţinerile deduse judecăţii prin recursurile formulate nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege şi nici nu se pot reţine motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., şi recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 54/2023 din 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului pârâtei, invocată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Anulează recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 54/2023 din 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva aceleiaşi decizii.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2024.